Au îndiguit, într-un scurt interval – 1856-1867 – imperiul rus. Fă ră a şti unul de celălalt şi, mai mult, fiecare în numele altei puteri.

Primul, Ion Ghica. Prezentat pe larg în numărul care va apărea în 15 iunie 2023 al publicaţiei trimestriale online www.Egophobia.ro, ca autor al Scrisorilor către Vasile Alecsandri. Aflat din 1848 la Constantinopol, ca trimis al guvernului provizoriu de la Bucureşti, este numit de sultan, în 1853, la recomandarea ambasadorului englez Stratford Canning de Redcliffe în funcţia de principe (bey în turcă) al insulei Samos. Şi-a exercitat funcţia până în 1859, la 3 ani după sfârşitul războiului Crimeii.

Principala activitate în insulă, dincolo de obiectivele de dezvoltare, a fost stârpirea pirateriei din zona locală a arhipelagului grecesc. O acţiune de asanare economică, dar mai ales strategică. Obiectivul pirateriei greceşti era marina militară anglo-franceză, care opera împotriva celei ruseşti, în faza navală a războiului Crimeii. Stârpind pirateria grecească, beyul de Samos a acţionat în favoarea aliaţilor antiruşi. Către finele lui 1855 cea mai mare parte a piraţilor greci s-a predat forţelor beyului.

Slăbit în urma războiului, în plan militar, economico-financiar şi strategic, imperiul rus, ajuns la maxima extindere spaţială, se temea că ar putea pierde nu doar Alaska, ci şi teritoriile de pe coasta apuseană a Americii de Nord în favoarea Angliei, adversar direct în războiul Crimeii. Generalul american Gheorghe Pomuţ, născut român, dar participant la revoluţia de la 1848 de partea lui Kossuth, a condus tratativele financiare cu imperiul rus pentru cumpărarea Alaskăi. Vezi www.revistaneuma.ro 7-8 pe 2022, rubrica “Colţul lui Yorik”

Preţul tranzacţiei a fost 7.2 milioane dolari. La valoarea actuală ar fi cam 100,000. Oricum o sumă mică.

Cum spuneam, cei doi români care, prin acţiunile lor, au adus contribuţii importante împotriva imperiului rus. Fără nici o coordonare mutuală, fără a se cunoaşte şi fiecare în numele altei puteri. Impreriul Otoman, aflat atunci în război împotriva imperiului rus – Ion Ghica, atunci bey al insulei Samos, respectiv Gheorghe Pomuţ, general şi diplomat american de origine româno-maghiară.

Sunt faptele mai mult sau mai puţin paralele ale celor doi români o cât de insignifiantă revanşă simbolică pentru cele 13 fapte de ocupaţie militară de teritorii româneşti de către imperiul rus, sub toate formele sale, ţaristă, bolşevică, stalinistă etc? Ce au comun aceste forme istorice este linia geopolitică.

Răspunsul tehnic e, evident, negativ. Întâi de toate faptele celor doi români sunt disjuncte din toate punctele de vedere, mai puţin cel cronologic. Apoi, în plan geopolitic, consecinţele directe ale celor două momente de slăbiciune imperială, rămân nesemnificative.

Singura conexiune e valabilă exclusiv pentru noi, ca români. Şi exclusiv în plan simbolic.

Este aceast microamănunt istoric de ignorat? Pentru noi, ca români, nu.

Se vorbeşte mult despre corupţie. Mai ales după 1989. Nu exista corupţie înainte? Ba bine că nu! Dar nu se putea vorbi deschis. Se practica la toate nivelele. Cum am defin corupţia? Ca un sistem de gesturi cu scopul de a ocoli nrme legale. Dar este legea? O convenţie. O regulă a jocului social. Stabilită fie de către un sistem insistuţional – de la parlament naţional sau federal la consiliu sătesc. Ales, ca principiu. Expresie, tot ca principiu, a voinţei colective. Fie de către voinţa liberă a unui personaj din vârful piramidei sociale. Autocrat de jure sau de facto. În limbaj comun, un dictator.

Limbajul formal al sistemelor de decizie populara au preluat anticul termen democraţie de la structura socială ateniană din vremea lui Solon. Democraţie directă selectivă. Problema e că formal şi teocraţia iraniană şi autocraţia rusă sunt, formal, democraţii.

Dincolo de mecanismele de fond, corupţia, ca concept, e considerată subiectiv. Pentru propaganda şi chiar pentru mentalul indus al zonei marxistoide, lumea zisă liberă e considerată coruptă.

Să ne reîntoarcem la subiect. Corupţia. Praxa demonstrează că e mai răspândită în sistemele autoritare. Formal democratice sau sincer dictatoriale. Rigiditatea acestora multiplică nevoia publică de a ocoli legea.

Recursul la societatea predecembristă din România e banal. Chiar dacă perspectiva înţelegerii lui la scară mare e extrem de limitată. Distorsiunea înţelegerii realităţii predecembriste e surprinzător de mare chiar la intelectualitatea ce se acomodase, de bine, de rau, la sistem. Şi cu precădere la partea acesteia care a emigrat mai mult după 90. Fără a ofensa acest segment, ca grup şi ca individualităţi cunoscute punctual.

Aşadar voi apela la un exemplu extrem de vechi al utilizării paradoxale a corupţiei.

Pentru a face inteligibil exemplul ce urmează să-l dezvolt, socot necesar a sublinia o caracteristică particulară a dezvoltării sistemelor de guvernare în Anglia postmedievală. Oameni practici, englezii au evitat/renunţat la concepte social-politice abstracre. Aproape toate conceptele de gen care au funcţionat în istoria de după dizolvarea elitei normande în lumea anglosaxonă au apărut empiric. Prin metoda încercare-şi eroare. Exemplul cel mai elocvent şi semnificativ e Robert Walople.

Pentru contextualizare amintesc că binecuvântatei mele generaţii, născute după WW II, I s-a predat istoria stalinist-rolleristă. Conform căreia aşa zisa orânduire feudală se sfârşea la 1642. Un moment de fapt nesemnificativ din războaiele civile dintre rege şi parlament. Chiar restauraţia post Cromwell a inchis o paranteză. Am aflat cu oarecare uimire că istoriografia britanică socoteşte 1688 o mare revoluţie. Dar un moment mai important de ruptură a fost stingerea stuarţilor (între care putem admite licenţa includerii cuplului Wlhelm-Maria). Primii regi hanovrieni (instalaţi conform Act of Settlement, 1701) au fost, întâi de toate, străini. Deşi strănepot direct al lui Iacob I, George I cunoştea vag constituţia britanică şi deloc limba engleză. A renunţat curând să participe la Consiliul miniştrilor, pe care se presupune că-l prezida. Fu înlocuit de Robert Walpole, din 1721 prim lord al trezoreriei. Prestigiul şi competenţa acestuia acumulară treptat atribuţiile exercitate. Funţia de Prim Ministru nu exista în nici o lege, dar financiarul o exercită de facto. se retrase în 1742, când fu respins de Camera Comunelor, al cărei lider era. Fără a fi obligat legal. Astfel se inventă spontan guvernul responsabil faţă de parlament. Care acum funcţionează în majoritatea ţărilor.

Ce legătură are Walpole cu corupţia? Mai multe. În 1720 izbucni febra spaculaţiilor acţiunilor companiei South Sea Bubble. Mulţi englezi sărăciră brusc. Deşi Walpole îşi vându discret şi oportun acţiunile achiziţionate la cote joase atrase atenţia asupra riscului speculaţiilor printr-o serie de discursuri. Prudenţa sa fu apreciată public drept înţelepciune şi autoritatea sa crescu. Fu o perioadă de creştere a prosperităţii, avantajată şi de pacea externă. Nederanjată de corupţia unor miniştri. Era spiritul vremii, iar liderul avu arta de a lucra economic cu materialul clientului. Partidul Whig, care s-a menţinut o lungă perioadă la putere valorificând sistemul electoral, ce permitea manevrarea aşa numitelor târguri putrede – cu puţini alegători – a fost expresia corupţiei generalizate la nivel politic. Chiar el mai sstrălucit dintre urmaşii lui Walpole, William Pitt, un politician incoruptibil, şi-a inceput cariera în Camera Comunelor ca deputat al unui oraş – Old Sarum – fără alegători. Walpole a condus prin corupţie deoarece nu avea un instrument mai eficace.

Nu vreau să se înţeleagă că epoca lui Walpole ar fi un argument în favoarea corupţiei. O maladie social-politică în sine, corupţia a avut uneori, rare ori, în istorie, urmări favorabile dezvoltării. Când a fost utilizată cu bun simţ. Care, la inventatorul empiric al guvernelor responsabile faţă de parlamente, atingea geniul.

După retragerea din 1742, Walpole a intrat în Camera lorzilor, ca primul duce de Orford. Titlul îi fusese conferit în 1725 (ca Prim Ministru de facto al lui George II servise ca sir Robert. A mai trăit până în 1745. Şi-a putut privi opera cu seninătate.

Dintre cei 6 copii, Horace Walpole a avut o carieră politică limitată decent şi a fost şi un scriitor de limitată avergură.

Pe Cosaşu nu nu-l ia nimeni, glosează cu reflex jurnalistic Cătălin Tolontan, autorul unui sensibil editorial, primul care anunţă care anunţă decesul lui Radu Cosaşu. Tânărul de 92 de ani. Tocmai încărcasem articolul pentru mâine, pe blog. Până să fac manevrele inerente reprogramării articolului, pentru a elibera data de azi pentru reacţia proprie, văd altă reacţie, la fel de promptă, a lui Daniel Cristea-Enache. Simultan, reacţia lui Răzvan Penescu, liderul portalului cultural LiterNet.ro.

Cine ştie câte alte reacţii voi înregistra până mâine, când va apărea, pe blog, propria reacţie?

Cine şi ce a fost/este, pentru mine, Radu Cosaşu?

A fost autorul Cronicii de trei secunde, din formatul practic uitat, al revistei Flacăra. În câteva zeci de semne grafice conexa, surprinzător, explodarea unui primus în Alaska cu deturnarea unui elefant în Thailanda.

De fapt cu o lună-două înainte, descopeream, în acea vară explozivă a lui 68, în revista noastră de partid (cinefil) şi de stat (la coadă pentru biletele studenţeşti la cinema), o semnătură nouă, singura care pricepeam ce scrie.

Abia peste 3 ani, am savuat Un august pe un bloc de gheaţă, o carte surprinzător de antipliciseală. Peste alte câteva zeci urmând să aflu, de la autor, că acea carte fusese reacţia scriitorului la ce se întâmplase în august al acelui 68.

Am savurat cartea cât de cât en connaîseur, căci în 69 mă regalasem cu cronicile sportive semnate Belphegor. Ale aceluiaşi scriitor. Cel cu cronicile de trei secunde.

Primul roman, Maimuţele personale, venea pe un teren pregătit petru instalrea noilor culturi de primăvară însămânţate toamna.

Cronica de cinema din România Literară… păşeam cătinel, copăcel, prin Viaţa în filmele de cinema…

Nuvelele…

Trecură anii. Îl descoperii în Dilema. Cu o rubrică chisnovatică: din vieaţa unui extremism de centru.

Îmi veni rândul şi debutai, ca redactor de carte, la LiterNet.ro, să provoc un telefon transatlantic, care-l felicita pentru a-şi fi proiectat deja străvechiul August pe un bloc de gheaţă, în universul internautic. Se închidea pentru ambii un cerc. Răzvan Penescu a pomenit-o azi, în jocul lui Zucky…

Radu Cosaşu afirma, prin anii 90, că nu dă interviuri. A mai dat. Dar îi mulţumesc ca a oferit, tot Liternetului, un dublu interviu, acum fix 20 de ani:

https://atelier.liternet.ro/articol/546/Cosmin-Staniloiu-Radu-Ilarion-Munteanu-Radu-Cosasu/Radu-Cosasu-Aici-zace-un-om-care-a-vrut-sa-fie-gazetar-sportiv-si-a-fost.html

S-a întâmplat că a treia carte pregătită pentru Editura LiterNet.ro n-a mai pututu apărea. Pe a doua, inventată împreună cu scriitorul, a pomenit-o Răzvan.

Interacţiunea de fond am avut şansa şi privilegiul de a o avea cu scriitorul a fost prilejuită de ideea mea creaţă de a-I solicita, cu împrumut, dreptul de a folosi, ca titlu al primei mele cărţi de cinema, titlul unui articol dinamitard al Dsale, publicat în urmă cu 40 de ani. Tandemul solicitare/răspuns fu montat în loc de prefaţă la acea carte. Titlul oferit generos, preluat ca titl al acelei prime cărţi confraterne, este Finalul cel mai dificil, supravieţuirea.

De atunci au mai trecut 12 ani…

Fugit, irreparabile, tempus…

Dar pe Radu cosaş nu nil ia nimeni.

Un scurt dialog în reţeaua de socializare în care activez, bazat pe relatarea interlocutorului de a fi revăzut un film celebru mă îndeamnă să reiau, după multă vreme, câteva reflecţii pe marginea biografiei autorului respectivului film.

Fiu al pictorului Arseni Tarkovski, nici celebru nici anonim, Andrei Tarkovski (1932, Zavrajîe, Rusia – 1986, Paris) înmormântat în cimitirului ortodox din Sainte Geneviève des Bois, rezervat iniţial ruşilor albi.

În 1960 încheie studiile cinematografice cu scurt metrajul Compresorul şi vioara (scenariu propriu, coscenarist viitorul regizor Andrei Mihalkov-Koncealovski. Filmografia sa e concentrată:

Copilăria lui Ivan (1962, premiat la Festivalul de la Veneţia). Tema filmului este maturizarea prematură a copilului și tragica distrugere a universului copilăriei, realitatea văzută prin ochii unui copil din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Filmul se bazează pe două metafore antagonice: râul luminos, cu melancolica sa curgere, care reprezintă viața fericită de odinioară, și copacul înnegrit de flăcări, ars, simbol al morții, care apare în ultimul cadru. Sunt prezentate peripețiile din spatele liniilor inamice ale unui băiat orfan, sătul de atâta mizerie și dornic de a răzbuna moartea părinților săi. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Tarkovski#Tabel_cronologic)

Andrei Rubliov (1966) al doilea film al regizorului, cunoaște primele dificultăți reale în relațiile cu autoritățile. Iată ce îi reproșa, de pildă, primul secretar de partid al Moscovei: „La sfârșitul filmului dvs., Andrei Arsenievici, ploua pe icoanele lui Rubliov: voiați să spuneți prin asta că și acum, ca și în trecut, operele de artă sunt lăsate în voia sorții?”. După prima premieră, în sala Uniunii Cineaştilor, al cărei membru era, a apărut pe ecrane doar în 1971, din cauza autorităților sovietice. Într-o societate de cultură atee, lipsită de un realism spiritual autentic, orice portiță de evadare de sub teroarea gândirii comuniste, era de bun augur pentru societatea sovietică. (ibid). În 1969 participa la Cannes, în afară de concurs şi primeşte premiul FIPRESCI. Timp de un an rulează în patru cinematografe din Paris. Apoi, cea de-a doua premieră a filmului are loc la Dom Kino (Casa Cineaştior din Moscova). În Romănia filmul a fost difuzat în 1973.

Paranteză: fenomenul e cunoscut în imperiu. O operă de artă e difuzată intern aba după succesul ei extern. De atfel, din 1967 lucra la fimul Oglinda. Între timp lucrase ca coscenarist la trei filme care vor fi difuzate în 1968: Serghei Lazo, O şansă dintr-o mie, Taşkent, oraşul pâinii. Realizate de regizori diferiţi. În acelaşi an termină scenariul la Oglinda şi începe scenariul la Solaris.

Solaris. 1972. Întâlnire a doi mari artişti. Polonezul Stanislaw Lem, al cărui roman eponim – tradus în română de Teofil Roll – a stat la baza scenariului, elaborat de romancier în colaborare cu cineastul.

În documentare am dat peste afirmaţia cuiva că filmul respectă mot-à-mot romanul. E şi nu e adevărat. În film e exclus tocmai capitolul final, Bătrânul mimoid. În schimb secvenţa finală a filmului sugerează un paradox. Că intreaga acţiune narată s-a întâmplat în ficţiune.

Filmul a fost primit impresionant de publicul sovietic. În schimb a fost difuzat doar în 1978 în Franţa şi in 1980 în Anglia. Un efect invers faţă de situaţia manifestată cu Rubliov. Posibil datorită unei diferenţe de recepţie a publicului aposean faţă de operele SciFi din Est. Cele de calitate scapă atenţiei. Nu e mai mult de o ipoteză.

Oglinda (1975). Acest film-eseu autobiografic graviteaza in jurul imaginii obsedante a mamei, o mama enigmatica, apropiata si indiferenta totodata, care nu explica nimic copiilor lasandu-i sa descopere singuri lumea cu senzatiile ei, ca un imens labirint….Regimul l-a primit cu rezervă, la limita ostilităţii.

Călăuza (1979). Adaptare, ma mult sau mai puţin liberă după nuvela Picnic la marginea drumului, de Arkadi şi Boris Strugatski. Autorii au colaborat cu regizorul la scenariu. Rezultă că au fost de acord cu diferenţele. Forma finală a scenariului e a 11-a propusă de autorii nuvelei. Iar fimu nu mai are nimic cu versiunea literară.

Apreciez ca din multele analize scrise despre film, cea mai completă este https://www.crestinortodox.ro/editoriale/calauza-filmul-andrei-tarkovsky-141532.html

Analiza de faţă – unul din mai multele motive pentru care a selectat-o, e exprimaată de https://www.crestinortodox.ro/parinti/andrei-tarkovsky-filmul-rugaciune-96969.html

Nostalgia (1983) Un scriitor rus, Gorceakov, pleacă pe urmele unui compatriot, un muzician exilat în Italia secolului al XVIII-lea, în scopul scrierii biografiei acestuia. Ajutat de o traducătoare, Eugenia, cu care consumase o poveste de dragoste, el parcurge Italia de nord, de la Roma la Arezzo. Dorul de casă, de Rusia natală macină sufletul lui Gorceakov, paralizându-i orice putere de acțiune, dar și inițiativa de întoarcere acasă. Peregrinările lui alternează între o capelă pictată de Piero della Francesca, Roma și zona piscinei termale a Sfintei Catherina, în care pensionarii hotelului din apropiere vin să se scalde. În acest loc Gorceakov îl descoperă pe Domenico, fost profesor de matematică, un mistic aproape nebun, care meditează la sensul existenței. Cei doi împărtășesc convingeri comune asupra tragediei civilizației; în plus, simplitatea sufletească a lui Domenico îi dă curajul de a acționa. Împrietenindu-se, Domenico îl ajută pe Gorceakov să-și depășească nesiguranța interioară și îi dezvăluie taina unui ritual expiator. Apoi pleacă la Roma pentru a-și da foc, demonstrativ, în piața Capitoliului; în timp ce se stropește cu benzină pe statuia lui Marc Aureliu, Domenico predică mulțimii impasibile adunate la „spectacol” despre sensul uitat al existenței, despre alienarea și lipsa de credință în care s-a afundat omenirea. Ascultând sfatul lui Domenico, Gorceakov traversează bazinul toscan, ținând o lumânare aprinsă în mâini. Ritualul e repetat cu răbdare, până când scriitorul reușește să atingă peretele opus al piscinei, păstrând flacăra aprinsă. Gorceakov își depășește starea de neputință interioară, dar rămâne prizonier al exilului. Filmul pare a avertiza gestul exilului asumat de regizor peste un an.

Filmul, şi de fapt întreaga operă a lui Tarkovski, arată că cel mai modern stil cinematografic (care foloseşte numeroase cadre secvenţă atât de familiare astăzi, timpul real suprapus timpului cinematografic, sunete şi dialoguri fără surse în cadru, ştergerea graniţelor între realitatea obiectivă şi proiecţiile subiective etc.) poate servi temelor tari, pe care postmodernismul filmic al momentului le-a uitat în favoarea jocurilor de-a citatele şi a anecdoticului devenit aproape normă. Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/nostalgia-lui-tarkovski-bonus-secventa-rara-cu-cineastul-rus-mergand-pe-stradă (Ionuţ Mareş)

Sacrificiul (1986) Ultimul film al, Andrei Tarkovski, Sacrificiul este o splendidă alegorie despre regasirea spiritualitatii într-o lume sufocata de valori materiale şi violenta. Personajul principal este Alexander, un fost actor cu inclinatie spre filosofie, actualmente jurnalist care are o viziune pesimista despre viata. De ziua sa, înconjurat de familie şi de prietenii apropiati, Alexander se duce pe o însula pentru a se bucura n linişte.

Premii.

Leul de aur, 1962

Premiile David di donatello, 1980, 1982

Premiul Festivalului de Film de la Cannes 1983

Premiul BAFTA (1988 –  postum)

Mai multe premii interne

Conjuncţie cu alţi cineaşti de notorietate. Tarkovski e singurul regizor care a făcut – nu de unul singur – mai multe scenarii decât filme. Cele mai multe împreună cu regizorul Andrei Mihalkov-Koncealovski, coleg de generaţie. Cei doi regizori fraţi au renunţat la câte un nume. Unul a rămas Nikita Mihalkov, celălalt a rămas Andrei Koncealovski. Nu sunt singurele diferenţe. Ultima e imensă. Nikita Mihalkov a devenit consilierul lui… Putin

Rezumatul articolului: https://www.agerpres.ro/documentare/2021/12/29/documentar-35-de-ani-de-la-moartea-regizorului-rus-andrei-tarkovski–838728

Alocuţiune ţinută de regretatul coleg Ioan Corcoţoi la întzlnirea de 40 de ani a promoţiei Fizică70

Pentru că, probabil, am lipsit de la parastasele cu dare de seamă, o să vă spun o foarte scurtă şi amuzantă istorie.

Eroul istorioarei, Stanislaw ULAM, s-a născut ca cetăţean polonez, într-o zi de marţi 13 aprilie 1909, în oraşul german Lemberg, în Galiţia, adică Lwow, acum în Ukraina. În prima tinereţe a fost elevul cunoscutului mathematician ucrainean Ştefan Banach, care promisese în 1939 că va învăţa limba ukraineană, dar se pare că nu a apucat până în 1945.

Eroul istorioarei, Stanislaw ULAM, a încetat din viaţă într-o zi de duminică 13 mai din anul lui Orwell (1984), în oraşul American Santa Fe, din New Mexico, US, ca cetăţean American.

În 1968 longevivul Hans Bethe (şi el născut în oraşul german Strassbourg, acum în Franţa) îi spunea biografului său:

          După ce bomba cu hidrogen a fost făcută, reporterii au început să-l numească pe Edward Teller, maghiar evreu, tatăl bombei cu hidrogen. Voi şoca istoria spunând că este mai exact că Stanislaw Ulam este tatăl, pentru că el a oferit sămânţa şi că Edward Teller este mama, pentru că el a rămas cu copulul. În ce mă priveşte, presupun că eu am fost moaşa.

Laureatul premiului Nobel pentru economie, matematicianul Paul Samuelson (1969) a fost odată provocat de către amicul său Stanislaw Ulam cu întrebarea: “precizaţi care este teoria, din toate ştiinţele sociale, care este simultan adevărată şi ne triviala”.

Abia peste câţiva ani, Paul Samuelson a crezut că răspunsul corect este: teoria avantajului comparativ (1815), a lui David Ricardo şi a argumentat:

Faptul că teoria avantajului comparativ este logic adevărată nu trebuie să fie argumentat în faţa unui matematician. În schimb, faptul că este ne-trivială este atestat de miile de oameni importanţi şi inteligenţi care nu au fost niciodată capabili să înţeleagă teoria pentru ei înşişi, sau măcar să o creadă atunci când aceasta le-a fost explicată în amănunt.

Probabil că nici unul din cei de faţă nu este în stare să-l contrazică!

Presupun că cel puţin cei doi ştiuţi de mine, din această sală, care au folosit teoria avantajului comparativ, au făcut-o fără a avea habar de existenţa ei. Felicitări, Nae!. Felicitări, Radu!

Dlui profesor Bogdan Suceavă

Textul de faţă e urmarea unei conversaţii cu Dl Profesor Bogdan Suceavă şi cu specialistul internautic Dan Romaşcanu. De la intrebarea dacă datorăm ceva unei entităţi cuprinzătoare, să zicem ţara, problema devine cum ne definim. Discuţia ar fi meritat dezvoltată. În continuare propun o replică proprie, pe tema dacă, ce şi cui datorăm.

Am afirmat că mă defines ca român. Dece? Deoarece limba mea natală e singura în care mă mişc natural. Dar, dacă m-aş mişca la fel de lejer şi în polona m-aş putea considera şi polonez? Nu. Ce mi-ar lipsi? Litratura poloneză, cultura poloeză, istoria polonezilor. Dar mai ales  şimtul lor unic. Cât îl mai au.

Ce au comun sentimentul meu de român cu sentimentul lor de polonezi? Mie mi-e clar. Dar mi-a devenit clar foarte târziu. Când m-am curăţat de istoria rollerist-stalinistă care-mi fusese impusă şi am înlocuit-o, treptat, cu o istorie verificabilă şi coerentă. M-am socotit cu adevărat român când am realizat că limba mea natală e aceea a unui set de populaţii în configuraţii variabile care au fost ocupate de 13 (treisprezece) ori în istorie. De imperiul rus, aflat în diferite formate: ţarist, bolşevic, stalnist, poststalinist etc. Sentimentul polonez, adânc faţă de Rusia şi ruşi e a unei naţii a cărei statalitate a fost desfiinţată brutal în 1795 cu contribuţia Rusiei imperiale, a trait supusă şi şi-a recuperate cu forte proprii statalitatea în 1918, administrând armatei roşii a lui Budionyi singura înfrângere.

Pe de altă parte, am informaţii că sentientul polonez se diluează. Din păcate chiar cel Baltic.

Dar să revin. Ce simt ca român? Un distilat puseu emotional, când o străveche prietenă, Dr. Carmen Vlăduţiu, postează câte un peisaj cu zona mea natală. Dar asta-i un rezidiu instinctual. Aşadar. Cui sunt dator?

Părinţilor. LIMBII NATALE. Învăţătorilor. Unor profesori, până la nivelul adecvat. Cărţilor. Celor care te-au citit şi au scris depre tine. Unor prieteni. Dar nu în ultimul rând copiilor tăi.

Iar aici începe humorul imanent. Am avut doi învăţători respectabili, în clasele primare. Fie odihniţi. Cum mi-am plătit datoria fată de ei? Concret. L-am popularizat pe fiu lor. Absolvent de conservator, interpret de muzică de belcanto şi de muzică popular. O satisfacţie intimă.

Profesorul I. C. Petrea, regretatul şef al disciplinei fizica macromoleculelor, din facultate, fusese… professor de liceu al mamei mele. Fie şi ea odihnită.

Datoria faţă de limba natală e imprescriptibilă.

Iată, un mod ocolit de a-mi plăti datoria faţă de cee ace a fost Şcoala Ardeleană, monument national formativ: mi-am publicat cea mai bună carte la Editura… Şcoala ardeleană.

Dintre cei care au scris depre cărţile mele, selectez cele mai importante două nume: Andrea H. Hedeş, Horia Gârbea. Evident şi eu scriu uşor şi cu plăcere despre cărţile lor.

Ultima datorie, singura esenţială, rămâne întotdeauna neplătită. Şi trebuie să trăim cu asta.

Scriitorul peruvian Mario Vargas Llosa, Nobel pentru litratură, a introdus în lumea de profil forma povestaş. Cum nu ştiu spaniola şi nu l-am citit în original, habar n-am echivalentul cărui cuvânt Hispanic e fericitul echivalent românesc, o adevărată invenţie lingvistică. Dovadă că în lume există un soi de echilibru termodinamic între fenomenele unilaterale şi cele cu revers. Echilibru în sensul principiului chimic Le Chatelier, adică nu în proporţii egale. Traduttore – traditore, a hotărât dumnezeul lingvisticii de consum limba în care să se fixeze o zicală. Care, tradusă în româneşte, de pildă, n-ar mai suna aşa de armonic. Cum never change the wining team n-ar suna fericit decât în engleză. Dar iată că traducerea e uneori sursă de îmbogăţire a limbii. Nu voi divaga mai mult, dând alt exemplu de inventive lingvistică fericită ce rezolvă traducerea unui cuvânt inventat în limba originală, pentru a nu mă depărta mai mult decât e suportabil de firul… poveştii.

Inevitabil, sfânta diversitate, sintagmă asupreia posed oarece pretenţii de originalitate, fie şi simultană (e improbabil să nu fi fost folosită spontan de un mare număr de oameni în aceste vremuri de tranziţie, când rolul essential al diversităţii devine din ce în ce mai conştientizat, pe toate planurile pe care se manifestă), sfânta diversitate deci, face ca reacţiile celor din anturajul meu current la aflarea veştii să formeze o corolla. Adică să fie destul de multe şi destul de uniform orientate în spatial a cel puţin 360 de grade sexagesimale, dacă acceptăm că vestea, deşi propagate simultan în spaţii cu difrite dimensiuni, cel pe care discutăm e bidimensional, fară a fi necesarmente plan. Nu mă voi referi la reacţiile celorlalţi, ci doar la a mea. Am realizat efctul pe care-l voi descrie tocmai deoarece m-am obişnuit în ultimul an mai ales, să mă refer la personajul mau narrator în texte cu intenţie literară şi chiar la mine însumi în sopaţiul colocvial current, ca la un povestaş. Nu vă grăbiţi să murmubolborosiţi, domnilor preşedinţi, nu e nevoie să plasez afirmaţia sub umbrella păstrării proporţiilor, plec de la axioma că sunt incomensurabil cu Llosa. Nici creaţia lui nu sunt. Atâta doar, n-am început a folosi termenul decât după ce l-am citit în referinţe critice publicate la adresa scrierilor mele. Condiţia povestaşului e, mutatis mutandis, similară cu starea atomului numită cu prea patina fantezie excitată. Pentru cei nu întru totul familiarizaţi cu noţiunea, dacă un electron absoarne o cantitate de energie egală cu diferenţa între nivelul propriu nuit fundamental şi nivelul următor, acesta face un salt pe respctivul nivel. Dar starea cea nouă e metastabilă. După un timp imprevizibil la modul individual, dar definit statistic de o lege precisă, electronul revine pe nivelu fundamental, care e stabil. Stabil nu în sensul de imuabil, ci doar atâta timp cât nu este iarăşi iradiat cu o nouă quanta de energie, précis dimensionată. Energia absorbită care-l dusese în starea numită excitată e emisă ca undă electromagnetică, cu frecvenţa determinată şi ea. Astfel atomul funcţionează, de fapt, oarecum împotriva principiului degradării energiei de la orice foră la căldură. Căci electronii atomului pot primi energie fie absorbind exact o undă de frecvenţa cele ce va fi emisă la dezexcitare, fie pe cale termică. E, aici, un primcipiu subtil al lumi, prin simbolistica lui. Atomul converteşte lumina şi căldura în lumină. Care lumină, dacă frecvenţa ei e în zona infraroşului e, de fapt, radiaţie termică. Dar să reţinem principiul. De ce spun că povestaşul funcţionează asemeni atomului? Simplu, dragi doctori watsoni. Căci ce-l mână pe el în luptă? Ce-l determină să producă o poveste? În sensul cel mai larg. Tocmai o stare pe care o putem asemăna cu starea excitată a atomului. Povestaşul se încarcă cu o energie care-l adduce într-o stare e esenţialmente instabilă. El simte nevoia să se elibereze de aceasta tocmai datorită caracterului metastabil al stării de încărcare. De fapt, comparaţia merge mai departe. Starea povestaşului seaman simultan atât cu starea excitată a învelişului electronic al atomului cât şi cu starea excitată a unui nucleu care a absorbit, în anumite condiţii, un neutron. Implicit energia acestuia. Nucleul excitat începe să vibreze, conform aşa numitului model în picătură. Cele mai multe nuclee expulzează, scuipă adică, alt component şau mic grup de component, devenind radioactiv şi schimbându-şi identitatea. Doar câteva nuclee grele, numite fisionabile, explodează cu totul în urma zbaterii interioare. Schombânduşi şi mai drastic identitatea. Poate semăna povestaşul cu ambele sisteme? Să vedem. Întrebarea e echivalentă cu îşi schimbă povestaşul identitatea în urma descărcării energiei excitante prin emiterea unei poveşti? Răspunsul de bun simţ e şi da şi nu. Simultan. Nu, deoarece el continua să fie el însuşi, da, deoarece cu fiecare text fabricat, povestaşul devine, subtil, insesizabil, dar decelabil pe termen lung, altul.

Nu numai mecansismul general e asemănător, la atom sau la nucleu, ci însatura stării excitate. Pe care, înainte de a o analiza, trebuie să stabilim altă natură, anume natura energiei excitante. Căci degeaba îl introduce într-o baie fierbinte, degeaba îl smulgi din mediul current pentru a-l duce în Sahara, rareori va produce un text. Trec peste nesemnificativul comtraexemplu din volumul Fals tratat de alchimie onirică. Nici energia psihică a unei constrângeri nu funcţionează, decât rareori. Degeaba îl închizi într-o camera până nu iese cu textul. Deşi există, în istoria apocrifă a literaturii române, contraexemplu aal unui poet de partid, din aşa numitul obsedant deceniu (cea mai rafinată sintagmă a limbii de lemn), care evalua numărul zilelor de recluziune acceptată, corelat cu numărul butelcilor de coniac Milcov, proportional cu lungimea poemului comandat. Energia excitantă este evident de natură emoţională. O impresie, o trăire, pentru un text scurt, un ansamblu de trăiri pentru un text mai lung, un tezaur de experienţă umană, cu amprenta ei emoţională inerentă, pentru un roman. Uneori funcţionează şi provocarea, de pildă în forma(tul) primei fraze din textul Poveste. Dar numai când provocarea are ecou emotional şi numai când nivelul emotional al povestaşului e îndeajuns de încărcat cu rezonanţe alternative (Guerlain a botezat parfumul / voila pourquoi j’aimais rosine – spune poetul).

Tocmai compararea stării de metastabilitate emoţională, forţa quasiquantică ce determină declanşarea procesului de elaborare a poveştii ne determină să reversăm comparaţia. Antropomorfizând, ad hoc, atomul, ne putem lesne închipui freamătul tensiunii stării excitate. Trăirea quasiemoţională a atomului excitat. Mutatis mutandis, dacă ni-l reprezentăm pe Dumnezeu ca exprimându-se din transcendenţă în univers, prin legile naturii, atunci nu ne putem referi la acestea decât ca la un şir infinit. De ce n-am fantaza că într-o bună zi, premiul Nobel pentru fizică va fi acordat pentru cercetări care vor identifica echivalentul stării emoţionale, demult matematizată la biosferă, omul y compris, la nivelul quantic al universului. Ar fi a opta minune a lumi. Sau a 13-a. Humorul imanent se manifestă aici prin quasiparadoxul că astfel de gânduri fură declanşate prin neînsemnata vibraţie rezonantă a cuvântului povestaş, inventat de proaspătul premiat nobel, gigantul sudamerican, de meserie politician, jurnalist, eseist, iar nu de vreo rezonanţă cu oarecum egalul său Ernesto Sabato, de meserie fizician. Cum regula, de natură statistică, a artileriei, este că un obuz nu care nicioadă imediat în groapa provocată de alt obuz, pare puţin probabil ca Sabati să fie premiat curând. Marquez are Nobelul, Borges nu. Diversitate. Hm, mai mult sau mai puţin. Ipoteze asupra criteriilor de departajare a giganţilor sudamericani de către Comisia nobel nu vom face. Oricum, eu unul aştept, cu răbdare, în linişte şi fără panică, atribuirea premiului Nobel pentru literatură, primului scriitor, indiferent de naţie, care să fie fizician. Iar Sabato e favoritul mau în cursa acestei aşteptări. Dacă voi apuca momentul fiind în viaţă, mă socotesc obligat să emit o undă cel puţin de aceeaşi frecvenţă cu cea a comparaţiei între povestaş si atom, care face din fiecare terman metafora ideală a celuilalt. Chiar în plan simbolic.

Imigrarea în masă e un fenomen ale cărui cauze sunt abil create de Sistem şi pe care propaganda multietnică se chinuie să îl reprezinte ca fiind inevitabil. Cu acest articol încerc să demonstrez o dată pentru totdeauna că nu este vorba de un fenomen spontan.

Ceea ce se încearcă să se afişeze ca fiind fructul ineluctabil al istoriei, în realitate este un plan studiat în jurul mesei şi pregătit de decenii pentru a distruge complet chipul Vechiului Continent.

PANEUROPA

Puţini ştiu că unul dintre principalii ideatori ai procesului de intregrare europeană a fost cel care a planificat genocidul programat al popoarelor europene. Este vorba de un personaj obscur a cărui existenţă este ignorată de mase, dar pe care cei puternici îl consideră ca fiind tatăl fondator al Uniunii Europene. Numele său e Richard Coudenhove Kalergi[i]. El se mişcă în spatele cortinei, departe de reflectoare, reuşind astfel să atragă în pânzele sale pe cei mai importanţi şefi de stat, care aususţinut şi promovat proiectul său de unificare europeană.[1]

În 1922, la Viena, pune bazele mişcării „Paneuropa” care are ca scop instaurarea unei Noi Ordini Mondiale bazată pe o Federaţie a Naţiunilor condusă de Statele Unite. Unificarea europeană ar fi constituit primul pas spre un unic Guvern Mondial.
Cu instaurarea fascismelor în Europa, Planul se deteriorează, iar uniunea Paneuropeană e constrânsă să se dezbine, dar după al Doilea Război Mondial, Kalergi, mulţumită unei activităţi frenetice şi neobosite, dar şi cu susţinerea lui Winston Churchill, din loja masonică B’nai B’rith şi a unor ziare ca şi New York Times, reuşeşte să obţină aprobarea proiectului său din partea Guvernului Statelor Unite.

ESENŢA PLANULUI KALERGI

În cartea sa „Praktischer Idealismus”, Kalergi declară că locuitorii viitoarelor State Unite ale Europei nu vor fi popare originale ale Bătrânului Continent, ci o subumanitate bestializată de amestecul rasial. El afirmă fără jumătăţi de măsură că e necesarca popoarele europene să se amestece cu rase asiatice şi de culoare pentru a crea o turmă multietnică fără calitate şi uşor de dominat de către elita la putere.

„Omul viitorului e de sânge mixt. Rasa viitorului eurasiatică-negroidă, extrem de asemănătoare cu anticii egipteni, va înlocui multiplicitatea popoarelor cu o multiplicitate de personalităţi.” [2]

Gerd Honsik descrie astfel esenţa Planului Kalergi

Kalergi proclamă desfiinţarea dreptului de autodeterminare al popoarelor şi, succesiv, eliminarea naţiunilor prin intermediul mişcărilor etnice separatiste sau imigrării în masă. Pentru ca Europa să fie dominabilă de către elită, pretinde transformarea popoarelor omogene într-o rasă amestecată de albi, negri şi asiatici. Acestor metişi el le atribuie cruzimea, infidelitatea şi alte caracteristici care, după părerea sa, trebuiesc create conştient deoarece sunt indispensabile pentru a genera superioritatea elitei. Eliminând mai întâi democraţia, adică guvernul poporului, apoi însuşi poporul prin amestecarea raselor, rasa albă trebuie înlocuită cu o rasă metisă uşor de dominat. Eliminând principiul egalităţii tuturor în faţa legii şi evitând orice critică la adresaminorităţilor prin intermediul legilor extraordinare care să le protejeze, se va reuşi reprimarea maselor. Politicienii acelor vremuri au dat dreptate lui Kalergi, puterile occidentale se încredinţau planului său, iar băncile, mass-media şi serviciile secrete americane au finanţat aceste proiecte. Şefii politicii europene ştiu bine că el e autorul acesteiEurope care se dictează prin Bruxelless şi Maastricht. Kalergi, necunoscut opiniei publice, în clasele istorice şi printre deputaţi, este considerat tatăl Maastrichtului şi multiculturalismului. Noutatea planului său nu e cea de a accepta genocidul ca mijloc pentru atingerea puterii, dar cea de a pretinde crearea subumanilor, iar mulţumită caracteristicilor negative ale acestora ca şi incapacitatea sau instabilitatea, să se garanteze toleranţa şi acceptarea „rasei nobile”. [3]

DE LA KALERGI ÎNAINTE

Deşi nicio carte de istorie nu vorbeşte despre Kalergi, ideile sale au rămas principalele surse de inspiraţie ale actuale Uniuni Europene. Convingerea că popoarele Europei trebuiesc amestecate cu negrii şi asiatici pentru a distruge identitatea şi pentru acrea o singură rasă metisă, se află la baza tuturor politicilor comunitare adresate integrării şi apărării minorităţilor. Nu este vorba de principii umanitare, dar de directive emise cu o determinare nemiloasă pentru realizarea celui mai mare genocid dinistorie.

În onoarea sa a fost constituit premiul european Coudenhove-Kalergi care la fiecare doi ani premiază europeiştii care au ieşit în evidenţă prin punerea în practică a planului criminal Kalergi. Printre aceştia găsim şi nume de calibrul Angelei Merkel sau al lui Herman Van Rompuy.

Incitarea la genocid se găseşte şi la baza invitaţiilor constante ale ONU de a ospita milioanele de imigranţi pentru a compensa scăzuta natalitate europeană. Conform raportului difuzat la începutul noului mileniu, Ianuarie 2000, pe nume „Population division” al Naţiunilor Unite la New York, intitulat: „Emigrări de schimb: o soluţie pentru populaţiile în declin şi îmbătrânite, Europa ar avea nevoie până în 2025 de 159 de milioane de imigraţi.” Rămâne un enorm dubiu: cum e posibilă o estimare atât deprecisă dacă imigrarea nu este un plan stabilit în jurul mesei. Ceea ce rămâne sigur e că scăzuta natalitate ar putea fi uşor inversată prin măsuri potrivite care să susţină familiile. La fel de sigur este că patrimoniul genetic european nu se poateproteja prin introducerea unui patrimoniu genetic diferit, ci doar se accelerează dispariţia acestuia. Singurul scop al acestor măsuri e cel de a denatura complet popoarele, transformându-le într-o masă de indivizi fără nicio coeziune etnică, istorică şiculturală.
Pe scurt, teza Planului Kalergi a constituit şi constituie şi astăzi fondamentul politicilor oficiale ale guvernelor menite să promoveze genocidul popoarelor europene prin imigrarea în masă. G.Brock Chisholm, fostul director al Organizaţiei Mondiale aSănătăţii (OMS), demonstrează că a învăţat bine lecţia lui Kalergi când afirmă:

„Ceea ce oriunde în lume trebuie să se aplice e să se practice limitarea naşterilor şi căsătoriile mixte, şi asta cu scopul de a crea o singură rasă într-o lume unică ce depinde de o autoritate centrală” [4]

CONCLUZIE

Dacă privim în jurul planului Kalergi, pare că s-a realizat în întregime. Suntem martorii deprecierii Europei. Axioma „Noii Civilizaţii” susţinută de evangelizatorii Mentalităţii Multiculturale, e adeziunea la amestecul etnic forţat. Europenii suntnaufragiaţi în metisism, scufundaţi în valurile de imigraţi afro-asiatici. Plaga căsătoriilor mixte produce în fiecare an mii de noi indivizi de rasă mixtă: „copiii lui Kalergi”. Sub dubla presiune a ignoranţei şi tâmpeniei umanitare oferite de mijloacele de comunicare în masă s-a impus europenilor negarea propriilor origini, uitând astfel de propria identitate etnică. Susţinătorii Globalizării se obosesc să ne convingă că a renunţa la identitatea noastră e un act progresist şi umanitar, că „rasismul” e greşit, dar doar pentru că vor ca noi să devenim doar nişte orbi consumatori. Mai mult ca oricând e necesar săreacţionăm la minciunile Sistemului şi să reanimăm spiritul rebeliunii în inimile europenilor. Nu avem altă alegere, alternativă e sinuciderea etnică.

Dar… azi sinucigaşa Europă aşteaptă provocarea majoră a Rusiei.

---

---

Am fireşti rezerve faţă de analizele lui Ion Cristoiu. Preiau integral articolul cules mai jos, deoarece a apărut în prestigioasa revistă Historia, iar conţinutul – un compendiu de texte al căror s-ar aduna sub formula Arghezi despre ruşi  

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/tudor-arghezi-intre-europeni-si-rusi-e-o-diferenta-ca-de-la-ied-la-hipopotam

Dacă Pamfil Şeicaru era obsedat de primejdia Imperialismului rusesc, Tudor Arghezi se concentrează pe enigma sufletului rusesc. Pentru europeni, surprinși de Arghezi ca neputincioși să înțeleagă sufletul rusesc, teza interbelică e de o actualitate evidentă. Ceea ce s-a petrecut și se petrece la hotarul de Est al Europei descumpănește prin comportamentul Moscovei. Occidentul folosește de zor, în reacția față de mișcările Rusiei, instrumentele logicii europene, definite prin raționamentul alcătuit din concluzii spre care duc fatal premisele.

Tudor Arghezi ne avertizează însă, cu mult înainte de înfrângerea lui Hitler, de transformarea Rusiei în superputerea numită URSS, de zvâcnirea Federației ruse într-un orgoliu nemăsurat, după ce perioada elțîniană lăsase impresia unei Rusii resemnate, gata să pupe poala Americii, că Rusiei de azi nu i se poate aplica logica europeană, moștenită de la Aristotel.

6 mai 1932. Asasinarea președintelui francez, Paul Doumer. Intrat în mulțime, pentru a strânge mâini, înaltul demnitar, prezent la Fundația Rothschild, e lovit de gloanțele trase de un ins masiv, care-i strigă: „Acesta e doar începutul!“ Dezarmat, asasinul se dezvăluie a fi medicul rus Paul Gorgulov, liderul unei pretinse mișcări țărăniste anticomuniste. În România, ca și în toate țările europene, întâmplarea emoționează profund. Sub puterea stării de spirit a opiniei publice, Tudor Arghezi (foto sus) scrie și publică în „Secolul“ din 15 mai 1932 un virulent pamflet antirusesc. Punctul de plecare – naționalitatea teroristului:

„Cu browningul englezesc sau german a tras, la Paris, un rus: e indiferent dacă asasinul e naționalist, comunist sau amator izolat. Construit pentru apărare, revolverul, pus în mână rusească, e înțeles pentru atac. Cu seninătate, asasinul a putut să doboare pe venerabilul președinte. Nesimțitoare la vasta autoritate pe care i-au dat-o, aglomerată, alegerea elitei întregi a poporului de elită, vârstă, onestitatea de cetățean și de savant și stoicismul clasic că a putut să supraviețuiască pierderii celor patru băieți ai lui, într-un singur război, bruta și-a ridicat laba. Puteam să ne lipsim de originalitățile rusești, și de literatura nevropată, și de balet, și de corul cazacilor, și de dansatoare. Asasinatul prezidentului Doumer este de natură să anuleze toate manifestările unui popor, care s-a silit să dea drept randament cultural atare neam de idealiști“.

Pentru publicistul Arghezi, întâmplarea devine prilej de radiografiere a unui destin național. Istoria Rusiei, de la începuturile țariste și până la prezenturile comuniste, când apare tableta, stă sub semnul asasinatului justificat printr-un ideal:

„În politică, rușii au creat asasini cu principii, în toată gama socială și agenți de poliție secretă: imperiul ortodox era guvernat de Ohrană; imperiul ateu e stăpânit de Cekă. De la Kropotkin și Bakunin până la Pobiedonostev și de la el până la Dictatorii și Regizorii consecutivi ai regimului comunist și ai Internaționalei acestuia, și Biblioteca și Catedra și Crucea și al treilea Testament, care-i Capitalul lui Marx, au fost inundate cu sânge. Rușii guvernează, cred și gândesc exclusiv cu sânge. Credința religioasă a dat la ei, în timpul științific și cartezian al Europei, pe Rasputin. Naționalitatea de ruși a lui Tolstoi și Dostoievski nu schimbă nimic din caracterizare și nu justifică nimic; completează dimpotrivă și întărește“.

Dispreț față de mujicul rus

Intitulată „Paul Doumer“, tableta n-a fost tipărită în volum înainte de 1989, nici măcar în edițiile pretins definitive. Își va găsi locul abia în volumul 40 din ediția Scrieri, publicată în ultimii ani, într-un vizibil efort de a reda contemporanilor scrisul necenzurat al publicistului. Dacă ocolirea tabletei pe vremea comunismului are o anume explicație – antirusismul atinge aici paroxismul –, mai puțin justificată rămâne excluderea altor texte argheziene: cele antițariste.

Regimul anterior Revoluției leniniste e ars de publicist cu fierul roșu al pamfletului. Nici cei mai înrăiți ziariști bolșevici din Rusia n-atingeau, în textele lor antițariste, forța demascatoare a tabletelor argheziene. Pe 1 iunie 1914, Ţarul Nicolae al IIlea și membrii familiei sale poposesc la Constanța, pentru o întâlnire cu Regele Carol I. Vizita îi dă lui Tudor Arghezi motivul acestei tăieri cu bisturiul:

„Dintr-un basm coboară până la noi fantasma Lui cu coroană. Noi am vorbit și scris adeseori de acest stăpân fabulos, care adună sufletele cu ștreangul de-a lung și latul unei împărății udate de câteva mări (…). Ţarul este când strigoiul, când hiena, când viața de apoi“. („Duminica macabră“, în „Seara“ din 2 iunie 1914).

Teoretic, o astfel de critică trebuia să convină culturnicilor din anii stalinismului, dat fiind că bolșevismul s-a ivit pe ruinele țarismului. Parcurse însă până la capăt, tabletele lui Arghezi ne conving că nu puteau fi retipărite în anii anteriori lui decembrie 1989. Mai întâi, pentru că ele sunt nu numai antițariste, dar și antirusești. Un dispreț european față de mujicul rus se ghicește printre rânduri. Cum să publici, de exemplu, așa ceva în anii când poporul rus era măreț între popoarele lumii?:

„A venit Crăciunul în pravoslavnica Rusie… Şi miile de clopotnițe strălucitoare, ca niște enorme cupe de aur din Moscova sfântă, răsună și poartă vestea cea mare peste stepele nemărginite și albe de zăpadă. Se deșteaptă umilele turle de țară și bărboșii mujici ai lui Gogol ies, cu nasurile roșii de vodcă, de prin izbele lor întunecoase și aleargă să se închine la bisericuța lor sărăcăcioasă, pentru sănătatea lui Batiușca, tatăl tuturor rușilor. Iar colo departe, la Piter, peste câmpiile nemărginite și albe, la Ţarscoe-Selo e lumină mare și Batiușca bea la masă cu sfetnicii, în sănătatea Lui…“ („Cumătrul Nicolae II…“, în „Facla“ din 22 decembrie 1912).

Apoi tabletele argheziene vizau relațiile româno-ruse. Scriitorul se opune din răsputeri unei alianțe cu vecinul de la Răsărit. Printre argumentele aduse, cel mai puternic rămâne perfidia Rusiei față de noi, românii. Cum s-a întâmplat, de exemplu, la 1877:

 „Luptaserăm cu armata rusească laolaltă, și armata românească a mântuit onoarea țarului de pe Neva, pentru ca să ni se fure trei județe moldovenești. Dacă vom avea nefericirea să cucerim vreodată la un loc cu țarul Ardealul, negreșit că împăratul învingător ne va lua în schimbul Transilvaniei Moldova“. („O alianță cu Rusia?“, în „Seara“ din 25 februarie 1914).

S-ar putea obiecta că Arghezi se referea la țarul Nicolae al II-lea și nu la Iosif Vissarionovici Stalin. Ştabii de după 1944 știau însă că Rusia secretarului general al PCUS nu era mai puțin perfidă cu România decât Rusia Ţarului Nicolae al II-lea. Așa că nici nu le-a trecut prin cap să retipărească aceste tablete aparent doar antițariste. Tablete valabile și azi, când în fruntea Rusiei nu e nici țarul, nu e nici secretarul general al PCUS, ci un președinte despre care se spune că a fost ales în mod democratic.

O lume de stupefacții și gigantism

Cum valabile sunt și azi, pentru că se referă la o nație, și nu la un moment din destinul acesteia, observațiile din „Însemnări rusești“, iscălite de Arghezi în „Revista Fundațiilor Regale“, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941. Scriitorul adună aici, sub genericul dat de subtitlul „Dintr-un caiet de străinătate“, texte risipite prin reviste, disparat, despre experiența sa din Elveția. În Elveția a putut cunoaște spiritul rusesc în toată splendoarea bizareriilor sale, înainte de lovitura de stat bolșevică.

„Însemnările“ explică nu numai Rusia, dar și Uniunea Sovietică; nu numai pe ruși, dar și pe comuniștii de peste Nistru; nu numai pe țar, dar și pe Stalin. Starea de spirit a românului Arghezi, definit prin latinitatea logicii, e nedumerirea față de fantasmagoriile comportamentului slav. Sar în ochi, notează scriitorul, contradicțiile violente. Din aceste contradicții se adună, într-o făptură de carne și oase, un individ care nu-și găsește locul în Europa. Poate că aceasta e observația menită a explica tot ce s-a întâmplat, se întâmplă și se va întâmpla în Rusia:

„M-am certat cu misticii Siberiei dacă Dostoievski s-ar fi putut naște într-alt popor decât rusesc. Eram laolaltă, de aceeași părere, că numai Rusia a dat un asemenea monstruos și genial exemplar de contraste, dar cititorii din patrie au pus pe scriitorul lor un monopol agresiv, interzicând străinilor și dreptul de a-i rosti numele, necum de a-l interpreta. Adevărul este că între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam. E o lume de stupefacții și gigantisme“.

Definirea spiritului rusesc pornește de la diferența cosmică față de spiritul european. A căuta să-l înțelegi după normele firescului e o întreprindere zadarnică:

„Dacă mintea noastră merge la dreapta, mintea rusească o ia de-andaratele și săgeata ei de manometru tremură și sare peste intervale. Au alte filosofii, chiar alte matematici. Rusește, una cu trei face între șapte și nouă și minusul e cubat. De două ori patru e unsprezece sau treizeci și cinci. Conflictul de caracter ia la ruși proporții elefantiazis fantastice și se târăsc între Adam, Iov și Apocalips. Capriciile rusoaicei au extravaganța religioasă a unui asasinat, calm ca o binecuvântare. Neamul ăsta, pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internațional și naționalist și șovin în același timp, pravoslavnic bigot și ateu, de-a valma.

La el, contradicția se armonizează. Lucrurile ce se bat cap în cap își împletesc coarnele într-o logică înspăimântătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic și la sinteza neagră. Ţarul te poate pofti la masă cu dragoste creștină și respectuos de rangul și de individualitatea omului poftit. La friptură, i se pare ceva și te aruncă pe fereastră. Apoi, trage fum din lulea și cugetă. Râde la snoavele unui gâdilici de Curte. Face o metanie mare, cu închinăciunea dusă la frunte, din pământ“.

Încercând o explicație, Tudor Arghezi avea să pună, într-un text publicat în „Timpul”, la 25 august 1941, intitulat „Stilul bolșevic”, apariția regimului bolșevic pe seama spiritului rusesc:

„Consternarea că eroarea comunistă a putut să izbutească la un popor atât de înapoiat în masa lui, ca rușii, a fost în vremea ei extraordinară. Popoarele înaintate, cu idealuri socialiste mult mai organizate decât în haosul rusesc și cu o mișcare socialistă impresionantă, în momentul sarcinii ușoare au dat înapoi. Ceea ce se numește civilizație și cultură precizează o noțiune, lipsa de încredere în experiențele viitoare, față de experiența trăită. Viața omului fiind scurtă și fiecare om simțind că are dreptul să și-o trăiască la maximum de plenitudine tolerat de împrejurările potrivnice, unui lucru în schiță și proiect omul îi preferă ce s-a păstrat.

Cel puțin omul neexcesiv, omul normal, omul mijlociu, grosul omenirii. Comunismul a izbutit în Rusia, exclusiv din pricina caracterului bolșevic și a procedurii lui instantanee, de la poftă la gură. Spargi și furi, asasinezi și încondeiezi și culegi. Nici un scrupul, venit măcar de la inteligență și carte, dacă nu de la iubirea de oameni și de la caritate, nu poate opri valul de asasinat dezlănțuit. Rușii erau cei mai indicați să ridice din el acest talaz de moarte și devastare. O propagandă demagogică sumară, la un colț de stradă, a servit de propulsor”.

Convins de ciudățeniile rusești în general, publicistul descoperă în realitatea sovietică fapte incredibile pentru înțelegerea europeană:

„La Odessa, în regimul bolșevic, municipalitatea, care prin partea locului pare să fie și autoritate executivă, s-a scârbit atât de mult de invazia pe trotuare a urinii încât a lansat o ordonanță penală, afișată în tot orașul. Cine va mai fi prins cu fața întoarsă pe stradă într-un anumit fel, va fi împușcat fără judecată. Căci nici comuniștii n-au ajuns la acea perfecțiune ideală de a suprima detestabilele obișnuințe ale rinichiului și ale vezicii. Şi probabil că însuși domnul Stalin, care sub toate celelalte raporturi înfățișează puritarea infailibilă, practică detestabila infirmitate a sculării de câteva ori pe zi de la biroul dumisale din Kremlin și a trecerii într-o încăpere, poate că nu cu totul scutită de miros. (…)

Câțiva studenți, usturați de o inexorabilă necesitate, treceau, pe înserat, prin Odessa și au luat poziție în dreptul unui zid. Erau parcă vreo șase inși așezați la rând. Şase gloanțe de carabină i-au dat numaidecât peste cap. Sângele le-a curs în același timp cu urina și poate că murdăria a fost și mai mare. Desigur că autoritatea sovietică a sporit simțitor, pe urma energicului act“. (Tudor Arghezi, „Avortul”, în „Adevărul literar și artistic” din 3 martie 1935).

Trimiterea la realitățile sovietice poate fi întâlnită și în tablete dedicate altor subiecte. În „Cum polemizează domnul Iorga”, din „Bilete de Papagal”, nr. 8 (485), august 1935, Tudor Arghezi atacă felul de a fi al lui Nicolae Iorga prin raportare sarcastică la Uniunea Sovietică:

„În setea domniei sale de a fi proprietarul tuturor dreptăților posibile, domnul Iorga pierde simțul raporturilor și al măsurii. Dacă am fi în Rusia și dacă domnul Iorga ar fi unul din secretarii domnului Stalin, după Djerdjinski, necazul domniei sale de a i se contesta, de pildă, geniul teatral sau sinceritatea literară, s-ar manifesta în criteriu comunist, acuzându-ne că ne-am îndoit de rezultatele planului cincinal sau de durabilitatea cauciucului Prowodnik – și ne-ar fi împușcat, încă de la apariția volumului de versuri Cuvinte potrivite. Statul comunist are cel puțin acest bun, că înlătură discuția, răspunsul și replica și, odată cu ele, nevoia de a servi argumentul – și satisfăcând numai forma unui juriu regional te poți debarasa și de un țar necum de un pornograf…“.

Rușii au o gaură-n cap 

Potrivit grupajului „Însemnări rusești“, toți rușii cunoscuți de tânărul Arghezi în Elveția au o gaură în cap. Alexei, de exemplu, e o mașinărie de numărat:

„Ştie tot ce vrei Alexei și știe adânc. Enciclopedia lui uriașă merge până la amănunte, ținute la zi. Spune cu preciziune câți locuitori are un oraș, dar și ce garnizoană militară are și ce întindere în hectare. Curiozitatea lui statistică pare suspectă. (…) Ştie câte pagini de manuscris numără o compoziție de Beethoven, dimpreună cu conținutul muzical. Neavând instrument, nici voce ca să ți-l cânte, Alexei fluieră fraza din pagina 72 ter a unei simfonii“. 

Tânărul mai are și alte două ciudățenii. Se manifestă totdeauna contra și e lipsit de simțul proprietății:

„Cu atâtea daruri nule, salvând aparențele, Alexei moare de foame. E contra țarului, contra militarismului, contra proletariatului, contra revoluției, contra războiului… între atâția contra-contra, un rus găsește loc pentru o nuanță și, dacă nu înființează o sectă sau un balet nou, face un nucleu politic în mahalaua lui. O idee nouă începe la Alexei cu Nu, se continuă cu Dacă și Așadar și concluzia ei logică e o mașină infernală“.

Alături de Sonia, „o latifundiară“ a cărei pasiune e „să fure obiectele din vitrina marilor colecții europene“, Arghezi o știe pe Natașa: 

„Natașa visează să-i scoată ochii iubitului ei, care fiind rus o înțelege și o pândește, cu acul din pălărie. În pălăria cu marginile mari, molcome și legănate, are două ace lungi de cincizeci de centimetri, străpungând odată cu fundul, și conciul învârtit în calotă. Într-o noapte, obsedată de visul ei frumos, îi va scoate iubitului ochii în somn, fără nici o îndoială. Altfel Natașa nu poate să fie fericită“.

De la ins, Arghezi sare la colectivitate. Absența simțului de proprietate explică Revoluția rusă: 

„La Berna, se putea citi pe biletele de închiriat odăi mobilate în trei limbi federale că «Nu pentru ruși». Rușii erau excluși din inima Europei, încă de pe la 1906 și ceva. Se prezenta Rascolnikov, îi plăcea odaia, da un acont și noaptea mai dormeau cu el în pat, pe scaune și pe jos, încă douăzeci de compatrioți cu chică, șapcă și barbă. Cămașa cu gura într-o parte, cu nasturele subt maxilar și ureche îi deosebește numaidecât. Dormitorul adună de-a valma fete și băieți. Fata fiind, și după Bakunin și după Kropotkin, un camarad, sexul e o chestiune secundară și sfielile delicate sunt dominate de «idee».“

Cu acuitate de moralist e surprinsă o altă notă de esență a spiritului rusesc. Nevoia de a tăifăsui în contradictoriu, de cele mai multe ori asupra unor gratuități, care nu explică în niciun chip înverșunarea: 

„Discuțiile încep, la toată ora din zi și din noapte, cu problemele pe care Europa sau le-a rezolvat cu câteva sute de ani mai ’nainte, sau le-a lăsat să aștepte o conjunctură nouă. Una din ele este fundamentală: dacă există sau nu Dumnezeu. Zece argumentatori îl afirmă, zece tăgăduindul, dar în fiecare rus un fel de Dumnezeu există orișicum, chiar în negațiune totală; râvna de închinător, absorbit într-o iluzie halucinantă. Sau se discută dacă Molière e mai mare decât Gogol, o noapte întreagă. Gogol rămâne uneori mai mare, motivat că lucrătorii tipografi din Moscova râdeau în hohote când îi culegeau în manuscris zațul ediției întâi. Dar unul își aduce aminte spre ziuă, căscând pe parchet, pricina pentru care totuși e mai mare Molière și discuția este reluată de-a capo“.

Bolșevismul și stalinismul, Revoluția și Teroarea își au rădăcina în nepăsarea față de viață. Rușii întâlniți de Arghezi sunt fanatici prin definiție: 

„Tatiana Leontiev, fiica unui general de la Curte, e revoluționară. Primea bani mulți de acasă, pentru o viață de lux, și învăța la Şcoala de Chimie. Vorbind, răscolea cu degetele agitate un șir de mătănii de mărgăritare ce-i ocolesc grațiosul grumaz. Cu câteva zile mai ’nainte i se comunicase de poliția imperială, care servește și împărăția și revoluția în părți egale, că țarul va trece incognito prin Bâle spre Paris. Fata dete fuga la Bâle, așteptând câteva trenuri. Supărată, flămândă și obosită a intrat în cea mai scumpă ospătărie din oraș.

O elită cosmopolită din marea finanță, industrie și intelectualitate adaugă la strălucirea localului propria ei reverberație. Își face apariția țarul, urmat de doi lachei! Tatiana se scoală de la masă și-l fulgeră pe țar de la distanță cu patru gloanțe de revolver, în panica de briliante și mătăsuri a selectului public, trezit la (Rasputin,realități neprevăzute. Asasinatul dăduse greș. Ţarul era un industriaș care semăna leit cu Nicolae al II-lea, un oarecare Müller“.

Nu e vorba de un caz singular. Român – și prin asta rob logicii carteziene – Tudor Arghezi remarcă uluit solidaritatea tuturor rușilor din Europa cu mânuitoarea de revolver: 

„Domnișoara a fost arestată și condusă de Poliție la Geneva, locul ei de reședință, ca să fie judecată. Am văzut intrarea ei în oraș prin gara Cornavin. Patru jandarmi eleganți, cu bicorn și pelerina neagră, care ascunde carabina, o însoțeau, ca niște ciocli și Hamleți, și Tatiana cânta imnuri revoluționare. Am pus să mi se traducă vorbele acestor imnuri care dezechilibrează prudența neofiților și exasperă fanatismul. Nu cunosc nimic mai indiferent.

Pe amândouă trotuarele străzilor străbătute pe jos, mii de ruși cântau în cor cu Tatiana. Mi-a fost cu neputință să rămân nesimțitor la atâta gravă și tumultuoasă desfășurare de temperamente ațâțate. Venise din toate părțile Elveției, din Franța și din Germania, o Rusie întreagă, ca să primească pe prizonieră. Şi cântau pe trotuar și preotul capelei rusești, și un general rentier retras din Petersburg și stabilit în cartierul cel mai ales, unde-și cumpărase o casă…“

De aici lejeritatea cu care primesc rușii din exil veștile despre moartea, prin spânzurare, a colegilor, chiar și când aceștia sunt tineri: 

„La masa rotundă, un loc e câteodată gol. «Nu așteptăm pe Vasiliev?», întreb politicos. O rusoaică de lângă scaunul lui, logodnica lui Vasiliev, răspunde: «Azi n-o să vie la masă». întreb: «Prepară un examen?». Domnișoara Tecla răspunde: «A plecat la Varșovia». Mă mir: «Așa brusc, fără să spuie nimic?». Domnișoara râde: «Duce manifeste». După câteva zile domnișoara Tecla vine la masă cernită la braț. La Varșovia, Vasiliev a fost spânzurat. Asta e într-o miercuri. Vineri pleacă la Varșovia domnișoara. Până marți e spânzurată și ea.

Masa continuă, băieții și fetele se primenesc în locurile goale continuu, continuu spânzurați și câteodată nu mai e cine să facă prezentările noilor veniți. Cei rămași în viață râd, glumesc, învață, până la spânzurătoare. Mă uit din locul meu la acești ruși, care primesc viața și moartea ca o cartă poștală și caut să văd în ei cu ochii strânși, ca într-o zare goală. Arde ceva și scoate fum des. Sunt în nestare să deslușesc. Intelectualitatea acestor fete zvelte și băieți ieșiți din papură și pustietate te posomorăște. În loc de viață mai multă, ei aduc în cap și în ghiozdan moarte mai multă. Geamantane cu sânge“.

Tinerii ruși cunoscuți de Tudor Arghezi în Elveția acționează sub puterea unei credințe politice. La această credință ei n-au ajuns treptat-treptat, printr-un proces de convertire politică, tipic europenilor, ci dintr-odată, printr-un salt. O tabletă iscălită anterior de Tudor Arghezi „H. Barbusse“, în „Adevărul literar și artistic” din 8 septembrie 1935, compară convertirea de tip european cu convertirea de tip rusesc: 

„Facilitatea trecerii unei fete de general imperial în ipoteza destinată să sfărâme ordinea în vederea altei orânduiri nu avea nimic din conversiunea politică a unui Jaurès, sau a unui Henri Barbusse, burghezi solicitați la o lume nouă de inteligență. Acolo era vorba de un fel de a fi particular, de o natură fără precedent, de un resort sufletesc absent la toate celelalte popoare și nu de o adaptare; ceea ce era ușor de văzut la simplă convorbire a europeanului cu un rus. Totul, și crima și devoțiunea, se petrecea hieratic și fără meschinării. Pila a fost necunoscută în instrumentele rusești, care procedau exclusiv cu târnăcopul, cu stânca masivă și cu dinamita. Rasputin călca dintr-o dată din țarina mujicului în palatul împăratului, și mai făcea un singur pas până în împărăția lui Dumnezeu“.

Un oarecare Ulianov, zis și Lenin

Două dintre personajele ce i se par lui Arghezi ciudățenii ne sunt nouă, azi, familiare. Unul ar fi celebra Matrioșka, care, deși din lemn, pentru scriitor e, totuși, personaj: 

„Am pe poliță un obiect de nici un folos. O lele de lemn scobit, fără picioare, o siluetă rotundă, vopsită viu cu roșu mac, albastru, verde și galben mușețel. Culorile, de o claritate elastică, deosebesc unele de altele fusta, cămașa, mânecile și șorțul, semănat cu flori de birlic de treflă. Figura, de lăptăreasă tânără, plină de obraji, e trandafirie; un trandafiriu roz și palid omogen, pe care tubul nu-l dă picturii de-a dreptul. Toate culorile țaței de lemn au aceeași frăgezime și lacul așternut peste ele, ca glazură de cofetărie, nu se lipește și nu se ia. Lăptăreasa se desparte în două ca o râșniță de cafea, desfăcută cu o învârtire contrarie.

În interiorul lelei deschise e o a doua leliță, identică celei dintâi, și din a doua leliță iese a treia, dintr-a treia iese a patra și tot așa până la opt. A opta figură, cât buricul degetului, nu se mai separă în două bucăți: e masivă. Acolo e concentrat misterul insolubil. Puse la rând și descrescând, din mamă-n fiică mereu, femeia desfăcută în opt femeiuști aduce aminte ctitoria zugrăvită în biserici, la intrare. Domnița cu domnișoarele și Domnitorul cu domnișorii, ridicând un chivot, sprijinit pe palme. Silueta de lemn, în care se ascund alte șapte siluete, este rusească“.

Celălalt e însuși Vladimir Ilici Lenin, zis și Ulianov. Deși publicate în 1941, amintirile lui Arghezi sunt credibile când e vorba de nedumerirea stârnită de intențiile acestui rus singuratic: 

„La Zürich, unde am stat patru zile, trăiește într-o cameră la un etaj înalt un oarecare Ulianov. Mi l-a arătat cu spaimă un rus, întro băcănie de cartier. «E cel mai ursuz și cel mai primejdios, spune rusul. Are câțiva aderenți și fiecare din ei e un terorist de un superlativ neatins la noi. Îl vezi câtu-i de gălbejit, cu pometele lui văroase. De ani de zile stă singur cuc și scrie zi și noapte. Ce scrie! dracul să-l știe, că nu publică nimic. E un maniac, din specia comunistă. Dacă s-ar întâmpla, prin imposibil, să izbutească ăștia, se duce Rusia!»“.

Teroarea bolșevică, prelungită și amplificată de cea stalinistă, are o explicație în felul de a fi al rușilor: 

„Ce mă înfricoșează la ei e inaptitudinea lor la dragostea de oameni, pe care îi disprețuiesc, facultatea lor rece de nimicire și devastare, uscăciunea de suflet. Le lipsește un organ pe undeva, care definește omul, și această absență a unui esențial enigmatic le dă o tenacitate fioroasă“.

Poate că notele lui Arghezi din „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941, sunt exagerate dacă ne gândim când au fost tipărite: la puțin timp după trecerea Prutului. Totuși, observațiile sale pot fi punct de plecare pentru a înțelege ce se întâmplă acum în Rusia. Mai ales când se referă la imensitatea teritoriului și la împărțirea Rusiei în sute de Rusii mai mici, fiecare având un țar sau, mă rog, cum i se spune azi, un guvernator: 

„În vasta împărăție teritorii cât România, izolate între pustietăți, nu au contacte cu alte regiuni. Se succed câte doi, trei împărați, fără să se afle, și multe popoare din imperiu se cred stăpânite și azi de Petru sau de Ivan, care ca locțiitori ai lui Christos se bucură de privilegiul că nu au mai murit. Rusia e un tărâm al cerului, vine din cer și dă în cer. Nu s-ar fi putut să nu aibă alipit și un Iad particular, cu temperaturi uneori de Paradis, pentru deportarea convoaielor de răzvrătiți. (…)

Procuratorul Sinodului e un personaj cu puteri de țar. Conceptul țar e universal și reprodus în toate câmpurile vieții rusești, în toate guberniile și localitățile, țari mai mari și mai mici. Marii Duci, Guvernatorii, Comandanții de armată sunt țari. E loc pentru mii de țari, care nu se exclud decât dacă se izbesc unii de alții violent și atunci hotărăște dibăcia unui cuțit ori otrava“.

Când logica aristotelică n-are valabilitate

Actualitatea textului arghezian e dată de nedumerirea de tip european față de ceea ce s-ar putea numi enigma sufletului rus. Nu e întâia oară când publicistul scrie despre ruși, mărturisind că nu-i înțelege. Tableta „Două miniaturi”, din „Bilete de Papagal”, 8 august 1928, consacră prima dintre miniaturi, sub titlul „Primăveri”, mărturiei depuse de pictorul decorator Penticov, „care a trăit mulți ani sub teroarea bolșevică“, despre atmosfera tipică dictaturii staliniste.

Povestitorul, îmboldit să-și amintească de vizita făcută unei dansatoare ilustre care, „înapoindu-se din Rusia a trecut prin București, în drumul spre Paris“, susține că deși „lumea acolo e atât de obișnuită încât arestările, perchezițiile, execuțiile nu turbură viața de toate zilele“, există ceva care continuă să cutremure sufletește:

„Nimeni nu s-a putut obișnui însă cu un lucru, cu sentimentul de groază care te cuprinde când, în puterea nopții, auzi zgomotul unui automobil în stradă – puține automobile circulă în Rusia, iar noaptea circulă numai automobilele oficiale – și când automobilul se oprește în apropierea casei tale. În marea tăcere a nopții rusești ți se pare că auzi cum bat inimile tuturor vecinilor. Pentru cine s-a oprit automobilul? La ce ușă vor bate agenții Cechei? Trece un sfert – o jumătate de oră… Zgomote vagi de arenă, uși închise, plânsete. Şi automobilul se depărtează… S-a isprăvit!“

De remarcat că în 1928, în România, fără să fi cunoscut pe propria-i piele atmosfera stalinistă (sărmanul Arghezi, asemenea tuturor românilor din 1928, nu-și imagina o clipă că rușii ne vor fi stăpâni în august 1944!), nimerește exact ceea ce marii prozatori ruși – de la Vasili Grossman la Alexandr Soljenițîn – au descris drept de nesuportat în arbitrariul stalinist. Finalul surprinde însă printr-o întorsătură bruscă a textului, în manieră tipic argheziană:

„Cineva, indiscret, întreabă:

— De ce-ai rămas atât de mult în Rusia? De ce n-ai trecut mai curând la noi?

Pictorul Penticov răspunse cu un surâs nostalgic și cu o umbră în priviri care trebuie să fi fost aripa fatalismului rus:

— Primăverile… Primăverile rusești, a căror frumusețe și farmec nu le mai găsești nicăieri“.

În „Însemnări rusești”, Tudor Arghezi se oprește asupra unui alt caz de comportament ciudat când vine vorba de dragostea față de Rusia: 

„Un domn bălan, cu o superbă cravată gâtuită de un inel de aur sub gulerul cu lustru. Nobil polon, el își iubește Rusia ca un descreierat. Prezintându-se pe canapeaua d(Rasputin,e la fereastră a cafenelei, mi-a dat în palmă o mână ca o labă de lup. Mă uit la mâna lui, redusă la jumătate de-a lungul indexului, rămas întreg lângă degetul mare. Îmi povestește că fiind pe vremuri terorist, fusese de trei ori în Siberia și că refuzând să mai intre a patra oară într-un convoi, a vrut să fugă cu calul fugărit de un cazac călare, care l-a ajuns cu plumburile din nagaikă și i-a sfărâmat mâna dintr-o lovitură. Falangele i-au rămas îngropate în grumazul calului, sub coamă. Polonezul râde.

— Așa e la noi, mi-a mărturisit admirativ, ca de o caracteristică frumusețe“.

Dacă Pamfil Şeicaru era obsedat de primejdia Imperialismului rusesc, Tudor Arghezi se concentrează pe enigma sufletului rusesc. Pentru europeni, surprinși de Arghezi ca neputincioși să înțeleagă sufletul rusesc, teza interbelică e de o actualitate evidentă.

Ceea ce s-a petrecut și se petrece la hotarul de Est al Europei descumpănește prin comportamentul Moscovei. Occidentul folosește de zor, în reacția față de mișcările Rusiei, instrumentele logicii europene, definite prin raționamentul alcătuit din concluzii spre care duc fatal premisele.

Tudor Arghezi ne avertizează însă, cu mult înainte de înfrângerea lui Hitler, de transformarea Rusiei în superputerea numită URSS, de zvâcnirea Federației ruse într-un orgoliu nemăsurat, după ce perioada elțîniană lăsase impresia unei Rusii resemnate, gata să pupe poala Americii, că Rusiei de azi nu i se poate aplica logica europeană, moștenită de la Aristotel.

Cum poate fi înțeleasă Rusia? Ca și Tudor Arghezi, n-aș putea răspunde, deoarece nu sunt rus.

A venit iar vremea să ofer spaţiul blogului meu unui vechi colaborator. Tema pe care el o abordează mai jos fiind, în linii mari, aceeaşi cu articolul meu din 28.02.

Reflectez de câteva zile la ce urmează să scriu, deci vor fi prezentate fapte și unghiuri de vedere cumpănite, nu scrise la cald, sub imperiul emoțiilor…

Mai întâi, să prezentăm un scenariu abstract – din păcate, a fost verificat de mai multe ori în istoria recentă… Avem o țară A, cu teritoriu și populație de mărime mijlocie. Mărimea teritoriului și a populației induce – fie că țara respectivă recunoaște asta sau nu! – următoarea realitate ”geopolitică”: există (motivațiile pot fi diverse, dar nu analizăm din punct de vedere istoric, ci numai actualitatea!) anumite regiuni ale țării respective care sunt locuite majoritar de anumite minorități naționale, etnice, rasiale, religioase, culturale… Practic, nu cred că există – cu excepția țărilor foarte-foarte mici! – vreo țară unde să nu se întâmple asta… și subliniez, motivațiile pot proveni din preistorie, din istoria veche sau mai nouă, din evenimente relativ recente, eventual de sub trei generații (deci memoria colectivă este mai pertinentă) sau chiar sub durata vieții unui om (deci amintiri vii, cu adevărat). Cred că pot da zeci de exemple… dacă nu sute! Desigur, la scara istoriei, unele s-au ”rezolvat” între timp, prin dispariția (extincția) uneia sau alteia dintre (sau ambelor!) părți…

Să zicem acum că o anumită regiune B este relativ brusc determinată să secesioneze – vrea mai multă autonomie, autodeterminare, independență culturală, religioasă sau chiar națională… Desigur că asta se întâmplă (și) sub acțiunea unor manevre propagandistice, în care anumite evenimente din istorie sunt exacerbate și prezentate părtinitor, cu încurajări din afară – și acestea evident interesate… în primul rând economic. Să mai subliniez că țara A este membră ONU, are drapel, capitală, monedă, armată, administrație… și nu este sub cine știe ce sancțiuni ale comunității internaționale. Totuși, încep să apară prin media tot felul de zvonuri, apoi mărturii, apoi imagini și filme (vezi filmul Wag the Dog, de Barry Levinson) despre diverse atrocități care se petrec în regiunea B cu minoritarii, oprimați de majoritarii țării A… și se provoacă – sub influența propagandei, părerismului și supracomunicării – o emoție generală. De regulă, urmează declarații politice, voturi în Consiliul de Securitate, sancțiuni de tot soiul… dar de cele mai multe ori, conflictul – căci a devenit un conflict! – rămâne în stare oarecum latentă… se pot găsi zeci de exemple.

În anumite situații, din fericire nu foarte frecvente – sau poate că ar fi trebuit să fie mai frecvente? – se implică (după un pretext punctual sau de moment, ori pur și simplu) o (super)putere nucleară, să zicem C, care – contrar cartei ONU, dreptului internațional etc. etc. – ia partea regiunii B în disputa cu statul A și intervine militar, prin bombardamente, intervenții navale sau terestre… deci, război! Declarat sau nu, cu aliați sau cu neutri, încep problemele: deși inițial sunt vizate ”strict” obiective militare, pentru ”descurajarea genocidului” produs de statul A contra minorității majoritară în regiunea B, puterea C nu are cum să nu producă ”pagube colaterale”: mor civili, sunt distruse infrastructuri, se bulversează viața unor populații majoritare în propria lor țară, refugiați… deci, judecând la rece, poate că se ajunge la atrocități și chiar genocid la o scară mult mai mare!? De reflectat – poate că era mai bine să rămână totul în condițiile dinainte de război? Desigur, puterea C nu poate fi acuzată fățiș (sau poate?), rămâne tot în seama propagandei, părerismului și supracomunicării sarcina de a netezi anumite asperități și de a lăsa posterității o impresie diferită… dar istoria a fost scrisă întotdeauna de învingători, iar în conflictul militar, deschis, între A și C nu poate exista decât un singur învingător…

Acum să particularizăm numai două din situațiile recente, sperând că am subliniat cu obiectivitate toate aspectele comune ale celor două situații: prima este, evident, războiul care se desfășoară în aceste zile – deci A este Ucraina, B – Crimeea și Donbass, C – Rusia. O a doua situație, în oglindă, ar fi: A este Iugoslavia (formată din Serbia și Muntenegru), B – Kosovo, C – SUA și NATO. De dragul obiectivității, să subliniem și două aspecte care diferențiază un pic cele două situații: primul ar fi că în prima situație, între etnicii regiunii B și cei ai puterii C există afinități de limbă, etnie, religie, cultură etc., în vreme ce – aș zice din contra! – între B și C din al doilea caz…??? Poate că tocmai aici se vede rolul extrem de important al propagandei, părerismului și supracomunicării – în precedentele războaie, cele din Croația și din Bosnia, manevrele de intoxicare ale bosniecilor au fost reușite, astfel că sârbii au devenit ”oaia neagră” a Balcanilor? Și au ajuns organizații creștine și evreiești să ”binecuvânteze” bombardamentele creștine împotriva creștinilor, în folosul musulmanilor??? Probabil, este nevoie de mult mai multă reflecție… și recomand lectura cărții Tratat de Dezinformare, de Vladimir Volkoff.

Să analizăm un pic și atitudinea României și a mai ales a românilor vis-a-vis de cele două situații (cred că mai importantă este a poporului, politica și administrația poate fi aservită sau tributară unor tratate): ceea ce a produs acest eseu este un reportaj cu o adunare ”spontană” de la Timișoara, unde o bătrână plânge – la propriu! – de mila Ucrainei și a ucrainienilor… Te-ai aștepta ca să fi făcut la fel – ba chiar era mai probabil! – în 1999, de mila sârbilor, printre care poate că avea și prieteni sau chiar rude!? Dar nu, în 1999 nu s-au organizat manifestații ”spontane” – deși noi nu eram în NATO, ba chiar fuseserăm respinși recent… Pe urmă, cu sârbii am fost în toată istoria noastră prieteni și aliați, în vreme ce Ucraina deține foarte multe teritorii românești și foarte mulți români – cărora nu le recunoaște niciun drept! – moștenire de la URSS… dar și ruteni (slovaci), polonezi, maghiari, alături de ruși… dar internetul își face în continuare treaba!

Tiberiu Dinu Danciu

Întâmplarea calendaristică face ca ziua împrospătării blogului, lunea, să coincidă anul ăsta cu aniversarea Micii Uniri. 163 de ani de la dubla alegere a colonelului ajuns astfel principe. Print, în termini euroapuseni.

În primul număr pe 2022 al mensualului Magazin istoric (658 de la apariţie) a apărut un articol intitulat Napoleon al III-lea şi Unirea Principatelor. Despre acest prim episod al emancipării româneşti s-a scris şi s-a publicat foarte mult. Articolul citat nu aduce multe noutăţi faţă de tabloul istoric acumulat până acum. Se concentrează asupra contribuţiei celui de-al doilea împărat francez la evenimentele benefice trăite în şi de Principatele Dunărene. Cumva, articolul e reflexul târziu al unei cărţii care completează tebloul istoric: Napoléon III et la Roumanie. Influence de la franc-maçonnerie. Abel Douay, Gérard Herrault, Paris, 2009. Sigur că pentru cercetarea istorică din Franţa lucrarea are importanţa ei. Dar publicul românesc avizat şi preocupat de propria istorie naţională cunoştea, înainte de apariţia respectivei lucrări, atât implicarea lui Napoleon III şi a lojilor francmasonice, franceze şi româneşti, precum şi a exilului paşotiştilor în evenimente.

Ceea ce neglijează atât autorii fancezi, cât mai ales Radu Comănescu, autorul articolului din Magazin istoric e că exilul francez al postpaşoptiştilor n-a fost o generaţie spontanee. Le putem aminti celor 3 autori, separaţi de 13 ani, că mişcarea paşoptistă, care a instalat efemerul guvern provizoriu între 11 iunie şi 30 noiembrie 1848 a avut formula de recunoaştere Dreptate, Frăţie (de inspiraţie francmasonică, iar nucleu ei fusese format din aceiaşi oameni. Astfel, de la 1848 la 1856, aceiaşi oameni, în linii mari, activând în obedienţe francmasonice francize, au asigurat o anume continuitate a mişcarii naţionale.

Deşi formula de recunoaştere a grupării care şi-a asumat revoluţia de la 1848 în Muntenia, are sonoritate francmasonică, deşi membrii grupării făceau parte din societatea secretă Frăţia, aceasta nu avea statut formal de Lojă Francmasonică.

Dar activitatea francmasonică pe teritoriile românofone s-a manifestat în cel intracarpatin (Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş) încă din secolul XVIII. Cum ne interesează contextul care a dus la Mica Unire, ilustrăm acest avans în teritoriul imperial prin doar 2 exemple mai cunoscute. Liderul răscoalei de la 1784, Nicola Ursu zis Horea ar fi fost iniţiat de un moşier austriac, Ignatius Born, pe moşia căruia, situată în Munţii Apuseni, ar fi lucrat. Ar fi făcut parte, în 1783, dinto lojă vieneză, al cărei nume, în versiune românească, a fost Frăţia de cruce. Pe această filieră ar fi ajuns în contact cu împăratul Iosif al II-lea. Nu insistăm asupra răscoalei şi a destinului conducătorilor acesteia.

Mai sunt cunoscute Supplex Libellus Wallachorum Transilvaniae, două memorii înaintate împăratului Leoploda al II-lea, al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, de episcopal Greco-catolic de Oradea Ignatie Darabont, în 1791 şi de episcopal Greco-catolic de Blaj, Ioan Bob, în 1792. Autorii n-au fost propriuzis francmasoni, dar textile petiţiilor se referă direct la Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanulu, documenti francez de inspiraţie francmasonică. Ele sunt îmbibate de spiritul intelectualilor Şcolii Ardelene, care  au şi contribuit la redactarea lor.

Să revenim la articolul lui Radu Comănescu. Fără precizări explicite, acesta se bazează pe cartea citată mai sus. Implicarea lui Napoleon al III-lea în promovarea problemei principatelor la nivel European e cunoscută. Cele două surse, la care ne putem referi în bloc, în ciuda diferenţei cronologice, susţin informaţia inedită că implicarea împăratului francez a fost mai concretă şi mai adâncă. Respectiv idea dublei alegeri i-ar fi aparţinut. Dacaă ar fi aşa, e lesne de acceptat că a fost îmbrăţişată prompt de mişcarea unionistă românească. Autorul articolului afirmă că unirea era văzută de Bălcescu însuşi ca un prim pas spre independenţă şi integrarea Românei în Europa Occidentală. Referire pe care n-o găsim explicit în operele clasice (în special ale lui Camil Petrescu) cu privire la intelectualul paşoptist. Esenţa acestui program, ai cărui paşi au şi fost realizaţi în a doua jumătate a secolului XIX, s-a cristalizat prin activitatea exilului parizian al paşoptiştilor în cadrul Lojei La Fraternitédes Peuples. Cezar Bolliac, fruntaş al societăţii secrete Frăţia, afirma că ideile directoare ale Unirii Principatelor au fost concepute într-o lojă masonică din Bucureşti (fără a-I da numele). Pe de altă parte, autorii cărţii citate au găsit, în procesu de documentare, printer manuscrisele din Biblioteca Academiei Române, o scrisoare a contelui Alexandre Walevski. Acesta demonstrează că Împăratul francez a elaborat efectiv proiectul Unirii Principatelor.

Contele Walevski presupus fiu natural al împăratului Napoleon I, a fost ministrul de externe al Franţei, între 1855 şi 1860. Deci nu doar la curent cu evenimentele consecutive războiului Crimeii, ci posibil, chiar probabil, implicat direct în politica externă a lui Napoleon al III-lea în această perioadă fierbinte la nivel European.

Să facem o paranteză pentru a insera evenimentele româneşti în context istoric. Care a fost motivarea actiunii politice a îpăratului francez după războiul Crimeii? Deşi războiul însuşi a izbucnit ca urmare a unui conflict aparent minor, legat de protecţia asupra locurilor sfinte creştine din Imperiul Otoman. Între Rusia pravoslavnică şi ţările apusene catolice. Problema religioasă ascundea ciocniri de interese strategice. Anglia şi Franţa, după rivalitatea acută din timpul războaielor napoleoneene, au cunoscut un scurt moment de interese comune, ambele susţinând Imperiul Otoman, numit de Rusia omul bolnav, care-l voia scos din joc. Interesul occidental era de a îndigui Rusia. Iată dece împăratul francez a manevrat în sensul adoptării problemei principatelor ca una a puterilor europene. Pentru a înlocui înrobitorul protectorat rusesc cu cel al puterilor garante europene. Susţinera principatelor a fost, în ochii împăratului francez, strategia politică optimă de a frâna expansiunea Rusiei.

În analiza autorilor francezi, Napoleon al III-lea a acţionat pe 3 planuri. A reuşit ca principatele să devină subiect politic European (subminând astfel protectoratul rusesc), activizarea maximă a propriilor consuli, Victor Place în Moldova şi Louis Béclard în Ţara românească, cu scopul de a bloca libertatea de acţiune a consulilor ruşi (atotputernici pe timpul protectoratului) şi de a facilita acţiunea exilului paşoptist întors în principate. Al treilea plan de actiune fu cel secret, prin structurile francmasonice.

Începând din 1856, negustorul francez August Carence iniţiază loje francmasonice pe teritoriul românesc.

Autorii francezi fie nu urmaresc procesul unirii, fie autorul articolului sare peste fragmantele respective. Căci articolul sare direct la situaţia francmasoneriei româneşti post unire. Dar cititorul român avizat cunoaşte, din surse interne, perioada dintre 1856 şi 1859. S-o reamintim pe scurt. Conform congresului de la Paris, puterile garante europene convin ca principatele să-şi decidă soarta pe cale electorală. Urmează să fie alese două adunări, numite divanuri ad hoc, care să aleagă, la rându lor, doi domnitori. Procesul electoral e declanşat prin firmanul sultanului, ca representant al puterii suzerane. Domnitorii au fost înlocuiţi, pentru a organiza alegerile pentru divan, cu doi caimacami. În Moldova caimacamul Vogoride a fraudat alegerile. Denunţul soţiei sale, care a facilitate publicarea, într-un ziar Belgian, a unor scrisori compromoţătoare, au declanşat o criză diplomatică, accentuată de demisia colonelului Al. I. Cuza, din funcţia (militară) de pârcălab de Galaţi. Anglia şi Franţa au forţat repetarea alegerilor. Imperiul Otoman, cel Habsburgic şi cel Rus susţinuseră forţele antiunioniste. Alegerile repetate din Moldova au dat o majoritate unionist, confirmand-o pe cea de la Bucureşti. Astfel s-a ajuns la dubla alegere a lui Cuza, 5 ianuarie la Iaşi, 24 ianuarie 1859 la Bucureşti. N-am găsit confirmarea afirmaţiei autorilor francezi, că proiectul dublei alegeri i-ar fi aparţinut lui Napoleo al III-lea. dar nu e de neimaginat în contextul tuturor maevrelor acestuia, începând cu organizarea congresului de la Paris.

Revenim la articolul în discuţie. După succesul dublei alegeri, activitatea francmasonică s-a intensificat. S-au organizat 3 loji: Steaua Dunării şi Înţelepţii din Heliopolis la Bucureşti, Steaua României la iaşi. Toate fondate de acelaş Auguste Carence. Pilonul principal al năşirii francmasoneriei româneşti.

Mandatul lui Cuza se cunoaşte bine. O politică externă activă şi inteligentă, un program de reforme. Când adunarea legiuitoare, urmaşă a divanurilor ad hoc a devenit o frână insurmontabilă în faţa legii de împroprietărire a ţăranilor, la 2 mai 1854 a dizolvat legislativul şi şi-a asumat conducerea autoritară. Act aprobat de sultan.

Din păcate, principele a intrat în conflict cu lojile francmasonice bucureştene. Care priveau cu ochi răi excesul de autoritate. În 1865 agenţii lui Cuza au incendiat arhivele celor două loji. Autorii cărţii pun forţarea abdicării pe seama lojilor. Personal cunosc o versiune diferită, descrisă, cu mulţi ani în urmă, de acelaşi mensual, Magazin istoric. Nu e deloc de neaccpetat ca ambele afirmaţii să fie reale. Iar istoriografia rolleristă a impus termenul monstruoasa coaliţie, cu aluzie la altă lozincă proletcultistă, care a funcţionat 2 generaţii: regimul burghezo-moşieresc. În 1990, preşedintele proaspăt ales al ţării a lansat o aberaţie şi mai mare: Cuza, primul preşedinte de republică.

Cum demersurile lidershipului national pentru a coopta un principe strain, revenind la programul initial de emancţipare a ţării au ratat prima propunere, iar cea de-a doua, prinţul locotenent Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern–Sigmaringen, a fost un success (domnind 48 de ani) şi cum acesta era înrudit cu Napoleon al III-lea, proiectul împăratului de emancipare a României a fost un succes total. Peste doar 4 ani, împăratul a fost silit să abdice, înfrânt în război.

Nu mai ştiu în ce condiţii a ajuns la mine idea că am foosi doar un procent minor din capacitatea creierului. Pe mulţimea surselor, procentele variau. Ba chiar se susţinea ca oamenii de rând ar folosi un anume procent, să zicel 3-5% I medie,iar geniile (exemplul preferat era peste tot Einstein) ar folosi cam 15%.

Acum mă miră cum a fost posibil să iau ideea de bună, fără s-o trec prin filtrul analitic. E adevărat că evoluţia mea mentală a urmat o curbă firească. Acum, sunt în zona care a depăşit maximum şi majoritatea funcţiilor, să ne rezumăm la cele cerebrale scad la fel de firesc. Şi observabil. Paradoxal sau nu, imaginea asupra lumii a evoluat cel mai consistent taman de când maşina merge mai târâş grăpiş. Pe linia achiziţionării conexiunilor ce-i dau – şi subliniază – coernţa. Imaginea mea se apropie de cea a unei minţi cu educaţie ştiinţifică.

Dar nu de mine e vorba aici.

Cum de am putut  înghiţi ideea că folosim o parte aşa de măruntă din creier? Cum de nu i-am contrapus principiul, achiziţionat cu destule zeci de ani în urmă, că natura nu face nimic inutil? Principiul functia crează organul, fundamental în biologia evoluţiei  fie ar cere să folosim creierul la intreaga capacitate, fie, dacă afimaţia ciudată ar fi adevată, restul majoritar al capacităţii creierului uman ar fi rezervată unor funcţii transendente. Sau cel puţin al căror timp n-a venit încă.

Dar, de-ar fi aşa, ar însemna mult mai mut decât că specia homo sapiens sapiens ar fi doar vârful evoluţiei biologice. Omul ar fi deţinătorul unui rol universal. Menit cel puţin a supravieţui dincolo de a-I devein planeta natală de nelocuit.

Dar acest rol trnsenscendent ar pune altă problemă majoră. Să fie omul unica creaţie a naturii dotată cu conştiintă de sine. Voinţă proprie şi inteligenţă la nivelul capacităţii de cunoaştere a universului? Dintre toate cultele spirituale, trinitatea monoteistă y compris, numai paradigma creştină o afirmă explicit. Celelalte fie o afirmă implicit, fie nu anung la conceptul condiţiei umane.

E probabil, la nivel nu de univers, ci măcar la nivel de galaxie? Nu. Cosmologia a calculate frecvenţa probabilă a planetelor similar Pământului din toate punctele de vedere. Capable să suporte o ecologie complexă într-o epocă planetologică (termenul geologică se restrânge la Pământ) adecvată. În care vârfu evoluţiei să fie o specie cu proprietăţle mai sus definite.

Dacă aşa ceva ar exsista, atunci echivalentul creierului, ca centrală informatică ar trebui să aibă aceleaşi proprietăţi limitative precum se afirmă despre creierul uman?

Dar mai e o întrebare esenţială. Principiul că natura nu face nimic inutil arputea funcţiona anticipativ? Adică mai întâi se crează capacităţile despre care natura însăşi habar n-are, de-a lungul antropogenezei (perioadă lungită de la un million la, deocamdată, 3-5 milioane de ani) dacă şi când va fi folosită? Ar fi lipsit de sens.

Ne aflăm, păstrând absolut toate proporţiile imaginabile, într-o situaţie similară cu cea în care se afla Einstein, încercând să explice rezultatul experienţei lui Michelson. Cum aceasta era un fapt, trebuia schimbată concepţia. Trebuia să se renunţe la unele concept. Ştim la care.

Suntem determinaţi a renunţa la ideea aşa de mult (timp) acceptată, mai mut sau mai puţin necritic, a limitării utilizării capacităţtt integrale a creierului uman. Fără a deposeda specia de atributele – şi perspectivele – condiţiei de vârf al evoluţiei.

Ajuns aici, iată peste ce dau:

https://adevarul.ro/locale/cluj-napoca/de-folosim-doar-10-creier-adevarul-despre-mai-raspandit-neuromit-1_5ac14054df52022f754decdc/index.html

cred că analiza articolului semnalat trebuie lăsată pe seama cititorilor. Asumdându-mi-o, le-aş limita libertatea de reflexie.

În măsură rezonabilă, îmi propun să-I consider cititorii drept coauteori. Las tot pe seama lor urmărirea cercetărilor de gen din 2018 încoace.

Dacă Robert de Niro a conturat nenumărate caractere cu o unică grimasă, dacă Peter O’Toole e recognoscibile în orice personaj prin privirea lejer dementă, dacă Anthony Quinn deţine recordul naţionalităţii personajelor sale, există un actor a cărui paletă interpretativă e extrem de largă şi care împrumută substanţă tuturor personajelor sale. Din zecile de caractere mă voi mărgini la cele din filmele pe care le-am văzut.

O iau cronologic. Nu în ordine filmelor văzute, n-o mai ţin minte, ci în ordinea cronologică a fişei sale imdb.com

Gabriel, unchiul zgâtiei Zazie, eroina din filmul lui Louis Malle, după nuvela sprinţară a lui Raymond Queneau, are bonomia pe care actorul şi-a plimbat-o în aproape toate filmele. Fără a străluci, farmecul personajului devine vizibil la revederea târzie a filmului, după ce deja actorul ţi s-a înscris în panteonul personal.

Un an mai târziu (1961) devine Hérode, în Căpitanul Fracasse.

În 1964 joacă la fel de bonom un personaj secundar în Domnul, unde Jean Gabin dă un recital.

Acelaşi profil ca Ludovic al XIII-lea în comedia Cyrano şi D’Artagnan, a lui Abel Gance. Realizat în acelaşi an.

Tot personaj secundar, contura în tuşe accentuate, tot inspector de poliţie, majoritatea rolurilor sale, în spectaculosul film Noaptea generalilor, al lui Anatole Litvak, după Joseph Kessel (1967), în care străluceşte Peter O’Toole.

Primul rol principal, un an mai târziu, în savuroasa comedie Alexandru cel fericit, de Yves Robert. Marlène Jobert, ca parteneră în partea a doua a filmului, îl pune în valoare mai subtil decât Françoise Brion în prima parte.

În 1969 joacă alt personaj secundar, sub regia lui Hichcock, în Topaz.

Primul rol de substanţă, pitorescul Brezan. Îi dă replica lui Peter O’Toole în Războiul lui Murphy (1971) realizat de Peter Yates, cu scenariul lui Stirling Sillifant, după piesa lui Max Catto.

În comedia neagră Marea crăpelniţă (Marco Ferreri, 1973) există trei personaje principale. Jucate de Marcello Mastroianni, Michel Piccoli şi Philipe Noiret.

Un film cumplit. Puşca veche (Robert Enrico, 1975). Regizorul a făcut Aventurierii, cu Delon şi Lino Ventrua. Personajul dezvoltă o mânie rece, irepresibilă. Un personaj puternic, la fel de calm.

Anul următor, joaca rolul secundar al generalului, în Deşertul tătarilor, după nuvela lui Dino Buzzati. Un film cu un buchet de actori cunoscuti.

În Fort Saganne (Alain Corneau, 1984) joacă în tandem cu Depardieu.

Un personaj impresionant într-un film minunat. Alfredo, proiecţionistul unui cinematograf rural, în Sicilia. În Cinema paradiso, de Giuseppe Tornatore – 1988. Coloana sonoră, Ennio Morricone.

Un an mai târziu îl joacă pe cardinalul Mazarin, în Întoarcerea muşchetarilor  (Richard Lester). După romanul lui Alexandre Dumas, După douăzeci de ani.

Un personaj special: Pablo Neruda, aflat în exil. În Poştaşul (Michael Radford, 1994)

Bref, un actor special, care a împrumutat personajelor sale propria bonomie. Rămâne de văzut în ce măsură filmele cunoscute direct sunt reprezentative pentru cele 140 în care a jucat.

Am deschis ochii asupra cărţilor la fragedă vârstă. Am învăţat să citesc singur, pe la 5 ani. Cadorisit de adulţii care orbitau în jurul buricului meu cu ediţii cartonate Julesc Verne, care preluaseră ilustraţiile ediţiilor Hetzel, apoi debuşând firesc în literatura SciFi sovietizantă a epocii, respirasem atmosfera unei confuzii inevitabile. Mă alimentam cu antica Colecţie a revistei Ştiinţă şi Tehnică. Cea păstorită de Adrian Rogoz. Primul roman, tradus surprinzător în chiar anul ediţiei originare (1957), in 6 volume, mă cuceri. O saga anticipativă, practic contemporană cu evenimentul lansării primului satelit artificial. Nebuloasa din Andromeda. Ivan Efremov.

Fu obiectul unor surprinzătoare discuţii în contradictorii cu bunica maternă. Fără a fi citit un rând, bazată doaar pe relatările mel entuziaste, diagnostică prompt şi rezolut: băiete, Marele Cerc e marele cerc comunist. Cu câţiva ani în urmă, la moartea lui Stalin – care habar n-avusesem cine fusese -, o singură persoană din familie fusese focarul privirilor îngăduitoare. Trăsese un plâns în totală discordanţă cu viaţa respectivei familii.

Cum o să fie o carte comunistă, bunică? Ai răbdare. La un moment dat o să înţelegi. Am avut nevoie de un lung parcurs prin literatura SciFi ca să-mi clarific diagnosticul bunicii. Respective literatură parcurgând, în timp, multe etape.

În anii 60, amestecate cu scriitoraşi de duzină, au apărut 2 serii aproape sincrone. Reprezentând 2 epoci diferite ale subgenului. H. G. Wells şi Alexandr Belyaev. Aldoilea e considerat, pe bună dreptate, părintee liteaturii SciFi sovietice. Deşi cărţile sale au apărut între 1925 (Capul profesorului dowel) şi 1941 (Ariel). Ultima, în anul prededent decesului.

Nu toate romanele lui Belyaev se subsumează propagandei prosovietice. Dar toate denunţă, explicit sau implicit, spiritul cu care e creditat, de mentalul sovietizant, capitalismul.

Stăpânul lumii (publicat initial în Revista Gudok în 1926, apoi în volm în 1928 e edificator: Tirner și Kaczynski împiedică războiul cu ajutorul unui aparat care transmite gânduri la distanță, ceea ce a oferit condițiile pentru crearea unui URSS mondial https://ro.wikipedia.org/wiki/St%C4%83p%C3%A2nul_lumii_(roman_de_Aleksandr_Beleaev)

Insula corăbiilor naufragiate (1926) n-are o legătură direct cu sovietismul. Poate fi luat ca metaforă.

Omul amfibie (1928) e o metaforă romantică. Ecranizat în 1961, reeditat de multe ori, tradus în numeroase limbi, considerat cel mai bun roman al autorului.

Tot în 1928 apare romanul cel mai îmbibat de propagandă: Traficantul de aer. O conspiraţie a aşa zisei lumi imperialiste împotriva Uniunii Sovietice.

Anul 1928 pare a fi cel mai prolific. Publică Pâinea veşnică, cu subiect biotehnologic. La fel ca aproape toate romanele, şi această nuvelă are un substrat metaforic. Înspirată din Hrana Zeilor, de h. G. Wells.

Cea mai explicită propagandă pentru aşa numita ştiinţă sovietică e Steaua Keţ (1936).

Omul care şi-a găsit chipul (1940), altă metaforă. O mare vedetă de cinema se regăseşte făcând ul film din categoria pe care cititorul cinefilm o recunoaşte ca fiind… neorealismul Italian.

În fine, ultimul roman, Ariel (1941) nu e decât altă metaforă simbolică. Omul care poate zbura.

Biografia scritorului rus Alexei Nicolaevici Tolstoi e relativ contemporană cu cea a lui Belyaev. Dar registrul său literar e mai larg. A scris istorie (Petru cel Mare), un remake după Pinocchio (Buratino saau Cheiţa de aur). Între altele 2 romane cu tentă SciFi: Aelita (1923, ecranizat anul următor şi Hiperboloidul inginerului Garin (1927). Ambele după reîntoarcerea în URSS şi cooperarea cu regimul sovietic.ambele, prin forţa lucrurilor, dincolo de farmecul literar, realizează o propagandă fără echivoc împotriva sistemului capitalist. Aşa cum este acesta văzut de propaganda regimului. Interesant, în ciuda celor 6 ani petrecuţi de autor în occident

Un roman cu fond SciFi insolit apărut  în 1939, este Taina celor două oceane. Insolitul este dat de considerarea japoniei drept adversary potential în războiul ce se pregăteşte. Autorul, Grigori Borisovici Adamov, născut Abram Borukhovici Gibs, este cel mai angajat scriitor sovietic din domeniul SciFi al epocii dintre schimbarea de regim din 1917 şi finele WW II. Celelalte romane n-au fost traduse în română.

Mă voi restrânge la această epocă, a cărei literatură sovietizantă s-a adresat generaţiei mele. Unul din avantajele căreia a fost deschiderea către literature occidentală în general, cea Scifi în particular s-a petrecut când această generaţie apropiat postbelică începea să gândească. Am savurat fără îndoială toate cărţile înşirate mai sus. Şi altele. Imuniarea la dimensiunea lor propagandistică avu loc in timp. Dar ireversibil. Destule astfel de cărţii le-am recitit la mari intervale. Farmecul lor a rămas intact. Încât pot da mărturie la bară că scopul propagandistic a fost ratat pe termen lung. Pot reciti acum exceentul roman al lui Efremov fără să mă plictisesc. Evident, cu distantarea cu care aş reciti – şi chiar recites uneori – romanele lui Jules Verne. Atâta doar, dacă în adolescenţă îl consideram pe marele scriitor ca unul din părinţii subgenului SciFi, de la un moment încoace l-am plasat fără echivoc în categoria, totuşi vag înrudită, a literaturii de promovare a ceea ce în occident e numită vulgarizare ştiintifică. Identificarea e, de altfel, explicitată de chiar biografia scriitorului. Ast i-a cerut editorul Hetzel acceptându-i mult rafistolatul romande debut, Cinci săptamâni in balon.

Dece am pomenit acest contrareper? Într-un anume fel şi Jules Verne a făcut propagndă prin literature lui. Dar, bonam fidem. Nu puţine din romanele lui sunt modele de falanster. Sigur, dacă în plină epocă sovietizantă scriitori ruşi angajaţi respectau comandamentul realismului socialist – fie şi în ficţiune -, cititorul lui Jules Verne trebuie să aibă, din exterior, noţiuni de socialism utopic.

În fond, citind romanul lui Adamov, ca elev de liceu, am învăţat ce înseamnă simbioză. Cum intuisem, cu câţiva ani înainte, din romanul lui Efremov, ce înseamnă entropie.

Nu mă pot lauda că sunt un mare admirator al doctorului Ben Carson. Cel mai renumit neurochirurg pediatric. Nici un om de bun simţ nu poate să nu-l admire.

Cultiv două utopii. Un preşedinte negru conservator la Casa Albă şi un papa negru african la Vatican. Nici drakku nu mă poate determina să folosesc păsăreasca corectă politic African-american. În cele două utopii ale mele cuvântul negru e admirativ. Lipsit de orice echivoc. Un preşedinte negru conservator la Casa Albă ar fi o şansă de vindecare a Americii de maladiile BLM, Antifa & al. un papa negru African la Vatican ar fi o şansă de frânare a anticreştinismului în Africa. Şi, parţial, în lume.

Primesc, via e-mail, de la o parteneră de conversaţie, al cărei nume nu-mi pot permite să-l dau (are posibilitatea să se identifice, ad libitum, în comentarii la articol) un text al doctorului Ben Carson. Îl reproduce mai jos:

Dr. Ben Carson (neurochirurg de renume mondial și aspirant la functia de presedinte al SUA) a scris acest frumos fragment.

Citește și fii binecuvântat.

Uneori ești nemulțumit de viața ta, în timp ce mulți oameni din această lume visează să trăiască viața pe care o trăiești tu.

Un copil de la fermă vede un avion zburând deasupra capului și visează să zboare, în timp ce un pilot din avion vede ferma și visează să se întoarcă acasă. Asta e viața!! Bucură-te de a ta.

Dacă bogăția este secretul fericirii, atunci cei bogați ar trebui să danseze în stradă. Însă doar copiii săraci fac asta.

Dacă puterea asigură protecție, atunci oficialitațile ar trebui să meargă nepăziti. Însă doar cei care trăiesc simplu dorm liniștiți.

Dacă frumusețea și faima aduc relații ideale, atunci vedetele ar trebui să aibă cele mai bune căsătorii. Însă cei care trăiesc simplu și umblă umil iubesc cu adevărat!

Tot binele va reveni la tine !!!

Omul întreabă: „Unde era Dumnezeu când Myles Munroe, soția și asociații săi au fost uciși în accident?”

El răspunde: „În același loc în care Eu eram când Ioan Botezătorul, slujitorului Meu a fost decapitat, când slujitorul Meu Ștefan a fost ucis cu pietre, când slujitorul meu Pavel a fost ucis la Roma. În același loc în care Eu eram când unicul Meu Fiu a fost răstignit brutal, rănit, batjocorit și ucis. Eu nu mi-am schimbat locul. Eu sunt același.”

Nu contează mijloacele prin care parasim acest pământ, ci destinaţia.

Traieste simplu. Totul este despre Dumnezeu !!

Dau întâmplator peste un număr vechi al mensualului Magazin istoric. Din ianuarie 2021. Un articol maim ult decât interesant, semnat de un arheolog roman, Ciprian F. Ardelean.

Absolvent al arheologiei la UBB cluj, în 1998, master la Şcoala Naţională de Antropologie şi Istorie din Mexico City, în 2001, doctor la Universităţii din Exeter în 2013. Actualmente profesor cercetător la Universitatea Autonomă din Zacatecas şi cercetător asociat al universităţii din Toronto.  

Cu acribia omului de ştiinţă, autorul plasează descoperirile proprii în contextual istoriei arheologice a bicontinentului american. Neomiţând să precizeze evoluţia arheologiei de la simple săpături la un sistem complex, interdisciplinar actual.

De-a lungul secolului XX a dominat conceptul (autorul foloseşte termenul mai larg paradigm) populării bicontinentului American prin migrare din nord estul Asiei, peste strâmtoarea Behring, care, în epoca glaciară (pleistocen) avea continuitate terestră. A fost acoperită de mare după încheierea glaciaţiunii.

Paranteză. Fenomenul ridicării nivelului oceanului planetar se manifestă chiar in zilele noastre. Ca urmare a încălzirii globale, care determină micşorarea calotelor polare.

Precedenta epocă glaciară s-a terminat cu cca 13,000 ani în urmă. Siturile populaţionale fac parte din aşa numita cultură Clovis. Situată în California. Fragmente de schelete de mamuţi (fauna caracteristică perioadei glaciare) şi vârfuri de suliţe din diferite roci prelucrate la nivelul paleolotic. Ceva mai devreme fu descoperită cultura Folsom, bazată tot pe fauna glaciară, dar unde vârfurile de suliţi cu prelucrare specifică însoţeau fragmente osoase de bizoni.

Elementele comune ale conceptelor secolului XX erau limpezi. O limită dincolo de care, în trecut, s-a admis absenţa hominizilor în cee ace autorul numeşte, în limbaj classic, Lumea nouă.

Şi acum vin cercetările arheologului român, care răstoarnă radical acest concept, sau paradigmă. Situsul cercetărilor fu o peşteră din sudul peninsulei Yucatan, nu departe de graniţa cu Guatemala.

Rezultatul cercetărilor multidisciplnare s-a sinteizat intr-un articol (în versiue românească) Dovezi de ocupaţie umană în Mexic, în jurul ultimului maxim glaciar, publicat în Nature la mijlocul anului 2020. Articolul a stârnit o uriaşă vâlvă în media internaţională. In el se dovedeşte existenţa în zonă, a unor populaţii vechi de 30-32 mii de ani. Explicarea existenţei cărora e o problem de viitor.

Autorul nu omite să precizee nivelul foarte înlt de seectivitate a revistei Nature. Ajung să treacă de mulţimea de filtre şi să fie pubicate cel mult 7% din articolele propuse. Înpingerea cu nu puţine milenii a prezenţei umane pe fâşia deuscat ce mărgineşte la est Pacificul e un eveniment major. Implicarea unui arheolog român, care a început facultatea în urmă cu abia 27 de an, într-o descoperire revoluţionară, nu poate să nu ne impresioneze.

Sigur, rezumatul meu se cere dezvoltat prin lectura directă a articoluui. Deci Magazin istoric, ianuarie 2021.  

Pe 26 iunie 1940, Guvernul Regatului României primea prima notă ultimativă din partea reprezentanților URSS, în ceea ce privește cedarea Basarabiei și Memoriul lui Iorga din 2 iulie 1940 cu privire la pierderea Basarabiei și a Bucovinei de nord Crime, jafuri, torturi, copiii dintr-un spital aruncați pe geam, profanări de biserici: Atrocitățile comise asupra populației și armatei române în 1940 în timpul retragerii din Basarabia și Bucovina de Nord. Documente OFICIALE ale statului român

La 77 de ani de la dictatul care a dus la separarea – vremelnică – a unei părți a Ardealului de Țară, este bine să cunoaștem cât mai multe detalii despre ceea ce s-a întâmplat atunci.

Cu cât știm mai multe, cu atât avem mai multe șanse să nu repetăm ceea ce am greșit atunci. În acest sens, trebuie să precizăm că vara anului 1940, cu cedările teritoriale către URSS și Germania, a fost punctul culminant al unei politici falimentare, ce nu a ținut cont de schimbările politice de pe continent de la momentul psihologic al Primului Război Mondial.

Revenind la momentul 30 august 1940, colonelul (r) Alexandru Duțu, unul dintre cei mai redutabili istorici militari ai țării, a publicat câteva dintre culisele acelor evenimente nefaste pentru noi.

Astfel, printre detalii, iese în evidență termenul de „gândire”, pe care Germania nazistă l-a oferit României pentru „acceptarea arbitrajului”: 5 minute!

De asemenea, reiese importanța pe Hitler și Germania o puneau pe petrolul României, de unde și dorința extraordinară a acestora ca țara noastră să nu riposteze militar la un atac al Ungariei. De altfel, cancelarul Germaniei chiar preciza că Ungaria nu are șanse într-o confruntare militară cu România, iar un conflict dintre cele două ar fi degenerat într-o conflagrație mai mare, care nu ar fi fost în interesul nemților. Mai mult Hitler considera imperioasă existența continuării existenței statului român, în timp ce la „negocieri”, colaboratorii Fuherului anunțau partea română că dacă nu acceptă condițiile, Germania va lăsa România în mâinile Rusiei pentru a fi distrusă.

 Aceste mărturii demontează teoria oficială, servită în școli și în public,  a „imposibilității” rezistenței românești în fața agresiunii maghiare și care se dovedește a fi doar un pretext pentru a ascunde lașitatea Regelui Carol al II-lea și a camarilei sale.

 Iată textul colonelului (r) Duțu, marcând evenimentele în ordine cronologică (sublinierile ne aparțin):

 26 – 27 august 1940. Cine, unde și cum a stabilit traseul viitoarei linii de demarcație româno-ungară impusă prin dictatul de la Viena.

Adolf Hitler: „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă”.

La 26 august 1940, preocupat de ,,cursul pe care-l lua controversa dintre Ungaria și România” și dorind să ,„evite cu orice preț o criză în Balcani”, Joachim von Ribbentrop a telefonat lui Galeazzo Ciano propunându-i să convoace la Viena pe miniștrii Afacerilor Străine român și ungar și ,,să li se dea sfaturile amicale ale Axei în vederea găsirii unei soluții”. Oferta trebuia însoțită și de un ,,avertisment”: „cel care nu acceptă sfatul ia asupra sa întreaga responsabilitate a consecințelor viitoare”. Având acceptul lui Benito Mussolini, ministru italian de Externe s-a declarat de acord.

A doua zi, convocat de urgență în Germania, la castelul lui Joachim von Ribbentrop, Wilhelm Fabricius a indicat o linie de demarcație prin care România pierdea unele regiuni de graniță. Considerând că teritoriul oferit Ungariei era prea mic, Joachim von Ribbentrop a adăugat și orașul Cluj. Carl Clodius a plusat însă pentru Budapesta reușind să convingă pe von Ribbentrop că și „regiunea secuiască trebuie să aparțină neapărat Ungariei”. Seara, spre Germania s-a îndreptat și Galeazzo Ciano având „deplină libertate de acțiune” din partea Ducelui.

La Obersalzburg, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano prezintă lui Adolf Hitler propunerile privind teritoriul românesc care urma să fie atribuit Ungariei. Conform stenogramei întocmită de Paul Otto Schmidt, neștiind dacă amenințările Ungariei la adresa României erau serioase, Führer-ul a apreciat că în evaluarea situației generale trebuiau luați în considerare mai mulți factori: „Un factor pur material, care are însă o importanță extraordinară pentru continuarea războiului: aprovizionarea cu petrol, care este extrem de importantă, atât pentru Germania cât și pentru Italia. Este limpede că la primul foc de armă vor înceta toate expedițiile de petrol din România către Germania și Italia. Natural că o Românie în război cu Ungaria nu-și va mai putea exporta produsele prin Iugoslavia sau pe Dunăre. Un al doilea element este problema extinderii războiului… Aceasta va duce la înrăutățirea considerabilă a situației Germaniei și Italiei în viitor. Dacă se va ajunge la un conflict armat, Ungaria se va lupta fie singură, fie cu ajutor străin. Dacă Ungaria va rămâne singură, atunci, având în vedere gradul ei de pregătire militară și situația ei în alte privințe, victoria nu este deloc sigură… Rezultă limpede că un conflict în Balcani nu poate fi decât defavorabil Germaniei și Italiei și de aceea ambele țări au tot interesul să facă totul pentru a evita un astfel de conflict. Aceasta este și părerea generalilor germani, deoarece nici ei nu consideră posibilă victoria ungară, cum o socotesc cei de la Budapesta”.

În final s-a considerat că pentru protejarea intereselor germane se impunea șantajul.

 „Trebuie să impresionăm deci România și Ungaria – a continuat Hitler – cu urmările grave pe care le-ar avea pentru ele persistența într-o atitudine intransigentă. Trebuie să li se arate limpede că un conflict ar fi în dezavantajul ambelor țări și că Germania și Italia își vor apăra în orice caz interesele, dacă va fi cazul. Este deci oportun pentru ambele țări să accepte compromisul. Ungaria trebuie să accepte efectiv orice compromis deoarece nu ar obține nimic prin propriile ei eforturi, ci datorează satisfacerea revendicărilor ei exclusiv fascismului și național-șovinismului. României trebuie să i se arate limpede că un compromis cu Ungaria înseamnă totuși salvarea unui teritoriu național care, la urma urmelor este încă destul de mare… De altfel, Italia și Germania trebuie să se gândească dacă nu ar fi indicat să dea o asigurare în legătură cu existența statului român în continuare, deoarece, după reglementarea conflictului, integritatea teritorială a acestui stat este efectiv în interesul Italiei și Germaniei”.

În final, Führerul a decis ca noua linie de demarcație româno-ungară să corespundă intereselor și planurilor viitoare de acțiune germane: stăpânirea (prin intermediul Ungariei) a crestelor Carpaților Orientali, pătrunderea până în apropiere de Brașov, pentru a „proteja” zona petroliferă, dezbinarea Ungariei și României în așa fel încât ele să fie ținute ca  „două bucăți de fier incandescente și de a le modela în interesul Germaniei”, așa cum avea să recunoască Joachim von Ribbentrop.

Cu același prilej s-a hotărât să nu se ducă convorbiri cu nici una dintre cele două delegații, ci ,„la un moment dat, să se supună părților română și ungară o hartă comună germano-italiană, cu linia de demarcație stabilită, care să nu mai constituie un subiect de discuție”.

Odată stabilită procedura, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au împachetat harta și au plecat la Viena.

Pentru a fi sigur că planul va fi aplicat cu orice preț, Adolf Hitler a ordonat și măsuri militare corespunzătoare.

29 august 1940. Dictatul de la Viena (I).

După primirea invitației guvernului german ca ministrul român al Afacerilor Străine să participe, la Viena, la ,„o convorbire asupra relațiilor româno-ungare”, regele Carol al II-lea a cerut să se insiste pentru aplicarea principiului etnic și a schimbului de populație (s-au luat în calcul și limitele eventualei cedări de teritoriu: între10 000 și 18 000 kmp).

Pe o poziție asemănătoare s-a situat și Ion Gigurtu (în scrisoarea personală trimisă lui Joachim von Ribbentrop, prin Mihail Manoilescu): „Noi stăm pe punctul de vedere al schimbului de populație. Drept cea mai largă concesiune am consimțit ca îndată după acceptarea acestui principiu să avem o propunere pentru o eventuală frontieră astfel concepută să fie socotită ca un compromis și drept urmare să fie mutată încoace și încolo judecând-o prin prisma punctului de vedere teritorial”.

La 29 august 1940, în Capitala Austriei, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au discutat mai întâi cu delegația ungară condusă de Csáky István căruia i-a propus ca diferendul să fie soluționat prin „arbitraj”. Cerând „un timp de gândire”, ministrul de Externe ungar și-a întrebat guvernul dacă „este de acord să primească ca irevocabilă hotărârea pe care o va lua această instanță”, dând asigurări că „arbitrii” au lăsat să se înțeleagă că „cunosc pretențiile Ungariei și că vor căuta să le ia în considerare atunci când își vor forma decizia juridică”. Întrunit în ședință extraordinară, guvernul ungar a decis „să se supună fără condiții” deciziei luate de „tribunalul” german și italian.

„Arbitrajul” a fost propus de Joachim von Ribbentrop și lui Mihail Manoilescu, asentimentul guvernului român fiind cerut până la „ora 8 seara” (cu precizarea că nu trebuia cifrat deoarece „ar cere prea multă vreme”).

După ce ministrul român al Afacerilor Străine a dezmințit faptul că guvernul român ar fi cerut vreodată arbitrajul, Joachim von Ribbentrop a vorbit „în termeni impresionant de apăsați” de „atacul concomitent al Rusiei și al Ungariei ca de un lucru ce ar fi înțeles între aceștia” și a atras atenția că dacă „Majestatea Sa regele ar fi rău sfătuit și nu ar primi acest arbitraj, atunci ar fi în câteva zile sfârșitul României”. După ce a precizat că germanii nu mai puteau să facă nicio presiunea asupra ungurilor, care „ar intra a doua zi în război”, a cerut ca România să nu considere acest lucru „ca un bluf, pentru că Führer-ul nu face bluf”.

La rându-i, Galeazzo Ciano a arătat că era autorizat de Benitto Musssolinni să declare că în situația în care România nu ar accepta arbitrajul s-ar crea ,„dificultăți Axei și ei vor socoti atunci România printre dușmanii lor”.

În același sens, Wilhelm Fabricius a precizat lui Valer Pop că în caz de război Germania și Italia vor fi de partea ungurilor.

Neacceptând explicațiile lui Mihail Manoliescu, Joachim von Ribbentro a scăpat „o vorbă” despre suprafața care ar fi trebuit cedată de România și a declarat că viitoarea graniță nu putea fi „pur etnică” deoarece schimbul de populație era dificil de realizat. A conchis că soluția trebuia să consta într-o „sinteză între principiul teritorial și principiul etnic” și a precizat că teritoriul ce trebuia cedat de România se situa între 68.000 km², cât a cerut Ungaria, și 25.000 km², cât a oferit România.

La protestul lui Mihail Manoilescu că „noi n-am vorbit niciodată de așa ceva”, ministrul german de Externe a atenționat că în caz contrar „veți face război și veți pierde toată Transilvania”.

Eroarea lui Joachim von Ribbentrop avea să fie recunoscută de Wilhelm Fabricius, în cursul nopții, când a precizat că cifra de 25 000 km² nu a fost propusă niciodată de România.

În final, ministrului român al Afacerilor Străine i s-a pus următoarea alternativă: „Sau primim arbitrajul astăzi, sau cel mai târziu în cursul nopții, așa ca mâine să se poată da hotărârea și în cazul acesta ne vom bucura de garanția absolută a puterilor Axei pentru integritatea României împotriva tuturor, chiar și de la răsărit, sau dacă nu primim vom fi mâine atacați de Ungaria și de Rusia și va fi sfârșitul României”. Acest lucru avea să fie repetat de mai multe ori.

Consternat și deprimat după discuția cu miniștrii de Externe german și italian, Mihail Manoilescu a revenit printre colaboratori și le-a declarat: „Este îngrozitor; ni se cere un arbitraj pe care trebuie să-l acceptăm până astă-seară și care pune în discuție o cesiune între 25 000 și 65 000 kmp. Dacă nu-l acceptăm va fi sfârșitul României. Mi-au spus-o clar”.

Apoi a transmis la București: „Situația este mult mai rea… Toate încercările mele de a schimba sau atenua hotărârea au fost zadarnice”.

În timpul celei de-a doua întrevederi cu Mihail Manoilescu, Joachim von Ribbentrop și Galeazzo Ciano au făcut cunoscut că „Arbitrajul urmează să fie acceptat fără nici o rezervă și condiție, sau respins”. Cei doi au mai comunicat că în caz de neacceptare a „arbitrajului” Axa „se va dezinteresa de soarta sud-estului Europei și consecințele pot fi pentru România o totală distrugere a ființei sale de stat”. În cazul acceptării, Germania și Italia ofereau „garantarea frontierelor României față de oricine, prin totalitatea forțelor lor armate”. Au comunicat că ultimul termen era la ora 24.

Noaptea târziu, după ce Mihail Manoilescu i-a declarat lui Wilhelm Fabricius că nici „rușii nu ne-au tratat în felul acesta, fiindcă, la urma urmei, ne-au dat un ultimatum de trei zile pe când ei ajung să ne socotească răgazul cu orele și minutele”, acesta i-a atras atenția că Joachim von Ribbentrop „nu se culcase încă așteptând comunicarea noastră”.

Peste ani, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Niciodată n-am simțit mai dureros ce rău este să fii o țară mică, care nu-și poate croi singură destinul, și să atârni de țările mari care hotărăsc soarta lumii”.

Puțin după miezul nopții (29 spre 30 august 1940), la București, Consiliul de Coroană a început să dezbată „comunicările cu caracter ultimativ făcute de guvernele german și italian”.

Față de această inspirată formulare, Mihail Manoilescu consemna în memoriile sale: „Nu știu cine a avut inspirația să înscrie aceste cuvinte laconice, care definesc atât de exact situația și denunțau în fața lumii întregi siluirea și brutalitatea la care fuseserăm supuși. Dar știu că autorul acestei formule a binemeritat de la viitorime, fiindcă a creat chiar din acea clipă baza unei revizuiri și a unei anihilări morale și politice a monstruosului act de la Viena. Acest comunicat a iritat însă până la exasperare pe Ribbentrop și Ciano”.

În timpul dezbaterilor, Ernest Urdăreanu a intrat în sală și a citit o telegramă în care se făcea cunoscut că, la Viena, Wilhelm Fabricius a atras atenția că Germania „nu-și ia nicio răspundere dacă în termen de cinci minute nu dăm răspunsul”.

În final, pentru primirea „arbitrajului” au votat 21 de participanți, 10 au fost împotrivă, iar unul s-a abținut.

Hotărârea a fost comunicată la Viena la orele 3.50, fiind înmânată lui Wilhelm Fabricius, care aștepta cu nerăbdare.

La orele 12.00, Pellegrino Ghigi și Wilhelm Fabricius au prezentat proiectul definitiv al scrisorilor de garanție: ,,În numele și din ordinul guvernului german (italian) am onoare a comunica Excelenței Voastre că Germania și Italia asumă cu începere din ziua de azi garanția de inviolabilitate și integritate a statului român#. Cu același prilej, ministrul român al Afacerilor Străine a fost obligat să semneze două scrisori referitoare la situația germanilor din România, respectiv renunțarea la Cadrilater în favoarea Bulgariei.

Apoi, la orele 13.30, delegația română a fost condusă de Wilhelm Fabricius spre hotelul Belvedere, unde fusese convocată și delegația ungară.

În timp ce Paul Otto Schmidt se pregătea să citească textul „arbitrajului”, Mihail Manoilescu a cerut cuvântul pentru a prezenta o declarație de protest, dar Joachim von Ribbentrop i-a răspuns ,,scurt și brutal” că va vorbi la sfârșit.

După citirea textului „arbitrajului”, în limbile germană și italiană, delegației române i-a fost prezentată o hartă românească pe care era trasată viitoarea linie de demarcație româno-ungară.

„Ochii mei – rememora Mihail Manoilescu – căutau tăietura de la granița de vest pe care cu toții o așteptam. Mi-am dat seama că este însă altceva. Am urmărit cu ochii granița care pornea de la Oradea către răsărit, alunecând sub linia ferată și am înțeles că cuprindea și Clujul… Am început să nu mai văd. Când mi-am dat seama că granița coboară în jos ca să cuprindă secuimea am mai avut, în disperarea mea, un singur gând: Brașovul! O mică ușurare: Brașovul rămâne la noi. Când am privit în toată grozăvia împărțirea Transilvaniei, am înțeles că puterile, care îmi erau mult slăbite, mă părăsesc cu totul. Tabloul dinaintea ochilor s-a făcut neclar, ca un nor galben cenușiu, negru… În clipa aceea mi-am pierdut cunoștința”. Și-a revenit după ce i s-a adus un pahar cu apă.

Când i s-a prezentat actul pentru semnare a scos stiloul cu cerneală verde și a iscălit fără să citească. Profitând de de starea în care se afla, Joachim von Ribbentrop nu i-a mai dat cuvântul.

Cu greutate, ministrul român al Afacerilor Străine s-a ridicat din fotoliu (susținut de Valer Pop), fiind condus într-o cameră unde doctorul Eisen Schiemeleisen i-a luat pulsul și tensiunea, ultima fiind între 6 și 8.

După ce Joachim von Ribbentrop a încercat să-l consoleze, Mihail Manoilescu a replicat: ,,Ceea ce mă îngrozește nu este judecata istoriei, ci soarta ce se deschide acum atâtor români care trec sub stăpânirea maghiarilor”.

„În felul acesta, mișelește, prin fraudă și surprindere, ca de tâlhari în miez de codru – avea să consemneze Raoul Bossy – a fost vremelnic ucisă România Mare, mai întâi de Stalin, apoi de Hitler și Mussolini prin uneltele lor, Molotov,  Ribbentrop și Ciano”.

Nu am nici bază, nici date pentru a evalua dacă dezechilibrul energetic planetar se află sau nu în punctul imposibilei reîntoarceri. Faptul evident e că gradul de conşientizare a devenit acut. Pe de o arte e necesar. Pe de alta nu putem ignora aspectul pompierstic. A apărut un concept inedit: decarbonizarea. Pe de o parte e necesar, pe de alta pompieristic. În fond, acest parallelism e inerent oricărei crize.

Care e efectul aspectului pompieristic? Să ne amintim de o frază lansată de actualui Dalai lama: legea acţiunii şi reacţiunii nu funcţionează numai în mecanică. Ci şi în societatea umană. O măsură social, oricât de necesară, oricât de inevitabilă, cere o strategie delicată de aplicare. O dinamică discretă de aplicare, cât mai aproape de quasistatic, va determina o contrarusa eacţie quasinulă. Evident, dinamica planetară interzice o atare aplicare. Dezechilibrul anaergetic actual ar cere o strategie de maximă intensitate a combaterii. Dar atunci reacţia inerentă nu doar va limita efectul măsurilor de combatere a dezechilibrului, ci, mai ales ar genera perturbări majore ale echilibrului psihosocial.

Combaterea încălzirii globale n-a început ieri. Ci de aproximativ 40 de ani. Protocolul de la Kyoto a fost adoptat la 11 decembrie 1997. Dar preocupările internaţionale datează de la începutul anilor 80. Din păcate, eficienţa actului a fost sabotată (nu mi-e teama de cuvinte) de rezistenţa USA. Actualmente USA pare angajată ferm în reacţia maim ult sau mai puţin coordonată cu UE.

Cărbunele (economia bazată pe cărbune y compris) nu mai are viitor. Oamenii cre muncesc în acest secor au, susţine Frans Timmermans, vicpreşedintele UE. Strănepot de mineri, de altfel. Coautor al aşa numitului Green deal. Gazele sunt etapa intermediară spre decarbonizarea economiei. Hidrogenul e combustibilul viitorului.

Sună frumos. Dar politicienii angajaţi în impunerea acestui altfel inevitabil curent au ei habar de etapele concrete ale tranziţiei? Au ei habar de nu doar implementarea unor tehnologii de producer a hidrogenului – la nivelul necesarului de consum energetic global, astfel încât economia globală să nu se gripeze? Au ei habar cum vor putea controla lanţul de crize care vor jalona această cea mai dură revoluţie din istoria umanităţii?

Ave la dispoziţie un exemplu în mare, faţă de economia unei ţări dezvoltate, dar mic raportat la economia globală. Automobilul electric. Am repetat de multe ori, eventuala generalizare a acestei soluţii, dacă şi când va fi posibilă, nu produce nici un fe de economie energetică. Ba dimpotrivă. Efectul major al generalizării soluţiei electrice nu face decât un transfer de poluare. De la mediul în care automobilele funcţionează, mai ales cel urban, la situsurior unde energia se produce. Căci pentru a consuma un kilowattoră într-un motor electric, undeva se produce un kilowattoră de energie. De fapt cu puţiin maim ult, dacă adăugăm – şi nu putem evita să adăugăm – costul energetic al transportului de energie. Problema dpdv al combaterii modificărilor climatice se reduce, deci, tot la structura producerii energiei. Decarbonizarea economiei rămâne ţelul strategic.

Ei, şi mă îndoiesc că termenele jaalonate de Green Deal sunt nu doar rezonabile. Mă indoiesc că sunt realiste. Că sunt posibile.

Mr. Timmermans, în cor cu Mrs un der Leyen nu prea vorbesc decât de producţia eoliană. Aici sunt 2 problleme majore. Primo, procentul acestei surse e prin definiţie limitat. Secondo, riscurile pe termen lung contrabalansează cota, oricum limitată, de eficienţă. Am tratat, en passant, problema într-un articol quasiexhaustiv publicat într-una din cele 3 cărţi produse de promoţia Fizică70 – seria NOI. Cărţile sunt accesibile din pagina blogului meu (www.tilici.blog) sertarul Cărţi în format .pdf. bref, e vorba de influenţa câmpurilor eolienne asupra traiectoriilor de migraţie a păsărilor (deci o problem etologică), care perturbare poate devein pe termen lung o problemă ecologică.

Implicarea energică, intensive, a curentelor aşa zise ecologiste, care sunt prin definiţie împotriva energiei nucleare, pune tranziţiei energetice o problem majoră. Dat fiind procentul important al acestei surse esenţiale.

În politica mare, nu prea se face referire la sursa de maximă regerabilitate, anume convertirea directă a energiei solare prin panouri fotovoltaice. În anii 2000 apăruse, în USA, un current minor de autarhizare a producţiei de energie. Un număr crescând de ferme se alimentau exclusive din miniparcuri de baterii solare.

Şi astfel ajungem la subiectul de facto al articolului. Am tratat problema în volumul la care făceam referire. O reiau aici şi acum in extenso.

La începutul anilor 80 mi-a atras atenţia un material, a cărui sursă am pierdut-o. in Revista Lumea, la acea vreme cea mai deschisă sursă informativă tipărită (Europa Liberă era sonoră). Se descria un system global de alimentare cu energie. Bazat pe o colecţie de sateliţi geostaţionari, care să acopere un plan ecuatorial. Dotaţi fiecare cu baterii extinse de panouri fotovoltaice. Energia colectată urmă să fie converită în spectrul de microunde. Atmosfera terestră până la altitudinea sateliţi geostaţionari (aprox 36,000 km) e transparentă pentru radiaţia electromagnetică din spectrul de microunde. Cum satelitul geostaţionar pare suspendat deasupra unui punct de pe Pământ, energia preluată si convertită va putea fi receptată într-o instalaţie construită în acel punct. Apoi, printr-o nouă convertire de frecvenţă, ar putea fi transferată spre zone de conservare, apoi de utilizare.

O problemă solvabilă e construirea unui set de platforme oceanice care sa acopere zonele noncontinentale.

Dificultatea fundamentală e cooperarea politică de-a lungul statelor pe teritoriul cărora ar fi plasate, de-a lungul ecuatorului, setul de centrale de recepţie/redistribuire a energiei.  

Cu 40 de ani urmă, la apariţia textului, autorii evaluau la un secol de cooperare tehnologică implementarea ideii. Cu tehnologia de atunci. Evident, nimeni pe lume n-a luat in serios proiectul. Dificultăţile politice l-au făcut utopic.

Ca unul care, de 40 de ani, ţin în avanscena mentală, această idee cu parfum SciFi, socot ca e unul din momentele, nu singurul, când am datoria de a-l aduce cel puţin în ochii restrânsului meu cerc de cititori. Adăugând sugestia de a difuza postarea.

Mă interesează mi ales opinia adresanţilor cu pregătire de fizicieni. Se ştiu. Inclusive cei de pe FB

Acest articol poate fi considerat ca o urmare a celui din 21 iunie. Sub rezerva de a nu fi implicat direct esoterismul şi relaţia acestuia cu ştiinţa. În articolul precedent am citat principiul de corespondenţa, valabil în fizică, fără a insista foarte mult asupra universalitaţii acestuia.

Iată un articol care defineşte principiul de corespondenţă: https://www.scientia.ro/fizica/130-fizica-conceptuala/3650-principiul-corespondentei.html. Formularea principiului de corespodenţă aparţine fzicianului Niels Bohr. Tot el a înzestrat cunoaşterea cu principiul complementarităţii. Iată un rezumat al promovării acestuia: Niels Bohr se pare că a conceput principiul complementarității în timpul unei vacanțe la schi în Norvegia în februarie și martie 1927, timp în care a primit o scrisoare de la Werner Heisenberg cu privire la noul descoperit al acestuia din urmă (și nepublicat încă) principiul incertitudinii. La întoarcerea din vacanță, moment în care Heisenberg își trimisese deja publicația pentru principiul incertitudinii, el l-a convins pe Heisenberg că principiul incertitudinii este o manifestare a conceptului mai profund de complementaritate. Heisenberg a adăugat în mod corespunzător o notă în acest sens la lucrarea sa cu privire la principiul incertitudinii, înainte de publicarea sa, în care se preciza:

Bohr mi-a adus la cunoștință [că] incertitudinea observării noastre nu apare exclusiv din apariția discontinuităților, ci este legată direct de cererea de a atribui o validitate egală experimentelor destul de diferite care apar în teoria [particulelor] pe de o parte, și în teoria undelor pe de altă parte.

Bohr a introdus public principiul complementarității într-o prelegere pe care a susținut-o la 16 septembrie 1927 la Congresul internațional de fizică desfășurat la Como, Italia, la care au participat majoritatea fizicienilor de frunte ai epocii, cu excepțiile notabile din Einstein, Schrödinger, și Dirac. Cu toate acestea, acești trei participau la o lună mai târziu, când Bohr a prezentat din nou principiul la Al cincilea Congres Solvay în Bruxelles, Belgia. Conferința a fost publicată în lucrările celor două conferințe și a fost republicată anul următor în Naturwissenschaften) și în Nature.

Un articol scris de Bohr în 1949 intitulat „Discuții cu Einstein despre problemele epistemologice din fizica atomică” este considerat de mulți ca fiind o descriere definitivă a noțiunii de complementaritate..

https://ro.vvikipedla.com/wiki/Complementarity_(physics)

Să revenim la exemple clasice ale principiului de corespondenţă. Astronomul german Johannes Kepler, a descoperit, la începutul secolului al XVII-lea, cele 3 legităţi ale mişcării planetelor în jurul soarelui. Moştenise de la precedentul în funcţia de astrolog al familiei împăratului Rudolf al II-lea, astronomul danez Tycho Brahe, date complete ale orbitei planetei Maarte. Culese de acesta din urmă în observatorul propriu. Kepler a depus o muncă importantă transformând forma primară a datelor de imput, respectiv perechi omologe de coordinate cereşti cu momente cronologice într-o reprezentare plană. Ceea ce deja făcuse, la un nivel inferior de precizie, polonezul Nikolaus Copernic (care se considera prusac), asupra planetelor vizibile. Şi pe baza cărora emisese ipoteza obitelor circulare cu epicicluri (1543). Datele lui Tycho Brahe fiind mai precise, Kepler a observat că orbita lui Marte nu e circulară, ci eliptică. Fie şi o elipsă cu excentricitate mica. Calcule extrem de laborioase l-au dus la formularea celor 3 legităţi. Pe care le-a generalizat la mişcarea tuturor planetelor vizibile atunci (şi de poziţiile pe boltă la momente de timp era nevoie pentru elaborarea horoscoapelor, funcţia sa la curtea imperial). Primele 2 legi au fost publicate în 1609, în Astronomia nova: primo: o planetă se mişcă în jurul stelei pe o traiectorie eliptică, având steaua într-unul din focare; secondo: raza vectoare a planetei mătură arii egale în intervale de timp egale; altfel zis viteza areolară e constantă. În 1619, în lucrarea Harmonices mundi, a publicat a treia lege: Pătratul perioadei de revoluţie a plantetei e proportional cu cubul semiaxei mari a orbitei.

Despre calcule, regretatul mathematician si astronom Harald alexandrescu a emis ipteza că au fost elaborate în cifre romane. Ceea ce ar fi multiplicate norm dificultatea muncii. N-am găsit nici o altă sursă a ipotezei. E adevărat că, în Europa, dezvoltarea matematicii a fost întârziată faţă de civilizaţia araba, care preluase cunoştinţe sistematice de la grecii antici, de la indieni şi de la chinezi. Dacă ar fi aşa, ar însemna că munca de reformă a calendarului, elaborată de matematicieni italieni, participanţi la un conciliu iezuit, la cererea papei Grigore al XIII-lea şi finalizată în 1582, ar fi foslosit aceleaşi cifre. Ceea ce istoria calendarului Gregorian nu precizează. În fine, modul de calcul al lui Kepler e doar un amănunt.  

Pe baza legii a doua se putea presupune că planetele sunt atrase de steaua centrală. Dar Kepler nu era fizician. Ca astronom şi pentru funcţia de astrolog imperial, cele 3 legi constituiau încununarea carierelor. Isaac Newton avea să se nască abia pesteun sfert de veac de la publicarea ultimei legi. Iar preocuparea pentru gravitaţie rămâne sub dominaţia celebrei legende a mărului căzut din pom. Dacă l-o fi influenţat sau nu coincidenţa naşterii, aproape imediat după decesul lui Galilei, rămâne încă un motiv de speculaţie. Fapt e că cele 3 legi ale dinamicii care i se datorează pleacă de la generalizarea primului principiu relativist enunţat de Galilei. Valorificând optim şi plenar teoria cantitiativă a gravitaţiei. Totuşi, legile lui Kepler au jucat fără echivoc un rol important în legile dinamicii. Newton trebuie să fi intuit caracterul cinematic al legilor lui Kepler (aşa este) şi, inducând observaţia intuitivă a atracţiei planetelor de către steaua central, a pus la lucru legea gravitaţiei pentru a crea dinamica mişcărilor cereşti (dece este aşa). Creaţia lui Newton în fizică nu doar acoperă cea mai largă arie de până la el (legile dinamicii, bzele teoriei corpusculare a luminii şi descompunerea luminii solare, legea răcirii), ci mai ales a determinat o întreagă epocă, numită apoi mecanicistă, în cunoaşterea umană. Pe noi ne interesează, însă, doar legile dinamicii. Dezvoltate plenar în opera magna, Philosophiae naturalis principia mathematica, 1687. Dar mai ales, el şi-a fabricat ad hoc istrumentul matematic destinate a rezolva problema dinamicii. Dacă cel mai mare fizician, mathematician şi inginer al antichităţii, Arhimede, ajunsese, în momentul morţii, la un pas de calculul integral (ca metodă de a rezolva cuadratura cercului), până la Newton şi Leibnitz acest domeniu matematic ramăsese virgin. Faptul că ultimii 2 au ajuns aproape simultan la crearea a ceea ce europenii numesc analiză matematică, iar americanii numesc calculus rămâne o ciudăţenie a cunoaşterii. Cu deosebirea că Newton a creat disciplina ca instrument, cu scopul de a rezolva o problem de fizică atunci fundamental, pe când Gotfried Leibniţz a abordat domeniul ca un matematician pur, fundmentându-l. într-un fel, creaţia germanului e mai importantă pentru istoria matematicii, dar cea a britanicului mai importantă pentru originalitatea şi creativitatea fabricării unui instrument. De altfel, moştenim terminologia specifică de la Leibnitz. Newton numea derivatele – fluxiuni. Nume intuitive, la rândul lui. Newton a create noţiunea de ecuaţie de mişcare. Care face inteligibile descoperirile lui Galilei şi, în general, determinarea cinematicii unui sistem fizic ale cărui baze dinamice (numite de atunci forte) sunt date. Astel prima lege a lui Kepler devine cinematica mişcării gravitaţionale, iar cel puţin a doua nu este decât ceea ce în limbaj matematic se numeşte integrală primă a mişcării gravitaţionale. De fapt ambele aspecte ale mişcării corpurilor cereşti sunt generalizabile la ceea ce se numesc forţe centrale.

E corectă interpretarea că Newton îl explică pe Kepler? Da şi nu. Căci dacă legile lui Kepler sunt pur empirice, generalizând doar de la orbita lui Marte la toate celelalte orbite planetare, plus orbitele steliţilor acestora (începând cu Luna), ale asteroizilor, cometelor etc, legile lui Newton permit rezolvarea oricăror mişcări determinate de forte cunoscute. Rămânând la relaţia mutuală, mai degrabă decât că Newton îl explică pe Kepler am spune că ambii vorbesc de acelaşi lucru în limbaje diferite. La urmaurmei, este essential că ambii descriu aspect complementare ale mecanicii însăşi.

Unde si cum se implică – şi cumva se si aplică – principiul de corespondentă în relaţia dintre (legile lui) Kepler, respective Newton? În gradul de aproximaţie. O aproximaţie mai bună a datelor de observaţie i-a permis lui Kepler să corecteze modelul lui Copernic. Dar validitatea rezultatelor teoriei lui Newton depinde de gradul de aproximaţie. Ea nu e strict valabiladecât pentru cee ace se numeşte problema celor două corpuri. Influenta gravitaţională a unui al treilea corp complică mult matematica dinamicii. Legile lui Newton produc pe cele cinematice al lui Kepler numai dacă masa planetară e mult mai micădecât a stelei centrale. Iar influenţa gravitaţională a lui Jupiter, de pildă, cea mai masivă planetă solară, cere corecturi asupra mişcărilor orbitale ale planetelor cu orbite interioar acesteia. O concretizare a acestei influnţe e tocmai descoperirea, de către astronomul Urbain Le Verrier, în 1848, a planetei Neptun, pe baza modelului influenţelor perturbtoare asupra orbitei lui Uranus. De atunci nptun mai e numit şi planeta descoperită în vârful peniţei.

Mai există şi alt caz în care o descoperire empirică a fost ulterior confirmată în planul unor modele fizice ulterior dezvoltate? Da! Tabelul periodic al lui Mendeleev. Chimistul rus Dmitri Ivnovici Mendeleev a prezentat, pe 6 martie (28 octombrie după alţi autori) 1869, Societăcii Ruse de Chimie, lucrarea Dependența între proprietățile masei atomice a elementelor. Momentul era oportun, la acea data se cunoşteau cele ai multe elemente chimice, cu tot cu proprietăţile lor fizice şi chimice. El le-a plasat într-un tabel structurat de-a lungul maselor atomice, iar pe aceeaşi coloană elemente cu proprietăţi chimice asemănătoare. Coloanele au fost numite grupe. De exemplu, prima grupă conţine Hidrogen, Litiu, Sodiu (Na), Potasiu (K), Rubidiu, Cesiu, Franciu. Liniile tabelului fură denumite perioade. Mendeleev a lăsat locuri libere pentru elemente de care era sigur că se vor descopri (şi s-au descoperit) şi le-a prezis proprietătile. E.g. eka-aluminu a devenit, după descoperire, Galiu. Periodicitatea relativă a elementelor chimice e o lege a naturii, iar Mendeleev era conţient de asta. Ca element pitoresc, chimistul a create patentul classic de vodka rusească. A fost propus în 1905 şi 1906 pentru premiul Nobel la chimie. Ciudat, comisia i-a refuzat atribuirea, pretextând că la acel moment tabelul, fiind cunoscut în întreg teritoriul ştiintei, devenise loc comun! Acum tabelul e completat până la elemental 118. Destule elemente nu există spontan în natură, fiind create în laborator.

Precizia şi aproximaţia şi aici. În 1869, când a structurat tabelul, Mendeleev se informase asupra valorilor maselor atomice, care atunci erau exprimate în numere întregi. Abia ulterior, când suportul structurii electronice devenise cunoscut şi se descoperiseră izotopii, adică elemente cu aceeaş poziţie, dar cu mase atomice diferite, masele atomice dintabel au devenit numere fracţionare. E.g. Carbonul  12 se află în natură în procent de 99%, C 13 1%, C 14 urme. Întabel carbonul e notat cu 12,003241 uam.

Explicaţia (de data asta termenul e potrivit) structurii tabelare a şirului elementelor e structura electronică. Un element are, ca număr atomic, numarul de protoni din nucleu, egal cu cel de electroni. Pentru un aatom neutru, adică nu un ion. Pentru un izotop dat, numărul de masă e suma dintre numărul de protoni şi cel de neutroni din nucleu.

Configuraţia electronica a atomului e determinate de regulile de compunere ale nivelelor de energie ocupate de electroni. Cu respectarea subniveleleor şi a principiului de exclusiune al lui Wolfgang Pauli.

Cititorul mai puţin avizat se va întreba cum se face că principii care afectează doar spectele fizice ale substanţei se extind, în cadrul funcţionării legii periodicităţii elementelor a lui Mendeleev (putem folosi terminologia aceasta, structura tabelului e o lege a naturii, cum spuneam). Adică la unaspect chimic, sau semichimic, al substanţei. Raspunsul e simplu. Oricât de complex, chimia ar putea fi considerată… o formă de fizică. Diferită de cee ace se numeşte chimie fizică. Anume, fizica stratului exterior, sau stratul de valenţă, a structurii electronice a atomului. Cu această definiţie logică (oricât iar irita pe chimişti), legitatea (dacă o acceptăm ca legitate) care face fizica diferită de ceelalte discipline ştiinţifice (vezi articolul precedent, din 21 iunie) rămâne unicat.

Nu pot decât să repet, în fine, că, dincolo de folosirea improprie a termenilor energie negativă şi vibraţie, esotersimul, ca să aibă sens, trebuie: primo, să respecte principiul coerenţei ştiinţei; secondo, să înglobeze ştiinţa şi, terzio, cel puţin să respecte principiile de corespondenţă, respectiv de complementaritate. Ridicate la rangul extinderii conceptuale dincolo de ştiinţă.

Înca odată aştept o replică a unui esoterist cu pregătire cel puţin în fizică, preferabil în ştiinţă.

Despre Napoleon s-au scris peste 200,000 de lucrări. Probabil numai despre Iisus se vor fi scris mai multe. Dar, cum lumea e împărţită între cei care recunosc şi cei care nu recunosc natura dublă a acestuia din urmă, concreteţea aproape terifiantă a marelui cuceritor îl face cel mai important subiect global de literatură biografică. Cu atât mai interesant e un subiect mărunt care tratează o eroare. Una neglijată e imensa majoritate a autorilor.

Amănuntul militar a cărui realitate e ignorată de această terifiantă majoritate face parte din prima campanie din eclatanta carieră militară – şi politică – de aproape 20 de ani. Cea din Italia.

Dar, înainte de a intra în subiect, să-l plasăm, telegraphic, conform obiceiului propriu, pe Napoleon, în contex de gen. Nu are sens să ne referim la dimensiunea imperială, au existat mai multe imperii în istorie şi, probabil, vor mai exista, cu sau fără etichetă, înainte de unificarea globală. Are, însă, sens, să-l plasăm pe Corsican, între marii cuceritori. Primul ar fi Alexandru. Imperiul acestuia a fost imens, de la controlul Greciei la ţărmul Indusului, dar efemer. Între Victoria contientală de la Cheroneea (338 BC) şi moarte (323 BC) n-au trecut decât 15 ani. Teműűijin, a stăpânit imperiul cel mai întins din istorie, până la cel rusesc. Începutul imperiului are sens a fi socotit, în decursul carierei ascendente, în 1206, când, după ce reunise triburile mongole, e ales hanul hanilor (Genghiz Khan). Cum a murit în 1227, poate fi relative longeviv ca cuceritor. Probabil a ucis cel mai mare număr de adversary. Napoleon n-a ajuns decât până la Moscova. Hitler abia până la periferiile acesteia şi s-a oprit, prin feldmaresalul Romel, înainte de a intra în Cairo. Socotind Anschluss-ul ca prim pas al cuceririlor, Fűhererul rămâne cel mai mărunt cuceritor. Timp de numai 7 ani. Nu discutăm amplorea distrugerilor, urmare a implicării militare a tehnologiiei. Între cuceritori ar trebui inserat şi cartagnezul Hannibal. Care, desi a câştigat numeroase bătălii, n-a ajuns la Roma. Napoleon îşi are locul de necontestat printre cei mai mari strategi şi tacticieni ai istoriei. Alături de Hannibal şi Alexandru.

Să revenim la campania din Italia. Este trecerea de la războaiele Franţei revoluţionare la cele napoleoniene. Numit comandantul artileriei armatei de Italia, una secundară, concepe un plan strategic pentru ofensiva în secorul Italian, încă din 1794, desi pierduse susţuinerea lui Augustin Robespierre, după căderea fratelui acestuia. În 1796 e numit totuşi comandantul acestei armate şi pe 26 marie se prezintă la cartierul general la Nisa (azi Nice, Franţa). Ia act de starea deplorabilă a armatei, lipsită de echipament, armament şi mai ales de moral. Idea sa e simplă. Ştiinţa sa militară va produce victorii, iar victoriile vor produce nu numai echiparea armatei, dar va trimite şi bani la Paris, din prada de război, ameliorând tezaurul secătuit.

În această campanie, Napoleon a folosit tactica preferată de multe ori, în lupta împotriva unor coaliţii: separarea adversarilor, pe care-I bate pe rând. Deşi forţele pe care le conduce sunt inferioare sumei forţelor adversarilor. Prima victorie care-l face cunoscut la nivel national şi chiar european e cea de la Lodi (10 mai). Dar în palmaresul marilor victorii prima e apreciată a fi cea de la Arcole (15-17 noiembrie). Până la care corsicanul era cunoscut ca artillerist, apoi ca un bun comandant de armată. Acum se adaugă aprecierea vitejiei şi curajului individual. Într-adevăr, el încearcă să depăşească blocajul asaltului de pe podul peste Alpone, în amonte de confluenţa cu Adige (în dreptul localităţii Arcole) luind din mâinile generalului Augereau, rănit, drapelul de luptă şi avântându-se peste pod. Scena a străbătut secolele mai ales datorită tabloului pictat de Horace Vernet (care pictase şi o scenă din bătălia de la Valmy).

Multe din biografiile lui Napoleon reţin că acesta ar fi trecut podul, conducându-şi unitatea la victorie. Fals! Podul era apărat de un batalion de grăniceri năsaudeni. Singurul ofiţer neamţ al căruia era comandantul, restul ofiţerilor, gradaţilor şi soldaţilor fiind români! Nu numai căau ţinutpoziţia până seara, la încetarea luptelor, dar l-au doborât pe teneral francez de pe pod. Căzut în apele mlăştinoase, acesta a fost salvat de un soldat francez. Păţania viitorului împărat, unică în cariera lui militară, seamănă uimitor cu cea a lui Sinan Paşa, la podul peste Neajlov, lângă Călugăreni, cu 2 secole înainte. Dacă destui istorici omit amănuntul, Napoleon însuşi îşi aminteşte în jurnalul său. Amănuntul a parvenit în memoriile lui Las Cases.

Bătălia de la Arcole a durat 3 zile. Generalul austriac Alvinczi s-a retras, considerând că batalionul de acoperire a podului n-ar mai fi rezistat încă o zi. Întăririle chemate de Napoleon au găsit podul liber. Alvinczy a renunla despresurarea asediului Mantovei, Napoleon a ocupat Arcole. La această bătălie au participat 2 din generalii săi: Augereau (care, peste 10 ani se va distinge în victoria de la Jena şi Masséna.

Corpul austriac de armată, comandat de generalul Alvinczy, intitulat Friuli (provincie italiană), era fomat din 14 regimente. Dintre care unul bănăţean şi unul Wallach. Batalionul grănicerilor năsăudeni a făcut parte din acesta din urmă.

Fapta de arme a acestor ostaşi a fost relatată de mai mulţi auutori români, între care Cosmin Pătraşcu Zamfirache, Ioan Pop, Dan Trahase (ghid la Mzeul Grăniceresc Bistriţa, dar şi străini, precum Gustav Amon Treuenfest.

Care au oprit 3 zile armata franceză au rămas cunoscuţi drept Cătanele negre. Deoarece erau îmbrăcaţi nu în uniforme militare austriece, ci… în sumane negre (sic). În raportul său către Directorac, la cald, Napoleon a scris: Dacă nu mi s-ar fi opus aceşti soldaţi cu haine negre, aş fi putut ajunge în 3 zile la Viena.

Cum am văzut, fapta de arme a cătanelor negre a fost notată şi de istorici străini. Cei maghiari n-au ratat, însă, prilejul de a micşora faptele româneşti. Ei s-au referit la batalionul care a apărat 3 zile podul de la Arcole ca fiind… croaţi.