ALTĂ INVENŢIE (ÎN) CRITICĂ

Minunata viaţă a personajelor – edţia a III-a revăzută şi completată – Editura Neuma, 2020 e o carte tipică pentru autorul ei, multilateralul Horia Gârbea. În ce constă tipicitatea? Întâi de toate în ificultatea majoră de lasificare taxonomică. Dacă nu chiar inclasificailitate pur şi simplu. Nu e un act critic, desi autorul scrie critică. Mai ales cronici e întâmpinare. Nu e un eseu, ar autorul se referă la componentele cărţii cu termenul – acceptail – de eseuri.

Dar ce e? e un raport de lecturi sui generis. Materia primă e o colecţie de lecturi din spaţiul literaturii române. Din perspetiva unui literat, colecţia lecturilor inginerului profesor universitar e decentă. Din perspectiva plimăreţului pe aleile facebook, cu inapetenţţa lui crescândă pentru lecturi literare, e imensă. Iar din perspectiva binecuvântatei mele generaţii pe ducă e oricum remarcabilă. Iar modul de a valorifica astfel lecturile e, fără teamă de termeni, admirail.

Autorul îşi organizează materialul pe considerente calitative, dde-a lungul a 30 de capitole. De la jocurile practicate de personaje, la vestimentaţia acestora. Titlul primului capitol reproduce titlul primeor două ediţii anterioare: Trecute vieţi de fanţi şi de birlici – viaţa şi, uneori, opera personajelor. Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008. Ediţia aII-a, Editura eLiteratura, 2014. Formula perifrastică îi este, iarăşi, caracteristică autorului.

Aici e loc pentru o glumă. La locul ei în mediul scrisului lui H.G. Având în veere că este un bridgist consacrat, participand de success la nenumărate competiţii e gen, avem un argument de a-l socoti drept propriul său personaj. Încă un motiv pentru care volumul unicat debutează taman cu acest titlu repetat.

Erotica personajelor literare în general e bogată. Iar literatura română nu face excepţie. Dincolo de plăcerea evidentă cu care am citit capitolele cărţii, dece să nu recunosc că mi-am propus să găsesc exemple scăpate de autor. La prima vedere, dece lipseşte, la capitolul despre erotism, cazul elevului ima dintr-a şaptea? De-a lungul generaţiilor, nu cred să existe cineva, din toate straturile culturale, care să nu-l fi citit, în adolescent, pe Drumeş.exlicaţia e simplă. Cartea lui Gârbea e semănată cu observaţii asupra slaei calităţi a multor demersuri literare. Unele chiar e o anume popularitate. Poate că-l socoteşte pe Drumeş ieftin. Desi personajul Nyu, curtezana de lux, nu e fitecine.

La capitolul băuturi, nimic de comentat. Sinteza e corectă. Odem următoarele două.

Cât despre personajele patrupede, autorul are discernământul de a separa câinii de cai. Fiecare în capitolul rezervat. Luate la pachet, lipsesc cel puţin două exemple savuroase. Povestirea, de fapt o nuveletă, Pursângele căpitanului, pe care o datoriăm lui Păstorel, e pe nedrept trecută cu vederea atât de critică, dar şi de public. Ca mai toate scrierile în proză ale pitorescului om e spirit, aceasta descrie cu haz nostalgia unei epoci revolute. De fapt Păstorel e prea puţin băgat în seamă în acest catalog de personaje. Abia e pomenit. Fratele său, Ionel Teodoreanu, un scriitor mai prolific dar mai banal. Are mai multe personaje, dar care nu ies din lumea melodramatică. De gustibus… de altfel, Păstorel şi-ar fi avit locul şi în capitolul rezervat vinului. Chiar dacă aproape numai prin epigrame. Nuveleta citată mai sus e, între altele, un melancolic memento al vinurilor româneşti.   

De altfel ambii fraţi literaţi au preluat meseria tatălui lor, Osvald Teodoreanu. Legenda lor spune că s-ar fi şi înfruntat la bară, cu savoarea unor spectacole intelectuale. Din păcate asemenea evenimente n-au făcut obiectul nici unei scrieri literare. Care ar fi putut face din cei oi scriitori personaje. Deci subiecţi ai cărţii pe marginea căreia discutăm.

E adevărat că majoritatea trăsurilor urbane erau conduse de muscali. Adică ruşi. Dar rolul aestora în schiţele lui Caragiale ţin mai degrabă de décor. Am putea spune personaje impersonale. Dar există cel puţin un omolog al lor caree chiar personaj. Care nu numai că intră în dialog cu eroul romanului Unsprezece, dar, prin năduful pe care i-l provoacă otomobilul concurrent, devine un reper al lumii pe ducă. Are şi un nume care rmează cu personajul: Miahălă. Autorul citează en passant şi acest roman al lui Eugen Barbu, după refferirile în exces la mai cunoscutul roman Groapa. La capitolul porecle. Ar cam din avion. Acuma nu era să citeze toate poreclele echipeei de fotbal, dar o mite pe aceea a unui personaj cu oarece relief: Mucală. Bagabont care ajunge să stăpânească toate meseriile practicate în siloz. Propagandă realist-socialistă. Daca e bine făcută, dece s-o omitem?

Din capitolul Glasul personajelor din tren reţinem consecvenţa titlului perifrastic. Ce consider ine făcut, în sensul formulei structurante, nu prea comentez. Oar din următoarele câteva socot demn de reţinut termenul beciuclişti. Pescuit sagace dintr-o schiţă a maiorului Brăescu. O sugestie sintetică a modului deforma(n)t cu care ţăranii aflaţi sub arme preiau limbajul militar. De altfel schiţele lui Brăescu sunt un rezervor valorificail de personaje, situaţii şi modele. Care n-aeau cum să scape spiritului ascuţit al autorului. Dece trece el cu vederea pandantul literar al toasturilor cazone, lumea lui Damian Stănoiu, ece să fiu pricnaş, la urma urmei? Desi replica epocală a unor ţărani de câmpie, banii nemţilor, părinţele (Necazurile părintelui Ghedeon) ar fi meritat valorificată indirect. La e capitol?

Atenţia acordată lecturilor şi ibliotecilor personajelor e unul din elementele meritorii ale demersului analitic. Iar llegătura cu scrisrole şi, un pas mai departe, telegramele (motiv la care mai avem, oare, altceva decât schiţa lui Caragiale? Dar pentru o literatură e de ajuns.

Lumea personajelor e analizată abil şi prin prisma operelor – şi ratărolor – acestora. Capitolul aferent e un moment de critică stricto sensu. Dincolo de care se insinuează întrebarea neexplicită dece literatura română de elită, să zicem literatura mare, nu are un personaj major care să fie scriitor. Personaj care să fie cu totul independent de surse, conotaţii şi tribulaţii auctoriale. Biografice. Nu ne putem referi la romanul Republica al lui Bogan Suceavă, căci acesta îl surprinde pe Caragiale nu doar foarte tânăr, dar încă departe de a deveni scriitor. Desigur, întrebarea n-are nimic de-a face cu contextul şi structura megaeseului horiagârbian.

La capitolul război, surprind două omisiuni. Miniromanul Povestea unei coronae e oţel, a lui Coşbuc, dedicat domnitorului (atunci) Carol I focalizat pe participarea acestuia la războiul de indepenenţă, dar mai ales romanul fluviu/ciclul Zăpezile de-acum un veac. În care Paul Anghel a dezvoltat propria contriuţie la scenariul serialului TV difuzat în anul centenarului evenimentului istoric. În cele 10 romane ale ciclului apar, ca personaje, incolo de militarii eroi, figuri publice (I. C. Brătianu), dar şi Haşeu şi chiar Eminescu.

Ar fi  plicticos spre contraproductiv să rezum fiecare capitol. Nimeni n-ar mai citi raportul e lectură. Sunt, însă, utile spre necesare câteva oservaţii generale. Desigur, fiecare citator al cărţii va avea preferinţe propria, mie cel mai reuşit capitol, prin sensibilitate, îmi pare cel dedicat laturii muzicale a vieţii personajelor.

O atare lucrare presupunea adăugarea unei liste de scriitori creatori ai personajelor care fac obiectul acesteia. Lista cuprinde, dacă n-am greşit numărătoarea,130 e nume. Dar majoritatea, dacă nu marea majoritate, sunt citate o singură data sau cu puţine ocazii. Câtiva scriitori sunt citaţi în cadrul multor capitole. Nu e neapărat cazul importanţei în sine a marilor scriitori citaţi, nici e preferinţele autorului sintezei. Desigur, Caragiale (numit pedant cu iniţialele prenumelor) e o sursă majoră de personaje. Care pot fi citate la multe din categoriile analizate.

Subiectul cărţii sunt personajele. Aşadar sunt citaţi autori furnizori e personaje, iniferent de ponderea acestora în literature română. E, astfel, e înţeles ece e citat e foarte multe ori – justficat – Groapa, romanul lui Eugen Barbu, mult peste importanţa intrinsecă a scriitorului. Cam la fel Gaiţele lui Kiriţescu. Dar abia en passant Coana Chiriţa. Rebreanu e citat mai ales pentru Răscoala, dar la categoria personaje la catedră e ignorat învăţătorul Herdelea. E citat episodic Slavici, dar nu şi persoanjele sale reliefate.

Sunt riscurile inerente ale oricărei colecţii, indifferent e natura obiectelor componente.oservi prioritar ce lipseşte. Să nu  omitem a sublinia, incolo e originalitate, calitatea şi chiar utilitatea lucrării.   

Afinitatea autorului pentru personaje  e ilustrată aorabil chiar în proză. O piesă din volumul Plăcinte cu ighemonicon (Neuma, 2019) adună la cazinoul in Sinaia un grup de personaje, în jurul lui Felix Sima. Îi reîntâlnim pe Gore Pirggu şi Grig, episodicul sponsor al Monei din Steaua fără nume. Hazliul volum e proză apare între ediţia a doua şi aceasta din urmă  ale catagraiei personajelor din literatura română.

Iată că domeniul pe care ne-am obişnuit să-l considerăm excluziv teoretizant se dovedeşte terenul care  suportă invenţii. Pe cât de savuroase, pe atât de fructuoase. Alături e ceea ce la fel e multilateralul scriitor Emil Lungeanu, numeşte literatură de graul trei, studiul biografiei analitice a personajelor (deocamdată din literatura română) dublează invenţia, într-o manieră complet diferită.