COPACUL DIN CÂMPIE

Pribeag prin poienile verii e primul volum al lui Vasi Cojocaru-Vulcan, poetul de pe Jiul de vest, pe care îl preia Editura Neuma, după primele trei. Totodată e prima ieşire din câmpul cultivării quasiexclusive a formelor fixe japoneze. Nu cred că e o coincidenţă pură. Mai degrabă e semnul unei trepte de dezvoltare.

Poezia în forme fixe japoneze are, nu de ieri, o amploare notabilă. Iar V. C-V. are un loc definit în contextul poetic dat. De-a lungul primelor 3 volume – toate datorate Editurii Colorama – poetul a cultivat progresiv quasitotalitatea formelor cunoscute. Haiku formal, haiku liber, tanka, senryu etc. A continua pe această linie ar fi însemnat o stagnare. Treapta următoare e acest volum de poezie pur şi simplu? Da şi nu. Mai mult nu. Căci o parte din poeme rup atmosfera primelor 3 volume, cu o atmosferă nouă, independentă. Amestecată cu altă parte, in care regăsim atmosfera lumii definite de aproae un secol de poezie a formelor fixe japoneze. Cu muzicalitatea specifică acestui univers importat fericit în poezia românească.

Univers poetic compozit, abil construit. Ce pare a sugera că tranziţia spre poezia-poezie ar trebui parcursă gradual.

Ce urmează în planul formelor? Dificilă întrebare. Capacitatea evolutivă a poetului promite surprize.

Primele 3 volume, nu doar consecvente cultivării formelor fixe japoneze, ci mai ales evolutive, au pus accentul pe forma specifică. Mi-e relativ greu să-mi schiţez un tablou de ansamblu al mişcării româneşti în materie. Am acoperit o arie insuficientă pentru a ajunge la aşa ceva. N-am de gând nici măcar să relev figura centrală a lui Corneliu Traian Atanasiu, care a editat un numar considerabil de volume de gen. poate altă dată. Ce observ însă poziţia bine conturată a lui Vasi Cojocaru-Vulcan. Cititorii primelor 3 volume ar fi avut o şansă de a anticipa cumva pe acest al patrulea. Faptul că a fost luat în considerare de Neuma, o  voce editorială din ce în ce mai sonoră, mai accentuată, subliniază indirect, dar vizibil, însăşi itinerarul poetic al autorului.

Să evităm o observaţie superficială. A pune accentul pe formă nu înseamnă câtuşi de puţin a reduce la formă. Iar conţinutul poetic al subgenului importat din lirica japoneză nu înseamnă deloc mai puţină substanţă poetică. Ci doar un univers specific. Manifestat prin atmosferă şi muzicalitate intrinsecă.

Structura acestui recent volum semnifică mai multe aspecte. Decizia poetului de a-şi extinde discursul, promisiunea de a păşi înainte şi, mai ales, de a lărgi aria conştiinţei de sine ca poet.

Vor exista şi cititori în primă lectură. Care-l vor considera ca atare. Aceşia vor fi oricum răsplătiţi. Cartuşul girant de pe coperta a patra, semnat Ion Cristofor, oferă un diagnostic exact. Dar nu numai. Sugerează cu fiineţe că substanţa poetică nu e suspendată pe nisip. Citit atent, textul are ca ţintă întregul demers poetic de până acum. Iar raportul între calupul precedetelor 3 volume şi cel girat, actual, e pus cu aceeaşi fineţe implicită care dă unitate diagnosticului.

Poet şi girant – acesta din urmă, la rândul său critic, dar şi poetpoet – se merită reciproc.

Cele 4 capitole se sugerează a fi etape a călătoriei interioare pe care autorulo parcurge reflectând, ritmându-şi paşii şi privindu-se în oglida apelor.

În ziarul clujan Făclia, o cronică a Iuliei Ghidiu găseşte unitatea tuturor celor 4 volume: legătura organică a omului cu natura. Fără a contrazice feelingul autoarei, observ un anume esenţial. Titlul cronicii este… Călător neobosit (sic) prin poienile verii. Preiau şi diagnosticul acestei viziuni: Un volum ce abundă în scântei existențiale, în dansuri simbolice și rătăciri continue prin labirintul verde, un volum-ancoră în lumea obiceiurilor și practicilor ancestrale, în sufletul pământului, un cântec de dor după frumos și necuprins, „Pribeag prin poienile verii” confirmă o scriitură matură, o voce puternică a liricii contemporane de care sperăm că vom auzi și în viitor. Iubitor și practicant al poeziei nipone, Vasi Cojocaru Vulcan este o prezență activă în mediile literare clujene… https://ziarulfaclia.ro/calator-neobosit-prin-poienile-verii/

Ca unul ce i-a urmărit itinerarul poetic al lui V.C-V. de dinainte de debutul în volum (Coliba mea de ceamur) aş defini călătoriile vizibile ale poetului drept călătorii interioare. Cu discret parfum iniţiatic. Aspect pe care scriitoarea Diana Dobriţa Bîlea îl sugerează în titlul cronicii  sale: Invitaţie în intimitatea sinelui https://www.facebook.com/photo?fbid=3237981243100499&set=pcb.3237983936433563

Un emotionant motto:

Cine poate iubi

mai mult

Decât greierii

În pragul toamnei?

Şi o dilemă existenţială:

Unde să te duci

Când

eşti doar

o stea căzătoare>

Primul capitol, Poienile verii, e cel mai apropiat ca ton, de muzicalitatea poemelor de tip japonez. Deosebirea constă în polifonia volumelor precedenta. Cumva rigoarea formelor fixe e mai laxă. Dar mai ales tonul vag melancolic avrea nevoie de o asemenea doză de lejeritate formală. Diferenţa e de la o structură cristalină la o plasmă fierbinte emoţional.

Al doilea capitol, Trezirea la dragste, e lansat de un motto adecvat:

O, dragoste,

Fii făuritoare de lume

Iar eu să-ţi fiu

Ziua ta

De duminică

Un compendiu al nenumăratelor accepţiuni ale conceptului. Din lumea naturii, dimensiunea fundamentală a volumului, până la legendarul Zburător:

Sufletul tău

Strivit e-n pumnul meu

Păzeşte-ţi iatacul şi somnul

La noapte vin

Al treilea capitol, Pe prisma Domnului, e introdus de at motto semnificativ:

Cum aş putea ajunge la tine?

Nu am făcut nici un pas

Şi deja îmi eşti alături

Veghindu-mi calea

Şi risipindu-mi ceaţa

Tema raportarii la divinitate e vizibilă doar la început. Capitolul e dominat de temele generale, legătura cu natura şi călătoria interioară. Surprinzător, finalul unui poem ar trebui sa facă parte in capitolul anterior.

În fine, ultimul capitol se intitulează concluziv Zi după zi. Motto pe măsură:

În zori

Singur pe drum

Din ceaţă

Din când în când

Oameni

Amestecul de melancolie nostagică cu tristeţe bucolică il întâlnim în doze variabile în întreg volumul, dar mai concentrat in acest ultim capitol. Unde apar şi autoportrete impersonale. Din când în când chipul mamei se întrevede prin ceţuri tremurate. Şi deodată izbuneşte, recitată cu voce à la Pavarotti o baladă a prutului auzim, citind, ecoul celebrei poezii a lui Alexe Mateevici. E climaxul întregului volum.

Ar fi neîndoios aşa. Dar nu e numai atât. Am mai rezonat altundeva. Balada Prutului se vede a fi periheliul drumului de cometă flamboyantă al discursului. Realizăm că poemul punctiform

Nu-ţi fie teamă!

Ce înseamnă apusul

Decât un alt răsărit

Privit peste umăr?

Joacă rolul afeliului…

Dece am folosit spectacularul cuvânt flamboyant pentru a defini orbita lecturii volumului? Cititorul cronicii e liber să-l schimbe. Ca cititor, cronicarul a tradus, poate imperfect sugestiv, seducţia actului lecturii. Mai mult sau mai puţin prezentă la orice text poetc al poetului vulcălean. Dar cu precădere la  acest volum quasihibrid.

Două vorbe despre copertă. Nu e doar picturală. Dar pe mine unul mă trimite la un alt volum. De critică. Gelu Ionescu. Copacul din câmpie. Nici o legătură între cărţi.