LECTURĂ TÂRZIE

Citeam, cu ani în urmă, pe Facebook, cu savoare, cu haz, vorbele isteţe ale unui copil, citate de tatăl său. Poetul, jurnalistul, teleastul (avea şi are o emisiune TV, Piper pe iimbă), Robert Şerban. Le numea Tudorisme.

Am ratat, vai, cartea în care sunt adunate astfel de bijuterii. Tudor Şerban la vorbă cu Robert Şerban – Tata, eu glumesc serios! Polirom, 2018.

Avui şansa, prin generozitatea autorului, căruia îi mulţmesc, de a o primi şi citi. Cum nu există medalii fără revers, omisiunea se converti în avantaj. Cititorul de azi e mai… cititor decât cel care ratase acea ediţie.

Cartea e îcadrată de postfaţa unui critic de elită, Pavel Şuşară. Nu-mi permit să comentez textul impecabil al Dsale. Îmi spun sotto voce: Sutor, ne ultra crepidam. În definitive prefeţele, postfeţele au, prin definiţie, elemente commune cu cronicile de întâmpinare.  

Doar ca pricinaş (niciodată cârcotaş), îmi şoptesc că, probabil, criticul şi-a scris postaţa înainte de structurarea cărţii. Căci ilustraţia, extrem de rafinată, înteligent pusă în pagină, completează textul. Se întrevede o paralelăsui generis între tet şi lustraţie: colaborarea filială. În pagina tehnică a cărţii, echivalentă, cumva, oricum parţial, cu genericul cinemtatografic, artisul (nu încarc raportul de lectură cu date accesibile pe net) Bogdan Achimescu semnează frafica alături de două prenume, probabil fii săi.

Despre carte, n-am ce căuta a spune dincolo de acurateţea textului critic.

Doar că încerc, simt nevoia asta, de a prelua batâr oarece dinaburul cărţii însăşi. Poate repet. Tudorsimele sunt piese de teatru, proze, eseuri pe alocuri –  totul evident miniatural. Tudor din carte o glumie el serios şi o face, dar atitudiena faţă de partenerul de dialog, e un cocktail de admiraţie şi ironie.

Cronica unei plachete de poezie cere citarea unor fragmente. Vezi câte un haiku în articolul precedent (28.10). la limita limitei, câte un aforism dintr-un volum de gen. total nepotrivit aici. Voi face o unică excepţie. Care ilustrează ce ugrai despre relaţia filială. Am ales Tudorismul, deoarece e rezumatul ultimal cărţii:

Eşti mortal, Tudorel!

Sunt mortalul tău!

Am reflectat mult cititind şi recitind. Dacă n-ar fi fost vizibilă succesiunea cronoligică a Tdorismelor –  or quasicronologică, nu vom şti – s-ar fi zis că în construcţie se vede, se devoalează, scriitorul. Că se vede, e fără echivoc. Dar discret şi subtil. Posibil, manifestat ŞI prin oarece selectie, păstrându-se cronologia.

Scriitorul se ma vede în ceva. Cu ochiul liber. În dialog apare personaje secundare. Inerente. Bunicii, câţiva prieteni. Cât să nu încarce. Dar personajul desenat, schiţat în peniţă subţire, e vârful natural al triunghiului Fiu-Tată. Numit, când apare, discret, direct pe nume. Ariana. Nume cumva încadrat între obişnuita Adriana şi mitologica Ariadna. Iar poetul R. Ş. Îşi asumă, rarissim, poanta finală a unui Todorism: Da? Dar pe Rihanna o ştii? Pe Rihanna, nu pe Ariana.

Cele de mai sus se pot sări. Chiar ignora cu totul. E locul concluziei mele. Ca cititor.

La ora întârziatei lecturi a cărţii, Tudor Şerban, fie e foarte aproape, fie deja a intrat în vârsta pe care anglo-saxonii  numesc teen age. În anul aparţiei cărţii, singura vârstă nunită a lui Tudor era 6 ani. Tudos s-a dovedit un copil special. Dar eu sunt sigur că a beneficiat, dincolo de mediul familial şi extrafamilial, de un tată talentat. Dincolo de cel materializat în datele cunoscute. A fost talentat în dificila meserie de tata. Îmi asum. Poate… cu asupră de măsură. Copiii sunt, în mare procent, talente native. OK. Am credinţa şi nu mă întrebaţi pă ce mă bazez, că un copil mediu standard, crescut de părinţii lui Tudor, ar fi devenit mai performant decât în primii 2 ani de viaţă.

Acest fragment, poate punisabil în valoare absolută, poate excesiv de personal, NU face parte din cronicheta de faţă.

Luaţi-l ca paranteză la finalul cronichetei.

Poate există cărţii cu autori în tandem filial. Eu avui şansa de a citi şi asta anul asta, doar două. Le citii în ordine răsturnată. Cealaltă apăru chiar anul ăsta. În sfârşit acasă! Uimitoarea călătorie a unei feiţe-licurici. De Andrea H. Hedeş şi Andrei Hedeş. Că scrisei, pe blog, imediat după lectură se înţelege de la sine. Din păcate pierdui, nu de ieri, a doua serie de debuşee în revistele literare. Voi mai căuta.

În aceeaşi idee, dacă Robert Şerban va considera de oarece folos, publicarea cronichetei mele târzii, are mână liberă. Cu condiţia de a elimina paranteza mea şi această ultimă frază