a vaincre sans péril on triomphe sans gloire

To love deeply in one direction makes us more loving in all the others

Personajul schiţei de mai jos e întregime fictiv. Desigur, mare parte din trăsăturile lui au surse reale. Construcţia lui are dublu scop. În linii mari sugerează un paradox al epocii, urmaşii căreia au botezat-o, nu se ştie dece obsedantul deceniu. Ca să evite păcatul tezismului, care ar fi dus la ratare, văduvind texul de justificare, am adăugat elemente culese selectiv tot din rezervorul faptelor reale. Nici acestea fără skepsis. Sugerând că fiecare epocă are procentul ei de ratări. Atâta timp cât societatea nu ajunge să definească şi să operaţionaizeze un program educativ dedicat inerentului mic procent de elite native. Nu cred că anii 50 au neapărat monopolul absenţei unui atare program.

O profesoară de gimnaziu, dintr-un orăşel urmărea cu atenţie un elev care se detaşa natural din clasele unde preda. La un moment dat, inventă un exemplu al cărui scop era să exemplifice clasei preemineţa micului preadolescent. Puse o întrebare frontal clasei: în câte feluri e isoscel un triunghi echilateral. Era primul an de geometrie. Reacţia clasei – ternă şi pasivă. Elevul cu pricina ridică mâna şi explică, ilustrând răspunsul cu un echer. Care, evident, era dreptunghic ca toate echerele: în trei feluri. Şi roti echerul mai mult spre clasă decât spre profesoară, cumva ca şi cum ar fi intuit că întrebarea era ţintită către clasă şi profesoara doar s-ar fi servit de el pentru a contura o idee.

Peste un timp îi dădu elevului probleme scrise pe nişte foi de aritmetică. Elevul nu întrebă ce şi cum, le înapoie cu rezolvările în restul spaţiului paginilor. Nu-I cereau mare efort şi oricum se gândea la fotbal în timpul rezolvărilor. Deh, vremea iphonelor nu şi-o imagina nimeni la vremea aia.

Într-o seară cineva sună la uşa apartamentului de bloc. Era profesoara cu soţul ei. Directorul şcolii. Cam tembel, băiatului nu-I trecu prin tărtăcuţă gestul elementar de politeţe de a-I invita să intre. Cineva din casă ieşi, după o vreme, să vadă cine-i. îl admonestră pe băiat, ceru scuze oaspeţilor şi întrebă dacă băiatul făcuse o boacănă. Profesoara arătă adultului o revistă subţire, de care nimeni din mediul respectiv nu auzise, care avea titlul Gazeta Matematică. Udeva într-un cotlon, într-un chenar, o listă de nume, sub titlul rezolvitori. Între nume, cel al băiatului. Adultul făcu ochii mari. Băiatul exclamă cu naivitate: a, de asta îmi tot dădeaţi foile alea cu probleme.

Pentru un orăsel de provincie era un mic eveniment.

Cam în acelaşi timp elevul încasă primul şi ultimul 4 din cariera de elev. Nu învăţase nimic despre Napoleon al III-lea. Profesorul de istorie îl vâna demult. Fusese ironizat în târguşor de intelectualitatea locală când se răspândise că un elev îl poreclise Ion Vodă cel Cumplit.

Când elevul termină clasa a şaptea, cu care ceea ce s-a numit odată şi se va mai numi peste vremuri gimnaziu încheia un titlu, se află că în acelaşi local se va înfiinţa în orăşel un liceu, începând cu toamna următoare. Mă rog, în termenii de atunci se numea Şcoală Medie Mixtă. Admiterea se baza pe 4 probe: Limba Română, Matematică, scris şi oral.

Elevul nostru era, fără a se sinchisi, una din speranţele şcolii. Ceea ce nu-l împiedică să ia 4 la… matematică scris. Cu alţi 3 de 10, încasaţi din mers, nu-şi făcu probleme. Când se văzu pe lista admişilor, făcu un gest ce imita vedeta echilei de fotbal locale. Cu pumnul în sus. Găsca lui îl auzi exclamând: A mea e vacanţa, mă înscriu la pitici. Pitici însemna echipa de copii sub 14 ani.

Direcorul noului liceu fu numit, firesc, cel ce îndeplinise funcţia Şcolii elementare, cum se numea atunci gimnaziul. Toată vara, soţia lui, profesoara de matematică (ce nu va mai preda la clasele VIII-XI), străină de fotbal rămase supărată, de fapt cătrănită, pe băiat.

Abia după zeci de ani află fostul elev, demult adult, adevărata istorie a admiterii sale în liceu. Chfla surprinzătoare de la teza de matematică (ceunoscută cu instinctiv fair play la vrmea cuvenită, rezultat al copierii greşite de pe tablă a subiectului, acoperită de restul notelor, nu influenţase cu nimic decizia. Cum nici media generală n-avusese nici o legătură cu aceasta.

Decizia de a înfiinţa un liceu în orăşel  fusese luată mai mult de organele locale decât de minister. Aşadar comisia de validare a admişilor fusese prezidată de unul din secretarii Comitetului de Partid nu la nivel orăşenesc, ci la nivelul Minei locale. N-are importanţă dacă era Primul secretar sau cel cu propaganda.

Iar când veni rândul numelui elevului nostru decizia fusese Ăsta nu. Politrucul decident avea în cap informaţia că tatăl lui ar fi fost ofiţer de jandarmi în trecutul regim. Directorul – pe care-l reîntâlnim – se înfurie. Batu cu pumnul în masăşi exclamă: Tovarăşe, daca elevul ăsta nu intră, eu nu fac liceu în oraş.

Comisia luă o pauză. A doua zi, directorul veni înarmat cu exemplarul ştiut din Gazeta matematică. Tovarăşe, nu numai în oraş, în tot raionul nu mai există un alt elev al cărui nume e scris aici. Tovarăşe director, fii atent cum vorbeşti. Partidul nu admite promovarea cadrelor cu origini nesănătoare!

Acum oricât ar fi cititorii de străini de comandamentele epocii, oricui îi e clar că Directorul n-avea nici o putere in faţa Partidului. Dar tovarăşii erau aşa de uluiţi întâlnind rezistenţa cuiva, încât politrucul îşi închipui că Directorul are spate, peste nivelul lui. Mai bodogăni, cedând strategic cu mare grijă să-şi păstreze faţa.

Directorul avea o revanşă de luat. Întreaga vară în care elevul admis la liceu îmbrăcă echipamentul echipei locale de pitici, isistă pe lângă părinţii acestuia să-Iidea o copie după brevetul decoraţiei primite de tatăl lui… pe frontul de vest. Cu alte cuvinte, fu ca-n bancul cu Radio Yerevan. Se non e vero

Quelle mouch t’a piqué, povestaş nesăbuit să strângi amar de date care să-ţi susţină fabula? Simplu, dargi Doctori Watsoni. Ref;exul îmi fu declanşat de un amănunt care reclamă pătrarea tuturor proporţiilor. Personajul meu e neînsemnat, chiar de-I bazat pe sinteza unor date. Dar îl auzii, într-un interviu, pe Academicianul care-i Preşedintele Uniunii Scriitorilor, povestind că între altele nu puţine piedici întâlnite în aceeaşi epocă, fusese şi informaţia mincinoasă că tatăl său ar fi fost legionar. Mi-am amintit că în anii 90 minciuna asta a mai fost scoasă la suprafaţă.

Sedus de poezie

Daca exista mari scriitori, putini, ce-i drept, exista si mari cititori si RiM este printre ei. Bucuria lecturii il stimuleaza pe cititorul nostru sa comenteze textul si sa impartaseasca lumii deliciile pe care le resimte. Un text citit e savuros doar pe jumatate daca nu e comentat. Criticul de placere isi dubleaza satisfactiile prin propriile reflectii. – Horia Garbea
Comandă aici

Despre prietenie, despre bătrânețe

A fost odată un autor aşa de lipsit de puterea creaţiei, că nu putea scrie decât despre sine. Simţul elementar al ridicolului l-a făcut mefient faţă de sloganul telenovelistic viaţa mea e un roman, încât a încercat metode mai sofisticate de a scrie despre sine. (Radu-Ilarion Munteanu, Despre prietenie, despre bătrâneţe).
Comandă aici