CORUPŢIA PRAGMATICĂ

Se vorbeşte mult despre corupţie. Mai ales după 1989. Nu exista corupţie înainte? Ba bine că nu! Dar nu se putea vorbi deschis. Se practica la toate nivelele. Cum am defin corupţia? Ca un sistem de gesturi cu scopul de a ocoli nrme legale. Dar este legea? O convenţie. O regulă a jocului social. Stabilită fie de către un sistem insistuţional – de la parlament naţional sau federal la consiliu sătesc. Ales, ca principiu. Expresie, tot ca principiu, a voinţei colective. Fie de către voinţa liberă a unui personaj din vârful piramidei sociale. Autocrat de jure sau de facto. În limbaj comun, un dictator.

Limbajul formal al sistemelor de decizie populara au preluat anticul termen democraţie de la structura socială ateniană din vremea lui Solon. Democraţie directă selectivă. Problema e că formal şi teocraţia iraniană şi autocraţia rusă sunt, formal, democraţii.

Dincolo de mecanismele de fond, corupţia, ca concept, e considerată subiectiv. Pentru propaganda şi chiar pentru mentalul indus al zonei marxistoide, lumea zisă liberă e considerată coruptă.

Să ne reîntoarcem la subiect. Corupţia. Praxa demonstrează că e mai răspândită în sistemele autoritare. Formal democratice sau sincer dictatoriale. Rigiditatea acestora multiplică nevoia publică de a ocoli legea.

Recursul la societatea predecembristă din România e banal. Chiar dacă perspectiva înţelegerii lui la scară mare e extrem de limitată. Distorsiunea înţelegerii realităţii predecembriste e surprinzător de mare chiar la intelectualitatea ce se acomodase, de bine, de rau, la sistem. Şi cu precădere la partea acesteia care a emigrat mai mult după 90. Fără a ofensa acest segment, ca grup şi ca individualităţi cunoscute punctual.

Aşadar voi apela la un exemplu extrem de vechi al utilizării paradoxale a corupţiei.

Pentru a face inteligibil exemplul ce urmează să-l dezvolt, socot necesar a sublinia o caracteristică particulară a dezvoltării sistemelor de guvernare în Anglia postmedievală. Oameni practici, englezii au evitat/renunţat la concepte social-politice abstracre. Aproape toate conceptele de gen care au funcţionat în istoria de după dizolvarea elitei normande în lumea anglosaxonă au apărut empiric. Prin metoda încercare-şi eroare. Exemplul cel mai elocvent şi semnificativ e Robert Walople.

Pentru contextualizare amintesc că binecuvântatei mele generaţii, născute după WW II, I s-a predat istoria stalinist-rolleristă. Conform căreia aşa zisa orânduire feudală se sfârşea la 1642. Un moment de fapt nesemnificativ din războaiele civile dintre rege şi parlament. Chiar restauraţia post Cromwell a inchis o paranteză. Am aflat cu oarecare uimire că istoriografia britanică socoteşte 1688 o mare revoluţie. Dar un moment mai important de ruptură a fost stingerea stuarţilor (între care putem admite licenţa includerii cuplului Wlhelm-Maria). Primii regi hanovrieni (instalaţi conform Act of Settlement, 1701) au fost, întâi de toate, străini. Deşi strănepot direct al lui Iacob I, George I cunoştea vag constituţia britanică şi deloc limba engleză. A renunţat curând să participe la Consiliul miniştrilor, pe care se presupune că-l prezida. Fu înlocuit de Robert Walpole, din 1721 prim lord al trezoreriei. Prestigiul şi competenţa acestuia acumulară treptat atribuţiile exercitate. Funţia de Prim Ministru nu exista în nici o lege, dar financiarul o exercită de facto. se retrase în 1742, când fu respins de Camera Comunelor, al cărei lider era. Fără a fi obligat legal. Astfel se inventă spontan guvernul responsabil faţă de parlament. Care acum funcţionează în majoritatea ţărilor.

Ce legătură are Walpole cu corupţia? Mai multe. În 1720 izbucni febra spaculaţiilor acţiunilor companiei South Sea Bubble. Mulţi englezi sărăciră brusc. Deşi Walpole îşi vându discret şi oportun acţiunile achiziţionate la cote joase atrase atenţia asupra riscului speculaţiilor printr-o serie de discursuri. Prudenţa sa fu apreciată public drept înţelepciune şi autoritatea sa crescu. Fu o perioadă de creştere a prosperităţii, avantajată şi de pacea externă. Nederanjată de corupţia unor miniştri. Era spiritul vremii, iar liderul avu arta de a lucra economic cu materialul clientului. Partidul Whig, care s-a menţinut o lungă perioadă la putere valorificând sistemul electoral, ce permitea manevrarea aşa numitelor târguri putrede – cu puţini alegători – a fost expresia corupţiei generalizate la nivel politic. Chiar el mai sstrălucit dintre urmaşii lui Walpole, William Pitt, un politician incoruptibil, şi-a inceput cariera în Camera Comunelor ca deputat al unui oraş – Old Sarum – fără alegători. Walpole a condus prin corupţie deoarece nu avea un instrument mai eficace.

Nu vreau să se înţeleagă că epoca lui Walpole ar fi un argument în favoarea corupţiei. O maladie social-politică în sine, corupţia a avut uneori, rare ori, în istorie, urmări favorabile dezvoltării. Când a fost utilizată cu bun simţ. Care, la inventatorul empiric al guvernelor responsabile faţă de parlamente, atingea geniul.

După retragerea din 1742, Walpole a intrat în Camera lorzilor, ca primul duce de Orford. Titlul îi fusese conferit în 1725 (ca Prim Ministru de facto al lui George II servise ca sir Robert. A mai trăit până în 1745. Şi-a putut privi opera cu seninătate.

Dintre cei 6 copii, Horace Walpole a avut o carieră politică limitată decent şi a fost şi un scriitor de limitată avergură.