PODUL DE PE RÎUL KWAÏ

Un titlu – mai multe poveşti, în mai multe momente. Care mi-au parvenit consecutive, dar care pun şi unele probleme. Le voi aborda pe rând.

Prin 1968/69 am cumpărat cartea tipărită cu titlul de mai sus, Anul 4 de facultate, în care eram, mi-a aduc mai multe cărţi de căpătâi. Dintre astea, dau doar 4 exemple, făra legătură cu subiectul: Isaac Asimov, “Eu robotul”, SAKI, “Lighioane şi supralighioane” (minaturi de 2-3 pagini, humor enlezesc distilat), O.Henry, “Poveste neterminată” şi Leonida Neamţu, “Frumuseţea pietrei nevăzute”. Nu dau amănunte, presupun că autorii străini sunt cunoscuţi, inclusive numele reale ale lui SAKI şi O.Henry. Asimov e ultracunoscut, iar de scriitorul român auzeam prima oară. Poate voi scrie altă data despre el şi cărţile lui.

“Podul de pe râul Kwai” relatează un pisod din anii 1942/43 din Asia de sud-est. În ofestiva armatei imperiale japoneze, după cucerirea insulei Singapore, imperiul Soarelui răsare începuse construcţia unei lungi căi ferate de la Bankock la Rangoon, adică din Thailanda la ţara care adunci se chema Cambodja. Presupun că numele actual al acestei ţări e cunoscut. Calea ferată trecea peste ot prin junglă. Precizez că acţiunea romanullui se petrece în anii citaţi. Scopul era strategic. Cum Singapore era atunci colonie engleză, construcţia se făcea cu prizonieri englezi. De-a lungul întregului traseu.

Şi aşa anugem la subiect. Într-un anume punct, la limita estică a Thailandei, curge râul Kwai. Iar subiectul e povestea construirii unui pod peste acesta.

Autorul romanului e francezul Pierre Boulle. Personaj aventuros care a scris târziu. Afară de acest roman mai e cunoscut pentru “Planeta maimuţelor”, mult mai fantezist decât prima ecranizare, cu Charlton Heston, tradus şi acesta în româneşte. E adevărat, doar acest episod cinematografic e e impresionant, seria de sequels e sub orice critică.

Mai precizez că traducerea românescă a romanului în discuţie a apărut în 1968, originalul în franceză fiind publicat în 1958.

Ceea ce pune prima problemă. Vom vedea.

Subiectul e limpede. Priznonierii eglezu au de construit, un pod peste râul Kwai. Conflictul se naşte între colonelul Saito, comandantul lagărului respectiv şi colonelul englez Nicholson, cel mai mare în grad dintre prizonieri. Comandantul lagărului pretinde ca toţi ofiţerii din lot să presteze muncă manual, împreună cu gradaţii şi soldaţii prizoieri. Colonelul Nicholson se opune ca ofiţerii săi să presteze muncă manual, agitând aşa numitul Manual of military laws care include conveţiile de la Geneva şi Haga.

E momentul să precizăm că romanul e scris sec şi ironic. Francezul satirizează tipul victorian britanic, iar Nicholson e unul tipic.

Bref, colonelul Nicholson e supus la brutalităţi, termenul lucrării se apropie cu paşi repezi, Saito sfârşeşte prin a ceda. Din acel moment prizonerii englezi, comandaţi de cei 2 ofiţeri, Recuperează şi in 5 luni podul e gata.

În paralel, la Calcutta funcţionează o şcoală de commando, intritilată, tot ironic, Plastic and destruction Co.ltd. Aceştia, urmărind mersul lucrărilor, pe întreg parcursul liniei, sunt atraşi de acest pod. Un prizonier, maiorul Shears evadează din lagărul nostru, iar informaţiile aduse facilitează organizarea aruncării podului în aer. Acţiunea se derulează in montaj literar paralel. În logica absurdului, acţiunea eşuează, prin intervenţia colonelului Nicholson care văzuse în construţia podului opera vieţii lui. Romanul se încheie cu relatarea seacă, de către profesorul Warden, specialist în limbile orientale, a eşecului acţiunii de distrugere.

Şi aici intervin diferenţele între versiunea literară şi cea cimentaograică. Mai întâi datarea. Versiunea franceză a romanului e datată 1958, dar filmul lui David Lean a apărut pe ecrane în 1957! Eu l-am văzut la TV în toamna lui 1974 şi nu mai ţîn minte aproape nimic. Decât că finalul e schimbat, podul e aruncat în aer. Colonelul Nicholson, care nu admitea să I se distrugă opera se aruncă, cu un ultim gest, pe declaşatorul mecanismului exploziv. Am discutat, la acea vreme, diferenţa între finaluri, agumentul meu fiind că, în inunricul sălii de cinema, spectatorul are nvoie de un final spectacular.

În film, rolul colonelui Ncholson e interpretat de un actor rafinat, Alec Guinees, iar cel al colonelului Saito e un japonez născut în SUA. Dintre personajele secundare, în ambele versiuni, este maiorul Clipton, medicul lagărului de prizonieri, cu rol de raissoneur.

Tema romanului, evidentă în versiunea literară şi rozlvată cum spuneam, în cea cinemtaografică, e absurditatea. Colonelul Nicholson vede în construirea podului opera lui de o viaţă. Nu-şi dă seama că lucrând pentru inamic trădează. Finalul sec al versiunii literare este, pentru mine, una din cele mai bune pagini p care le-am citit. Am văvut rezolvarea ninematirgrafică, logică, din câte am spus.

Mai precizez că am filmul în colecţie, adr din motive necunoscuta mi-a dispărur prima parte. Nu mai am decât partea a doua,cu finalul respectiv. O primă diferenţă, probabil intenţionată (am spus că nu mai ţin minte filmul văzut in 1974 la TV), e faptul că pretinsul maior Shears e un impostor. Asta e in partea pe pe care o mai amm deci filmul a fost conceput aşa. În realitate, simplu matelot pe o navă de război scufundată, ajuns singur la tărm ar fi preluat uniforma maiorului real, mort pe plajă. Vrea să scape de misiune, mărturisindu-şi falsul, dar cum serviciile britanice îi avea dosarul e obligat aăşi asuma identitatea de împrumut. Mai departe, până în final, îşi joaca rolul.

O altă diferentă între versiunea literarăşi film (care a fost real) e că daca versiunea literară e seacă, în cea cinematorgrafică drumul commandoului prin jungle consumă cam 15 minute, cele trebutioare fiind purtate cu un soi de cobiliţă de femei thaiandeze. În roman, nu apare nici o femeie, dar, daca domniile voastre ar fi făcut filmul ati fi procedat ca David Lean, regizorul.

Înainte de a notifica fractura majoră a subiectului, amintesc că am dat peste un vlog pe net, intitulat CristişiRalu, români stabiliţi în Spania, care colndă tot globul. Băiatul povesteşte mergând şi e filmat din spate de fată. Ce-I aceea vlog? Desigur, toţi eventualii cititori ştiu. Blog înseamnă, cum se ştie, jurnal pe web. Cum e şi cel e care, eventual îl citiţi. Evident, vlog e jurnal cu video.

Din păcate spaţiul internautic funcţionează din ce în ce mai prost. Informaţia utilă e încecată de gunoaie, astfel încât poti intra pe un website util foarte puţin şi rar.

Pe aceşti tineri nu-i mai pot găsi de vreo 2 ani, dar mă puteţi crede, i-am urmărit o vreme. Aveau un episod filmat chiar într0un tren care mergea chiar pe acel pod! Reconstruit? Cine poate şti? Cel din film e spectaculos, din lemn.

Cum spuneam, din colecţie mi-a dispărut, habar n-am cum, prima jumătate a filmului.

Şi acum ruptura inexlipcabilă. În prima (din cele 2) carte de cinema, “Finalul del mai dificil, supravieţuirea”, Editura Vremea, 2011, carte de, ideedicată atunci regretautlui Radu Cosaşu, un capitol se intitulează “Viaţa imită arta?” (idee pur cosaşiană) am atins mai multe cazuri. Ultimul fiind char subiectul nostru. Scriam acolo – şi vai, n-am nici o dovadă) că întâmplările relatate s-a fi produs în realitate, Cu elemente schimbate, Lagărul de prizonieri ar fi exisat, doae că pe colonel l-ar fi chemt Toosey. iar printre paznici ar fi existat unul numit… Saitoh (sic) care-i ptoteja pe prizonieri (!).şi care, la reocuparea lagărului de către aliaţi ar fi fost făcut scăpat. Relatare a se încheie în 1975, când japonezul ar fi fost onorat la decesul lui.

Sună ambeleă incredibil? Repet, n-am nici o dovadă. Dar această versiune mi s-a părut mult mai umană. Continui, evident, să apreciez romanul lui Pierre Boulle şi rămân convins  cccccccca ambele poveşi, reciproc incompatibile, au loc împreună.

Luni 15 decembrie 2025.