Am donat, cu ani în urmă, Muzeului Ţăranului Român, o străveche fotografie de familie. Făcută în 1927 în satul natal al bunicii mele materne. 3 generaţii. De la părinţii ei, la nepoţii acestora. Din care acestă a treia generaţie nici nu ştiu dacă mai trăieşte cineva. Oricum fiicele bunicii mele au plecat deja, de 10 ani, respectiv de 7. Strănepoţii perechii din centrul fotografiei sunt deja bătrâni. Eu unul am 2 nepoţi, dar sunt un bunic târziu. E posibil ca din acea generaţie a treia să existe vreun exemplar ai cărui nepoţi să fie acum adulţi.
Dar subiectul e linia ce duce până la mine. Din familie, care nu mai este, n-a aflat decât de tatăl acelei bătrâne ce trona, alături de soţul ei, în mijlocul fotografiei. De bunicul matern al bunicii mele materne. Fusese cioban. În copilăria bunicii era numit taica moşu. Avea oile lui, nu ştiu dacă păstorea şi oile satului. Dar e puţin probabil, căci ierna la Krîm. Crimeea adică. Desi populată majoritar de tătari, de la întemeierea hanatului, de către un nepot al lui Temucin, zis Genghiz Khan, în a doua jumătate a secolului XIX, comunitatea ciobanilor dintr-o arie largă ce depăşea Carpaţii, spre sud vest, era aşa de numeroasă că fiecare neam avea biserica lui. Cum o să trăiască creştinul, mai als cioban, o iarnă fără biserică, unde să se ducă batăr duminica? Acuma la vremea aia Crimeea fusese smulsă de armatele ţarului de la sultan, dar a fost populată masiv cu ruşi abia după al doilea război mondial, când Stalin i-a deportat pe tătarii seculari în Siberia, cu sutele de mii.
Şi povestea bunica, din copilăria ei, cum venea taica moşu cu câştiul, aşa i s-a zis sute de ani profitului net al meseriei de cioban, ca şi al celei de arendaş, în favoarea boierului, acesta din urmă profit. Şi trântea taica moşu cuşma de miel pe masă de zuruiau galbenii. Hârjan urcat din Ţara Bârsei, peste munte, şi-a măritat fata, pe Maria, cu alt venetic. Dar venit din Soveja. Bărbatul falnic din mijlocul fotografiei. Ştiutor de carte, Ghiţă Ioan a ajuns notarul satului. Un soi de factotum local. O viaţă de om Ghiţă Ioan n-a ştiut că soaţa lui, ţaţa notărăşiţa, mama a 12 copii, îi fura noaptea din jiletcă cheile de la primărie şi trântea ştampila vămii pe 3 basmale, ţesute numai ea ştia când, la războiul din pod, cumpărat tot ea ştia când, cu bani de împrumut. Căci graniţa imperială trecea la 2-3 kilometri de sat, pe şoseaua ce duce acum la Braşov, în comuna alăturată. Poiana Sărată. Mai făcea ţaţa un ban cinstit, ungurencele de dincolo un ban cinstit. În vreme de pace. Dar în august 1916, bunica mea avea 15 şi n-a ştiut nici ea toată viaţa, eu am aflat abia acu’s 10 ani, înmormântând-o pe sora maică-mii, de la un văr local de care habar n-aveam, că primul militar român mort în războiul întregirii neamului a fost un locotenent de rezervă, învăţător din sat. Împuşcat de o ungureancă de dincolo. Căţărată într-un copaciu, cu puşcă cu tot. Cine-ar putea şti dacă n-o fi fost vreuna din mica reţea de contrabandă cu basmalele ţaţii notărăşiţei.
continue reading "O FOTOGRAFIE STRĂVECHE DE FAMLILIE"