Despre Napoleon s-au scris peste 200,000 de lucrări. Probabil numai despre Iisus se vor fi scris mai multe. Dar, cum lumea e împărţită între cei care recunosc şi cei care nu recunosc natura dublă a acestuia din urmă, concreteţea aproape terifiantă a marelui cuceritor îl face cel mai important subiect global de literatură biografică. Cu atât mai interesant e un subiect mărunt care tratează o eroare. Una neglijată e imensa majoritate a autorilor.

Amănuntul militar a cărui realitate e ignorată de această terifiantă majoritate face parte din prima campanie din eclatanta carieră militară – şi politică – de aproape 20 de ani. Cea din Italia.

Dar, înainte de a intra în subiect, să-l plasăm, telegraphic, conform obiceiului propriu, pe Napoleon, în contex de gen. Nu are sens să ne referim la dimensiunea imperială, au existat mai multe imperii în istorie şi, probabil, vor mai exista, cu sau fără etichetă, înainte de unificarea globală. Are, însă, sens, să-l plasăm pe Corsican, între marii cuceritori. Primul ar fi Alexandru. Imperiul acestuia a fost imens, de la controlul Greciei la ţărmul Indusului, dar efemer. Între Victoria contientală de la Cheroneea (338 BC) şi moarte (323 BC) n-au trecut decât 15 ani. Teműűijin, a stăpânit imperiul cel mai întins din istorie, până la cel rusesc. Începutul imperiului are sens a fi socotit, în decursul carierei ascendente, în 1206, când, după ce reunise triburile mongole, e ales hanul hanilor (Genghiz Khan). Cum a murit în 1227, poate fi relative longeviv ca cuceritor. Probabil a ucis cel mai mare număr de adversary. Napoleon n-a ajuns decât până la Moscova. Hitler abia până la periferiile acesteia şi s-a oprit, prin feldmaresalul Romel, înainte de a intra în Cairo. Socotind Anschluss-ul ca prim pas al cuceririlor, Fűhererul rămâne cel mai mărunt cuceritor. Timp de numai 7 ani. Nu discutăm amplorea distrugerilor, urmare a implicării militare a tehnologiiei. Între cuceritori ar trebui inserat şi cartagnezul Hannibal. Care, desi a câştigat numeroase bătălii, n-a ajuns la Roma. Napoleon îşi are locul de necontestat printre cei mai mari strategi şi tacticieni ai istoriei. Alături de Hannibal şi Alexandru.

Să revenim la campania din Italia. Este trecerea de la războaiele Franţei revoluţionare la cele napoleoniene. Numit comandantul artileriei armatei de Italia, una secundară, concepe un plan strategic pentru ofensiva în secorul Italian, încă din 1794, desi pierduse susţuinerea lui Augustin Robespierre, după căderea fratelui acestuia. În 1796 e numit totuşi comandantul acestei armate şi pe 26 marie se prezintă la cartierul general la Nisa (azi Nice, Franţa). Ia act de starea deplorabilă a armatei, lipsită de echipament, armament şi mai ales de moral. Idea sa e simplă. Ştiinţa sa militară va produce victorii, iar victoriile vor produce nu numai echiparea armatei, dar va trimite şi bani la Paris, din prada de război, ameliorând tezaurul secătuit.

În această campanie, Napoleon a folosit tactica preferată de multe ori, în lupta împotriva unor coaliţii: separarea adversarilor, pe care-I bate pe rând. Deşi forţele pe care le conduce sunt inferioare sumei forţelor adversarilor. Prima victorie care-l face cunoscut la nivel national şi chiar european e cea de la Lodi (10 mai). Dar în palmaresul marilor victorii prima e apreciată a fi cea de la Arcole (15-17 noiembrie). Până la care corsicanul era cunoscut ca artillerist, apoi ca un bun comandant de armată. Acum se adaugă aprecierea vitejiei şi curajului individual. Într-adevăr, el încearcă să depăşească blocajul asaltului de pe podul peste Alpone, în amonte de confluenţa cu Adige (în dreptul localităţii Arcole) luind din mâinile generalului Augereau, rănit, drapelul de luptă şi avântându-se peste pod. Scena a străbătut secolele mai ales datorită tabloului pictat de Horace Vernet (care pictase şi o scenă din bătălia de la Valmy).

Multe din biografiile lui Napoleon reţin că acesta ar fi trecut podul, conducându-şi unitatea la victorie. Fals! Podul era apărat de un batalion de grăniceri năsaudeni. Singurul ofiţer neamţ al căruia era comandantul, restul ofiţerilor, gradaţilor şi soldaţilor fiind români! Nu numai căau ţinutpoziţia până seara, la încetarea luptelor, dar l-au doborât pe teneral francez de pe pod. Căzut în apele mlăştinoase, acesta a fost salvat de un soldat francez. Păţania viitorului împărat, unică în cariera lui militară, seamănă uimitor cu cea a lui Sinan Paşa, la podul peste Neajlov, lângă Călugăreni, cu 2 secole înainte. Dacă destui istorici omit amănuntul, Napoleon însuşi îşi aminteşte în jurnalul său. Amănuntul a parvenit în memoriile lui Las Cases.

Bătălia de la Arcole a durat 3 zile. Generalul austriac Alvinczi s-a retras, considerând că batalionul de acoperire a podului n-ar mai fi rezistat încă o zi. Întăririle chemate de Napoleon au găsit podul liber. Alvinczy a renunla despresurarea asediului Mantovei, Napoleon a ocupat Arcole. La această bătălie au participat 2 din generalii săi: Augereau (care, peste 10 ani se va distinge în victoria de la Jena şi Masséna.

Corpul austriac de armată, comandat de generalul Alvinczy, intitulat Friuli (provincie italiană), era fomat din 14 regimente. Dintre care unul bănăţean şi unul Wallach. Batalionul grănicerilor năsăudeni a făcut parte din acesta din urmă.

Fapta de arme a acestor ostaşi a fost relatată de mai mulţi auutori români, între care Cosmin Pătraşcu Zamfirache, Ioan Pop, Dan Trahase (ghid la Mzeul Grăniceresc Bistriţa, dar şi străini, precum Gustav Amon Treuenfest.

Care au oprit 3 zile armata franceză au rămas cunoscuţi drept Cătanele negre. Deoarece erau îmbrăcaţi nu în uniforme militare austriece, ci… în sumane negre (sic). În raportul său către Directorac, la cald, Napoleon a scris: Dacă nu mi s-ar fi opus aceşti soldaţi cu haine negre, aş fi putut ajunge în 3 zile la Viena.

Cum am văzut, fapta de arme a cătanelor negre a fost notată şi de istorici străini. Cei maghiari n-au ratat, însă, prilejul de a micşora faptele româneşti. Ei s-au referit la batalionul care a apărat 3 zile podul de la Arcole ca fiind… croaţi.

Alegerea acestui moment pentru întreruperea cronicilor la o serie de cărţi Neuma cu un subiect bio-economico-social-istoric e determinată de corelarea cu articolul – în curs de finalizare – rezervat rubricii Pricinaşul de serviciu din numărul  următor al publicaţiei trimestriale online egophobia.ro. acum mă voi restrânge la unele aspect, care vor fi dezvoltate ulterior.

Oricât ar fi de stimulată scăderea interesului public pentru istorie, de către strategia neomarxistă a curentului globalist, există evenimente majore, cu consecinţe de anvergură pe plan global, care mai trezesc un interes punctual. De cele două războaie mondiale – cu largul lor de megaevenimente – a auzit toată lumea. De marea pandemie, cunoscută curent ca gripa spaniolă, mai mult sau mai puţin contemporană cu faza finală a WW I, am amintit în articolul care va apărea în numărul 3-4 al revistei Neuma, la Colţul lui Yorik. Acum mă voi referi la unele aspect ale Marii foamete irlandeze de la mijlocul secolului XIX. De fapt, deocamdată, la dimensiunea biologică a fenomenului, cu consecinţele economice şi sociale ale acestuia.

În Istoria Angliei, academicianul André Maurois spune: în 1845 şi 1846 Irlanda a avut, una după alta, două recolte proaste de cartofi. Şi Peel (premier, al doilea mandate între 1841-1846) a început, de îndată, să folosească cuvântul foamete. Mulţi istorici n-am mers mai departe. Criza s-a petrecut în plină perioadă a impunerii liberului schimb, când principiul laissez faire era sacrosanct. Intervenţia corectivă a guvernului, pentru rezolvarea crizei alimentare, era descurajata de numeroase motive şi interese.

În realitate, cele două recolte consecutive, aşa zis proaste au fost de-a dreptul catastrofale. Iar cartoful constituia sursa alimentară de bază pentru populaţia agrară majoritară a insulei. Majoritatea istoricilor au ignorat cauza crizei. O epidemie a uneia din cele mai agresive boli a mai multor specii legumicole (solanacee) şi fructifere (în special viţa de vie). Mana. Cele mai multe boli ale plantelor, sunt produse de patogeni fungici. Mana cartofilor e produsă de ciuperca Phytophthora infestans. Provenită din America de Sud, s-a propagat în Statele Unite (unde a provocat o amplă epidemie în 1843), apoi în Europa. Cum în epocă nu apăruse discipluna agrobiologică Protecţia culturilor de fapt Medicina plantelor, primii cercetători erau botaniştii. Primele cunoştinţe asupra acestei boli au fost publicate în jurul anului 1830, în Germania. Prin urmare, epidemia de mană din Irlanda, manifestată 2 ani consecutivi, n-a putut fi contracarată deloc.

Identificarea altor factori ideologici, cu efect convergent, urmează a fi dezvoltată în articolul ulterior. Î n care se va contura tabloul complet al dezastrului, pe toate planurile.

Numărul victimelor e evaluat, de diferite surse, de la cele contemporane la cele istorice, între 1 şi 1.5 milioane. Majoritatea tinde să aprecieze la 1 milion decesele în urma Marii foamete. Posibil majoritatea au murit de foame, dar destule decese au fost efecte ale cauzelor secundare.

Dar efectul major al dezastrului a fost emigraţia masivă. Aproape exclusiv în Statele Unite. Emigrarea irlandezilor în USA e veche, dar ritmul acesteia a fost multe zeci de ani moderat. A crescut brusc după Marea foamete. Din a doua jumătate a secolului XIX comunitatea irlandezilor americani, devenită una din cele mai importante minorităţî, a atins 2 miloane.

Revenind la epidemia de mană, odată devenind cunoscute bolile plantelor de cultură, combaterea acestora s-a dezvoltat, într-o primă fază nonindustrială, pe baza cuprului. Ale cărui proprietăţi fungicide au fost folosite spontan încă din secolul XVII, când fermierii tratau seminţele de grâu cu piatră vânătă (sulfat de cuprupentahidrat) împotrivă mălurii (una din bolile culturilor de grâu). Mana viţei de vie a fost tratată în premieră în 1882, cu zeamă bordeleză (soluţie de sulfat de cupru şi var stins). Dar în 1845 tratamenul nu se cunoştea şi, oricum, nu se cunoştea în Irlanda.

Fungicide pe bază de Cupru ionic (C⁺⁺), respectiv sulfat neutru, hidroxid ori oxiclorură de cupru) se folosesc şi acum, când fobia pesticidelor sintetice a devenit draconică. Şi asistăm la dictatura agriculturii aşa zis bio. Dar problema e una de doză, deci de consum de substanţă. Nu voi numi fungicidele comerciale, dar dozele necesare sunt cu maim un ordin de un ordin de mărime mai mici. Totuşi assist, în emisiunea săptămânală agrară a unui post TV că cel puţin practicienii, fermierii, cunosc şi folosesc, în limitele neinterzise, noţiuni de protecţia culturilor. Iar fitofarmacii încă mai există. Chiar în România.

Se face un an de la articolul despre istoria vaccinării, reluat şi adus la zi, în numărul 5-6 al revistei Neuma pe anul ce se încheie. Programul de cronici va fi reluat odată cu începutul anului viitor.

Subiectul articolului de faţă fu inspirat de o discuţie internautică. În jurul id-eii că vaccinurile anticovi sunt levogire. Am constatat că majoritatea participanţilor  nu stăpâneşte noţiunile implicate. Ceea ce e de aşteptat. Noţiunile levogir/extrogir sunt situate la un anume nivel de adâncime, altfel spus au în subsol o cantitate considerabilă e noţiuni de biofizică şi e electromagnetism. Soccot de datoria mea sa lămuresc problema oarecum în maniera simplă a popularizării (occcidentalii spun vulgarizării) ştiintifice.

Lumina e un segment al câmpului electromagnetic aflat în propagare. Anume în intervalul e frecvenţe pentru care atmosfera terestră e transparentă. Cele două componente, mutual generate în propagare, ccâmpul electruc şu cel magnetic oscilează (şi se propagă ca unde) reciprc perpendicular şi perpendicular pe direcţia de propagare. Lumina, nu oar cea vizibilă, ci e-a lungul intregului spectru de frecvente, fiind emisă de substanţă, în arhitectura corpusculară a acesteia, circulă (se propagă) simultan în toate planurile celor două câmpuri. Spunem despre această lumină, pe care o numim natural, că e nepolarizată. Dacă, din anume motive, toate razele au acelaşi plan e oscilaţie/propagare, avvem e-a face cu lumina pe care o numim polarizată.

Nu vom merge mai departe pe calea descrierii procedeelor/tehnicilor de a produce lumină polarizată, nici de toate aplicaţiile tehnice bazate pe proprietăţile aesteia. Ne  interesează punctual interacţia cu substanţa, în special cu agregatele moleculare  care stau la baza materiei vii. Numim această fenomenologie activitate optică. In general aceasta constă în rotirea planului e polarizare la trecerea prin sulbstanţă. Sensul rotirii se defineşte pentru observatorul care rieşte spre sursa de lumină. Acă planul e polarizaee se roteşte în sensul invers acelor de ceasornic, mediul străbătut care are aest efet se numeşte levogir. Aiă rotire spre stânga. Mediul e roteşte invers se numeşte dextrogir.

Activitatea optică a unor  substanţe cristaline se menţine şi în forma e soluţie. Spre exemplu zahărul e levogir atât în formă cristalină, cât şi în soluţie. Cristalele anorganice (e.g. cuarţul pur, SiO₂) se găsesc în ambele forme.

În ce priveste moleculele organice, activitatea optică, atunci când e prezentă, e eterminată e stereoizomerie. Ând o moleculă e dextrogiră, imaginea ei oglindă e levogiră. Ar, interesant, toţi aminoaizii constituenţi ai structurilor vii sunt levogiri. Cum structurile proteice au la bază aminoacizi, această asimetrie se extinde.

Linus Pauling (premiul Nobel pentru Chimie, 1954) a studiat efectul asimetriei spinului microparticulelor asupra structurilor moleculare. Desigur, termenii dextro- şi levo-gir nu funcţionează ca atare la nivelul spinului microparticulelor. El a făcut următoarea remarcă: un fapt cu totul extraordinar este că în proteinele plantelor şi animalelor apare numai un singur tip de enantiomeri ai fiecărui aminoacid şi că acest enantiomer are aceeaşi configuraţie pentru toţi aminoacizii. Această configuraţie este numită configuraţue L (levogiră). Aceasta este o mare enigmă. Nimeni nu ştie dece suntem alcătuiţi numai din molecule de L-aminoacizi şi nu din molecule de dextroaminoacizi.

Alţi cercetători au demonstrat că ţesuturile necrozate au aminoacizi dextrogiri şi că după moartea celulelor, moleculele levogire se transformă în dextrogire.

Acest din urmă fapt e folosit de adepţii alimeentaţiei raw. Vegane sau  nu. Dar cine ar mânca prouse anumaliere crude? Carne? Amatorii de beefsteak tartar sunt foarte puţini. Contraargumentul major al alimentaţiei raw vegane (concept tratat în https://tilici.blog/cate-ceva-despre-raw-vegane-in-context-general) forţa argumentativă a praxei.  Ceva care s-a întâmplat de fapt contrazice eventualele teorii că acel ceva nu se poate întâmpla. Dacă procesarea termică a hranei, în special a cărnii, ar ruina sănătatea, atunci diviziunea iniţială culegători/vânători ar fi fost un eşec şi specia umană n-ar fi evoluat. Cu sau fără seducătoarele teorii ale lui Harari, paleoştiinţele au stabilit că rata de progres a speciei a crescut brusc (în termini paleontologici) de când omul a început să vâneze animale mai mari decât el.

Realitatea că specia umană e adaptată unui mix alimentar echilibrat, care presupune necesitatea unui procent de crudităţi, acestea asigurând aportul de vitamine, asociată cu necesitatea imputului celor 3 categorii majore de nutrienţi, punctual al proteinelor. Raţia proteică trebuie să conţină toţi cei 9 aminoacizi esenţiali. Cum nu toate proteinele e origine vegetală îi conţin, o dietă pur vegetariană trebuie alcătuită combinând, prin completare, sursle încât să asigurăm asortimentul complet e aminoacizi esenţiali. Vezi https://tilici.blog/cate-ceva-despre-raw-vegane-in-context-general/

Dar să revenim la subiect. Dacă, prin procesare termică, moleculele imputului devin dextrogire, procesul e asimilare rezolvă prolema. Fiecare specie e dotată cu un set propriu,  specific, de proteine. Nu poate asiila ca atare proteinele ingerate. Le escompune în aminacizii lor, din care resintetizează proteinele proprii. E de presupus – eşi n-am găsit referiri explicite – că asimilarea aminoacizilor le redă caracterul levogir. Cât despre glucide şi lipide, anabolismul fiind mai simplu, recuperarea caracterului levogir odată cu integrarea în masa vie e de presupus că are e asemenea loc.

De la decoperirea predominanţei caracterului levogir în viu, complexitatea interacţiunilor dintre cele două structuri a făcut obiectul dezvoltării cercetărilor. S-a stabilit caracterul dextrogir al ţesuturilor tumorale. O imagine sugestivă a progreselor ştiintifice în materie se poate găsi în articolul http://vitalitatesiprotectie.ro/alimentele-lacto-fermentate-terapie-anti-cancer/. Dincolo de aspectele concrete legate de utlitatea lactofrmentării.

Rezumând, dacă pentru Linus Pauling realitatea asimetrei activităţii optice în viu era văzută, la nivelul epocii, ca un mister, în lumina achiziţiilor ştiinţifice a mai puţin de un secol, tinde să devină ceva de esenţă a structurii universului.   

Un aspect unteresant al problemei e nuvela Dextro, din e-cartea La 90, a regretatului scriitor Max Solomon, publicată de Editura LiterNet.ro https://editura.liternet.ro/carte/92/Max-Solomon/La-90.html

Paralelă între medicină, educaţie, inginerie

Preambul

Foarte dificilă sarcina pe care mi-o asum, cu siguranță (ar fi și va fi – dacă public pe undeva) și foarte controversată… Pe de altă parte, sunt inginer și educator, de foarte multă vreme, și cu ceva rezultate… iar aceste paralele mă bântuie de aproape la fel de multă vreme (anumite aspecte, desigur) și nu am ezitat niciodată să le menționez, în viață și/sau carieră… Ceea ce m-a convins însă decisiv să încep acest demers – nu știu dacă-l și termin! – a fost un articol la care am ajuns prin ricoșeu, după mai bine de 3 ani… dar nefiind vorba de vreo ”actualitate” în aceste chestiuni… și având în vedere multele exagerări și confuzii din conținut… Nu am în vedere vreo polemică sau vreo critică la adresa persoanei care l-a scris – nu știu cine este, ce pregătire are, de ce scrie lucrurile de mai jos… și nici nu mă interesează! Stilul în care scrie – să-l comenteze/critice cine dorește, pe mine mă interesează mesajul, care este (culmea!) destul de justificat, chiar dacă se interpretează destul de eronat anumite premise…

Dar, destul cu anticiparea, iată articolul integral:

Subminarea prin protecție, de Ramona ARDELEAN

Apărut în Dilema veche, nr. 695, 15-21 iunie 2017

Excesiva protecție a elevului, vizibilă chiar din premisa noii paradigme educaționale, aceea a „centrării pe elev“, nu e, oare, în pofida a ceea ce pare, semnul unei crase subminări a tînărului candidat la educație? Căci această protecție, împrumutată din sfera consumeristă a clientului ce beneficiază de bunuri și servicii, a ajuns să deservească atît de mult educaționalul și să se aservească atît de mult economicului, încît să transforme relația educațională într-o relație economică, în care accentul cade pe poziția privilegiată a elevului-client, consumator de bunuri educaționale, pe care profesorul-prestator de servicii educaționale trebuie să-l satisfacă cu orice preț și prin orice mijloace.

Vorbim azi de o educație „centrată pe elev“, încurajînd nu atît cunoștințele solide, cît facilitatea obținerii lor prin diferite tehnici sau metode „interactive“, ce le stimulează elevilor doar atenția și motivația exterioare, slăbindu-le pe cele interioare. O educație încurajînd activismul sau productivitatea sterilă a gîndirii, în absența unor acumulări bazate pe receptări profunde de conținut. O educație propovăduind sloganistic gîndirea critică în absența unei gîndiri propriu-zise, încurajînd (prea devreme) elevii să judece, să critice și să opineze asupra diferitelor aspecte, fapt ce conduce la aroganță, suficiență, superficialitate și, implicit, la slăbirea sentimentelor de respect, admirație și încredere, forțe atît de viguroase ale procesului de cunoaștere și educație.

Toate aceste practici facile de satisfacere a sejurului educațional sînt menite să înlocuiască dorința de cunoaștere propriu-zisă, dezinteresată, cu dorința utilitaristă a cîştigului, profitului sau cunoașterii interesate, bazate pe rezultate și beneficii rapide, puse-n slujba satisfacerii consumeriste, a cărei pulsiune nu se descarcă ori nu se prelungește mai departe de „imediat“, fapt ce slăbește, infantilizează și subminează capacitatea sau potențialitatea elevului, micşorîndu-i îngrijorător aria și detenta sufletului.

În numele protecției, care elimină orice constrîngere, autoritate și cantitate benefică de frustrare, adică de efort, așteptare, răbdare, coacere, călire sau maturizare, se oferă nu libertate, ci „libertăți“, adică „drepturi“, libertatea de „drept“, neacoperită și necîştigată de „fapt“, dat fiind că elevii nu dispun încă de un discernămînt și o experiență adecvate, transformîndu-se într-un „bun“, o posesiune sau o proprietate, într-un privilegiu care, odată deținut, tinde să fie folosit abuziv, arbitrar și egoist, anulînd impulsul libertății și confundîndu-l cu „frîul liber“.

Astfel, cocoțarea pe podiumul „drepturilor“ face ca gradul de toleranță al elevilor să scadă și să tindă spre zero, crescînd în schimb, perfect paradoxal, formele intolerante de revendicare, sancționare și refuz. În virtutea „dreptului“ la libertate, exploatat maximal, elevii pot foarte ușor azi să-și conteste profesorul, acesta – lipsit de statutul constrîngerii și autorității – nemaiavînd voie să facă nimic din ceea ce, chipurile, ar putea leza sau prejudicia imaginea elevului, chiar dacă – și aici se atinge culmea imposturii – e vorba de o imagine în dezacord flagrant cu realitatea.

Așa că profesorul trebuie să fie „flexibil“, să renunțe la rolul de modelator educațional în favoarea celui de cameleon educațional, gata oricînd să placă, să satisfacă, să se muleze ori să se adapteze gusturilor, capriciilor, pretențiilor sau cerințelor micilor clienți, ca nu cumva să fie contestat, reclamat, schimbat sau considerat un profesor slab, cu atît mai mult cu cît azi nici nu mai există, cum se spune, elevi slabi, ci doar profesori slabi care n-au reușit să găsească miraculoasa metodă sau „cheie“ ce descuie ca prin farmec tainica ușiță a elevului, făcîndu-l pe acesta brusc atras, motivat, încîntat, interesat, captivat.

Noua ideologie a educației, atinsă de tentaculele expansiunii consumiste, tinde să transforme profesorul într-un fel de „all inclusive“ educațional, menit să atragă, să facă pe plac sau să satisfacă cerințele micilor clienți/consumatori educaționali și, astfel, prin cosmetizarea și fardarea realității, tributare principiului plăcerii, să le inoculeze acestora încă de pe băncile școlii false valori, avînd ca rezultat o falsă și gonflată imagine de sine.

Marea subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă tocmai în această centrare protecţionistă pe satisfacere, însă nu pe satisfacerea calităţii de elev, ci pe satisfacerea calităţii de client împăunat cu „drepturi“ care, sucind minţile şi caracterele celor în formare, devine prilej de revendicare şi legitimare a bunului plac, în lumina căruia, nemaiştiind să-i cerem altceva elevului-client decît faptul de a fi satisfăcut, fără a ieşi din zona de confort, îl pregătim, fără să bănuim, pentru a deveni un consumator de nădejde al societăţii viitoare, corupîndu-i sau aservindu-i sufletul intereselor societăţii consumeriste şi furnizîndu-i astfel o falsă imagine şi încredere în forţele proprii.

Dar mai presus de toate, cea mai teribilă subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă în subminarea dimensiunii lui afective. Aceasta începe cu subminarea statutului profesorului şi părintelui, în calitatea lor de modele bazate pe relaţii afective, semnificative şi valorice. Cum aceste modele se subsumează unei întregi tradiţii de gîndire, simţire, experienţă, valoare şi „apartenenţă“, subminarea acestor modele echivalează cu subminarea unei tradiţii, adică cu subminarea unei identităţi culturale şi spirituale, ceea ce conduce la o dezrădăcinare afectivă fără precedent a tînărului, care, eliberat de influenţa relaţiilor afective sau a constrîngerilor emoţionale, devine tot mai apt pentru a fi inserat şi aservit intereselor pragmatic-consumeriste ale tutelei/autorităţii publice.

Prin urmare, rolurile profesorului şi părintelui par a fi azi atît de vizibil slăbite şi destructurate, tocmai pentru ca, lăsînd un gol, să permită intervenţia masivă a controlului sau autorităţii publice, care ştiind mai bine ca profesorul şi părintele în ce constă educaţia, formulează „reţete“ despre cum să devii profesor, părinte şi elev de „succes“, erijîndu-se în noua umbrelă de protecţie sau în noul sanctuar al educaţiei.

Educaţia „centrată pe elev“ iese astfel de sub tutela profesorului şi părintelui, ca modele afective şi semnificativ-valorice, pentru a intra sub tutela autorităţii publice, care înlocuind relaţiile afective cu relaţii artificiale, bazate pe norme, reglementări, proceduri şi „drepturi“, îşi propune să guverneze peste o masă anonimă de indivizi disparaţi, clişeizaţi, depersonalizaţi şi dezrădăcinaţi afectiv, cărora, în numele libertăţii de „drept“, văzută ca protecţie, li se fură, anulează şi subminează libertatea de „fapt“, libertatea de conţinut.

Adevarul.ro

Articolul pleacă de la câteva idei extrem de clare – în sensul că sunt larg vehiculate prin presă și media, de multă vreme chiar (asta nu înseamnă că sunt și înțelese, măcar superficial, de marea majoritate a păreriștilor). Dincolo de ambalajul excesiv de pretențios, autoarea trage niște concluzii greșite chiar despre acele premise de care vorbeam, prin urmare toată construcția logică și argumentația se îndreaptă într-o direcție… cum ar trebui să zicem, interesată, căutată, intenționată… chiar remunerată!?

O căutare rapidă pe internet ne dezvăluie faptul că distinsa și prețioasa doamnă este filozof și doctor în filozofie, este cadru didactic la o universitate tehnică – deci are de-a face și cu inginerii, publică intens la Humanitas – deci este destul de străvezie înregimentarea ideologică și remunerarea… Altfel, faptul că se folosește peste tot litera î în mijlocul cuvintelor… nu-mi prea generează simpatie, mie cel puțin!

”Noua paradigmă educațională”, pe care pedalează intens articolul, nu este deloc nouă – cu destui ani înainte de 2k (chiar vreo sută!), experții în științele educației au formulat, argumentat, dezbătut intens faptul că se va trece / s-a trecut deja (acceptăm sau nu, ne convine sau nu, ne place sau nu) de la instructivism (educația centrată pe profesor) la constructivism (educația centrată pe elev/student), iar în anii din urmă se anunță / constată ÎNCĂ o schimbare de paradigmă, trecerea la conectivism – de exemplu, citez articolul: https://www.teachthought.com/learning/the-difference-between-instructivism-constructivism-and-connectivism/ – sigur că filozofii și psihologii utilizează și alți termeni, mai mult sau mai puțin echivalenți (behaviorism, cognitivism), în contrast cu abordarea constructivistă (sau construcționistă)… Esența – cred eu, și am afirmat-o încă din ianuarie 2013, la o consfătuire cu câteva sute de educatori! – constă exact în ce se află (și, mai ales, DE CE!) în centrul actului de educație: profesorul, elevul/studentul, și eventual – comunicarea însăși. Un prim aspect așadar, în care mă îndepărtez fundamental de autoarea articolului: trecerea la constructivism nu a fost și nu este o modă, o politică, o alternativă, un blestem – peste tot s-a trecut (poate cu ceva rămâneri în urmă) la această nouă fază (paradigmă) educațională. Tot așa, noua comutare, la conectivism, are loc chiar sub ochii noștri – din nou, nu reprezintă vreo opțiune a cuiva, se întâmplă, pur și simplu – vezi argumentele de mai jos.

Spuneam eu, acum mai bine de 7 ani: <<…multe zeci, sute, chiar mii de ani, profesorul era, firesc, în centrul actului didactic, fiind singurul depozitar, proprietar, administrator al INFORMAȚIEI – chiar după apariția galaxiei Gutenberg! – nu toată lumea știa să citească, puțini își permiteau să posede cărți, iar după ce accesul a devenit posibil pentru mai mulți, s-a dovedit că totuși, extrem de puțini erau capabili să înțeleagă, să transmită și să dezvolte ce se găsea în acele cărți… Ce oare a schimbat atât de radical lucrurile, dacă nu tiparul? Ce anume a răsturnat ”ordinea” aceasta milenară? INTERNETUL! Interesant că așa se poate explica de ce orice teorie constructivistă a putut fi contrazisă, combătută sau amânată, deși au apărut încă de la începutul secolului 20. De ce internetul? Este mijlocul prin care (aproape) orice INFORMAȚIE a ajuns să fie disponibilă pentru (aproape) oricine, (aproape) instantaneu – este deci logic să găsim acum în centrul actului educativ elevul / studentul, numai că el trebuie asistat, îndrumat, protejat chiar de către profesor, în sensul că rolul acestuia din urmă nu dispare, dar se schimbă fundamental – dacă înainte de internet, rolul primordial al dascălului era să furnizeze informațiile, pe care discipolii nu aveau cum să și le procure altfel, acum informațiile există, din abundență chiar, iar rolul primordial al dascălului devine de SELECȚIE – care anume dintre informațiile cu care discipolul este saturat deja sunt fie false, fie superficiale, fie insuficiente, fie vechi sau chiar depășite… Sarcinile profesorului cresc foarte mult, pe primul loc trecând acum edificarea, consolidarea și menținerea încrederii pe care discipolul o are în el, în intențiile și cunoștințele sale! Să exemplificăm, la un nivel foarte simplu: dacă vreme de mii de ani, dascălul a făcut simple enunțuri, simple afirmații, unele slab sau deloc demonstrate, cu privire la aproape orice, iar discipolului nici nu-i trecea prin cap să se îndoiască, darămite să contrazică sau să conteste – nu ar fi avut practic niciun argument, nu-i așa? ”Am citit într-o carte” a fost, vreme de sute de ani, argumentul suprem și definitiv în orice controversă… Acum? Profesorul spune ceva, orice – imediat se vor găsi câteva voci care să spună ”am găsit pe internet că e pe dos, sau nu e chiar așa…”, deci profesorul trebuie să treacă și el într-o altă etapă: să cam știe ce informații sunt ușor accesibile pe internet, să le deosebească pe cele false și să poată argumenta de ce sunt false, folosind tot trimiteri de pe internet – curat judo intelectual… Nu mai merge ”fiindcă așa spun / știu / am învățat eu”! Deci, principala sarcină este acum selecția – cu termeni din lumea actuală, rolul dascălului este să-și protejeze elevul de fake-news, cu sarcina suplimentară de a-i și explica de ce sunt ele fake-news…>>

Desigur că la vremea respectivă spusele mele au fost primite cu extrem de multă reticență – eram la finalul unui proiect european care avea ca scop introducerea metodelor digitale, a computerului și internetului, în predarea chimiei. Toți beneficiarii au fost de-a dreptul entuziaști cu aceste alternative pe care le-am revelat în cadrul proiectului – concluzia aceasta însă le-a picat destul de greu… Pe scurt, atitudinea era următoarea: da, vom folosi din plin noile resurse pentru predarea chimiei, experimentele virtuale (care evită pericole, economisesc bani pentru substanțe, sticlărie, aparatură, distrugere deșeuri, echipamente de protecție), modelele digitale (formate din imagini și animații), internetul – pentru trimiteri la aprofundarea unor subiecte… În schimb, reticență absolută cu privire la atitudinea proactivă, de scanare preventivă a celor mai accesibile resurse digitale, pentru a preveni adoptarea de informații total sau parțial eronate, ori măcar incomplete… Aici, rigiditatea în gândire se poate rezuma simplu: paradigma anterioară, instructivistă, era că dascălul are datoria să enunțe lucruri cât mai corecte, conform unei metodologii cât mai adecvate, folosind mijloace cât mai moderne și atractive. Oare asta e tot? Dacă educația este acum centrată pe elev/student, nu cumva dascălii trebuie să facă ceva mai mult? Sigur, având la dispoziție mijloace și resurse, fiind stimulați și motivați corespunzător… dar asta este o altă chestiune (foarte acută în pandemia actuală!). Probabil, tocmai pentru a înțelege mai bine ce se așteaptă de la corpul didactic s-a enunțat noua schimbare de paradigmă, trecerea la conectivism – pe care, inutil să mai precizez, nu o acceptă încă toată lumea (nemaivorbind de cei cărora nu le place și/sau nu le convine). Schimbarea de aici nu o mai văd așa de mare – în termeni simpli, noua sarcină a profesorului este – de vreme ce comunicarea însăși este în centrul procesului didactic de acum – tot de selecție și protecție, dar nu numai față de fake-news, ci mai ales de manipulări! Sigur, diferența este destul de subtilă – dar efortul prezumat al dascălului (în rol de PROTECTOR) este mult mai mare: nu ajunge să mai spui ”informația asta este greșită sau incompletă, vezi în altă parte cum stau lucrurile de fapt…”, trebuie să fii capabil să dezlegi șarade gen ”cine se află în spatele acestei așa-zise sau non sau anti-informații, de ce o propagă, cu ce interese…” – este vorba tot de păstrarea și consolidarea ÎNCREDERII și respectului pe care dascălul trebuie să-l inspire discipolilor săi, astfel ca pe viitor, să vină aceștia la el cu întrebări gen: ”am găsit pe internet ceva straniu, sau care mi se pare un pic forțat, ori pe care-l bănuiesc o manipulare, vă rog să verificați dvs. cum este”… Cam acesta este viitorul educației interactive – pentru a nu intra în alte domenii, mă rezum cu ceva adiacent chimiei: suntem bombardați zilnic cu vești despre tot felul de E-uri, aditivi și alte substanțe care se pot substitui medicamentelor, ori ajută la diverse probleme legate de sănătate, igienă, confort… extrem de multe sunt doar baliverne, dar cine le poate desluși și devoala? Păi, de obicei, o face un jurnalist sportiv, un filolog, un specialist în comunicare, un economist, un politician… nu cumva ar trebui să o facă un medic / farmacist (dar nu sponsorizat de producătorul suplimentelor), ori un chimist / biochimist / biolog (dar nici el sponsorizat de același)…?

Revin la articolul ce a ”provocat” acest material: autoarea constată (corect!) că profesorul trebuie să devină un ”cameleon”… dar, în opinia dânsei, asta este ceva reprobabil! Ei bine, nu este… El trebuie să se adapteze la costructivism, la era digitală, la conectivism – sigur că pentru unii va fi greu sau imposibil, dar nu putem merge la nesfârșit cu rigiditățile comode, gen ”predați telefoanele mobile pentru durata examenului”. Sigur, există – orice schimbare de paradigmă generează așa ceva – diverse exagerări, interpretări greșite, oportuniști, absolutizări ale unor criterii secundare… dar să nu ne întoarcem pe vremea răscoalelor țesătorilor din Lyon care distrugeau mașinile fiindcă le ”furau locurile de muncă”. O altă idee ce se desprinde din articol – un aspect profund negativ identificat de autoare – este consumismul, adică aspectul mercantil, de client – prestator al actului educațional… Sigur că este un aspect important, mai ales fiindcă este foarte susceptibil tocmai la ceea ce am enumerat aici – exagerări, greșeli, false oportunități… Să analizăm însă dacă e profund și fundamental eronată abordarea mercantilă – aici este și locul să justific titlul materialului, anunțata ”paralelă” între medicină – educație – inginerie. Sunt convins că aici s-ar putea ridica multe comentarii, controverse, discuții – dar insist, am cugetat mult asupra acestor aspecte, așa că nu mă sfiesc să le enunț…

Să definim actul medical, pe cel educațional, dar și pe cel ingineresc, ca fiind executat de cineva, un subiect (medic, educator, inginer) asupra ”obiectului muncii” sale, fie el însuflețit sau nu: actul medical se desfășoară asupra unor ființe, cel mai adesea oameni (dar există și veterinari!), bolnavi – dar există și medicina preventivă, exercitată pe și pentru oameni sănătoși. Să analizăm cele două aspecte, mai exact cele două laturi ale actului medical: pacientul nu prea are nimic de spus, nu se poate exprima (în cazul veterinarilor), este incapacitat (în cazul oamenilor grav bolnavi), sau oricum nu prea are cum să posede aceleași cunoștințe cu cele ale medicului – decât în cazurile extrem de reduse numeric, în care pacientul este el însuși medic, de aceeași specialitate, conștient și în deplina posesie a tuturor acuităților profesionale… Să ne situăm de partea medicului, acum: trebuie să facă un bine (după știința și priceperea lui, cu mijloacele pe care le are) unui pacient care NU ÎNȚELEGE mare lucru din actul medical, dar va percepe diversele aspecte neplăcute: disconfort, durere, neplăceri, reducerea temporară sau definitivă a unor capacități… se poate spune că, în aparență, medicul își exercită meseria CONTRA pacientului? Cred că da, în aparență cel puțin… desigur că pentru un BINE mai îndepărtat (și relativ!). Tot de partea medicului: cheltuieli pentru instruire, eforturi îndelungate, privațiuni, apoi eforturi și cheltuieli pentru îndeplinirea actului medical, stres, responsabilitate… Ajungem la problema – extrem de dezbătută – a recompensei actului medical (atât a ideii ca atare, cât și asupra cuantumului). Ne putem cumva imagina că totul se poate rezuma la jurământul lui Hipocrat? Adică medicul face meseria asta fiindcă l-a pus… Dumnezeu!? Toate eforturile și cheltuielile – pentru ce? Inclusiv înfruntarea neîncrederii pacienților și eventuala asumare a greșelilor – omenești și ele? Pentru ca restul lumii să fie mai fericită acum, în iluzia unei recompense personale… postume? Clar – nu se poate așa ceva… și atunci apare plata (strict necesară!) a actului medical. De-a lungul vremii, unii medici au transformat această plată în … haiducie, ca să nu zicem comunism(!), în sensul că poate făceau și operații pro domo, eventual cu compensarea din alte acte medicale… după cum alții poate că au exagerat, pretinzând plăți exorbitante și/sau nejustificate, speculând disperarea oamenilor. Să fie clar însă: din punctul de vedere al imensei majorități a pacienților, aceste plăți nu au cum să pară decât foarte mari, dacă nu PREA mari – nefiind în stare să înțeleagă esența actului medical, sau chiar aflând postfactum despre anumite aspecte, ori dacă sunt complicații… ce poate crede un pacient, altceva decât faptul că medicul îl spoliază? Nu înseamnă că uneori nu se întâmplă chiar așa, desigur! Și atunci, faptul că s-au legiferat și se legiferează diverse metode ”mercantile” – policlinici cu plată, spitale private, creșterea salariilor personalului medical… contra unor metode tot mai sofisticate prin care pacienții se pot plânge de malpraxis, nu e benefic? În intenție, măcar? Era mai bine cu șpaga, cu plicul, cu ”dai – ai, nu dai – nu ai”??? În plus, pentru un acces mai general, mai permisiv al potențialilor pacienți, s-au imaginat diverse sisteme de asigurări (private sau de stat), compensări, carduri medicale… sisteme imperfecte, desigur, sau pe care diverși rău-voitori le exploatează în punctele slabe în mod fraudulos… dar era mai bine să nu existe deloc??? Uneori, aceste aspecte se cronicizează, devin endemice sau pandemice – vezi scandalurile fără de sfârșit cu bolile (și medicamentele) psihiatrice, cu vaccinările… cu Big Pharma…

Prima paralelă – destul de justificată, cred eu – să o facem cu ingineria: inginerul are drept ”pacient” un produs, un aparat, un motor, o mașină, un proces, o fabrică, o industrie… care, fie e deja ”bolnavă” – adică poluează, produce puțin și prost și scump… fie e sănătoasă, deocamdată, dar se teme că se va ”molipsi” de cele enumerate mai sus (nu neapărat fiindcă ajunge să greșească cu ceva, ci pentru simplul fapt că altcineva, în altă parte, va descoperi o metodă, o tehnică, o inovație, o invenție… care va conduce la exact același lucru!). Cred că aici aspectul ”mercantil” nu poate fi contestat – nu cred că se așteaptă nimeni că cineva să învețe o viață, să experimenteze, trecând prin și peste multe eșecuri, să descopere ceva, apoi să aplice și să producă… bunăstare pentru ceilalți (produse, servicii), și să nu fie sponsorizat, îndrumat, ajutat și recompensat. Problema e – la ce nivel, în ce cuantum? Eventual, comparativ cu medicul? Sunt două probleme aici – pentru care aș putea fi etern combătut: prima, că medicul își cam ia singur, de la pacient, în mod ANTICIPAT, plata – că e mare, mică, nejustificată sau suportabilă, sunt doar nuanțe… în vreme ce inginerul nu are cum să facă asta, de unul singur. Al doilea aspect: prețurile, în cazul inginerului, sunt mult mai mari – pentru ”pacient”, dar mult mai mici – în plan personal (și de aici, anumite frustrări). Explicația celei de-a doua părți e simplă – tocmai fiindcă nu poate pretinde direct, personal, plata de la pacient, acesta fiind de multe ori societatea însăși ori o comunitate destul de numeroasă (să ne gândim la construcția unei centrale hidro, a unui pod, a unei șosele, a unei fabrici de medicamente, a unui aeroport)… Să ne gândim un pic și la responsabilitatea inginerului – deși pare stupid ce scriu aici, este MULT mai MARE! Cum așa? Păi să ne gândim că în cazul celui mai grav deznodământ al unui act medical, moartea pacientului, fie el tânăr, fără să fi avut mare lucru – caz clar de malpraxis! – întreținător de familie… decesul său (regretabil!) este totuși o problemă personală, a sa și a familiei și a câtorva apropiați… În schimb, o secundă de neatenție din partea unui inginer poate conduce la un accident cu daune materiale imense, cu pierderi de vieți omenești, cu repercusiuni uriașe, ecologice și asupra unor populații, pentru durate de timp însemnate – chiar generații… un singur exemplu: Cernobîl. La un astfel de nivel ”macro”, un medic nu poate fi implicat decât în condiții de pandemie – lasă că nici atunci nu prea poate face nimic… În aceste condiții, faptul că salariul inginerului este de câteva ori mai mic decât al unui medic, nu mai pare la fel de justificat! Putem face și această comparație, cu plusuri și minusuri: medicul are ca pacient – de cele mai multe ori – un interlocutor (spune când și cum îl doare, în ce parte), chiar dacă nu e priceput… în vreme ce un motor nu-ți poate spune ce-l doare, se oprește pur și simplu; activitatea inginerului este în acest caz similară cu cea a medicului legist, cu deosebirea că reușește – de multe ori! – să-și ”învie” pacientul…

Să analizăm acum actul educativ: avem de-a face cu ”pacienți”, oameni mai neinstruiți (nu neapărat copii!) într-un anumit domeniu – matematică, geografie, muzică, pilotaj, gătit (mâncare sau aspect exterior), comunicare (limbi străine sau internet)… Nota bene: nu sunt neapărat bolnavi / incapacitați… De partea cealaltă, educatorul: infinit mai prost plătit decât un medic sau un inginer, cu răspunderi aparent mult mai mici (nu moare nimeni în procesul educativ – dar dacă, Doamne ferește, se întâmplă?), dar trebuind să suporte extrem de multe ingerințe din partea diverșilor păreriști (politicieni, părinți, societate civilă – doar la fotbal și la educație se pricepe toată lumea), iar în ultima vreme, un adevărat asalt al diverselor organizații ce țin de ”corectitudinea politică” / ”statul paralel” / ”noua ordine” – vezi toate discuțiile pro și contra diverselor ”discriminări” și ”persecuții”, multe dintre ele inventate pur și simplu – de etnie, de rasă, de culoare, de religie… Mai este un handicap: la nivelurile ”joase” de educație, cu copii (mici!) educatorii se confruntă mult și cu lipsa de interes, de implicare, de responsabilitate, de chemare… a ”pacienților”, dar sarcinile lor cresc, pe linia ”egalității de șanse” – una e să faci tehnică multimedia cu niște cursanți care au venit special pentru asta, și plătesc din greu, cu banii proprii, alta este să faci trigonometrie cu toată lumea, la nivelul gimnaziului… Să revenim la ce spunea distinsa doamnă – incrimina aspectul consumerist al educației! Păi, profesorul respectiv nu a investit multă muncă și timp și bani pentru a deveni ceea ce este? Nu trebuie și el să mănânce, să se îmbrace, să aibă un confort, să investească în continuare pentru a fi ”la zi” cu ce se întâmplă în domeniu, conform constructivismului – care NU este o OPȚIUNE, este viața însăși? Să înfrunte zi de zi și ceas de ceas intruziunile a tot felul de neaveniți care-i reproșează că nu își face meseria cum trebuie…!? Este plătit conform? Dacă este meditator, ori lector la niște cursuri extrem de specializate (management, negociere etc.), probabil că da… Ceilalți? În mod sigur nu! Să le spunem și lor: plecați! Duceți-vă după salarii mai bune, recunoaștere, avantaje și siguranță, în țările mai dezvoltate! Aici nu putem să vă asigurăm… dar așa a fost cu medicii, acum ne dăm seama și nu știm cum să-i mai aducem înapoi – ne mai trebuie un experiment? Deci – educația trebuie să fie mercantilă! Nimic rău în asta… Există multe aiureli și abuzuri și greșeli și exagerări în toate acele criterii și corectitudine politică – de acord cu doamna! Dar să nu ne întoarcem înapoi, ci să privim înainte – să plătim corespunzător educatorii, să eliminăm hibele din legislație și să nu punem și alte frâne, artificiale… De acord că prea multe ”drepturi” pentru niște pacienți de vârstă necoaptă, puțin responsabili, strică – dar în egală măsură strică și amestecul părinților – aici se manifestă negativ acel aspect mercantil: părintele este cel care plătește, deci trebuie să-și spună părerea! Și trebuie ținut cont de ea! Oare? La medic te duci tot așa, eu plătesc, vreau să-mi pui diagnosticul cutare, să-mi dai medicamentele astea, să-mi prescrii analizele următoare…!? Sau, mai bine, vine vreun ”aparținător” – chiar părinte – cu pretențiile astea? Da, profesorul nu trebuie să fie sclavul elevului, dar nici al părintelui acestuia! Și nici al politicului ori administrativului! Altfel, educația se duce în șanț… dacă nu cumva a ajuns acolo, poate o ajutăm să iasă!?

Tiberiu Dinu Danciu

14 septembrie 2020 – gânduri la începutul școlii…

Din imensul contencios pe nenumărate planuri româno-rus, decupăm acum doar seria ocaziilor când Rusia, indiferent de formatul respectiv, ţarist ori bolşevic a invadat teritorii româneşti. Indiferent şi de statusul momentan al acestora. Numărul acestora nu e univoc determinat. Diferiţi autori îl evaluează la 12 sau 13. Alegem o versiune, mai mult sau mai puţin la întâmplare: https://vremurivechisinoi.blogspot.com/2015/11/istoria-si-cele-12-invazii-rusesti.html. Lista cere comentarii, adăugiri şi corecturi punctuale. Care nu schimbă fundamental esenţa afirmaţiilor.

       Completare: eruditul, dar efemerul domnitor moldovean, un luminat principe renascentist, şi-a părăsit scaunul domnesc şi, la urma urmei, ţara, refugindu-se la curtea ţarului rus, în urma înfrângerii militare.

        I-prima invazie efectivă, rămasă fără urmări.

        II-prima pretenţie ridicată asupra principatelor. Urmarea a fost totuşi funestă pentru români. Imperiul habsburgic ocupă, în 1774, deşi nu participase la ostilităţi, teitoriul pe care-l vor denumi Bukowina (după contele von Bülow), care aparţinuse istoriceşte principatului Moldovei, de la 1359, când aceasta a evenit independentă. Înfrânt în război, imperiul Otoman îşi dă acordul, fără să aibă nici un drept juridic, deci politic. Capitulaţiile care statutau relaţiile juridice între principate şi Poarta Otomană erau valabile de secole. Vezi https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a0/Constantin_Giurescu_-_Capitula%C8%9Biile_Moldovei_cu_Poarta_Otoman%C4%83_-_Studiu_istoric.pdf. Rusia n-a avut obiecţii. Ocupantul a schimbat drastic structura demografică a teritoriului, până la unirea acestuia cu ţara, la finele lui 1918. E adevărat, pe e altă parte, că ocupaţia a avut şi urmări pozitive, în planul învăţământului în limba populaţiei. În trecăt, mărunta localitate unde s-a încheiat pacea, Kuçuk Kainarci, e situată în zona doborgeană, între graniţele actuale ale României şi Bulgariei.

       IV-V. Eroare majoră. Nu e vorba de 2 războaie, ci de unul singur (1806-1812), iar principatele au rămas sub ocupaţie in tot acest timp, fără a se retrage. Cât despre urmarea pe termen lung, pierdderea tetoriului dintre Prut şi Nistru, e nevoie de completări importante. Pregătit să invadeze Rusia, Napoleon a trimis sultanului încurajări să nu încheie pace. Pentru a-i forţa să părăsească Moldova. Din păcate trimisul a fost interceptat de ruşi. Oricum la tratativele care aveau loc la Bucureşti, la proprietatea lui Manuc bey (existentă şi azi, Hanul lui Manuc, comandntul rus era oarecum dispus să cedeze. Conform legendei, gazda, i-ar fi îmbătat pe dragomanii turci şi i-ar fi determnat să semneze pacea în forma cunoscută. Procopsondu-se cu mai mult decât sperau, ruşii au semnat imediat. Cea maimare tragedie istorică a românilor se bazează pe o trădare.

        Chiar dacă n-am găsit  confirmare explicită, fomală, a acestui amănunt, examinarea cu lupa a biografiei beyului armean oferă destule amănunte care susţin legenda. Nu cred că e cazul să adâncesc naraţiunea până la a le preciza. Interesant e că popularitatea pitorescului restaurant ocultează acest episod.

         VI-nici această ocazie nu e anodină. Că Tudor Vladimirescu a fost loccotenent în armata ţarului, e de notorietate. Că ar fi putut fi agent acoperit al Okhranei, e altă legendă. A cărei eventuală confirmare e improbabil să poată fi găsită. Raţiuni de plauzibilitate există. Indiferent de formatul imperial, indiferent e lideri, imperiul Rus n-a renunţat nicioată la obiectiul strategic al încorporării ţinuturulor româneşti. Cu consecinţa deznaţionalizării. Dece l-a asasinat Ipsilanti, şi el colonel în arata ţarului? Întrebarea are sens, dar depăşeşte cadrul articolului.

        VII-invazia din 1828 fu prlejuită de următorul război ruso-turc. Încheiat prin pacea de la Adrianopole (1929). Principatele au rămas sub ocupaţie rusească. În 1834 guvernatorul imperial, generalui Kiseleff/Kiseliov, le impune codul legislativ numit Regulamentul Organic. Un embrion constituţional, pe care Karl Marx îl numeşte codicele muncii de clacă. Un progres structural real, pe care istoricii lucizi, nedependenţi de paradigma stalinistă imprimată în epoca ocupaţiei sovietice postbelice de Mihail Roller, îl socotesc o pregătire pentru încorporare paşnică a principatelor în imperiu. Să nu uităm, în vara lui 1848, după emisia domnitorului Gheorghe Bibescu şi instalarea efemerului gvern provizoriu, multmea a ars simbolic o copie a Regulamentului Organic.

  E adevărat că trupele ruseşti de ocupaţie s-au retras în 1834, dar a urmat cea mai dură perioadă de dominare ruseasccă. Comparabilă doar cu  ocupaţia din 1944-1958. Prin acea de la Adrianopole s-a stabilit că principatele rămân sub suzerantate otomană, ceea ce nu însemna o schimbare, dar sub protecţie rusă. Practic nu se putea lua nici o decizie care să u fi fost aprobată de la Petersburg. Rusia avea controlul absolut. Situaţia a durat până in 1848, când principatele au fost reocupate. Armata rusă a înfrânt revoluţia maghiară condusă de Kosut, care-şi ostilizase şi trupele de moţi ale lui Avram Iancu.

Rusia a fost obligată să se retragă în 1854, după declanşrea războiului Crimeii. Iar pacea consecutivă de la Paris, din 1856, a statutat cedarea către Moldova a 3 judeţe dunărene, care au tăiat accesul Rusiei la Dunăre.

Dar marele avantaj pe care l-a adus principatelor fericitul război al Crimeii, a fost promovarea problemei acestora ca afacere europeană. Protectoratul rus a fost înlocuit de garanţia a 7 puteri europene. ceea ce a dus la unirea principatelor.

Nu e aici locul analizei condiţiilor forţării abdicării principelui Cuza şi al instalării, manevrând între Franţa lui Napoleon al III-lea şi Prusia atotputernicului cancelar Otto von Bismarck, a principelui Karl von Hohenzollern-Sigmarngen ca domnitor. Rusia, care reuşise să anuleze pierderile consecutive războiului Crimeii, jucând pe cartea protejării creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman se pregătea de război. Premierul Brătianu (avându-l pe Carol I în spate) a tratat cu prinţul Gorceakov condiţiile trecerii armatei ruse prin ţară (deja numită România, din 1862). Fu prima intrare noninvazivă a armatei ruse în ţară. Declanşarea ostilităţilor de către arrmat otomană, care bombarda malul stâng al Dunării prilejui declaraţia de independenţă, pe 10 mai 1977 (nu 9!). iar insuccesele pe teren ale ruşilor au dus la solicitarea disperată de ajutor (refuzat arogant înainte) prin celebra telegramă adresată de prnccpele Nicolae, fratele ţarului şi comandant suprem al armatei ruse. Aici e momentul de a aminti că Mihail Roller a sustras telegrama din arhivele naţionale şi a predat-o ocupantului sovietic. Pentru a şterge orice urmă a umilinţei ruse.

Contribuţia armatei române, comandate de domnitorul Carol, la înfrângerea otomană e un fapt de recuoaştere universală. Dar Rusia a impus manu militari cedarea celor 3 judeţe recuperate în 1856. Comportarea ca ocupant, în dispreţul convenţiei antebelice, trebuie socotită acum ca inserată în şirul invaziilor ruseşti în teritorii româneşti, subiectul articolului.

Ca urmare a schimbărilor din imperiu, pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării votează unirea cu ţara a teritoriului moldovean răpit în 1812. Prima dintre provinciile care, prin decizii statutare, s-au unit în România Mare. Din păcate singura neacopertiă juridic de un tratat internaţional. Pe 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului adresat de URSS, armata roşie reocupă teritoriul. A care adaugă, fără nici un motiv legal, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa. E penultima invaziei. Ultima e reocuparea teritoriului în toamna lui 1944   în ofensiva spre Berlin. Dată cu care e ocupată întreaga ţară. Până în 1958, când Dej a obţinut retragerea trupelorde ocupaţie pe baza garanţiei că regimul colonial n-ar suferi modificări.

Bref, între 1806 şi 1958, teritorii româneşti au fost sub ocupaţie rusească parţial 127 ani şi total 27.

Efectul distructiv al ocupaţiei, în perioadele în care s-a exercitat, a întrecut orice limită. Maximumul acestui efect a fost în anul dintre 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, dincolo de imensele pagube materiale, un foarte mare număr de români in Basarabia au fost deportaţi în Siberia. Să mai adugăm cei 150,000 militariaiarmatei române dezarmaţi după 23 august 1044 şi luaţi prizonieri. Unii întrorşi ca membru a diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan, formate din prizonieri, care au îngroşat rândurile armatei roşii.                                                                                                   

După un articol conţinând cronici literare nepublicate în alte reviste, cel e faţă va avea, în premieră, două subiecte. Primul, o sucintă prezentare a proiectului ELI, laserul românesc. Al doilea, pe fondul notificării rezuative a celor 13 ocazii când forţele imperiale ruse, în format ţarist ori sovietic, au ocupat, parţial sau total, teritoriul românesc, o privire asupra contenciosului istoric asupra unei aproape jumăţăţi de Molddovă. Sub lupă fiind anul dintre 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941.

ELI este acronimul, în limba engleză, a expresiei Extreme Light Infrastructure. Proiectul a fost iniţiat în cadrul comunităţii ştiinţifice laser europene în 2005. Faza pregătitoare s-a derula între 2007 şi 2010 subb cooronarea fizicianului francez Gérard Mourou, laureat al premiului Nobel în 2018, pentru inventarea, alături e fosta sa studentă Donna Strickland, colaureată, a tehnicii de accelerare a pulsurior laser ultrascurte, în anii 80.

Pe 1 octombrie 2009 Consorţiul fazei pregătitore a mandatat Republica cehă, Ungaria şi România să construiască instalaţii naţionale de profil. Faza pregătitoare s-a încheiat pe 10 decembrie 2010. Comisia Europeană a decis iniţierea construcţiilor pe 20 aprilie 2011 în Cehia, pe 18 septembrie 2012 în România (pe platforma Măgurele, proiectul ELI-Nuclear Physics) şi în 2014 în Ungaria.

Decizia europeană în favoarea României a fost efectul contribuţiei academicianului Nicolae Zamfir, director al Institutului de Fizică şi Inginerie Nucleară (IFIN, fostul IFA). Greutatea argumentelor a ţinut atât e tradiţia şi prestigiul institutului, mai ales în ce priveşte cercetările materie de laseri, cât şi de prestigiul personal al academicianului. Academicianul N.Z. a primit legiunea de onoare e la francezi. Mai puţin cunoscută e contribuţia fizicianului român Cristian Florea, care l-a atras pe Gérard Mourou când nu atinsese nivelul actual de celebritate. Precum şi pe Antonetti, fostul director al laboratorul de pulsuri laser ultrascurte de la Palaiseau. Aceste amănunte se datorează colegilor de promoţie din grupul Fizică70.   

Între cele 3 instalaţii, cea ce la Măgurele de cea mai puternică, pulsurile ultrascurte ajungând la 10 PW (pettawaţi, adică 10^15 waţii, sau un miliard de megawaţi). Acest nivel de performanţă a fost atinsă pe 13 martie 2019 la testul oficial. Implicit, laserul e la Măgurele e cel mai puternic din lume.

Din martie nul acest a început o furibundă campanie ostilă a proiectului, a institutului şi a academicianului N.Z. personal. Inclusiv semnate de redatori cu totul ignoranţi în probleme ştiinţifice. Lăsând observatirului avizat impresia de coordonare cu scandalurile interne. Şi cu şicane externe pe mai multe planuri. Deloc de mirare că există în lume o anume sferă de interes împotriva faptului singular ca numele Româia să nu fie legat de o performanţă mondială. Apoi brusc, Acad. N.Z. primeşte într-o vineri la ultima ora un telefon de la secretarul de stat pentru cercetare, prin care e anunţat că imediat a primi decizia de demitere din funcţia de director al I-CD-FIN. Deci implicit cel de coordonator al proiecctului. Decizia fiind emisă de actualul ministru al edicaţiei. Ccare s-a făcut celebră cu expresia pepsiglas. Academia Română protestează. E ignorată. Sunt ignoraţi şi cercetătorii care-l susţin. Iată ce spune acad. N.Z. despre demitere: https://evz.ro/de-ce-a-fost-destituit-din-functia-de-director-academicianul-nicolae-zamfir.html.  Şi iată cu comentează un jurnalist, consilier al Parlamentului European: https://www.stiripesurse.ro/laserul-de-la-magurele-cui-foloseste-conflictul_1489059.html.  

Deloc neinteresant, reacţia mediatică e întrucâtva polarizată. Nu voi preciza poziţile, sunt lesne de imaginat. Iată încă un exemplu: https://www.curentul.info/politic/nu-stingeti-laserul-de-la-magurele/. Iată şi o analiză a dedesupturilor acestei scandaloase demiteri: https://adevarul.ro/news/politica/edupedu-nicolae-zamfir-directorul-laserului-magurele-fost-revocat-functie-motivele-1_5f36d3b75163ec4271f98112/index.html. Aici sunt necesare câteva detalii. Sistemul Fascicul Gamma este al doilea echipament ca importanţă după laserul de 10 pw. Et ar fi trebuit să fie contruit şi livrat şi mplementat de Consorţiul EuroGammaS, condus de Institutul Naţional de Fizică Nucleară din Italia. Care nu şi-a îndeplinit îndatoriile contractuale. După ce întârzierile au depăşit un an, Acad. N.Z. a reziliat contractul de 66 mil euro.

Ce este Fasciculul gamma? Un accelerator e electroni care generează fascicule gamma e mare intensitate. Consorţiul aflat în culpă a dat în judecată institutul român pentru anularea rezilierii. https://www.edupedu.ro/laserul-de-la-magurele-nicolae-zamfir-sistemul-fascicul-gamma-al-doilea-echipament-dupa-laserul-de-mare-putere-se-poate-face-in-acest-ciclu-de-finant%CC%A6are-cu-sprijinul-politic-necesar/.

Interesantă, dacă nu cumva surprinzătoare, poziţia fostului ministru al educaţiei, Daniel Funeriu, care şi-o fi amintit că e chimist la bază: https://www.romaniatv.net/daniel-funeriu-dupa-ce-laserul-de-la-magurele-a-atins-puterea-maxima-romania-e-prima-in-lume-intr-un-domeniu-al-stiintei_533869.html.  

Care e semnificaţia prezenţei celui mai puternic laser din lume la Măgurele? Concentrarea câtorva zeci de cercetători străini, majoritatea fizicieni, între care un laureat Nobel. Pe lângă aceştia, ocazia pentru o serie e cercetătri români de a-şi dezvolta potenţialul prin doctorate. Seria probabilă de aplicaţii ştiinţfice şi, ulterior, chiar în câmpul altor discipline, precum cele medicale.

Bref, un proiect major care situează România pe un loc unic în istoria ştiinţei, se află într-un moment mai mult decât critic.

S-au adunat ani de zile de când stiva de cărti stratificate pe noptieră nu scade. Har cerului, nu toate sunt obiect al angajamentului de a da seamă de lectura lor. După 2 romane excelente, oferite de 2 scriitori de esenţială afinitate, îmi permit o pauză, înainte de a aborda volume de poezie ale căror autori mă creditează cu o anume capacitate analitică şi se aşteaptă s-o cheltuiesc în beneficiul opurilor lor. Care aşteaptă, dece n-aş admite, demultişor.

Această pauză e mai puţin un exerciţiu de memorie pe termen lung, cât o încercare de a valorifica această memorie într-un joc de-a cronica. Cu detaşarea impusă de evidenţa că acum n-aş mai citi cartea repectivă. Căci acum literatura pentru copii e cu totul altfel.

Păstrasem cartea până în ultimii ani. Habar n-am cum se face că n-o mai am. Am uitat şi titlul, şi autorul. Provine din epoca în care, afară de Jules Verne, nici nu aveai la dispoziţie decât cărţi ruseşti. Cu rarissime excepţii. Cu ce a fost asta deosebită? La vârsta lecturii nu-mi dădeam seama. Fac diferenţa acum. Dar cum, că doar chiar de-o mai avea, nu m-as apuca s-o recitesc. Ei, bine, experienţa readucerii virtuale pe ecranul memoriei fu rezultatul unei nopţi de insomnie. Generată de nişte dureri. Ceea ce nu se mai întâmplase demult. Ce va fi declanşat conexiunea cu un strat de mare adâncime al memoriei? O lectură din ziua de dinaintea nopţii de insomnie. Prefaţa unei cărti care aştepta, cuminte, momentul lecturii. Autorul – un biofizician congener. Escoperit pe cărările internautice cu ceva vreme în urmă. Stabilit cu mulţi ani în urmă, undeva în Europa. Unde a devenit, din neurobiofizician teoretic neurofarmacolog. În acea zi reflectasem, sub imperiul lecturii, la ce cred, ca outsider cu oarece educaţie ştiinţifică, a fi rolul eurobiofizicii în complexul pe care medicul Adrian Restian îl numea, cu ani în urmă, brain sciences.

Habar n-am de onirologie. Noţiuni ultragenerale. Intuitiv am descoperit că visurile la limita unor episoade de somn sănătos sunt una, iar cele din somnul fragmentat, agitat, care populează o atare noapte de insomnie pe fondul durerilor sunt alta. Fără a se apropia de coşmar. E, bine, când fui nevoit să accept insomnia m-am trezit ca şi cum tocmai recitisem acea carte. De a cărei relativă singularizare devenii fix atunci conştient.

Ştim că visul operează în ultimele momente ale unui episod de somn. Dacă reuşeşti să adormi imediat, uiti tot. Câteva zeci de secunde, când, alteori, mai eşti conştient de scenariul oniric, îti propui să-l foloseşti ca materie primă în proză. Ddar, de cele mai multe ori, dimineaţa s-a destrămat. Cum azi durerile persistă, memoria neobişnuitei paralecturi persistă şi ea. Toate consideraţiile de mau sus avură rolul de a mă ajuta să fixex exerciţiul oniro-mnemonic. Conţinutul cărţii, adică.

Pe copertă erau 2 figuri. Un negru (nu ma va determina nimeni sa folosesc pasareasca corect politica) şi un adolescent. Cu trăsături de şmecheraş. Personajul negru e numeşte Peps. E luptător de circ. S-ar zice vedeta circului. Şi, evident, favoritul publicului. Rivalul lui e nu numai alb. Dar mai ales anglo-saxon. Îl cheamă Clement Hull. La un moment dat Peps exlamă: Hull este huligan! Lichea! Am uitat datarea cărţii. Dar aici e o manipulare grosolană. Căci împrumută unei lumi de dinainte de guvernul Kerenski mentalitatea răzoiului rece. Sigur că în copilărie n-aveam cum să-mi dau seama. Ţineam şi eu, ca cititor, cu negrul. Dar acesta e personaj secundar. Folosit pentru a culege sentimentele cititorilor cărora cartea se adresează. În anii 50. Eroul capitolului e şmeccheraşul. Care e băştinaş. Singur pe lume, fără ca autorul, care nu scrie pentru critici, ci pentru copii, să motiveze statutul social al personajului. În cheamă Artiom, e cunoscut cu diminutivul Artiomka. E cizmar independent. Şi, ca orice băiat, se-nvârte în jurul circului. Ne aflăm în Odesa. Poate cel mai pitoresc oraş ukrainean. La vârsta primei lecturi habar n-aveam de asemenea subtlităţi. Îl socoteam rusesc şi gata.

Dar cine-i personajul cel mai atrăgător în toate circurile din lume? Balerina, ar răspunde Minulescu. De care nu auzisem atunci. În mintea cizmarului adolescent e acrobată. Şi aici vine momentul cel mai delicat al naraţiunii. Leasia, căci aşa o cheamă, ar fi putut fi privită ca punctul de atracţie al întregii populaţii masculine a Odesei. Mai ales segmentul tânăr. Dar nu, Artiomka se simte singurul admirator. De-or mai fi şi alţii, nu-i vede. Îl vezioscilând între timiditate şi îndrăzneală. Fata se comportă statuar. Nu dă semn că-l bagă în seamă. Aici autorul se revanşează parţial pentru manipularea ieftină a neverosimilei uri unanime faţă de luptătorul anglosaxon. Cititorul, aflat la vârsta eroului, sau mai joasă, privea, la vremea aia, fetele, c personaje e basm. Ignorând orice puseu erotic. Sigur, azi nicci un puşti n-ar mai citi aşa ceva. Dacă în general puştii ar citi. Artiomka îşi propune să-şi exprime admiraţia printr-un dar. Unul princiar.  Percehe de încălţări pentru balet. Deşi ştie că e acrobată. Şi nu-l duce capul să vrea să-i facă decât din brocart auriu. Bate toată Odessa pe la toţi negustorii. Care-l privesc miraţi. N-au auzot niciodată aşa ceva. Şi aşa începe aventuroasa călătorie a lui Artiomka. Acesta ajunge în Caucaz, unde o localnică i se adresează cu bicio. Despre care află că însemnă băiat. Se îmbolnăveşte, iar în spital află de la nişte călugări că brocartul după care aleargă l-ar putea găsi la negustori e materiale bisericeşti. Ba ajunge şi prizonier într-o tabără de militari albi. Timpul trece, ne aflăm in războiul civil. Ce să înţeleagă un cititor copil din România anilor 50 de războiul civil din Rusia anilor 20? El doar vede că albii sunt înfăţişaţi schimonosiţi. Şi speră ca eroul să scape cu viaţă.

În peregrinarile sale, Artomka ajunge iar în Odessa. Trecuseră câţiva ani. circul nave acum să mai fie acolo. Dar băiatul pare să se mire. Strânge l piept încălţările din brocart bisericesc. Cu mintea de azi, călătoria lui capătă o dimnesiune iniţiatică. Pe care, desigur, autorul n-o intenţiona. Na peste alta, na din cele mai frumoase poveşti întâlnite. Frumuseţea ei o datorez unei dureroase nopţi e insomnie, dar mai ales subconştientizării proceselor biomoleculare pe care lectura prefeţei unei cărţi cât se poate mai promiţătoare.    

O a doua parte relatează experienţa unei fete bolnave de tuberculoză, aflată într-un sanatoriu montan. La fel dde emoţională. În fine, a treia şi ultima parte, intitulată Steluţa, se petrece pe vremea primelor cincinale. Într-o şcoală tehnică e pe lângă o fabrică de utilaj agricol. E vorba de combine. Reperul ccel mai frecvent, numărat cu zecile la o combină, e numit steluţă. Simbolic. Se fabrică la strung, intr-un semifabricat turnat. Un strungar de înaltă ccalificare poate produce până la 10 piese într-un schimb. Elevii încep cu 6-7. Între 2 echipe se decclaşează o întrecere. Ideea de bază a economiei socialiste. Liderii celor 2 echipe sunt diferiţi. Pavel Sâciov, AKA Paşa e metodic. Execută operaţiile după tehnologie. Rivala lui, Tanya AKA Taia, e spontană. Combinând operaţiile, se accidentează. Băiatul o vizitează la spital, apoi acasă. Se înţeleg. Punând la olaltă calităţile fiecăruia, ajung la 12 piese pe schimb. E răspunsul omului sovietic la cererea unui colhoznic ccare vizitase uzina. Tovarăşi, vă rog, daţi-ne o combină din plan şi alta din inimă. O poveste sovietică. Bine scrisă, dar departe de cea a condurilor dde bricart bisericesc. Dar, dacă era să-mi amintesc cartea, mi-am amintit-o integral. Pivestea acestui vis recperator o dedic, cui altuia, biofizicianului.

Există un femomen repetitiv pe internet. Primeşti de un număr de ori acelaşi material. Mereu retransmis. Într-un interval temporal limitat. Apoi uitat.

Un asemenea material am primit prin intermediul unui lanţ de deţinători de cont. Câţiva cunoscuţi, unii regăsiţi. Natura materialului, un text pe care la prima lectură îl socotisem meritoriu, mă determinase să-i caut sursa iniţială. Cu succes nul. Dividendele inerente ale săpăturilor au fost legate de restabilirea şi chiar stabilirea legăturilor cu 2-3 persoane din binecuvântata mea generaţie. Dincolo de satisfactia funcţionalizării acestor câteva legături, asimilând raţional atitudinile acestora faţă de textul circulat prin inboxul multora, am încetat săpăturile. Am atribuit, precum alte dăţi, textului cu pricina, calitatea de folclor internautic. De altfel fusesem curios să aflu identitatea autorului, care, cu probabilitate rezonabilă, nu mi-ar fi spus nimic exclusiv pentru a-l cita ca autor. Căci aveam de gând să înglobez textul respectiv într-un articol de/pe blog. Ceea ce acum chiar se întâmplă.

Dar, înainte de a reproduce/cita textul, trebuie să notez un aspect interesant. Dacă o parte importantă din deţinătorii de cont implicaţi în propagarea iniţială a textului îl apreciau pozitiv (acesta fiind şi motivul pentru care-l propagaseră, până să ajungă la mine şi după ce a şi ajuns), un singur străvechi corespondent, regăsit şi el în aceeaşi perioadă, pe cale independentă, se întreba public cum se face că am traficat eu asemenea… mizerie. Ce puteam să fac decât să-i răspund: bucuria de a te regăsi precumpăneşte asupra neplacutei surprize de a te vedea adoptând o atare poziţie. Mai trebuie să repet că a mă confrunta cu opinii impotriva cărora am acumulat o cantitate masivă de argumente e o bună ocazie de a mă întâlni cu sănătoasa diversitate? Nu cred. Mă rog, subiectul articolului nu e analiza şi identificarea limitelor motivate logic şi raţional a acceptării diversităţii. Căci aceste limite există. Nu poţi accepta ca, sub pretextul diversităţii, barbarii să-ţi dărâme zidurile cetăţii. Chiar dacă această dărâmare umple istoria.

Aşadar, iată textul:

Ostaticii prostiei

Aceştia sunt congresmeni americani, şezând ca nişte ostatici ai corectitudinii politice, ai ipocriziei, ai trendurilor sociale dictate mediatic, îngenunchiați, un gest religios, pentru nici ei nu știu prea bine ce, dacă nu se precizează exact la CNN. Stupidul situației e subliniat și mai mult de faptul că singurul care stă pe propriile picioare își are pantofii pe un covoraș, în vreme ce ceilalți stau cu genunchii pe podea…

Oricum, zilele acestea s-a tot îngenunchiat, soldați și polițiști americani, polițiștii suedezi în fața migranților, premierul Canadei în fața propriei imbecilități, iar ca regulă generală: albii în fața negrilor. Și se pare că dacă ești alb în Occident devine un mare drept și o supremă datorie să îngenunchezi, din cauza vinovăției altora, din cauza istoriei și a unui sistem bolnav și corupt.

Pentru români imaginea aceasta ar trebui să vină cu o dublă recomandare, cred: nu mai aveți încredere în America, ca etalon al civilizației și așa zisei democrații, pentru că SUA nu este în niciun fel o democrație reală, și nu mai aveți o la fel de oarbă încredere în liderii politici, în politicienii de astăzi, în general: uitați-vă la acești măscărici de stânga, progresiști, care nu se închină în fața lui Dumnezeu, dar fac acest ritual, în esență religios, în fața… a nimic, nimic decât propria prostie împletită cu interesele personale și politice.

Personal, nu pot decat să râd. 😉. Văzurăm multe de-ale americanilor, dar în genunchi în memoria unui negru depravat, toxicoman, încă nu ne-au oferit. 

Autor necunoscut

Trebuie să recunosc că la prima lectură fusesem mult mai satisfăcut de text decât acum. Probabil datorită rarităţii atitudinii sale. Realizez că l-am reprodus pentru a-l amenda din direcţia opusă. Textul e de bun simţ, dar superficial. Iată un argument. Vezi http://egophobia.ro/?p=12902. Sigur, la data conceperii acelui articol, tabloul general era acelaşi, dar maladia aşa zisului antirasism încă nu explodase. Pentru cei care vor fi apreciat acurateţea tabloului general schiţăt în cel articol, textul de mai sus e, totuşi, palid.

Campania maladivă a vandalizării statuilor, deci a istoriei, are precedente. Momente de întunecare dezumanizante. Totuşi, nici uul de amploarea celui de acum.

Biblioteca din Alexandria, cel mi mare tezaur cultural al antichităţii, a cunocit mai multe etape de distrugere. Prin incendiu. De la 48 B.C. la 642 Anno Domini. Ultima definitivă. În ofensiva arabo-islamică spre vest, califul Omar a incendiat ce mai rămăsese după ce cucerise Egiptul. Dar ce-i emblematic la acestă ultimă şi definitivă distrugere, e că fu comisă în baza unui pseudo silogism barbar: o carte e fie de acord cu Coranul, deci inutilă, fie e împotriva Coranului, deci periculoasă. În ambele cazuri trebuie arsă. Să punem în relaţie barbaria cinică a primului secol de expansiune arabo-islamică cu juramântul romantic al lui Alexandru, la mormântul lui Ahile. Alexandru a fost un cuceritor mai mare si, mai mult, a lăsat o moştenire culturală, elenismul. Pe cealltă latură, distrugerea statuilor, deci a istoriei, e o barbarie explodată în plină aşa zisă civilizaţie.

Dar, după cucerirea unui spaţiu imens, în dauna culturii creştine, civilizaţia islamică, preluînd cultura Greciei antice, a ajuns în 3 secole la un rafinament care a deschis calea spre Renaştere. De la astronomie la algebră şi poezie. Valori umane care, fără a scuza, compensează, întrucâtva, barbaria cinică a califului Omar. Mai avem acum, garanţia unui reflux al barbariei?

Dar însăşi civilizaţia creştină, în varianta sa bizantină, a cunoscut o epocă întunecată: iconoclastia din secolele VIII-IX. Distrugerea unui tezaur de opere de artă în numele intepretării otova a unor precepte biblice. Iniţiată de împăratul Leon III Isaureoteanul. Dar nici asta n-a fost, precum barbaria de acum, o mişcare de masă.

Nu putem pune la socoteală prefacerea unor mari oraşe medievale în cenuşă de armatele lui Genghiz Khan, fenomenul s-a manifestat la altă scară. Dar Biserica Catolică însăşi a avut partea ei de întunecare. Şi nu mă refer aici şi acum de partea instituţională, Inchiziţia. Deoarece aceasta nu poate fi judecată în afara presei ei (metaforic vorbind) la fel de proaste precum cea a sistemului nazi. Căci a fost un tribunal ecleziastic şi atât. Iar mişcările pe care biserica le-a numit eretice ajunseseră la intensităţi distructive. Care pineauîn discuţie însăşi stabilitatea societăţii vest europene. Mă refer la mişcări mai mult sau mai puţin punctuale. Personajul central al cărora a fost călugărul dominican Girolamo Savonarola. Figură totuşi marcată de o anume ambiguitate (există unii protestanţi radicali care-l consideră un precursor al Reformei. Predicile sale au stârnit o furtună care a lipsit puţin să-l doboare pe Lorenzo Magnificul, cel mai important reprezentant al clanului Medici. Ambiguitatea rezultă din combaterea artei şi culturii care  înflorise sub Medici şi a papalitaţii, simultan cu denunţarea corupţiei în biserică. Excomunicat, judecat, condamnat şi executat, nu doar închide o epocă obscurantistă. Dar moare în anul în care Michelangelo Buonarotti începe munca la Pieta. Ne putem lesne închipui că un Savonarola victorios ar fi putut sparge celebra sculptură.  

Termenul auto-da-fé, de origine portugheză, a reprezentat un ritual, sau ceremonie publica în care se citea o sentinţă a tribunalului ecleziastic, inaintea executării acesteia de către autorităţle seculare. Primul a avut loc în Spania, la Sevilla, în 1481, ultimul în Mexic, în 1850. Cum rolul Inchiziţiei era de a judeca acuzaţiile de erezie, uneori au fost acuzate şi condamnate scrierile apreciate ca eretice. Şi cum pedeapsa ereziei era, de multe ori, arderea pe rug, au fost destule cărţi arse în pieţe publice, ca urmare a unor condamnări inchizitoriale. Cu timpul sensul termenului, contras ca autodafe, s-a deplasat de la sensul iniţial, pur simplu la arderea cărţilor cu conţinut opus regimului oficial. Iar regimul care a excelat în aplicarea acestui gest barbar a fost cel nazist. Adică naţional-socialist. A fost un barbarism insituţional. De stat. Dar cu participare a unei populaţii exaltat maladive.

Regimul nazi n-a fost singurul care a practicat autodafeul. Cel leninist-stalinist a făcut-o mai abil. Teocraţia islamistă iraniană mai pe faţă. Bref, orice formă de barbarie a fost şi este apanajul unor totalitarisme. David Horovitz şi Richard Poe demontează, în cartea lor The Shadow Party, mecanismul infectării şi luării sub control a Partidului Democrat, oricum de tendinţă stângistă. Pe ambele maluri le Atlanticului dominaţia globalismului progresist neomarxist a devenit absolută. Prin intermediul instrumentului corectotudinii politice, ajunsă la o exacerbare maladivă. Dece noua iconoclastie barbară a uzbcnit acm şi nu ieri sau mâine, am unele ipoteze, dar încă e timp pentru a le discuta.    

Un interviu în direct cu Marian Munteanu m-ar fi interesat oricum. E un personaj oricum numai de ignorat nu. Atitudunea faţă de el, a cunoscut cotituri. Pozitivă de la primele ştiri media, maximum pozitivă pe vremea Pieţei Universităţii, exploziv revoltată după bătaia încasată pe 14 iunie. Apoi profund surprinsă când  apărut la TV asociat cu Virgil Măgureanu. Ceea ce părea un flagrant non sens. Informaţia că era implicat, după terminarea facultăţii, în comerţul cu armament o luasem à la légère. Părea de ajuns pentru a explica acea stranie colaborare. A două personaje ieşite din prim planul evenimentului. Dece să nu colaboreze? Uimirea, surprinderea, îmi paralizaseră simţul critic. Mersesem până la a accepta că tratamentul excesiv de brutal la care fusese supus de mineri servise cca perfectă acoperire pentru funcţia de stâlp al sistemului. Nu-mi închipuiam că fusese posibil ca Liga Studenţilor să nu fi fost controlată de sistem. Argumentul major era emisiunea TV a Ligii. Realizată de Jo Hurdubae şi Bitay Andras. Primul avea antecesori poliţişti şi după absolvire tot în poliţie a ajuns. Ceea ce nu-i împiedica să inventeze genericul muzical al emisiunii (cine-şi mai aminteşte?) pe baza celebrei piese The Wall a la fel de celebrilor Pink Floyd. Fără falsă modestie, cred că a fost singura manipulare profesionistă căreia i-am căzut victimă.

Interviul a clarificat unele aspecte, dar a neglijat altele. Probabil gazda, specializat în interviuri cu persoane publice, a ocolit subiecte convenite a fi ocolite. Cum fostul lider studenţesc are o pagină de Facebook şi cel puţin 2 fişe signaletice pe Wikipedia.org, conţinutul interviului poate fi folosit pentru a completa ce poate completa. Metoda optimă de aordare este coroborarea informaţiilor oferite de documentele internautice (nu exclusiv fişele signaletice) cu cele oferite de interviu. Un al doilea interviu TV anunţat pentru ziua următoare mi-a rămas necunscut.

În cele ce urmează voi încerca o sinteză rezultată din coroborarea informaţiilor.

Liga Studenţilor, organizaţie cuprinzând întreag ţară, a fost înfiinţată pe 23 decembrie 1989. Exclus, deci, să nu fi fost pregătită anterior. Exclus deci ca liderii, începând cu MM să nu fi avut informatie esenţială anticipativă. Informaţia disponibilă asupra interacţiunii sale cu Securitatea e indirectă. Activând, încă din 1985, în grupul de intelectuali din jurul lui Petre Ţuţea, n-avea cim să nu atragă atenţia. Arestat în 1988 şi 1989, anchetat şi învinuit de propagandă creştină, ostilă ideologiei marxist-leniniste. Există o controversă publică asupra întrebării: a colaborat MM cu securitatea? Să nu uităm că Ion Ilici Iliescu l-a acuzat cu rea credinţă pe Seniorul Coposu de a fi colaborat. Simulând omisiunea că orice anchetă cerea în final o declaratie semnată a anchetatului. Cei care l-au acuzat pe MM sunt fie jurnalişti de scandal, fie adversari de idei. Aceştia din urmă sunt adepţi a curentului pe care acum îl numim fără echivoc, din cuprinzătoarea perspectivă actuală, globalişti-progresişti neomarxişti. La începutul anilor 90 erau grupaţi în jurul revistei 22 şi ai GDS. Desigur, n-au fost singurii. Nicolae Manolescu însuşi, înainte de a se retrge din politică, îl acuzase de propensiuni legionare. Dar cine are habar de publicistica lui Eminescu, dacă-l priveşte din perspectiva globalist-progresist neomarxistă (pentru economie de text să ne referim la aceast din urmă prin acronimul g-p n), il va taxa drept legionar. Şi nu doar pe Eminescu! Stânga europeană de dinainte de scufundarea completă în g-p n îl taxează pe Mircea Eliade ca fascist. Şi nu doar pe el. Trecem peste confuzia conceptuală (fascismul e italian, iar Mussolini debutase ca socialist, iar Legiunea Arhanghelului Mihail devenise Garda de Fier sub controlul serviciilor naziste). Dar numele citate ca emuli ai lui MM (Iorga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Dumitru Stăniloae, Ernest Bernea, Emil Cioran, Petre Tuţea etc) ar fi putut fi sau chiar au fost supuşi aceloraşii acuzaţii.

Un amănunt pe care înainte de interviu nu-l cunoşteam, e legat de 2 întâlniri pe care MM le-a avut în 1990 cu George Soros. Intervievatul a relatat amănunţit episoadele. Sunt nevoit să citez o sursă pe care n-o frecventez. Dar aceasta reproduce complet şi exact textul oaspetelui. Dovedindu-se utilă: https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2020/06/16/marian-munteanu-dezvaluire-despre-o-vizita-a-lui-george-soros-in-romania-dupa-mineriada/comment-page-1/. Gazda interviului n-a ratat ocazia de a-l provoca pe oaspete: Dacă nu l-aţi fi refuzat pe Soros, dacă, împotriva concepţiilor dv. Aţi fi acceptat să faceţi parte dintre oamenii acestuia în România, sunteţi conştient că acum aţi fi ocupat o poziţie dominantă în ţară? Regizorul de emisie a pus imediat gros plan pe faciesul lui MM. Acesta s-a limitat la un surâs cu multe sensuri…

Dar n-a fost nici pe departe singura despărţire de eventuali colaboratori conjuncturali. La finele lui 90 s-a înfiinţat Alianta Civică. MM  a fost ales primul ei preşedinte. Diferenţele de opinie şi de abordare l-au făcut să renunţe repede la funcţie, apoi, la scurtă vreme, să părăsească structura. Destinul acesteia nu ne-ar mai interesa, după ce MM nu mai era implicat. Dar cum a trecut multă vreme şi sunt convins că prea puţină lume mai ţine minte, conflictul dintre Ana Blandiana şi Manolescu a minat AC. Factiunea Manolescu s-a convertit în partid (PAC), cu rezultate mediocre în 92, dizolvat apoi în PNL. Criticul s-a retras din politică după o legislatură. Iar AC s-a evaporat în timp.    

Să revenim la Liga Studenţilor, înfiinţată timpuriu. Tradiţia cere mişcărilor studenţeşti să se manifeste în opoziţie cu puterea constituită. Nu altfel a acţionat organizaţia studenţească. Principala ei forţă a fost capacitatea organizatorică. Pe 22 aprilie 1990 o megamanifestatie populară a ocupat Piaţa Universităţii. Liga Studenţilor avea în medie 1000 de oameni de ordine, a căror rost era păstrarea atmosferei nonviolente şi protejarea împotriva infiltrării provocatorilor. A fost deschis balconul aripii dinspre spaţiul ocupat a Universităţii. De unde au vorbit timp de o lună mii de oameni. MM a coordonat megamanifestaţia. Dar nu avea autoritate asupra instituţiei universitare. Decizia descchiderii pentru public a balconului aparţine prfesorului de mineralogie Emil Constantinescu. Iar consecinţă târzie a gestului a fost dubla candidatură a acestuia la preşedinţie. În 1992, când a pierdut net şi în 1996, când a câştigat.

Consecvent propriilor principii, a doua zi după primele alegeri legale, MM a cerut manifestanţilor să încheie prestaţia. Indiferent de obiectivitatea problematică a alegerilor, ele au fost legale şi singura atitudine rezonabilă era abandonarea formei de luptă, în vederea alteia, car să ţină seama de realitatea legală. Balconul a fost închis. Acţiunea brutală a poliţiei asupra greviştilor foamei şi a câtorva rezistenţi a provocat reluarea manfestaţiei. pe ccare ici cutremurul din 30 mai n-a oprit-o. Dar pe 13 iunie piaţa a fost evacuată în forţă. Violenţa a cuprins oraşul într-o premeditată acţiune coordonată de provocare. Culminând cu atoincendierea autobuzelor poliţiei. Televiziuea, care funcţionase ziua şi noaptea de 22-23 decembrie şi mai departe, fu închisă câteva ore, pentru a se crea impresia unei agresiuni asupra autorităţilor. Studenţii din Ligă s-au retras în Universitate pentru a o apăra. Dimineaţa următoare, 14, fura asaltaţi de minerii conduşi de forţe cu echipamente prea noi de mineri. Distrugerile laboratoarelor nu sunt evaluate nici azi. MM scăpă cu viaţă la limită, de securea minerului Denes Domokos, care a făcut apoi închisoare pentru tentativă de omor. Aruncat în fântâna dinspre Arhitectură, crezut mort, s-a trezit în drum spre morgă. Dus la spital, fu apoi arestat. Alături de nenumăraţe victime ale represiunii.

Acest articol nu este despre Piaţa Unversităţii, mineriadă, represiune şi pierderea instantanee a creditului moral câştigat de România în decembrie 89. E despre Marian Munteanu. Arestat pe 13 iunie şi eliberat după câteva ore, scăpat cu viaţă şi arestat din nou după 4 zile, fu eliberat după 2 luni în urma protestelor interne şi internaţionale. Vezi marşul alb din 13 iulie. Episodul vizitei lui George Soros, în biroul său de la Ligă, trebuie să fi avut loc după aceasta eliberare.  

După adoptarea prin referendum naţional a Constituţiei postdecembriste (8 decembrie 1991) MM a înfiinţat Mişcarea pentru România, de orientare naţional-democrată. Denigrată de intelectualitatea grupată în jurul GDS. Nu mai vorbim de forţele guvernamentale. Atacată din toate părţile, acuzată de extremism, lipsită de mijloace de comunicare, Mişcarea sucombă în 1995. Dovadă că nici aşa numita opoziţie de atunci nu avea proiecte politice coerente. Ceea ce s-a dovedit prin uciderea imenselor sperante investite în CDR. Dar iarăşi, nu de eşecul guvernelor convenţiei e vorba.

În 1999 este ales vicepreşedinte al Conferinţei Naţionale a Patronatului Român (CNPR), pe care o reprezintă, până în 2006, în dialogurile tripartite de dialog social. În care calitate reprezintă România, în 2000, la Conferinţa Internaţională a Muncii, de la Geneva. Din 2000 este membru al Ligii culturale a Românilor de Pretutindeni.

Pe plan politic e încurajat să participe la alegerile prezidenţiale din 2000, de către Virgil Măgureanu, care înfiinţase un partid efemer. Refuză. Apoi în 2016 PNL îl propune candidat la Primăria Generală a Bucureştiului. Îşi retrage candidatura. În acelaşi an înfiinţează un partid care nu intră în parlament.

În 2005 devine doctor în etnologie şi folclor al Universităţii din Buccureşti.

Data interviului, 15 iunie 2020 e emblematică. Nu doar deoarece se împlineau 30 de ani de la evenimentele din 13-15 iunie 1990. Ci şi deoarece lumea e zguduită de violenţele barbare în numele antirasismului. Introducerea în interviu a conversaţiilor cu George Soros, din vara lui 90 a fost şi ea emblematică. Cu prilejul acestor dialoguri s-au separat apele. Poziţia ireductibil şi ireversibil suveranistă, ca să folosim un termen la zi, cu referire lipsită de echivoc la natura creştină a civilizaţiei europene versus ceea ce acum numim globalismul-progresist neomarxist şi atunci se numea pudic şi înşelător societatea deschisă. Motivul inserării amănuntului în interviu e evident. Atâta cât se poate vorbi în media despre ofensiva fără precedent a g-p n, gazda şi oaspetele s-au înţeles perfect. Cu contribuţia regizorului de emisie. Care a pus faciesul dezabuzat, subtil trist, al lui MM, să sublinieze diagnosticul acestuia. Acum pare că g-p n e în pragul unei victorii… globale (sic) pe care Lenin, Stalin şi Mao o vor invidia.

Interviul nu-şi propusese un portret exhaustiv. Bloggerul e obligat la un pas mai departe. Dar ambele abordări conturează ideea forţă: Biografia lui Marian Munteanu e istoria unui eşec. Consecinţă omeluctabilă a unei consecvenţe. Cel puţin, din cer, Iorga, Eminescu şi Ţuţea oferă o bilă albă.

Sistemul de tratate Versailles: între puterile învingătoare în primul război mondial şi ţările învinse. Germania a semnat, în formatul republicii de la Weimar, pe 28 iunie 1919, iar Liga Naţiunilor a ratificat pe 10 ianuarie 1920. Cum centrul de greutate al articolului e semnificaţia juridică pentru ţara noastră a centenarului semnării tratatului de la Trianon, voi trece peste consecinţele tratatului cu Germania, oricât de importante au fost. Considerând republicile Austria şi Ungaria ca state succesoare ale fostului Imperiu Habsbuèrgic, numit atunci Austro-ungar, s-au încheiat tratate separate cu acestea. Tratatul cu Austria s-a semnat la Saint German-en-Laye, de Austria şi 17 state, pe 10 septembrie 1919. Lipsea semnătura României, care nu putea accepta clauze impuse asupra statutului minoritaţilor. României i s-a impus un ultimatum, care a dus la demisia guvernului Ion I. C. Brătianu (26 septembrie), apoi g-ral Arthur Văitoianu (30 noiembrie). Prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod (numit prim-ministru a doua zi, 1 decembrie) a semnat, în numele României, tratatul pe 10 decembrie. Prin care hotărârea din 28 noiembrie 1918 a fost consfinţită juridic. Această succesiune mai are şi alt dedesupt, la care mă voi referi pe parcursul articolului. Să nu omitem şi coincidenţa istorică. Mica localitate, situată la nord-vest de Paris, în apropiere, a fost sediul OB Vest, comandamentul secţiunii apusene a Wehrmacht în al doilea război mondial. Tratatul cu Bulgaria, care a consfinţit, printre altele, frontiera cu România conform păcii de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, în 1913, a fost semnat la Neuilly, pe 27 noiembrie 1919. Tratatul de la Sèvres, 10 august 1920, cu Imperiul Otoman, înlocuit ulterior de cele cu statele succesorale, n-a avut prevederi referitoare la România.

Tratatul de la Trianon, cu Ungaria, s-a semnat pe 4 iunie 1920. La destul timp după reglementarea relaţiilor taberei învingătoare cu Puterile Centrale europene. Dece aşa de târziu? Între timp Ungaria riscase aplicarea metodei care se voia mondială, pentru a-şi lua revanşa. Cedând puterea unui guvern bolşevic. Printr-o pseudolovită de stat. Cronologic al doilea după cel al lui Lenin. Cu scopul strategic al strangulării României abia constituită între cele două forţe bolşevice. În caz de succes urmând a extinde fenomenul bolşevic într-o Europă epuizată de război. Mult mai puţin cunoscută a fost efemera republică bolşevică bavareză, lichidată pe 3 mai 1919. România a ezitat să lanseze contraofensiva în Transilvania atacata de armata roşie a lui Bela Kun, fiind ţinută în lesă de lideshipul anglofrancez. Dar dezlănţuirea în Ungaria, a terorii roşii, regimul reproducând modelul leninist, i-au adus o imensă impopularitate. Pe care a încercat s-o compenseze cu stimularea naţionalismului, de care niciodată maghiarii n-u dus lipsă. Armata roşie a lui Bela Kun a declanşat o altă ofensivă, împotriva altei creaţii a sistemului Versailles, Ceho-Slovacia. Încercând să recupereze teritorii din nord, în zona slovacă. Unde s-a instalat o altă republică sovietică efemeră.  

România ezita, Consiliul Interaliat ezita, atitudinea faţă de guvernul bolşevic era împărţită între fortele de la suprafaţă, bazate pe responsabilitatea faţă de echilibrul european şi altele, ocultate. Să ţinem seama de faptul esenţial că textele tuturor tratatelor de pace includeau definirea rolului proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor în gestionarea conflictelor dintre ţări. Instalat la 8/21 martie 1919, guvernul bolşevic declanşa ofensiva împotriva României la 20 iulie. Contraofensiva, declanşată unilateral (faţă de permisiunea Consiliului Suprem Interaliat) de armata română 4 zile mai târziu, a dus-o pe aceasta la Budapesta pe 4 august. Bela Kun, omul forte al republicii sovietelor (formal comisar al poporului pentru afaceri externe) a fugit pe 2 august la Viena. Arestat şi deţinut într-un lagăr până în iulie 1920, a fost obiectul unui schimb de prizonieri cu Rusia sovietică. Biografia interesantă a acestui personaj va fi schiţată într-un medalion ataşat acestui articol.

Iată cum şi dece negocierile de pace cu Ungaria au fost întârziate. De fapt întrerupte de interludiul guvernamental maghiar. Tratatul de pace între Puterile aliate învingătoare şi statul maghiar cosuccesor al dublei monarhii a fost semnat pe 4 iunie 1920, la palatul Marele Trianon de la Versailles. Articolele 27-35 defineşte frontierele Ungariei, ca stat indepenent, cu statele vecine. La nord, Slovacia (componentă atunci a Ceho-Slovaciei, din 1993 statul independent Slovacia) şi Rutenia – tot Ceho-Slovacia, după WW II integrată în Ukraina. La est-sud-est Maramureş, Crişana, Transilvania, Banatul de nord est (ceea ce prefer să numesc România intracarpatină). La sud şi sud-est Croaţia, Slavonia, Banatul de sud-vest (Vojvodina, Timoc). Iar la vest, fâşia Burgenland fu atribuită republicii Austria. Dar populaţia oraşului Öldeburg (magh. Sopron) a decis, în urma unui plebiscit, pe 14 decembrie 1921, ca oraşul să rămână parte a Ungariei. Frontiera cu România  a fost foarte apropiată de cea stabilită iniţial de Consiliul suprem Interaliat. Anume le linia ferată Satu Mare – Oradea – Arad. Delimitarea în anii următori a frontierei încorporează această linie ferată, fiind situată imediat la vest de ea. Cum o zonă decelabil mai lată, până spre Tisa, avusese o componentă etnică românească difuză dar semnificativă şi cum politica de asimilare a tuturor minorităţilor a fost şi este o constantă a statului maghiar, de-a lungul istoriei, Ungaria postbelică a devenit unul din cele mai omogene etnic state europene. nu mai vorbim de situaţia actuală. În particular, minoritatea românească din Ungaria s-a redus la cel mult 50,000. Avantajul maghiar e că minoritatea maghiară din România e situată în zone relativ compacte. La fel cea din Slovacia. Nu şi în fosta Jugoslavie.

Memoria colectivă a maghiarimii percepe şi azi tratatul de la Trianon ca o catastrofă. Până la un punct sunt de înţeles. Deşi evit a opera cu istoria contrafactuală, nu e deloc greu de imaginat, ca ipoteză de lucru, că o Ungarie mare, definită, prin absurd, la nivelul dintre dualitate (1867) şi 1918, azi ar fi avut, prin asimilare tenace, aceeaşi omogenitate etnică precum statul actual, stabilit la Trianon. Poate că maghiarizarea ar fi avut mai puţin succes în sud, vâna sârbo-croată fiind comparabil de puternică, decât pe Someş. Dar am cunoscut destul de ruteni maghiarizaţi. Nu mai vorbesc de boemi, careşi spuneau pemi, adică cehi, apoi slovaci, italieni chiar. Dar nici un sârb maghiarizat.

Pentru români şi România Trianon are o importanţă majoră. A oferit bază juridică în dreptul internaţional hotărârii Marii Adunări de la Alba Iulia. Fără de care evenimentul care a angajat şi mobilizat resurse umane cu semnificativă reprezentativitate ale provinciei istorice vitregite un simplu pronounciamento. Simltan mai mult dar şi mai puţin cu moţiunea votată unanim de parlamentul României din 10 mai 1877. A fost cronologic un al treilea şi ultimul act cu aceeaşi semnificaţie după semnarea tratatului de la Neuilly, între puterile aliate şi Bulgaria, pe 27 noiembrie 1919 şi a tratatului de la Saint Germain-en-Laye. A cărui dată are o ambiguitate. 10 septembrie, când l-au semnat toate ţările implicate sau 10 decembrie, când l-a semnat România. Aş înclina spre a doua variantă.

A rămas descoprită tocmai prima unire cu ţara a unei provincii româneşti. Moldova dintre Prut şi Nistru, ocupată de Imperiul Ţarist în 1812, în urma trădării lui Manuk bey şi revenită la patria mamă prin hotărârea Sfatului Ţării la 27 martie 1918. După lovitura de stat, numită apoi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, primul act al lui Lenin a fost decretul asupra păcii. Dat imediat a doua zi după preluarea puterii. E 26 octombrie/8 noiembrie. Care a dus la pacea de la Brest-Litovsk, 3 martie 1918. În urma încetării focului şi a armistiţiului din 15 decembrie. De fapt această grabă a fost consecinţa inţelegerilor secrete între kauserul Wilhelm II, prin intermediul serviciilor secrete ale Reichului, cu liderul bolşevic. Aflat la acea vreme în Elveţia. Sonsorizat generos de serviciile secrete germane. De unde a fost transportat în vagon plumbuit la Petrograd. În schimb, se angaja ca odată ajuns la putere, să încheie pace. Nu discutăm aici păcăleala pe care Reichul a suferit-o. căci, după abia ceva mai mult de jumătate de an, tratatul de la Brest-Litovsk a devenit caduc. A fost şi şansa României, tratatul de pace cu Germaniei anulând explicit juridic pacea de la Bucureşti. Din fericire nesemnată de regele Ferdinand. Bref, Rusia sovietică fiind retrasă unilateral din război n-a participat la tratatele de la Versailles. Era încurcată în războiul civil şi oricum n-avea nici un interes direct deocamdată. Consiliul Suprem Interaliat a purtat cu Rusia tratative oficioase reprezentând interesele României. Urmare a cărora s-a ajuns la înţelegerea mutuală că după instalarea în Rusia a unui guvern recunoscut de Liga Naţiunilor, urma să se desfăşoare tratative cu regatul României pentru stabilirea graniţei comune. Condiţia sine qua non  fiind a nu se contrazice decizia Sfatului Ţării de unire a părţii răpite în 1812 cu patria mamă. Cine-l cunoaşte cât de cât pe Lenin realizează că acesta n-a avut nici un moment de gând să respecte această înţelegere. După ce ratase distrugerea României cu mâna armatei roşii maghiare. După ce ratase şi o tentativă secretă de asasinare a regelui Ferdinand. Şi mai ales după ce refuzase înapoierea nefericitei depozitări la Moscova a tezaurului României. Sub pretextul sfruntat că, aparţinând poporului român, va fi înmânat unui eventual guvern al acestui popor. Şi, deloc de neglijat, după ratarea distrugerii României cu mâna armatei austro-ungaro germane în vara lui 1917. Când armata rusă, în plină descompunere, ca urmare a intensei activităţi a agitatorior bolşevici (plătiţi, via Lenin, de serviciile secrete germane) lăsaseră decoperită armata română în triunghiul morţii. Nu pun în discuţie buna credinţă a diplomaţiei aliaţilor, ci naivitatea lor.

Neacoperirea juridică a graniţei pe Nistru avea să fie plătită în varalui 1940, în 1944 şi la tratatul de pace după WW II. Şi, în fine, în 1975. Când Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană de la Helsinki a statutl inviolabilitatea frontierelor. Acest instrument internţional a devenit între timp caduc după 1990. Dar a fost călcat între 1991-95, apoi în 1999 şi mai ales în 2014.

Nu discutăm că acum guvernul Orban Viktor denunţă fără jenă tratatul de la Trianon. Cine cunoaşte mentalitatea celor pe care acest premier îi condce nu se pot aştepta la altceva. Trebuie doar să completămm contenciosul bilateral cu episodul conflictului decis de Diktatul de la Viena (30 august 1940). Conform căruia partea de nord vest a României a fost ocupată manu militari de Ungaria condusă de amiralul Horthy. Cl care, ca regent, oferise, cu 5 ani înainte, regelui Carol II coroana Ungariei. Nimeni nu poate dovedi dacă bonam fidem sau nu. efectele pe teren ale diktatului au fost lichidate de facto pe 25 octombrie 1944 (coincidenţă, întâmplătoare sau nu, de ziua aniversară a regelui Mihai), când armata română, eliberând Careii, a acoperit recuperarea teritoriului cedat. Iar de jure la tratatul ulterior de pace. Evident, decizia a aparţinut lui Stalin. Care a menţinut-o în rezervă, drept condiţie a acceptării guvernului Petru Groza. 

Să revenim un moment la disputa asupra conditiilor cerute ultimativ României la negocierile aferente tratatului de la Saint Germain-en-Laye. După ocuparea şi anexarea teritoriului moldovean din Ţara de Sus, de către Austria, în 1774, în urma războiului ruso-turc (1786-1774), încheiat prin pacea de la Kuçuk-Kainargi, administraţia habsburgică a schimbat fundamental structura etnică, de cult şi în mai multe privinţe. Sunt de înţeles pretenţiile Austriei ca România, beneficiara juridică a renunţării la pretenţiile asupra acestei provincii (ridicată la rang de ducat dependent de coroana habsburgică), să respecte un set de condiţii. A căror formă explicită n-am găsit-o in spaţiu documentar accesibil. Dar care erau inacceptabile pentru România. Cum spuneam, ultimatumul pe care Consiliul Suprem Interaliat a forţat demisia prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, şeful delegaţiei române la tratativele generale de pace. Cum s-a ajuns la numirea lui Vaida-Voevod ca prim-ministru? Omul politic transilvan, fost deputat în dieta de la Budapesta, fusese cooptat în delegaţie. În vara lui 1919 el a fost, de acord cu Brătianu şi, probabil şi cu binecuvântarea regelui Ferdinand, iniţiat şi acceptat ca membru al lojei Ernest Renan, aflată sub obedienţa Marelui orient al Franţei. Astfel a putut funcţiona ca interfaţă de comunicare cu o mare parte a delegaţilor, cu statut similar. Mai ales cu piesele grele, care decideau mai totul. Limbajul comun a facilitat soluţionarea asperităţilor şi Vaida-Voevod a putut semna, desigur cu acordul lui Brătianu şi Ferdinand, tratatul. Apartenenţa mai departe la lojă şi activitatea în cadrulacesteia rămân contriversate. Negate de omul politic, în conjunctra politică a anilor 30, confirmate de alte surse. Dar aceste aspecte se îndepărtează de tema articolului şi nu voi continua investigaţia.

Poziţia unui medalion ca cel anunţat, ca schiţă de portret al lui Bela Kun, ar fi la finele articolului. Ca addendum. Dat rostul articolului nu e atât dezvoltare temei centenarului care ne consfinţeşte juridic Marea Unire. Cât seia halucinantelor reacţii oficiale la acest centenar. Voi lăsa, aşadar, abordarea acestui subiect pentru final. Inserând addendumul biografic înainte de acest final.

Născut în 20 februarie 1886, la Hodod, satul Lele (zona Satu mare) ca Béla Cohen (magh. Kohn), după alţi autori la Cehul Silvaniei. În 1904 şi-a maghiarizat numele devenind Kun. Educat la colegiul din Zalău, apoi la Cluj. Unde a fost premiat pentru eseul despre Petőfi Sándor. Ca participant la război, a căzut prozonier în 1916. Într-un lagăr din Ural şi-a desăvârşit propensiunea de stânga din perioada clujană, devenind bolşevic. Eliberat după lovitura de staat a lui Lenin, a co-fondat grupul maghiar al partidului comunist, predecesor al partidului comunist maghiar. Deşi l-a cunoscut direct pe Lenin, şi-a găsit locul în aripa bolşevică ultraradicală, care dorea continuarea războiului, cu intenţia de a-l transforma în revoluţie bolşevică cel puţin europeană. Lenin nu era doar legat de angajamentele faţă de serviciile secrete germane, care-l şi sponsrau masiv, dar a văzut departe capcana în care avea să cadă Germania şi a mers pe drumul său. Începutul războiului civil l-a prins în Rusia plănuind luarea puterii în Ungaria. Unde s-a întors pe 16 noiembrie 1918. Cu bani de la bolşevici. Ajunse în închisoare, unde avea o paradoxală libertate de actiune. Ungaria primi o notă. De la lt-col Fernard Vix, care cerea retragerea oricăror forţe militare înăuntrul graniţelor stabilite de Consiliul Suprem Interaliat. În pregătirea tratatului de pace. Pe 19 martie. Refuz total. Demisia guvernului. Pe 21 e proclamată republica ungară a sovietelor. Ca ministru de externe, Béla Kun e omul forte. Ce-a urmat a fost narat mai sus. După schimbul de prizonieri din iulie 1920, între Austria şi Rusia sovietică, a fost trimis de partidul comunist rus în Crimeea. Unde a instalat aceeaşi teroare pe care o practicase în Ungaria. Cu aprobarea lui Lenin, fără îndoială.

Apoi, ca emul al lui Grigori Zinoviev, e trimis în Germania pe linie de Komintern. Campania, cunoscută ca Acţiunea martie (1921), se sfârşeşte cu eşec. Lenin însuşi îşi reproşează a fi atribuit responsabilităţi acestui în fond aventurier ceea ce va fi dus la ratarea revoluţiei bolşevice în Germania.

Până la arestarea sa, în 1937, de către NKWD, fiind denunţat ca troţkist, activitatea sa în cadrul Komintern a avut nu puţine schimbări de azimut. A fost executat după un tipic proces stalinist secret. A fost reabilitat în 1956, ca element punctual al destalinizării dirijate de Hruşciov.

Închei cu o listă absolut inimaginabilă. Evit cuvântul halucinantă, mult prea uzat de mass media de câţiva ani. Parlamentul votează, pe 13 mai, o lege privind ziua tratatului de la Trianon https://romania.europalibera.org/a/parlamentul-voteaz%C4%83-legea-ziua-tratatului-trianon-kelemen-hunor-pentru-maghiarii-din-rom%C3%A2nia-a-fost-o-triste%C8%9Be-enorm%C4%83-/30609626.html

Pe 19 o trimite preşedintelui, cu rugămintea e a fi promulgată înainte de 4 mai, centenarul semnării tratatului. Nici o reacţie. Dar pe 5 iunie preşedintele contestă legea la CCR!!!

De-ar fi numai atât, românii sunt obişnuiţi ci comportarea antinaţională a reşedintelui. Dar ministrul de externe interzice tuturor ambasadelor să facă orice gest care să amintească aniversarea centenarului!!! Acelaşi ordin inimaginabil pleacă spre toate filialele ICR!!! O emisiune filatelică ce notifică evenimentul e interzisă la difuzare!!! Asemnea ultraabsurdităţi nu pot fi decse exclusiv la nivelul statului român. Decizia generică trebuie să plece de la alt nivel. Faţă de care, începând de la eşalonul suprem, întreaga structură statală decidentă se vede a avea o atitudine umil pasivă. Las aprecierea analitică pe seama cititorilor. Repetând butada: cititorii mei, oricât de puţini, sunt mai inteligenţi decât ai lor.

Azi două subiecte. E o premieră. Primul. A murit IPS Pimen. La 90 de ani. La o lună  după infectarea cu SARS Cov 2. Petrecută la institutul Matei Balş. Unde a fost subiectul mai multor proceduri, inclusiv cu plasmă recoltată dde la pacienţi vindecaţi. Dece fac din asta un subiect de blog? Deoarece reacţia publicului e o dovadă a infectării acestuia cu propagandă ostilă. N-am auzit de când e internat, decât acuze de turnătorie la adresa lui. Doar unul-doi deţinători de cont decenţ au amintit că arhiereul îl invitase, în 1992, pe regele Mihai, ffie şi acesta odihnit, să petreacă Paştele la o mânăstire suceveană. Ceea ce era, cumva, o sfidare la adresa lui Ion Ilici Iliescu.

Dar aceste elemente nu sunt decât decorul. Esenţialul se află în ştirea că exmitroplitul se pregătea de o vreme de acest inevitabil moment. Pusese să se facă o raclă din lariţă (care, datorită conţinutului mare de răşină va pitrezi mai târziu decât multe alte esenţe lemnoase) şi se ruga regulat la viitorul mormânt.

Voi marca acest moment re-publicânt un foarte vechi reportaj al singurei călătorii-pelerinaj de-a lungul mânăstirlor bucovinene.   

O ocazie profesională m-a adus, în apropiere de Sânziene, în preajma mânăstirilor bucovinene. Mai întâi a fost Dragomirna, înfiinţată, zice ghidesa (doctorat în specialitate) de un fost soldat, nu rar model mediaval. Ca prim contact cu specificul, remarc apropierea zidurilor de incintă de biserică şi îmbrăţişarea strânsă a dealurilor înconjurătoare. A doua zi, după amaiză, conjugat armonic cu aspectul profesional, două muzee: cel judeţean din Suceava şi un surprinzător muzeu al apelor, în Fălticeni, întemeiat de academicianul Mihai Băcescu. Înăuntru, o bijuterie rară: un glob pământesc, cu diametru de cca 2 m, cu relief la scară: 1 cm înălţime = 2000 m. relieful se prelungeşte sub oglinda, de plastic transparent, a oceanului planetar. Dorsalele oceanice se văd ca o imagine de satelit, prelucrată de calculator. Gazdele ne dau întâlnire, cu humor, peste 1 milion de ani, când Atlanticul va lua locul Pacificului, ca întindere. Intermezzo în casa – muzeu Ion Irimescu. Maestrul a lăsat dalta după 90 de ani. Un superb bust de bronz, simbol al Bucovinei, pentru care pare să-i fi pozat Sofia Vicoveanca.

            A treia zi e exclusiv culturală. Putna, Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţul. La Putna, impresionează, în muzeul mânăstirii, piesele textile, cu nume complicat, care împodobiseră, cu jumătate de mileniu în urmă, mormintele lui Ştefan şi a 2-3 soţii. Conservarea aprinde discuţii. Se cade de acord că cel mai probabil model e ionizarea, fie şi în doze infime, a metalelor preţioase trase în fire, alături de lânuri. Se cunosc proprietăţile bactericide şi fungicide ale argintului ionic, otravă catalitică. O hartă a Moldovei de pe timpul lui Wladislaw Jagello şi Alexandru cel Bun, când liftele (lituanienii) erau abia creştinaţi. La Suceviţa, ctitorie a Moghileştilor, se simte, paradoxal, umbra lui Mihai Viteazu’, adversar al lui Ieremia. Aflăm că tricolorul provine de la Rudolf II, împăratul la curtea căruia Johannes Kepler, pe lângă sinecura astrologică, a avut timp să potrivescă tabelele planetare, moştenite de la Tycho Brahe, pe elipsele celor 3 legi. Mânăstirea e ctitorită la câţiva ani după deja depărtata asasinare a lui Mihai, în chiar anul publicării celei de-a 3-a legi. Roşu, galben şi albastru au fost culorile de email (smalţ) ale blazonului lui Mihai. Conexiunea e imediată: Tricolorul, inventat la 1848, de francmasonii naţionalişti, nu poate proveni decât de la fratele Bălcescu, doctor în Mihai Viteazu. Paşoptiştii au ales un inspirat simbol amintind de uniunea politică avant la lettre. Ghidesa admite raţionamentul ca fiind plauzibil. Picturile sunt din ce în ce mai colorate, dar păstrează aerul de miniaturi tipografice. Meşterii medievali au preluat o doză discretă de bizantinism. Moldoviţa e cea mai apropiată de ideea de grădină, parcă în ciuda vecinătăţii concentraţionare pentru aşa zişii chiaburi din anii ’50.

            Şi, în sfârşit, perla Voroneţului. Primul şoc: imediat în afara zidurilor, mai părăginite decât ale tuturor celorlalte, un mic obor, cu kitsch-uri folcloroide. Se zice că în zi de târg nici nu se mai aude toaca mânăstirii. De altfel, în toate celelalte, călugării sunt puţini, din generaţii care nu prea mai au habar de mare lucru, comerţul cu pliante şi iconiţe kitsch parazitând senin atmosfera încă naturală, graţie doar soarelui şi ploii. Şi, totuşi, ploaia îşi ia dijma. Infiltraţiile de umiditate din pământ au depăşit temelia şi un strat de un sfert de metru de la baza frescei a transformat ireversibil celebrul albastru de Voroneţ în verzui coclit. Înăuntru se lucrează la restaurare, schelăria ocupă naosul şi celebrul portret al lui Ştefan nu e accesibil. Pe zidul exterior din spatele altarului, o alegorie aporistică a Judecăţii de apoi: Sfântul Petru, piatra pe care Mântuitorul avea să construiască Biserica Universală e la good guys, pe când latinii aşteaptă rândul la focul gheenei. Spiritul vindicativ al dreptei credinţe se conservă peste secole mai bine ca textilele tombale: ghidesa aminteşte singurei catolice din grup de cruciada din secolul XIII. Ecumenismul nu pare să aibă şanse în inima simbolurilor spirituale ale unui ţinut de vis. Şi, totuşi, în plină Suceavă, Biserica Catolică, afişează, cu discretă mândrie, numele câte unui monsenior cu nume germanic, iar contemporanii recunosc (ghidesa y compris) urmele lăsate de nemţi, ca ordine şi tot ce decurge de aici.

            Bucovina ospitalieră nu e atinsă de secetă în măsura Bărăganului. Simbolurile sufletului carpatin, privite de aproape, se relativizează ineluctabil, iar privite de suficient de departe nici nu s-or vedea.

Al doilea subiect. La câteva zile după sărbătorirea sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena realizez că n-am scris niciodată despre ei. 

În jurul trecerii dintre secolele III şi IV Imperiul Roman se afla în faza lentă a divizării. Fără a fi formal divizat încă. 4 figuri se aflau în vârf. Doi Auguşti + doi Cezari. Un soi de secunsi, aceştia din urmă. Luptele dinte ei fiind inevitabile. Una dintre acestea, dintre Constantin, care avea ulterior să fie numit Cel Mare, cu Maxenţiu, luă aspect militar şi fu decisă de o bătălie. De la podul Milvius, peste Tibru. 28 octombrie 312. Asupra semnului ceresc legat de această bătălie circulă cel puţin 2 versiuni. Nu voi încăra materialul cu numele celor 2 autori. Nici cu cele 2 scenarii. Ce au comun e viziunea unui semn ceresc. Relatările au intrat în legendă, iar sub influenţa secolelor creştine semnul a devenit cruce. Cruce latină, după unii, cruce coptă (cu ansă), după alţii. În relatările originale era numit coeleste signus dei şi reprezenta monograma chi-rho (un X traversat de un P, sau christograma, primele 2 litere mari ale numelui XPIΣΤΟΣ în greacă). N-o să intru în discuţii de adâncime, dacă în 312 greaca achiziţionase limbajul creştin. Concluzia e că un simbol creştin avea, la momentul bătăliei, semnificaţiii majore pentru tetrarhul ce va redeveni, după victorie, împărat unic. Probabil sub influenţa mamei sale, Elena, care era dovedit creştină.  

Stăpân pe situaţie la cel mai înalt nivel, Constantin termină imediat constructia celebrei Bazilici începute de Maxenţiu în 308 (monument roman care a rămas în istorie ca Basilica del Masenzio şi unde s-au desfăşurat competiţii la Olimpiada de la Roma, în 1960).

În istoria de suprafaţă, momentul cheie e emiterea edictului de la Mediolanum. Milanul de azi. Care acordă libertate de cult. Nu special creştinilor, dar aceştia vor ajunge repede religie de stat. În realitate, emanciparea creştinilor a avut loc în cel puţin 2 momente. Ultima mare perseccuţie a creştinilor s-a datorat lui Diocleţian. Augustus de răsărit. Cu Galerius, ginerele său, ca Cezar. Toţi tetrarhii edictează, în 303, sistemul de prigoană, incluzând confiscarea tuturor proprietăţilor. Cu biserici şi odoare preţioase cu tot. Dar întâi de toate cu ucideri în masă. Constantin, Cezar de apus, cunoaşte direct, astfel de acte şi se apropie de creştini. Mandatul de Augustus al lui Diocleţian expiră în 305, prigoana continuă. Galeriu, grav bolnav, semnează în 3011 un edict care permite creştinilor să-şi exercite cultul, cu condiia de a se ruga pentru sănătatea împăraţilor. Actul e contrsemnat de constantin, din funcţia omologă de apus. După eliminarea rivalului la putere Maxenţiu, mort în bătălia decisivă de la Pons Milvius, în februarie 313 semnează, împreună cu Licinius, devenit Augustus de răsărit, cu ocazia căsătoriei acestuia cu sora lui Constantin, o scrisoare către conducătorii provinciilor întregului imperiu, care stabilea toleranţa religioasă. Circulă două documente, de-a lungul verii lui 313. În greacă pe teritoriul răsăritean, în latină pe cel apusean. Istoricii perioadei, Eusebiu din Cesareea şi Lactanţiu, le echivalează, considerând diferenţele ca provenind din traducere. Căsătoria fusese baza alianţei celor doi Auguşti împotriva lui Maximin Daia (nepot de soră şi urmaş al lui Galeriu). O scurtă istorie a actului care a căpătat numele de edictul de la Milan este aici:

file:///C:/Users/RIM/Downloads/Edictul_de_la_Milano_313_mai_mult_decat.pdf.

Este socotit actul de naştere oficial al creştinismului instituţional. Reinstituind instituţia imperială după desfiinţarea tetrarhiei, Constantin şi-a asigurat puterea persoală necontestată. De la tolerarea creştinismului, ca act politic pragmatic, a trecut la susţinerea explicită a acestuia. S-a implicat inclusiv în sfera teologică şi dogmatică, în curs de aglutinare. În 325, la numai 12 ani după actul de toleranţă nediferenţiată, a convocat la Nicaea (azi Iznik, în Turcia), primul conciliu sau sinod ecumenic. Invitaţi fiind toţi episcopii de pe cuprinsul Imperiului. Numărul acestora diferă, de la autor la autor. E acceptat cumva convenţional numărul de 318, după numărul bărbatilor înarmaţi ai lui Avraam (Abraham, Îbrahîm) din Geneză. În realitate trebuie să fi fost mult mai mulţi.

Scopul sinodului a fost realizarea unităţii dogmatice a Bisericii creştine. Necesitate instituţională odată cultul fiind consacrat legal. Atât p plan intern, ca muşcare, dar şi pe plan politic, la nivel imperial. Contradicţia internă era între doctrina episcopului Arius din Alexandria (care a supraviţuit multă vreme sub numele de arianism) şi cea a marii majorităţi a teologilor creştini. Arius nega ceea ce teologia numeşte consubstanţialitate. Adică identitatea de fiinţă între Dumnezeu şi Iisus. Deciziile adoptate la Nicaea au consfinţit conceptul fundamental al dogmei creştine, Trinitatea, sau Treimea: Dumnezeu tatăl, Fiul şi Sfântul duh/spirit. Totodată au definit caracterul Orthodox (Drept credincios) şi catolic (universal) al Bisericii. Ca summum al deciziilor sinodului ecumenic s-a stabilit Credo-ul (crezul). Acesta a fost modificat, cu un spor de precizie, în 381 (Crezul de la Constantinopol).

Ulterior a mai apărut o diferenţă, care avea să separe cultul răsăritean de cel apusean. Conciliul regional de la Toledo (589) a adăugat în versiunea latina a Crezului cuvântul filioque. Sfântul duh/spirit purcedde, conform acestei expresii, de la Tatăl şi de la Fiul. Răsturnând triunghiul Trinităţii. Această modificare aparent insignifiantă a stat la baza viitoarei Schisme între cele două Biserici. Care a învrăjbit aprope un mileniu mişcarea creştină. Dar acest aspect excede subiectului adoptat. Care este schitarea rolului sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena în edificarea Bisericii creştine.

Spuneam că Elena, mama lui Constantin, deci soţia lui Constanţiu Chlorus, era creştină înaintea fiului său. Împăratul îi încredinţează, conform relatării lui Eusebiu din Cezarea, biograf al acestuia, o misiune cât pelerinaj, cât diplomatică în ceea ce numim acum Orientul mijlociu. În 327. La Yerushalayim a dărâmat templul Afroditei (Venus în versiune romană) ridicat de Hadrian pe locul presupus al răstignirii. Pentru a-l estompa. Împărăteasa a făcut arheologie precum domnul Jourdain făcea proză. Fapt e că a descoperit posibilul mormânt al lui Iisus. A mai ridicat câteva biserici. Împăratul a ridicat pe acel loc un complex de biserici care a devenit Biserca Sfântului Mormânt. Demolată şi reconstruită de multe ori, de-a lungul secolelor. Cea mai recentă lucrare chiar la mormânt avu loc în 2016.

Noul Testament afirmă că Iisus i-ar fi spus pescarului Simon zis Chefa: tu vei fi piatra pe care-mi voi ridica Biserica. La câteva zeci de ani după evenimentele relatate. Saul din Tars, devenit sfântul Pavel, a conceput arhitectura ideatică a acestei Biserici. Constantin a patronat din altă perspectivă arhitectura bisericii. Şi şi-a completat opera ridicând o biserică din piatră reală, ca cel mai important loc de pelerinaj al aceleiaşi Biserici. Nu foarte mult după el, sfântul Augustin a desăvârşit opera. Dintre marii teologi ar mai de citat poate doar sfântul Tomasso de Aquino.

Cine a fost Zbigniew Brzezinski? Consilier pe probleme de securitate naţională al Preşedintelui Jimmy Charter. Fişa signaletică îl defineşte ca diplomat şi political scientist. Prefer să las termenul netradus, o versiune românească de dicţionar ar suna lipsit de supleţe. Polonezii pe care i-am cunoscut în România îl calificau sugestiv cel mai competent sovietolog american.

A trăit până în urmă  cu 3 ani. la 89. Ceea ce mă determină, dacă nu chiar mă obligă să mă întreb în ce măsură a realizat Marele eşec al diagnosticului pe care l-a pus în 1988-89 în cartea Marele eşec – naşterea şi moartea comunismului în secolul XX (tradusă de Editura Dacia, în 1993). Eşec care înseamnă mai mult decât o eroare de apreciere.

Dece?

Deoarece comunismul nu numai că n-a murit. Ci a evoluat la o formă faţă de care cea istorică, ce ajunsese a controla cea mai mare parte a planetei – ca suprafaţă şi populaţie, dacă nu ca nivel de dezvoltare, cu toată forţa sa de cucerire, a fost primitivă şi ineficace.

Cum a putut cel mai competent sovietolog american, fie şi cu potenţialul mental afectat de vârsta înaintată, să nu sesizeze înrudirea genetică dintre comunismul clasic şi globalismul neomarxist?

Înainte de a aborda limitarea naturală a intelectualului polono-american a înţelegerii comunismului post sovietic, să reprivim comunismul, ca fenomen al secolului XX nu din perspectiva aşa numitului socialism ştiinţific, ca parte a marxismului clasic, ci din perspectiva comună a celor ce l-au trăit. Cred că o cale pragmatică de înţelegere a naturii, a esenţei unui fenomen social e pătrunderea de din afară a acestuia. Inclusiv de a-i testa rezistenţa la critică. Generaţia mea a fost obligată să urmeze cursuri de marxism. Pe cel puţin 3 nivele. De la alfabetul soi disant teoretic, în liceu şi facultate, la învăţământul de partid, destinat formării cadrelor la rutinierul învăţământ politic, de care nu era scutit nimeni. Cum acest text nu e – şi n-ar avea sens să fie – un rezumat introductiv al marxismului, nu vom pomeni de ceea ce teoria marxistă numeşte izvoarele sale. În particular ceea ce marxismul numeşte socialism utopic. Oricât de tentantă ar fi referirea la Jules Verne, probabil cel mai eficace propagator al modelului falansterian la nivel popular. În vom aborda pe Marx dintr-un unghi aproape necunoscut. Cel al pastorului Richard Wurmbrand. Care, ca biograf, s-a singularizat faţă de pletora celor pe care i-am putea numi biografi de sistem. În cartea Marx şi Satan (1976, reeditată postdecembrist n cadrul unei colecţii editoriale) pastorul lanseză că părintele marxismului ar fi demarat opera sa deliberat distructivă în urma unui eveniment din tinereţea sa. Pe care nu-l vom pomeni. Cei interesaţi au la dispoziţie onformaţia internaturică. Lăsând la o parte pretinsele izvoare ale marxismului, sistematizate a posteriori, să ne concentrăm asupra esenţei marxismului. Stimularea, cultivarea şi exacerbarea instinctului antiuman. Care strabate întreaga istorie de până la finele secolului XX a comunismului. Pe scurt, ura. Ura împotriva cui are. Tot ce are oricine e rezultatul nu al muncii, ci al furtului. Deci merită furat. La deea asta simplă, în limbaj popular, se reduce esenţa marxismului.

Critica marxismului în cadrul marxismului ar avea acoprire istorică. Oricât de inuman, oricât de distructiv, Marx a fost logic. Ca orice neamţ care se respectă. Plecând de la conceptul de exploatare, răul social îl socotea a fi capitalul. Sursa aşa zise exploatări. Deci deţinătorii de capital. Marx diferenţia la limită pe marii deţinători de capital de cei mici. Pe care, în termenii economici de azi i-am numi antreprenori. El i-a numit pe toţi exploatatori. Prin antinomie, muncitorimea, socotită exploatată (şi a si fost), fu creditată ca depozitară a celei mai înalte conştiinţe sociale. Numită proletariat. Fără îndoială, dezvoltarea capitalismului a trecut, inerent, prin etape de nedreptate socială. Dar lipta firească împotriva acesteia a luat forma logică a muşcării sindicale (trade unions în Anglia secolului XIX), din care s-au dezvoltat partidele laburiste. Adică ale muncii. Ei, bine, muşcarea comunistă a tratat acceste structuri ca adversare. Numindu-le chiar trădătoare. Deja de la celebrul Manifest al Partidului Comunist (1848) Marx nu şi-a ascuns principiul fără echivoc. Societatea existentă trebuia distrusă. Implicit acumularea de valori, cu tot cu cele materiale la un loc, trebuiau distruse. Pe cale violentă. Şi instituită dictatura proletriatului. Corifeii bolşevismului, Lenin, Trotky eiusdem farinae au contrazis ideea logică a lui Marx, că revoluţia mondială va izbucni în ţara cea mai dezvoltată. Id est Anglia. Cu ajutorul servicilor secrete germane, la ordinul ultranaivului Kaiser, Lenin, liderul factiunii bolşevice a Partidului socialist, a confiscat puterea prin cunoscuta lovitură de stat. Pe care au numit-o Marea Revoluţie Socialistă. Clamând apoi invenţia lor teoreticcă a schimbării originii procesului de demolare socială. Dar, păstrând în rest toate principiile enunţate de Marx.   

Comunismul a fost şi mai este apreciat greşit. Nu aşa zisul egalitarism e definitoriu. Ci alte două elemente. Organic articulate. Cultivarea urii şi ateismul. De fapt anticreştinimul. Căci imperiul roşu, ruso-sovietic, a coopperat cu islamismul impotriva Occidentului. Unde şi când am întâlnit în premieră istorică aceste două elemente? Cu ceva mai bine de un secol înainte de puciul leninist. În Revoluţia Franceză. Dece nimeni n-a remarcat, nici la prezentul epocii, nici din perspectiva secolului XX, natura distructivă a acestui eveniment major? Din 2 motive. Pe de-o parte omenirea a fost sedusă de strălucitoarea trinitate liberté-égalité-fraternité. Pe de alta, societatea franceză era osificată. Chiar privită prin prismă marxistă, forţele vii ale naţiunii nu ma încăpeau în grilajul structurii feudale. Şi asta la un secol de la revocarea edictului din Nantes. Dar o mişcare progresistă s-a bazat, prea devreme, pe cei 2 piloni, cultul urii şi anticreştinismul sub forma ateismului, care abia urmau să se constituie ca bază pentru teoria marxistă după jumătate de secol, pentru a fi aplicaţi de bolşevismul leninist.

Unde mai greşeşte Brzezinski? El amestecă două elemente doar conjunctural şi temporar (timp de un alt secol) conjugate. Sistemul comunist, da. Dar acesta n-ar fi funcţionat fără imperialismul mesianic rus. Concluzia aparent logică a lui Marx, că revoluţia mondială ar fi trebuit să izbucnească în Anglia, era profund greşită. Căci dincolo de contradicţia, reală, dintre muncă şi capital, în fond Anglia primei revoluţii industriale născută, Angliei i-au lipsit, la nivel de forţe determinante, cultul urii şi războiul anticreştin. Peren originală, civilizaţia engleză a rezolvat în manieră proprie etapele contradcţilor interne ale cultului creştin apusean. Începând cu inventarea Bisericii Anglicane. Ateismul ar fi fost o formă de rezolvare radicală a contradicţiilor antagoniste (dece n-am folosi concepte marxiste, dacă ele fac posibilă înţelegerea unor fenmenologii?) apărute în sânul creştinismului apusean. N-a fost nevoie, deoarece mişcări precum metodismul wesleyan, presbiteriansmul, puritanismul (chiar dacă acesta a dus la un război civil şi la regicid), ca să ne limităm la aceste exemple, au menţinut ethosul creştin în stare neantagonică.

Dar alte fapte, pe alte locuri, ne-au permis să observăm eroarea lui Marx. Anume forţa de penetrare a marxismului sub formă violentă pe aproape două continente. Puteam spune 3, dar in Africa ruşilor le-a mers mai scârţâit. În Asia au ajuns la putere statală după al doilea război mondial în China, Korea de Nord, Vietnam şi pe aproape în Laos, Cambodja (Kampuchia), Birmania (Myanmar). În America de la sud de Rio Grande, America Latină, au Cuba, temporar Nicaragua, dar controlează gherile marxiste aliate ccu cartelurile de droguri în destule ţări din zonă. E adevărat că această parte a bicontinentului american rămâne şi azi nominal catolică. Dar catolicismul latino-american e numit teologia eliberării. De nuanţă accentuat stângistă.

Sovietologul americano-polonez s-a limitat la analiza imperiului rus de-a lungul secolului XX. Sigur, e important, dar e prea puţin. Dar mai ales, concluzia morţii comunismului e total eronată.

Faza comunistă nu e deccât una şi nu neapărat cea mai agresivă fază a imperiului rus. Odată ajuns, prin extindere dominatoare, la cea mai mare suprafaţă statală de pe planetă, e mai mult decât greu de imaginat un proces istoric a cărui finalitate să fie extincţia acestui imperiu. Ceea ce lipseşte de sens ideea de moarte a comunismului.

Comunismul trebuie considerat din perspectivă ecologic-evoluţonistă. Există specii dispărute. Mai mult, zilnic dispar specii. Majoritatea ca urmare a acţiunii distructive, antiecologice, a speciei umane. Dar, de pildă, rechinii – ordinul Selachimorpha, cu cel puţin 300 specii (după unii autori peste 400) sunt extre de vechi. conform datării fosileleor, ar fi apărut în oceanul planetar cu 400 milioane de ani în urmă. Şi la câte specii există, pare extrem de improbabil să dispară spontan înafara unei megacatastrofe planetare.

Dacă am numi prezentul acestui început de secol şi de mileniu ca postcomunist am greşi. Comunismul e mai viu decât în timpul războiului rece. Şi se manifestă acum simultan pe două planuri. Unul inerţial, celălalt mutant. Centrul de greutate al primului e China. Statul nu doar cel mai populat, dar aproape cel mai puternic economic. Şi nu doar atât. Ci invulnerabil economic. Căci economia occidentală, liberală, se bazează pe respectul conceptului de proprietate intelectulă. Legiferată. Presupunând sancţiuni instituite pentru nerespectare. Sigur că această stare de fapt nu e 100% valabilă, dar e cel puţin principial valabilă. China posedă o masă economică aşa de mare, încât dacă nu vrea sa respecte proprietatea intelectuală îşi poate permite să n-o respecte. E practic imună la sancţiuni. Pe plan militar, la nivel convenţional, doar Rusia şi USA o depăşesc. Dar nu mult timp. Timpul curge în favoarea Chinei. Pe plan neconvenţional (război hibrid) e practic imposibil să evaluăm. Probabil aici Rusia deţine supremaţia. Şadar, China, plasată într-o poziţie de prim rang în valoare absolută, dar cu o viteză de ascensiune care le depăşeşte pe celelalte, are un regim comunist. Dar un comunism aproape paradoxal. De 40 de ani China, păstrându-şi natura autoritară a sistemului de putere, a trecut la economia de piaţă. Pentru cine se miră (şi mă cam mir că nu se miră nimeni), explicaţia mea e elementară. La o asemenea megamasă (popupaţie, economie, dar mai ales diversitate), orice liberalizare politică ar duce cu probabilitate greu de blocat la fisiune. Numai un regim autoritar poate asigura coeziunea statului. Cu toate consecinţele. Cea mai evidentă – secretomania instituţională. Care apropie reactia regimului sovietic la catastrofa de la Cernobyl de reacţia regimului chinez la debutul exploziei biologice ajunsă la nivel de pandemie.

Celelalte state comuniste nu contează, practic. Regimul nord Korean nu e mai mult decât un apendice al Chinei (fără pavăza acesteia n-ar fi rezistat), Vietnamul trage avantaje din duritatea regimului, dar manevrează pe nesimţite spre deschidere. Sigur ca viitoarea criza economca globala ar putea declansa aparitia unor efemere regimuri comuniste în cateva tari.

Al doilea plan pe care se manifesta azi comunismul e mult mai subtil, chiar mai greu de recunoscut si sigur mult mai periculos. Iată scurta lui istorie. Înccadin anii 70, dar cu certitudine din anii 80 mediul universitar american era dominat de stânga. Campania electorală a fostului hippy Bill Clinton a rupt câteva tabu-uri. Câteva cutiuţe ale Pandorei (n-o sa le numesc, le las la mintea cititorilor realişti) fost-au deschise cu scop electoral. Poate, cu toate aceste încălcări tacite ale regulii jocului american, n-ar fi ajuns un hippy la Casa Alba dacă aritmetica electorală n-ar fi fost măsluită de surprinzătoarea – şi singulara! – terţă candidatură a miliardarului Ross Perot. Dar odată mişcate din locul lor străvechi, rocile au început să se rostogolească. Stânga intelectuală a ieşit triumfătoare din cabinete şi a erupt în viaţa curentă. Corectitudunea politică, ce asigura dictatura stângii mediu universitar, a devenit incredibil de repede instrumentul dictaturii vieţii americane. Oarecm paradoxal, având în vedere antiamericanismul pe diverse tonuri europene, Europa a asimilat mult mai rapid şi mai plenar instrumentul corectitudinii politice. Intrumentl cui? Sau al ce? Al ceea ce deja e numit explicit globalism neomarxist. Dece? Adică dece Europa s-a aliniat mai prompt noului comunism? Din 2 motive. Sa nu uităm cum defineam pilonii comunismului: cultul urii şi anticcreştinismul ca esenţă a ateismului. În Europa postbelică două curente politice au dominat. Creştin-democraţia şi Social-democcraţia. Să ne amintim că dincolo de Maurice Schumann, omul forte al construcţiei (vest)europene a fost creştin-democratul german Konrad Adenauer. Care a găsit în inflexibilul general Charles de Gaulle interlocutorul adecvat. Ei, bine, după ce unificatorul Germaniei, creştin-democratul Helmuth Kohl, a fost pedepsit pentru opera sa, în cei 8 ani ai preşedintelui hippy a dispărut desinenţa creştină şi s-a născut din neant PPE. Partidul Popular European. Cuvântul creştin a devenit… incorect politic… al doilea aspect. Frau Kanzler Angela Merkel a scos, cu abilă prestidigitaţie, de la naftalină, planul Kalergi. N-am de gând să dau detalii. În epoca internautică, bazele publice de date pot fi socotite ca aide-memoire. Pentru a umple o schema cu detalii, nu pentru a asimila o schema distorsionată.

Dar există un al treilea motiv al promptitudinii Europei. El se găseşte în cartea The Shadow Party. De David Horowitz şi Richard Poe. Pe care am mai recomandat-o de mai multe ori în diferite medii. Tradusă şi în româneşte. Cartea oferă un tablou amănunţit, umplând cu date schiţa de mai sus. Între altele, sub al cărui control sint majoritatea eurodeputaţilor, indiferent de partid.

Întrebarea care se pune de la sine e cum interacţionează cele două forme de comunism. Cel inerţial şi cel mutant. E o întrebare pentru viitor. Abordabilă pe măsura ce se adună informaţie.

Cum ultima ediţie a blogului pe anul în curs va fi rezervată unei priviri de ansamblu, iar precedentele au fost cronici literare, cred ca ar fi momentul ca pentru penultimul articol să revin la o categorie de subiecte a căror abordare s-a rărit cel puţin în ultimii 2 ani. Titlul generic al acestei categorii a fost – şi va continua să fie – Câte ceva despre… Nu tocmai articole de ştiinţă popularizată, dar nici foarte departe. Pe principiul că cine poseda informaţie coerentă şi fundamentată într-un anume domeniu al cunoaşterii şi vede că informaţia publică e oarecum precară în materie, are datoria să împărtăşească ce ştie.

Cititorul interesat, avertizat curent în fiecare dimineaţă de luni, când se reînprospătează articolele, poate răsfoi, din pagina blogului, cele peste 400 de articole. Cele mai multe dintre cele publicate în primii peste 2 ani s-au pierdut. Va putea identifica domeniile din care mi-am luat subiectele astfel intitulate.

Acum, aşa cum s-a văzut, discutăm despre vaccinare. Noţiuni, istorie, curente. Dece? Deoarece curentul antivaccinare, care e mai vechi decât se ştie, dar care creşte în influenţă în ultimii ani, are un efect negativ asupra sănătăţi publice. Măsurabil prin scăderea procentului vaccinat din populaţiile ţărilor avansate.

Să începem, cum fac de obicei, cu schiţarea cadrului. Bolile infecţioase sunt simultan un capitol de medicină şi un capitol de ecologie. Ca disciplină biologică. Al cărei obiect este totalitatea relaţiilor dintre organismul uman şi mediu. Punctual cu microorganismele patogene. Care sunt de 3 categorii: bacterii, fungi şi viruşi. Nu ţinem seama din perspectiva de interes de toxine. Se va vedea dece.

Care e mecanismul epidemiilor (şi, evident şi al pandemiilor). Sistemul imunologic al omului poate face faţă agresiunii patogenilor până la o limită. Determinată de raportul între randamentul acţiunii anticorpilor (dacă şi care există) şi randamentul reproductiv al patogenilor. Sistemul produce anticorpi pe timpul bătăliei cu agresorul patogen. Dar, de la un moment dat încolo, proliferarea patogenilor covârşeşte sistemul defensiv. Cu efecte până la letale. Nu posed informaţie asupra situaţiei la fungi şi la viruşi, dar în ce priveşte bacteriile, numai 3% dintre specii sunt patogene. Restul sunt fie în afara interacţiunii cu specia umană, fie indiferente, fie cooperante. Acestea din urmă sunt bacteriile simbiotice. Conchidem că bacteriile patogene sunt, de fapt, dezadaptate la organismul uman. Iar cele mai dezadaptate sunt tocmai cele care produc bolile infecţioase contagioase. Care dacă omoară omul, mor odată cu el.

Rezultă că pentru a schiţa istoria vaccinării, trebuie să începem cu istoria epidemiilor. Informaţie despre acestea există încă din antichitate. O primă epidemie de variolă ar fi fost documentată în timpul războiului dintre 2 imperii ale vremii: cel hitit şi cel egiptean. În vremea celui mai mare faraon, Ramses II, în umră cu 33 secole. Epidemia ar fi atins ambii beligeranţi. O singură sursă o pomeneşte. http://desprevaccin.ro/istoria-vaccinurilor/. Rămân necunoscute motivele pentru care alte surse, referitoare la o epocă istorică de mare notorietate, nu pomenesc epidemia. Dar există un argument indirect. Aceeaşi sursă citează cauza morţii unuia dintre urmaşii celebrului faraon, anume Ramses V (1157 B. Ch.): variola. Diagnostic stabilit în ultimii ani ai secolului XIX prin studii asupra mumiei faraonului. Ori acest amănunt e citat de mai multe surse disponibile. Nu avem certitudinea epidemiei care a decimat două tabere beligerante, ceea ce presupunea aglomerarea în spaţiul militar a multor zeci de mii de oameni. Dar avem certitudinea că peste 2 secole boala a ajuns până la alt faraon. Conform acestor menţionări, se pare că variola ar fi (fost) maladia epidemică cu cea mai lungă istorie. Considerată eradicată în 1977-1980, când a fost înregistrat ultimul caz letal. În urma combaterii ei seculare, prin imunizare empirică şi a campaniilor concertate de vaccinare odată cu dezvoltarea vaccinologiei.

Pentru a nu rămâne cu perioade cronologice aşa de îndepărtate în lunga istorie a variolei, să menţionăm epidemia care a lovit Atena în războiul peloponeziac (430 B. Ch.). şi care şi-a avut rolul, dacă nu decisiv cel puţin ponderal, în victoria Spartei. În toate aceste secole nu există referiri la combaterea bolii. Primele astfel de referiri apar în timpul construirii Marelui Zid Chinezesc. Deci în urmă cu cca un mileniu. Printre victimele acestei uriaşe opere s-au numărat şi cele ale variolei. Mortalitatea acesteia a început a fi limitată prin inocularea constructorilor cu forme uşoare ale bolii. Cei inoculaţi căpătau o anume rezistenţă la formele virulente. Tehnica de combatere empirică, pe tărâm imunitar, încă extrem de departe de vaccinarea propriuzisă, a străbătut secolele, de-a lungul şi de-a latul Eurasiei, sub numele de variolare.

Înainte de a reveni la combaterea variolei, să nu omitem catastrofala pandemie care a redus populaţia Europei cu 1/3 până la ½. Cunoscută ca ciuma neagră, sau bubonică, patogenul ei e bacteria Yersinia pestis. Iar vectorul^* ei sunt şobolanii. O specie foarte prolifică, de mare vitalitate şi răspândire. De fapt pandemia a pornit prin 1330, în Asia Centrală şi s-a propagat cu aceeaşi virulenţă spre India şi China, dar prin Orientul Mijlociu şi nordul Africii a ajuns în 1347 în Europa. N-au existat nici un fel de mijoace de combatere/limitare. Pandemia şi-a urmat cursul biologic natural, epuizându-se pe măsura scăderii virulenţei patogenului. Dar niciodată definitiv! În Europa au urmat alte asalturi, la intervale de ordinul deceniului. Începând din secolul XVI aceste reveniri s-au rărit considerabil, până la un nivel subcritic. Totuşi, la finele secolului XIX numai în India au murit cca 6 milioane de oameni de pe urma epidemiei redeclanşate. Să nu omitem că bateriologul rus Waldemar Haffkin a elaborat primul vaccin împotriva ciumei tocmai în perioada acestei epidemii. Cea mai recentă epidemie s-a derulat tot în India, în 1995! Se va observa folosirea celor 2 termeni. La jumătatea secolului XIV a fost o pandemie pe întreaga Eurasiei, celelalte au fost epidemii mai mult sau mai puţin locale. Istoria confruntării propagative a războiului biologic dintre specia umană şi patogeni microbiologici cunoaşte două foarte mari pandemii. Cea din secolul XIV e maximă. A doua e aşa numita gripă spaniolă, care în 1918, spre finele WW I a ucis între 25 şi 50 milioane de oameni.

Europa a mai cunoscut ulterior epidemii: tuse convulsivă, 1578, difterie, în Spania, 1613. Totuşi variola, cel mai străvechi duşman micorbiologic, îşi continuă cariera. În general s-a observat că itinerarul sau canalul de propagare a bolilor infecţioase transmisibile a urmat traiectoriile comerciale. Şi nu numai comerciale. Marile explorări geografice au avut astfel de consecinţe. Oricât de agresivi sunt unii patogeni, aceştia ajung la o anume adaptare reciprocă cu populaţii locale stabile pe mari areale. Un număr la urma urmei neînsenat de europeni care au ajuns pe bicontinentul american au avut un efect dezastruos asupra populaţiilor băştinaşe. Desigur, într-o mare măsură datorită decalajului tehnologic militar. Dar poate chiar mai mult ca urmare a neadaptării respectivelor populaţii la patogenii fata de care europenii aveau unele forme de imunitate. Reciproc, europenii au dat tribut în secolele războaielor pe mare între puterile coloniale, fiind lipsiti de apărare faţă de o serie de boli numite tropicale. Pentru care populaţiile locale erau simpli purtători imuni. Dar nu doar în zona tropicală. Ci, mai ales, chiar în Africa.

Astfel variola a ajuns în America de Nord chiar cu vasul Myflower. Din ai cărui călători au murit, întro microepidemie locală, în 1633, 20 de colonişti. Medicul vasului y compris.

Problematica diferenţelor zonale de adaptare mutuală a dus, în timp, pe măsura dezvoltării vaccinologiei, la măsuri universale de securitate biologică. Vezi nu numai imunizarea obligtorie la intrarea în unele ţări. Un exemplu încă mai relevant: la olimpiada de la Melbourne, 1956, toate probele ecvenstre s-au derulat la… Stockholm! Deoarece intrarea cailor în Australia era interzisă. Pentru a evita orice risc de epizootie a oilor, bogăţia naţională a Australiei. Sigur că acum, după cel mult 63 de ani, există demult sisteme de protecţie biologică. Nu existau, însă, în 1970. Când o pată de pământ pe talpa ghetei unui fotbalist român, aflat cu echipa naţională în turneu, a creat probleme rezolvate pe loc.

Să revenim la subiectul nostru de fond. Calea străbătută de praxa empirică şi cea medicală de la variolare la vaccin şi eradicare. În 1768, medicul englez John Fewster afirmă că cei infectaţi cu variola bovină devin imuni la variolă. Dar observaţia era răspândită în timp în mediul zootehnic englez. Au difuzat-o în mediul urban lăptăresele. Experienţa cărora a fost doar confirmată. Dar tot empiric. Până la fundamentarea, prin cercetările lui Louis Pasteur, a principiului că bolile infecţioase sunt generate de microorganisme, mai avea să treacă mai bine de un secol. Abia teoria lui Pasteur a creat baza teoretică a medicinei imunologice. Iar până la Fleming (ulterior sir Alexander) şi penicilina, încă jumătate de secol. Dar descoperirea antinomiei dintre bacterii si fungii unicelulari, de către microbiologul scotian e o direcţie pe care n-o vom urma. Revenind la linia pe care o urmărim, descoperirea imunităţii dobândite, pe baza anticorpilor sintetizati de sistemul imunologic individual ca reacţie la antigenii unor patologi înrudiţi, cu un nivel de agresivitate inferior, a fost un pas fundamental. Cu amendamentul că limbajul în care am definit efectul anunţat de Fewster era încă departe de a deveni curent în imunologie. Căci însăşi noţiunea de anticorp e o cucerire a finelui secolului XIX. Ca de cele mai multe ori în ştiinţă, faptul empiric precede explicarea lui pe baza unor noţiuni noi, care împing ştiinţa înainte.

Totuşi cumva părintele vaccinării e socotit Edward Jenner. Medicul englez a demonstrat practic, fără tăgadă, concluzia generalizantă empiric a altui medic englez, John Fewster. Cei 2 au fost prieteni şi colegi profesionali. El şi-a formulat concluzia în 1768. Iar Jenner a avut curajul de a inocula unui copil de 8 ani (James Phipps) ser provenit de la vaci bolnave de variolă bovină, pe 14 mai 1796. Apoi l-a inoculat cu preparat de variolă pe 1 iulie. Boala nu s-a manifestat. Dincolo de o demontraţie ştiinţifică, a fost de fapt prima vaccinare din istorie. Abia peste 2 ani, la insistenţe, Jenner comunică public rezultatele sale.

Dezvoltarea vaccinologiei, succesiunea vaccinurilor elaborate, praxa legală, dar şi reacţia contra vor continua să evolueze fiecare pe linia proprie. Ar deveni plicticos să notez datele la care cutare vaccin a fost elaborat, pus în circulatie, devenit obligatoriu legal. Rostul articolului e de a pune în context, de a contura un tablou biologic, de a oferi posibilitatea înţelegerii fenomenului. În subsidiar, de a facilita înţelegerea dinamicii fenomenului contestatar. Într-o încercare raţională de a-i limita, fie şi infinitezimal, efectele. Cel puţin în sfera mea de conexiuni. Căci, e momentul s-o spun fără echivoc, deşi consider contestarea ca fiind naturală, în general şi în sfera vaccinării, văd efectele ei ca factori de frânare a funcţionării maşinăriei sociale. Aşadar cine e curios să afle la ce dată au fost elaborate cele două tipuri de vaccin antipoliomielitic, va folosi aceleaşi instrumente de documntare la îndemână pe care le-am folosit şi eu.

N-ar exista abordare mai contraproductivă a contestării, decât reducând-o la prezent şi stabilind corelaţii cu alte forme endemice de neînţelegere. Contestarea e un fenomen la fel de general precum cunoaşterea însăşi. Şi, probabil, la fel de vechi. N-are rost să îngrămădim exemple, am dilua forţa persuasivă a demersului de faţă. Modelul geocentric cu sferele sale de cristal avea seducţia frumosului. Deşi Copernic dispăruse, până ce titanul Galilei n-a spart sfera de cristal pe care circula, chipurile, Jupiter, cu o simplă lunetă şi mult bun simţ raţional, modelul a continuat să seducă. Şi numai din inerţie mentală. Galilei a impus forţa majoră a faptului. Darwin însuşi a fost contestat o vreme. Nu mai e cazul să notăm că ideologizata ştiinţă sovietică socotea algebrele Boole, principiile lui Ernst Mach şi legile lui Mendel ca idealist-subiective şi reacţionare. Biserica a fost demonizată cu asupră de măsură, dar rezistenţa pe care aceasta a opus-o (nu permanent, ci în perioade obscure de fundamentalism) izbucnirii adevărurilor ştiinţifice a fost mai puţin absurdă decât fundamentalismul pseudoştiinţific care s-a ilustrat cu/în exemplele de mai sus.

Ei, bine, Societatea Antivaccin din America a fost fondată în 1879. Unde altundeva? La mai puţin de un secol, de fapt la 83 de ani de la realizarea şi administrarea – cu succes – a primului vaccin. Ori o organizaţie nu apare prin generaţie spontanee. Are nevoie de un timp şi de o masă de adepţi. Informaţia disponibilă nu precizează cât timp a trecut de la apariţia primilor indivizi neîncrezători în metoda de combatere a bolilor infecţioase transmisibile până la opoziţia organizată faţă de aceste metode. Mai ales că în tot acest timp metoda a continuat să se dezvolte. Să apară vaccinuri noi, să se legalizeze folosirea lor profilactică. Dar avem o informaţie indirectă asupra vigorii mişcării antivaccin. La doar 6 ani după înfiinţarea Societăţii Antivaccin din America, pe celălalt mal al Atlanticului, la Leicester, manifestează între 80,000 şi 100,000 împotriva legislaţiei de vaccinare obligatorie.

Era inevitabil ca în mişcarea antivaccin să apară şi impostura. Pe 28 februarie 1998 medicul Andrew Wakefield publică un studiu care ar „demnstra” o corelaţie cauzală între vaccinul ROR (antirujeola-oreion-rubeolă) şi autism. Se dovedeşte că sponsorii aşa zisei cercetări au fost un grup de părinţi interesaţi. Dar răul fusese făcut. Supracomunicarea, coroborată cu ignoranţa publică, factori endemici generatori ai mai multor curente contestatare, în diferite domenii, sporeşte exploziv masa mişcării antivaccin. Degeaba medicului impostor i se retrage, pe 28 ianuarie 2010, titlul de doctor şi dreptul de praxă medicală, degeaba celebra publicaţie medicală Lancet retrage, pe 2 februarie acelaşi an, articolul lui. Bătălia a durat 12 ani. A fost nevoie de studii ştiinţifice minuţioase pentru a demonstra lipsa oricărei influenţe a trivaccinului respectiv şi apariţia autismului la copiii vaccinaţi. Paralel cu dezvăluirea interesului punctual al fostului medic.

Geneza articolului de faţă a fost urmărorea din off a mai multor discuţii publice cu acelaşi mecanism. Medici calificaţi, cu competenţă validată de miile de pacienţi, care stăpânesc aspectul ştiinţific al problematicii, nu conving o majoritate de interlocutori polarizaţi.

În aceşti primii ani ai noului mileniu poliomielita e aproape de a fi eradicată. Reversul inerent al medaliei: pe 2 martie 2015 Brazilia raportează primul caz de Zika. Un virus nou, purtătorii căruia sunt maimuţele Rhesus, descoperit în 1947 în Uganda. Căile vieţii sunt, aşa cum pleda personajul matematician al lui Michael Crichton, nesfârşite.

Cine mai citeşte azi romane de capă şi spadă? Răspunsul se subsumează întrebării cine mai citeşte azi? Aria întrebării e mult prea vastă pentru a nu ne limita din capul locului la limba română. E adevărat că lectura pe suport digital (utilizând ca instrumente de la e-reader kindle la smart phone) manifestă o pondere crescândă accelerat. Probabil România prezintă un anume decalaj faţă de ţările cele mai dezvoltate, dar e probabil ca decalajul să fie în scădere. Librării mai există, încă, în toată lumea. Iar cu 7 ani în urmă am vizitat un anticariat într-un sat olandez (sic). În România funcţionează un soi de anticariat online. De fapt un dispecerat care face legătura între amatori de cărţi vechi şi posesri dispuşi să renunţe la ele. Dar poţi citi cărţi vechi şi online. Bref, cartea, ca produs, cartea veche în particular, e disponibilă azi într-o măsură mult mai mare decât în vremea când se mai citeau romane de capă şi spadă.

Subgenul este în majoritate reprezentat de scriitori francezi, iar tema generală e romanţarea şi popularizarea istoriei Franţei. Dar nu se adresează exclusiv cititorului francez. Acesta păstrează convingerea intimă că nu există cultură cu excluderea celei franceze. Epoca reflectată de literatura subgenului e între secolele XVI-XVIII. Cu centrul de greutate pe prima jumătate a intervalului.

Să aruncăm o scurtă privire asupra clasicilor de gen. Lista acestora acoperă aproximativ un secol. De la Cinc mars, de Alfred de Vigny (1826) la Scaramouche, de Rafael Sabatini (1921). E adevărat că acest din urmă scriitor e mai cunoscut ca autor al romanului Odiseea căpitanului Blood (1922). Care este şi nu este roman de capă şi spadă. Este, deoarece în acţiunea aventuroasă se foloseşte conjunctural, spada, dar nu este, deoarece eroul e silit de împrejurări să devină, pentru o vreme, pirat. Alfred-Victor, conte de Vigny, contează în istoria literaturii ca poet şi dramaturg. Romanul citat e socotit de majoritatea criticii franceze ca primul roman istoric. Actiunea se petrece la ceva mai bine de un deceniu după momentul descris în Cei 3 muşchetari al lui Dumas père (1844), prototipul şi cel mai popular dintre romanele categoriei.

Eugène Sue, mai cunoscut pentru Misterele Parisului (1843), e inserat în listă pentru romanul Lautréaumont (1837), fără legătură cu poetul omonim, care a trăit mai târziu. Fără îndoială, corifeul subgenului a fost Alexandre Dumas père. Care a oferit publicului cele mai multe romane de capă şi spadă. Cunoscut în toată lumea şi tradus în zeci de limbi.

Dacă fiul creatorului muşchetarilor, Dumas fils, s-a ilustrat într-o zonă literară diferită, o altă dinastie mai mult sau mai puţin contemporană este cea a lui Paul Féval tatăl şi fiul. Primul şi-a câştigat popularitatea dincolo de hotarele Franţei cu romanul Cocoşatul, a cărui acţiune se petrece la începutul secolului XVIII, pe timpul regenţei care acoperea minoratul lui Ludovoc al V-lea. Fiul s-a ilustrat în sequels ale romanelor de mare popularitate, introdcând în scenă personaje precum Fiul lui Lagardère, fiul lui D’Artagnan, ba chiar îi asociază pe acesta cu Cyrano de Bergerac. Un valorificator sui generis al materiei prime literare de primă mână.

Théophile Gautier e inserat în lista clasicilor romanului de capă şi spadă pentru o singură operă, Căpitanul Fracasse (1863), mai cunoscut pentru numeroasele ecranizări (cea mai notorie, la distanţă de aproape un secol, cu Jean Marais în rolul baronului de Sigognac). În rest scriitorul ilustrându-se în poezie, dramaturgie şi teorie literară (promotor al artei pentru artă).

La începutul secolului XX apare Michel Zévaco, originar din Corsica. Subgenul de care ne ocupăm ocupă ponderea majoră în bibliografia sa. În fine, anglo-italianul Rafael Sabatini, cunoscut mai ales pentru romanul Căpitanul Blood (1922), urmat de alte 2 (1931, 1936) care ar putea fi considerate sequels, în care eropul nu mai apare, epoca fiind îl linii mari aceeaşi). Scaramouche (1921) este cel mai sofisticat roman clasic de capă şi spadă, eroul fiind… un avocat, implicat în evenimentele revoluţei franceze. Romanul a cunoscut multe ecranizări (1923, 1952, 1956, 1963 – cu Gérard Barray – , 1965 – cu Domenico Modugno! -, 1972, 1973).

Din aceeaşi categorie ar putea face parte şi unele romane ale lui sir Walter Scott (Ivanhoe, dar mai ales Quentin Durward (1823), acesta din urmă fiind brodat pe canavaua domniei lui Ludovic al XI-lea). Elementele definitorii ale subgenului fiind prezente. Eroul, romantic, arcaş scotian din garda regelui francez. Păstrând proporţiile, naraţiunile cu samurai ar face parte din aceeaşi categorie.

Cum Dumas père e maestrul de necontestat al subgenului, chiar dacă a folosit negri în producţie, iar dintre autorii citaţi Michel Zévaco e cel mai productiv, o comparaţie dintre cei doi se impune de la sine. Dumas père a publicat câteva zeci de romane. Multe iniţial în foileton. Plătit la numărul de semne grafice, a folosit intensiv dialogul, cu replici scurte. Chiar dacă atmosfera generală a romanelor e subsecventă tematicii istorice, doar o minoritate dintre acestea sunt tehnic apartenente subgenului. Cele mai populare două romane sunt Cei trei muşchetari (1844) şi Contele de Monte Cristo (1845). Ambele valorificând vechi documente. Primul, aproape un remake (concept care nu exista în epocă) a unei lucrări publicate în 1700 la Köln şi împrumutate din biblioteca publică din Marsilia. Numele eroului e preluat tale-quale din acea lucrare documentară. Scriitorul a lansat ulterior versiunea că s-ar fi inspirat din documente descoperite în biblioteca naţională. Al doilea valorifică documente din arhive ale poliţiei. Geneza romanului e relatată de… în cartea… Dacă, dincolo de extrema popularitate, cele 2 romane au elemente comune, al doilea nu e deloc încadrabil în subgenul discutat. În schimb, anul în care e publicat, apare un prim sequel al muşchetarilor (După douăzeci de ani), iar în 1848 al doilea şi ultimul (Vicontele de Bragelonne). Tripticul e tipic pentru subgen. Tot în 1845 apare Regina Margot, un reuşit roman de dragoste, pe fondul intrigilor din timpul Nopţii Sfântulu Bartolomeu (1572). 3 romane publicate în acelaşi an dau o idee asupra tehnicii de scris a autorului. Cumva asemănător, Doamna de Monsoreau 1846), mai dramatic chiar, plasat în aceeaşi agitată epocă de domnie a fiilor lui Henric al II-lea şi ai Caterinei de Medicis. Ultimul roman a cărui acţiune se petrece spre finele acestei epoci (ultimul rege Valois, Henric al III-lea, înainte de a fi asasinat), este Cei 45 (1847-47). E vorba de corpul nobiliar de gardă personală a regelui. Eroul este pitorescul Chicot, fost bufon regal. Un spadasin din familia definitorie a subgenului. Scriitorul valorifică, de-a lungul romanului, romanticul personaj al Dianei de Monsoreau, dându-i un aer subtil de mister. Ea se răzbună în final pe fiul cel mai mic al lui Henric al II-lea, François d’Alençon, apoi de Anjou. Singurul care n-a ajuns rege. Referirea la finalul dramatic al precedentului roman închide cercul.  

Dacă cele 6 romane încadrabile formal în subgen i-au luat lui Dumas père 5 ani, numai ciclul Pardaillan (10 romane) al lui Michel Zévaco s-a derulat pe parcursula 14 ani. in aceeaşi categorie ar mai fi încadrabil ciclul Căpitanul, cu 6 romane. Primul fu ecranizat, cu Jean Marais, în rolul personajului François de Capestang, unul din spadasinii justiţiari. La finele romanului/filmului personajul Concino Concini, ajuns mareşal d’Ancre şi prim ministru, favorit al reginei mame Maria de Medicis, regenta Franţei, este executat (24 aprilie 1617 în realitate).   

Fără îndoială, notorietatea lui Dumas père e incomparabilă cu cea a lui Zévaco. Acelaşi raport în ce priveşte personajele emblematice din aria subgenului la care ne referim. Există un singur dezavantaj relativ al lui D’Artagnan. Pe ecran a fost întruchipat într-un secol de ecranizări de actori cu notorietate relativă. Poate cel mai reprezentativ a fost Michael York (1973). Celebritatea personajului rămâne tributară lecturii. În schimb, cavalerul Pardaillan a fost interpretat, în doar 2 lung metraje (1962-64, neglijăm serialele TV) de un actor pară anume născut pentru roluri de capă şi spadă: Gérard Barray. Care, de altfel, l-a jucat şi pe D’Artagnan(1961, sub bagheta aceluiaş regizor, Bernard Borderie). Cel puţin la noi în ţară personajul e cunoscut (în anumite medii…) pe filiera filmelor. Pe alt plan, ştim – şi am precizat mai sus – că dacă Duma i-a conferit persnajului D’Artagnan celebritatea e efectul tehnicii sale scriitoriceşti. Prelucrării unei lucrări quasidocumentare. Cavalerul Pardaillan e, însă, în întregime creaţia scriitorului corsican. Şi nu doar atât. Literar, personajul lui Zévaco e mult mai dezvoltat, în cele 10 romane. E adevărat, pe de altă parte, că fără celebritatea istoriceşte stabilită a lui D’Artagnan nu putem garanta că ar fi existat motivaţia fabricării lui Pardaillan. Întâi de toate deoarece în 1900 autorul a abandonat brusc jurnalismul politic, optând pentru literatura de ficţiune istorică.

D’Artagnan apare, la Paris, în 1626. Iar acţiunea ultimului roman al trilogiei se petrece în 1658. 32 de ani de istorie a Franţei. Nu există sequels în care să apară vreun fiu al personajului. O fiică (jucată de Sophie Marceau) apare numai într-un film, făcut în 1994. În schimb numele Pardaillan apare la 4 generaţii. Eroul major e fiul ostaşului iniţial personaj negativ. El traversează toate cele 10 romane. La un moment dat apare Jehan, fiul lui. Iar fiica acestuia, răpită, e regăsită la finele saga-lei. Perioada istorică acoperită este 1553 – 1613. 60 de ani. D’Artagnan a avut, în primul volum al trilogiei, un dversar feminin de anvergură, agent al cardinalului Richelieu, Milady de Winter. Pardaillan are un adversar feminin de mult mai mare anvergură, prinţesa Fausta. O intrigantă de mare calibru, extrem de bogată. Acţionând oarecum în favoarea regalitaţii spaniole. De fapt servindu-se de aceasta în propriul interes. Învinsă sistematic de Pardaillan. Dar, amănunt extrem de picant, este mama fiului lui Pardaillan. Jehan. Pierdut şi regăsit. Adevăratul învingător al saga-lei. Fausta dispare fără echivoc la finele celui de-al 10-lea roman. Concomitent cu adversarul ei de-o viaţă. A cărui dispariţie, logica în plan epic, e înveşmântată în mister. O bilă albă pentru autor. Greu de inventat un final mai logic şi mai subtil pentru un ciclu de 10 romane. Totuşi, acest ciclu e cunoscut doar de o sferă mai degrabă restrânsă de amatori de gen. Pe când despre D’Artagnan, cu tot cu cei trei muşchetari, prietenii săi, nu la fel de realizaţi literar, vor fi auzit şi şcolarii de dinainte de smart phones şi reţele de socializare. De fapt între cele 2 construcţii literare există o complementaritate apropiată de perfecţiune.

În ce priveşte fondul istoric, să mai observăm un element deloc neimportant. Dramatismul epic, la nivelul întregului subgen capă şi spadă îşi atinge maximum în epocile de regenţă. Deşi După douăzeci de ani,  e, tehnic, un sequel, ceea ce presupune o scădere a dramatismului, autorul isi poartă personajele din Fronda franceză la execuţia lui Carol I al Angliei. Iar introducerea fiului lui Milady accentuează, de fapt, tensiunea. Utilizator abil al istoriei (în ciuda diagnosticului lui Marx, care strâmbă din nas, manifestzndu-şi odată mai mult obtuzitatea), Dumas pére termina acţiunea înainte de Pacea Westfalică. Evitând ratarea romanului. Avem pe teritoriul capei şi spadei 3 astfel de interregnuri. Mazarin, prim ministru şi soţ al Anei de Austria, pe timpul regenţei, e descris realist, ca epigon inferior marelui Richelieu. A cărui magnanimitate e subtil pusă în valoare tocmai de rolul negativ. Jucat în primul episod. Paul Féval redă mediocritatea regentului Philippe d’Orléans (pe timpul minoratului lui Louis XV), ca personaj secundar în Cocosatul. Dar Concino Concini, favorit al Mariei de Medicis, regentă pe timpul minoratului lui Louis XIII (pe timpul căruia începe ascensiunea lui Richelieu) e chiar personaj principal al ultimelor romane din ciclul Pardaillan. Cuplul cu soţia sa, Leonora Galigai are o decentă acoperire istorică. De altfel prezenţi, ambii, şi în Le Capitan (1907).

N-ar trebui încheiat acest periplu cumva arheologic fără a cristaliza prototipul eroului? El este urmaşul cavalerului medieval idealizat. Calibrat la segmentul istoric definit an initio. Strămoş al lui James Bond. Nu orice spadasin e un cavaler justiţiar. În toate romanele subgenului, el e suporterul necondiţionat al regelui. Adversarii lui sunt adversarii regelui. Fie acesta  viitorul rege bearnez, apoi rege legitim, fie al fiului minor al acestuia, fie al următoului rege matur. În fine, al viitorului Louis XIV. Chiar în afara sferei autorilor francezi, un Quentin Durward, deşi mercenar, îl serveşte leal pe Louis XI. În termenii de azi, am spune că romanele de capă şi spadă sunt… corecte politic. Dumas pére şi-a scris cele 6 romane de capă şi spadă propriuzise în ultimii ani ai monarhiei din iulie, în pragul revoluţiei de la 1848 şi celei de-a doua republici. Când regele burghez nu mai avea nici o aură de regalitate. Scriitorul a avut fler. De altfel precursorii, de Vigny şi Eugène Sue, au conturat subgenul cu intuitie. Regalitatea era definitiv revolută în primii ani ai secolului XX, când Michel Zévaco îşi scrie ciclul Pardaillan. Dar arhetipul subgenului era definit. O forma în care scritorul, convertit de la jurnalismul contestatar, şi-a turnat, cu talent, propriul model.

Ca ultimă observaţie, în ecranizările subgenului, indiferent de actorul protagonist, peristă un acelaşi actor în rolul principal negativ. Mercenarul adversarilor regelui. Posesor al unui facies perfect pentru astfel de personaj. Numele lui: Guy Delorme.

Şcoala de scrimă, din epoca medievală până dincolo de Renaştere, îşi are originile în Italia. Dar valorificarea literară a eroului spadasin a revenit preponderent scriitorilor francezi. Posibil, acest erou de literatură arhipopulară îşi trage rădăcinile din celebrul Bayard, le chevalier sans peur et sans reproche.

Vremea cronicilor va reveni. Deocamdată cred că am datoria de a aborda subiecte critice. Care cer luciditate, logică, putere de analiză. Dumnezeu nu mi le-a dat degeaba. Nici imunitatea mentală. A nu le folosi pentru a denunţa mecanismul distructiv global, ar fi nu doar o laşitate, nu doar iresponsabilitate, ar fi un păcat. E un cuvânt cu totul inedit în discursul meu. Chiar am fost surprins că mi-a venit. Dar… doar în prima secundă. De la a doua, am realizat ca era inevitabilă intrarea cuvântului în vocabularul meu.

Ofensiva furioasă a globalismului neomarxist împotriva dimensiunii fundamental creştine a civilizaţiei căreia, ne place – nu ne place, îi aparţinem, nu poate declanşa ca reacţie a unei plaje foarte largi de oameni, decât o mişcare de apropiere de această dimensiune creştină. Nici pe departe doar a celor dotaţi natural cu spirit de contradicţie. Nici pe departe dotaţi doar cu imunitate mentală, uzul raţiunii, exerciţiul logic. E de ajuns bunul simt elementar. Nu e deloc cazul să fac apel la propria condiţie. Chiar ca liber credincios (termen preluat de la un extrem de inteligent şi întelept prieten evreu), nu m-aş fi putut imagina cu nici 30 de ani în urmă asimilând şi folosind un termen creştin suspectabil de bigotism. Faptul că l-am asimilat şi-l folosesc e o măsură a conştientizării gradului ultradistructiv de actiune a mişcării globaliste neomarxiste. Al cărei instrument e filoxera corectitudinii politice.

În treacăt, cunosc persoane extrem de onorabile, inteligente, culte, care populează mişcarea globalistă. Şi n-am absolut nici o problemă de comunicare cu ei. Există, în alte cuvinte, zone comune largi. E de ajuns să fie evitate zonele în care e imposibil să cădem de acord. Dar asta e cu totul neesenţial.

Subiectul acestui articol e, în mare, propaganda. Dar cu precădere influenţa supracomunicării asupra exploziei propagandei. Să apelăm la Wikipedia, ca un aide memoire. Termenul originează în Congregatio de Propaganda Fide, înfiinţată în 1622. Dar propagandă, avant la lettre se face din antichitate. Autorii neidentificaţi ai articolului din Wikipedia consideră Eneida lui Virgiliu ca propagndă. Nu doar proimperială. Operă de comandă e oricum. Dar substratul e subtil. Eroul scăpat cu viaţă din Troia distrusă, considerat întemeietorul latinitaţii romane, era fiul zeiţei Afrodita cu muritorul Anchyses. Dar, născută, conform legendei, din spuma mării şi sămânţa lui Uranus, face parte dintr-un eşalon zeiesc mai vechi decât Zeus, regele Olimpului. Deşi romanii, cucerind Grecia cu aproape 2 secole înainte de Octavian August, preluaseră întregul panteon olimpian, redenumind zeii. Dece am subliniat procedeul poetului latin? Tocmai deoarece consider că inventarea, pe baza legendelor şi a poemelor homerice, a unei origini mai vechi a Romei lui August e un act de propagandă, care poleieşte nucleul poemului epic virgilian: loialitatea faţă de familie, imperiu şi zeii acestuia.

Acelaşi autor neasumat care descrie propaganda pe wikipedia precizează condiţiile eficacităţii (nu eficienţei!) propagandei: continuitatea (pentru a nu lăsa publicului ţintă timp de trezire), simfonia (utilizarea simultană – şi coordonată, zic eu – a tuturor canalelor la dispoziţia propagandistului), partizanatul (niciodată 2 pdv concurente), afirmativă, dar nu şi documentată. Penultimul principiu e analizat de Alexis de Toqueville. Iar cu un secol în urmă, Gustave Le Bon completa analiza, cu un principiu psihologic între timp consacrat: Este mult mai ușor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credința în puterea sa și lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranță și un orgoliu excesive.

Propaganda este, aşadar, una din funcţiile esenţiale ale oricărui sistem de putere. Augustus a intuit-o, cu privire la Imperiul Roman. Pe care, de fapt după peste 7 secole ab urbe condita, l-a întemeiat. Biserica romano-catolică n-ar f putut funcţiona fă a fi ea însăşi, un sistem de putere. Am selectat cele 2 exemple nu doar deoarece au avut acelaşi centru gravitaţional. Dar lucrurile îşi schimbă natura când sistemul de putere are o natură totalitară. Cum mă feresc de insolubila polemică cine-a fost mai mare criminal, Stalin sau Hitler (pe care o expediez cu butada, acoperită statistic, Pol Pot), socot util a diferenţia, în contextul subiectulul analizei, între propaganda imperiului ruso-bolşevic, reprezentat de trioul Troţky-Lenin-Stalin şi cea a celui de-al treilea Reich. În primul caz, funcţia propagandei a fost amestecată cu cea a sistemului de control: corpul politrucilor. De la pluton, la Politburo. Trecem cu vederea sistemul Gulag, funcţia propagandistică a acestuia a fost ecranată de teroare. Pe când concepţia despre propgandă a sistemului nazi^* a fost de-a dreptul gospodărească. A existat un minister al propagandei. Să remarcăm că cei mai mulţi lideri nazişti din primul esalon au fost nişte imbecili. Singurii inteligenţi au fost arhitectul Albert Speer (care s-a lăsat, voit sau nu, n-o să aflam niciodată, manipulat de Werner Heisemberg şi l-a convins pe Hitler că Germania era incapabilă să realizeze, în 1942, arma nucelară. Încât proiectul Uranverein a fost deturnat pe linie secundară) şi dr. Joseph Goebbels. Nu-i pomenimaici pe amiralul Canaris şi pe generalul Walter Schellenberg, la fel de inteligenţi, dar în afara liniei noastre de analiză.  

Pentru a evita orice confuzie a cititorilor mai puţin informaţi (cititorii mei, oricât de puţini ar fi, nu sunt neinformaţi), la lectura aprecierii dr. Goebbels ca inteligent, precizez fără echivoc că acesta a fost poate cel mai sinistru lider nazist, geniu rău al führerului. Antisemit la extrem, susţinător à outrance atât a NSDAP (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Germania, prescurtat nazi, denumire oficială), cât si al războiului fără limite. Dar aici nu-l analizăm dpdv moral, ci al managementului propagandei. Nimic nu-i împiedică pe criminali, mai mari sau mai mici, să fie, unii dintre ei, inteligenţi.

Dr. Goebbels n-a avut la dispoziţie numai presa scrisă şi radiofonică. Ci întreaga cultură, prin intermediul unui organism creat de el. generaţiile care erau mature înainte de 22 decembrie 89 cunosc sistemul totalitar din cultură. Nu am informaţii despre disidenţă, nici despre şopârlism în Germania nazistă, dar chiar la nivelul ultrageneral, ultrarezumativ, al documentării accesibile, se poate presupune că nici nu existau. În asemenea condiţii, eficacitatea propagandei ministrului de resort e cel puţin discutabilă. În general eficacitatea propagandei prosistem într-unul totalitar e discutabilă.

Până de curând. Nu după generalizarea accesului la internet. Ci după inventarea şi generalizarea reţelelor zise de socializare. Adică de cca 15 ani. Ceea ce, preluînd termenul folosit de un profesor universitar, numesc supracomunicarea. Dece supra? Deoarece accesibilitatea interconexiunilor a depăşit brusc şi cu multe ordine de mărime capacitatea umană de adaptare la această realitate.

Propaganda să zicem clasică foloseşte un amestec abil de adevăr cu minciună. Principiile formulate de autorul articolului minienciclopedic depre propagandă nu spune pe şleau acest aspect esenţial. Care e esenţa propagandei. Propaganda actuală n-are cum să procedeze altfel. Diferenţa e megadialectică. Multiplicarea dincolo de orice măsură umană a comunicării, coroborată cu lipsa endemică de pregătire, de adaptare, a masei umane cu acces la internet livrează această masă la disopziţia propagandei.  

Înainte de a analiza, oricât de primar, fenomenul, să nu uităm un efect pervers al cunoaşterii umane. Nu există nici o singură invenţie, sau hai să-i spunem facilitate tehnologică, fără efectul ei pervers. Poate cu excepţia roţii. Focul ameliorează confortul în mediul rece, ameliorează prepararea hranei, a oferit prelucrarea argilei, apoi a metalelor. Dar produce şii ncendii. Mitul lui Prometeu e poetic, romantic chiar. Dar gelozia zeilor poate fi şi un pretext pentru a-l acuza pe erou de doza inerentă de iresponsabilitate. Poate singurul inventator care şi-a manifestat responsabilitatea institutional a fost Alfred Nobel. Dar stabilizarea nitroglicerinei cu material poros inert, care a dat dinamita, e demult depăşită. Au apărut zeci, dacă nu sute de exlozibili, de care inginerul suedez nu mai e responsabil.

Selectez doar 2 invenţii majore cu efecte perverse. Chimiştii credeau că-l apucaseră pe Dumnezeu de picior cu clorofluorocarbonii. Substanţe ideal de inerte. Nu reacţionau cu mimic. Abia după generalizarea utilizării lor industriale s-a văzut că reacţionau cu ozonul. Cum, deşi molecule volumnoase, freonii sunt maiuşori ca aerul, migrează spre straturile supioare ale atmosferei. Unde întâlnesc ozonul. De unde subţierea stratului acestei molecule. Şi cum stratul de ozon filtrează zona ultravioletă a radiaţiei solare…

Dar agresiunea freonilor asupra stratului e ozon, oricât de periculoasă, e o bagatelă pe lângă efectele supracomunicării. Dezechilibrul între nivelul mediu de instruire şi multiplicarea posibilităţilor de contact duce inevitabil la scăderea, în continuare, a acestui nivel de instruire/informare. Multiplicarea posibilităţilor de exprimare stimulează părerismul. Ca urmare, suma informaţiilor disponibile creşte. Confuzua creşte inerent odată cu asta. Pareriştii pafarişti devin mai pafarişti. Dar, nu-i nimic de făcut. Restricţiile utilizării internetului în Korea de Nord şi, partial, în China continentală, nu sunt în nici un caz o soluţie. Faptul că informaţia de calitate (cu autenticitate garantată si verificată) costă nu împiedică părerismul să se manifeste. Pur şi simplu efectul pervers de alienare e un cost inerent al disponibilitaţii supracomunicării. Cumva precum disiparea energiei ca urmare a funcţionării oricărui ciclu termic. Cu diferenţa că fenomenul comparativ e exprimat de principiul al doilea al termodinamicii, iar pentru efectele perverse nu există (încă) legi rguroase care să le exprime.

Toate astea chiar fără propagandă. Efectul nu pervers, cu de-a dreptul malefic al propagandei vine pe deasupra. E başca, ar spune Conu’ Leonida.

Propaganda în lumea transatlantică a început, de fapt, în ultima parte a anilor 80 şi prima parte a anilor 90. În mediul universitar. Unde s-a plămădit conceptul corectotudinii politice. Odată cu preşedinţia fostului hippy Clinton, din laboratoarele mediului universitar, conceptul s-a generalizat în mediul Partidului Democrat. Trecând peste mandatul lui Bush jr. un personaj şters, fără personalitate şi viziune, nevoit să facă faţă şocului 9/11, cei 16 ani de administraţie democrată (liberală în jargon american) Clinton & Barack Hussein Obama au avut ca efect nu doar înstăpânirea deep state (structură numită Shadow Pover de David Horowitz). În spatele căreia şade cel mai  mare speculator de bursă din toate timpurile, George Soros (născut Schwartz György, la Budapesta). Filoxera corectitudini politice a făcut un salt peste Atlantic, iar acum functionează ca formulă totalitară în ceea ce numesc, cu humor amar, Uniunea Sovietică Europeană.

Natura totalitară a corectitudinii politice era evidentă pentru indivizii dotaţ cu imunitate mentală încă dinainte de a ieşi din laboratoarele universitare, cu cca 30 de ani în urmă. Dar abia de curând tabloul de ansamblu a devenit vizibil. PC e doar unealta. Instrumentul. Dar al cui? Eticheta metaforică a lui David Horowitz are defectul că sună academic. E, în altecuvinte, mai greu de asimilat de marele public. Se conturează progresiv o mişcare: globalismul neomarxist sau progresist.

Dacă în spaţiul de origine al neomarxismului propaganda funcţionat eficace şi eficient, repectând principiile precizate mai sus, în special simfonicitatea, încă dinaintea exploziei supracomunicării, nu am date amănunţite la nivel punctual. Dar am, har cerului, date aproape complete la nivelul ţării mele. Pentru a le identifica, să revenim o clipă la nivelul maxim de observaţie, în spaţiu şi timp.

Fără a lua drept absolut articolul de tip minienciclopedic din Wikipedia, am reţinut elementele cu care sunt de acord. De acord că Eneida lui virgiliu e un act de propagandă. Cui se adresează? Nu doar alfabetizaţilor, ci publicului cu un nivel decent de cultură. Să nu uităm că educaţia, în spiritul cultului familiei, primatului Romei şi al zeilor, în familiile de patricieni, era apanajul sclavilor. De regulă greci şi culţi. De acord şi cu natura propagandistică a misionarismului. Dar misionarii răspândeau întâi de toate morala creştină. A cărei umanitate e incontestabilă. Ei nu erau agenţii Bisericii Catolice ca sistem de putere (alte structuri aveau funcţia asta inerentă), iar buna lor credinţă era chiar baza selecţiei lor. Până aici, propaganda a jucat un rol prepondetent pozitiv. Rolul a devenit negativ odată cu sistemele megatotalitare. Din negativitate a făcut parte integrantă natura atee atât a bolşevismului, cât ş a nazismului. Menţin speranţa că ateii actuali nu vor considera sublinerea unui fapt arhicunoscut ca o oafensa la adresa lor.

Să reţinem succesul, inclusiv datorat propagandei, al neomarxismului globalist înainte de generalizarea supracomuncării. Dar efectul acesteia devine implacabil.

Ce diferă esenţial la propaganda prin supracomunicare strategică (folosirea intensivă a retelelor de socializare). Poate există analişti care vor fi observat, dar eventualele lor observaţii n-au ajuns la mine. Până la folosirea reţelelor de socializare, interactivitatea agenţilor de propagandă a fost minoră spre neglijabilă. Fie prin politruci (militari şi civili), fie prin structurile ministerului lui Goebbels. Îndesirea comunicării, proprie laturii internautice, declaşează un fenomen al cărui mecanism funcţionează ca o extensie a principiului lui Huygens în fizica ondulatorie. Fiecare punct material atins de un front de undă devine centru de oscilaţie autonom şi coerent. Un staff de zeci de postaci care propagă ideologia globalist-neomarxistă determină activizarea multor mii de indivizi de bună credinţă, cu imunitate mentală precară, deci creduli. Aceştia vor convinge, la rândul lor, pe încă foarte mulţi alţi indivizi omologi. Acuma sigur că exercitarea funcţiei propagandistice de către politruci condusese la un anume efect de multiplicare. Dar unul slab. Cetăţeanul sovietic învăţase să-şi ţină gura, iar fiecare individ era ţinta unui singur politruc. Ma rog, statistic să spunem 1.1 în medie. Pe când realitatea comunicaţională actuală, un individ conectat la o reţea de socializare e ţinta unui număr extrem de mare de mesaje propagandistice. Individul mediu standard, dotat cu un spirit critic precar, n-are nici  şansă.

Desigur, aceia dintre eventualii cititori care, din anumite motive (ca să nu ratez ocazia de a-l cita pe prietenul meu Forrest Gump) îmi vor cere dovezi. Observarea pe termen semnifictiv a fenomenului îmi oferă unul elocvent. Oameni foarte diferiţi, din foarte multe pdv, de la care te aştepţi să formuleze fie şi opinii asimilate prin propagandă, în mod diferit, emit expresii strict identice. Probabilitatea identităţii ideilor emise de aceşti onorabili energumeni e neglijabilă spre nulă. Logic, identitatea extinsă a formulării presupuselor convingeri individuale, nu exprimă rezultatul unui proces, tot individual, de reflexie. Ci preluarea automată a mesajului propagandistic. E firest fenomenul? Fără îndoială. Spuneam că individul mediu standard bombardat cu asupră de măsură de nenumărate mesaje repetitive, care respectă principiile propagandei citate la începutul articolului n-are nici o şansă. Dar este el 100% exonerat de răspundere morală? Da şi nu. Da, până la punctul la care mesajul propagandistic l-ar îndemna, ca pe cititorul Eneidei, să respecte, de pildă, valorile ancestrale ale familiei. Sau ale moralei creştine (ne referim rinexemplaritate la primele 2 mari epoci ale propagandei). Dar ce propagă cu precădere şi, repet, cu asupră de măsură, propaganda globalistă neomarxistă? Trecem peste mărunţişuri care susţin, cu stâlcită logică, dictatura minorităţilor. Pentru a pune reflectorul pe esenţial. Această neopropagandă propagă URA! Nu ma e vorba doar de atacarea virotică a celulei sociale fundamentale, validată darwinist, familia. Nu e de ajuns. Nenumăraţi oameni de bună credinţă ajung, graţie extensiei psihosociale a principiului lui Huygens, nu doar să asiieze ura. Ci s-o propage. Intelectuali culţi ajung să se exprime preamărind… plăcuţele suedeze! Alienarea a atns deja un nivel critic. Dupa abia 15 ani de supracomunicare.

Fenomenul va continua să se amplifice. După legile imuabile ale naturii, după extensia lor psihosocială, după un timp determinat, o limită de rezistenţă a ţesutului social va fi depăşită. Şi ceva se va rupe.

Şi pentru a enerva preopinenţii, socot că finalul adecvat e un fragment din Pă(ş)unescu. Din memorie: Fiindcă naşteţi copii, apăraţi-i luptând. / Doborâti monştrii vii / ce de-un veac de vecii / dolii pun pe Pământ…  

Webdesigneriţa mea, Ella, mi-a înfiinţat blogul, cu 10 ani în urmă. A fost un an bogat în evenimente. Nu le mai înşir. Dincolo de seria de momente critice spre situaţii limită, mi-am adjudecat statutul de membru al Uniunii Scriitorilor (acronimul e, din păcate, compromise). Cred că a fost singurul dosar de candidat care a conţinut 7 cărţi. Din care 6 tipărite. Iar cei 3 scriitori care l-au girat îmi sunt quasitizi. Sau demitizi. Ad libitum. Naş literar mi-a fost, însă, acelaşi Horia Gârbea, atunci preşedinte al ASB. Dar mai ales primul meu prefaţator şi autorul celor mai multe cronici.

Blogul a fost de mai multe ori distrus. Din motive şi prin mecanisme diferite. Arhiva lui începe abia de la începutul lui 2012. De atunci are continuitate.  Graţie webdesigneriţei, are, am şi uitat de câţi ani, domeniu şi hosting contractual. Merita mulţumirile mele publice.

Cum nici nu mai ţin minte data exactă a iniţierii funcţionării blogului şi nici nu mai exista vreo înregistrare înainte de începutul lui 2012, mai multe date ar putea concura la statutul simbolic. Aşa că socot că azi blogul împlineşte prima lui decadă. Conţinutul articolului convenit ca aniversar nu se va referi la nici una din temele uzuale. Dar spiritul lui mă va reprezenta. Ca poziţie, mentalitate şi consecvenţă.

Singura dată când un articol a apărut pe data de 10 iunie, fără a fi o zi de luni, a fost în 2015. Când am retranscris un text al regretatei mele surri de Steaua lui David. Relatând o serie de întâmplări ce ţin de fantastic să nu spun de miracol. Acum dedic spaţiul acestui articol convenit ca aniversar unui personaj pe care l-am urmărit o viaţă de om, dar nu i-am sesizat sănătatea mentală decât de vreo 20-30 de ani. Şi acum îi constat şi consecvenţa.

Textul de urmează l-am preluat, prin bunăvoinţă, de la una dintre interlocutoarele de pe Facebook. Ghilimelele între care e inserat presupun un autor. Din păcate, Dna Marilena Bara nu cunoaşte autorul. N-ar fi prima ocazie în care difuzez un text cu autor necunoscut. Căruia îi multumesc. În contumacie, ca să zic aşa.

“Academia Franceză de Film intenționează sa-i acorde lui Alain Delon premiul Palme D’or pentru întreaga carieră, nominalizandu-l în acest sens. O petitie, pornită din SUA (de unde altundeva?!?) cere Academiei la modul imperativ și agresiv să nu-i acorde premiul, afirmând că actorul ar fi fost de-a lungul întregii sale vieți “rasist, sexist si antiprogresist”.
        Intervievat de Rai 3 în legătură cu acest subiect, Alain Delon declara:
“Eu nu prea mai am de stat mult pe-aici, am avut o viață lungă și extraordinar de frumoasă, într-o lume care măcar pretindea că e normala la cap. Am avut femei frumoase, mâncare bună, prieteni de calitate. Si slava cât cuprinde, nu ca mi-o doream neapărat, dar asta mi-a adus dragostea si prețuirea oamenilor, care nu poate fi cuantificata. În consecință, transmit Academiei ca poate sa dea curs petitiei, acest trofeu ma intereseaza foarte puțin spre deloc.  Mă interesează, însă, chiar mă îngrijorează enorm, încotro se rostogoleşte această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și Normalităţii. Această ţară (Franţa, n.m.) a generat şi a cunoscut pe propria piele ororile unui iacobinism robesperian, practic atunci francezii au încetat să mai fie o naţiune măreață, pe placul lui Dumnezeu. 

Chiar şi amicul meu, Gerard (Depardieu – n.m.), a tulit-o in Rusia din două motive: a. Să nu-i mai ia fiscul globalist din banii câştigati cu atâta trudă, cu eforturi anti-bahice considerabile si sudoarea “nasului” său celebru (râde zgomotos). Şi b. Nu mai putea cu “corectii”! Ajunsese la un moment dat să se plângă că în toată echipa de filmare nu mai are decât 2 francezi, şi ăia pe la cabluri si lumini. Cum naiba, – mă întreba – să faci filme despre celti si galii antici cu Hamid si Abdullah? M-aş fi dus şi eu după el, sincer, dar nu-mi prieşte clima, eu sunt mai sensibil la frig ca el…
Deci, să ia premiul cine vrea, dar vă rog, cu cuvintele marelui Hasek – Oameni, fiţi vigilenți, vi se trage preşul de sub picioare, vi se ia si ultimul drept la a fi natură umană îndumnezeită! – doar nu am/ati înnebunit chiar cu toţii, ca să “luăm lumină” tocmai din SUA, ţara lui Antihrist, căzută ireversibil în hăul corectitudinii politice şi a relativismului moral”.

Acum voi relata o intâmplare, de prin anii 80 cred, care-l are ca erou e Alain Delon. Care întâmplare a făcut obiectul unei notiţe, ciudat de discrete, lunarul Magazin istoric. Adepţilor hypercorectitudinii practicate în publicisitca – în sensul cel mai larg al acesteia, care mi-ar cere să dau anul, luna şi pagina revistei respective, le recomend ca, dacă nu m-ar crede fără aceste informaţii pretenţioase, să consulte întreaga colecţie a revistei, sa zicem pentru deceniul 80-89. Dacă n-aş garanta pentru autenticitatea întâmplării, convingătoare în sine, fără a săpa în 120 de numere de revistă, atunci întregul text al articolului, fragmentul citat mai sus dintr-un autor necunocut, ar fi lipsit în întregime de sens.

Un personaj public de anvergură, retras, de fapt, din viata poitică, ar fi lansat în spaţiul public informaţia că deţine o hârtie cu valoare istorică. Alocuţiunea unuia din şefiii Rezisteţei franceze, pronunţată în seara zilei de 25 august 1944. După capitularea generalului Dietrich von Choltitz în faţa generalulu Philippe Leclerc, comandantul diviziei blindate – formate din militari din armata lui de Gaulle – care tocmai eliberase Parisul. Persnajul, trecznd sub tăcere condiţiile în care hârtia ii parvenise, mărturisea că ar fi păstrat-o ca pe o relicvă istorică pretioasă, montată între 2 plăci de cristal. Omul era dspus să vândă această relicvă, dar sub imperiul discreţiei absolute şi exclusive unui colecţionar particular din afara Franţei. Nu comentăm, citând notiţa du pricina, caracterul execrabil al personajului.

Căci subiectul întzmplarii este reactia lui Alain Delon. Cu ajutorul unui jurnalist prieten a imaginat şi pus în opera un montaj savant. A telefonat personajului. Din acelasi Paris. Unde se găsea şi acesta din urmă. dar printr-un lanţ telecomunicaţional care trecea prin… Buenos Aires. La tehnologia epocii, aşa ceva era posibil. Deşi cerea o oarece prestidigitaţie tehnică. Din montajul telefonic făcea, evident, parte inclusiv modificarea amprentei vocale. Dându-se drept un colecţionar de genul celi pretins de personajul vânzător. Solicitând acelasinivel ridicat de discreţie. Bref, Alain Delon a finanţat operaţia. Debursând o sumă de ordinal a 2 milioane de dolari US. Nu franc francezi, nu pesos argentinieni. Şi-a adjudcat tot discret obiectul tranzacţiei. După care l-a donat oficial unei instituţi naţionale de mare prestigiu. Care instituţie (nu i-am dat numele, deoarece în atâtea zeci de ani l-am uitat) i-a adresat actorului mulţumiri publice. Condiţia impusă donaţiei.

Ei, acuma să vine oricine şi să pretindă ca gestul tocmai narat şi reacţia la intenţia de premiere a Academiei Franceze de Film (chiar habar n-am dacă aşa ceva există, dar nu contează) nu sunt ale aceleiaşi personae! La interval de câteva bune zecu de ani caracterul actorului e remarcabil de neschimbat.

Ctitind povestea cu refuzul acceotării premiului, mi-am adus aminte reflex de povestea cu manipularea, pe bani propria şi nu puţini, a unui mărunt escroc ajuns personaj de vază.

Ce mai aveam de făcut, decât să-I dedic lui Alain Delon aniversarea a 10 ani din viaţa blogului meu? E un gest mai mic decât mărunt. Dar e gestul unui senect care gândeşte la fel cum se degajă din povestea refuzului premierii unei Academii.

Poate că articolul de faţă şi-ar fi avut locul prin februarie. Căci cei 30 de ani din titlu atunci se împlineau. Am văzut, dacă văzut se poate chema, capodopera lui Sergio Leone, în noaptea de dinainte de a pleca pentru un experiment medical. Un medic dintr-o comună pe linia dintre Braşov şi Sibiu, trata miopia cu electropunctură. Habar n-am dacă mai trăieşte şi oricum ar fi acum scos din afaceri de banalitatea înlocuirii microchirurgicale a cristalinului. Dar, în ură cu 30 de ani, deşi procedura exista, in nuce şi nu ajungeai la ea, experimentul merita făcut. Nu te costa decât un concediu de 3 săptămâni. Şi existenţa în oraşul apropiat, când pâinea era raţionalizată. Dar să revenim.

Filmul îmi fusese oferit cu câteva luni înainte, pe VCR. Nu reuşisem să-l văd.

Înregistrarea era netradusă. Engleza mea era precară. Nu discutăm că de atunci a mai scăzut. Era versiunea de 3 ore şi 49 de minute. Care a circulat pe VCR, disc optic şi apoi pe DVD. Fiind un film cu naraţiune neliniară, ca să nu spun înturlucată, modul fragmentar în care l-am văzut atunci, aplicând tehnica de lectură a primei cărţi primite, la 7 ani, l-a făcut aproape inteligibil. Iar efectul emoţional n-a pierudt aproape nimic, deşi dialogul mi-a scăpat în proportie de peste 68%. Dece 68 şi nu 78? Deoarece o evaluare precisă a procentului, cu ocazia primei vizionări cu subtitrare, cel puţin 20 de ani mai târziu, ar fi fost caraghioasă. Dar 1968 e anul final al acţiunii. După 1920, 32 şi 33. Poate că e cel mai emoţional film din cele mai multe sute pe care le-am văzut. Interesant e că, de-a lungul lungii educaţii sentimentale, n-am descoperit că intensitatea emoţională nu e, nici pe departe, maximă la comportamentul – deci şi la poveştile – temperamentului sudic. Bref, cine zbiară mai tare nu trăieşte, nici pe departe, mai intens. N-am descoperit văzznf filme, ci… observând comportamentul suporterilor de fotbal. Suporterii aşa zisei campioane a unei mari iubiri, ca sa operam cu o sintagmă consacrată, nu-şi iubesc echipa neapărat mai intens decât suporterii unor alte chipe, care nu zboară. Abia apoi, revăzând filme suedeze (e.g. Bergman), sau piese norvegiene (e.g. Ibsen), dar mai ales filme şi seriale englezeşti (pe vremea când micile ecrane nu erau invadate de telenovele mexicane şi mai nou, turco-indiene), generalitatea efectului a devenit vizibilă cu ochiul liber. Iar acum recitiţi diagnosticul de mai sus, ştiind că regizorul a fost italian. Iar peronajele – evrei americani.

Legenda filmului a fost că ar fi fost făcut cu ani înainte de lansare, dar ar fi fost blocat la difuzare. A circulat un film cu totul special, care ar putea fi interpretat în sensul legendei. E vorba de Bugsy Malone (Alan Parker, 1976). Dar acesta e producţie UK. Fat Sam trimite, subtil, la Fat Moe (deşi primul e patron de local şi producător artistic, iar al doilea moştenitorul unei cafenele de familie, devenită stat major al afacerilor din timpul prohibiţiei, apoi bar prăpădit de cartier), Knuckles trimite la fel de subtil la Noodles. Dar doar onomastic. Personajele diferă. Dar unul poate părea caricatura parodică a omologului. Sau opusul lui. Bugsy Malone, oarecum eroul poveştii, trimte invers la bugsy, ucigaşul ucis care declanşează drama lui Noodles. Dar elementul cel mai vizibil al presupusei conexiuni e cuplul de secvenţe în care automobilele de epocă plonjează în apă. Pare un citat cinematografic. Şi pare că un film făcut în 1976 citează dintr-unul făcut în 1983. 84 după alte surse. Dar, legenda filmului lui Leone e demontată de fişa imdb.com. Scenariul se bazează pe romanul pseudoautobiografic The Hoods, de Hershel Goldberg, AKA Harry Grey. Autorul romanului  murit în 1980, dar regizorul apucase să vorbească cu el. investiga posibilitatea de a face un film cu gangsteri. Ca e singurul film cu gangsteri în care aceştia sunt evrei e posibil să se explice pe baza conţinutului romanului cu aer vag autobiografic al unui fost gangster eveu, cunoscut cu pseudonimul său american. Oricum scenariul are 6 autori, toti italieni, regizorul fiind unul dintre ei.

Dar conexiunile subtile dintre cele 2 filme, ambele originale în felul lor n-ar trebui să aibă o bază? O explicaţie? Coincidenţa pură a unui nume de personaj nu înseamnă nimic în sine. Multiplicarea similituridinii onomstice ar putea începe să însemne ceva. Dar paralelismul secvenţelor cu plonjonul automobilelor în apă e deja improbabil să fie pură coincidenţă. Singura posibilitate logică de legătură ar fi preluarea în filmul lui Leone de elemente din cel al lui Alan Parker. Filme cu gangsteri s-au făcut destule. Dar, dacă te decizi să preiei subtil elemente dintr-unul, originalul film britanic al autorului filmului despre Pink Floyd, cu teen ageri jucându-se de-a gangsterii e unul potrivit. Dar… n-am găsit nici o umbră de referire la asa ceva. Cel puţin pe imdb.com. Legătura diafană dintre cele 2 fime rămâne o la fel de diafană enigmă.

Există 3 structuri ale filmului. Cea standard (să nu spunem oficială) e cea de 3 ore şi 49 de minute. Alta, foarte mult tăiată, împotriva voinţei regizorului, e de 2 ore şi 19 minute. În fine, una de 4 ore şi 10 minute. Materialul filmat fiind mult mai lung. Ca şi până acum, ne vom referi exclusiv la prima. Montată de regizor (cu mâna montorilor). Care reprezintă mesajul său exprimat prin film. Ei, bine, filmul s-ar fi putut termina cu Noodles pierzându-se pe aleile reşedinţei secretarului (ministru, în limbaj european) Bayley, după ce se intersectase cu maşina de gunoi. Al cărei scop îi devenea inteligibil. Ca soluţie de back-up a dispariţiei fizice a omului ce se socotea terminat, în cazul refuzului fostului său mare prieten de a-l ucide. Cu acest final, filmul e rotund. Ce vrea filmul să spună prin secvenţa postfinal? A adevăratului final. Pe de-o parte abia acum se închide cercul poveştii pe 3 generaţii, căci data secvenţei e simultană cu vânarea lui Noodles de gangul rival. Cu care gangul celor 4 prieteni se mai ciocnise. Dar dece re revine la acel moment? Căci în secvenţa de început, noodles le scapă asasinilor săi, tocmai prin salonul fumătoriei de opiu. Explicaţia e oferită spectatorului prin exact ultimul cadru. Care ţine 4 minute. Cât o secvenţă. Primplanul în care Noodles surâde. Apoi zâmbeşte. Chiar râde de-a binelea. Cu acelaşi facies imobil. Pe fondul acestei imagini revelatoare începe a se derula postgenericul. Concluzia e evidentă. Imaginea ne spune că întreaga poveste din 1968 nu s-a desfăşurat în realitate. Ci a fost născută din aburii opiului. Scăpat cu viaţă din acel imbroglio în care-l împinsese Carol, iubita lui Max, cu puternicul sentiment de vinovăţie pentru moartea celor 3 prieteni, eroul se imaginează revenind, pentru a afla că Max trăieşte, deci le-a tras clapa tuturor, că Max i-a furat viaţa şi că, ajuns la un final de crime, ajunge la mâna lui pentru a-şi salva faţa. Fiind aparent ucis. Pentru a scăpa de prăbuşirea socială. Şi se imagineaza pe sine refuzând. Psihologic, povestea revanşardă, născută de aburii opiului, îi rezolvă din mers şi complexul de vinovăţie. Tot imaginar. Soluţia filmică e impecabilă.

Dar…

Nu posed date despre critica filmului în primii anu după premieră. Şi foarte puţine date despre reconsiderarea lui în următorii 35 de ani. Conţinutul fişei imdb.com lasă doar să se înţeleagă că filmul a fost digerat lent. Cât despre spectatorii neprofesionali, cei care au parvenit să-l vadă până la ultima secundă a celor 4 minute cu prim planul surâsului lui Noodles, confirmându-se astfel ca cinefili, vor fi interpretat in linii mari la fel rostul secvenţei finale din fumătoria de opiu. Această interpretare, socotită canonică, e exprimată de regizor într-un interviu timpuriu, din 1987 acordat lui Noël Simsolo (https://www.imdb.com/title/tt0087843/faq?ref_=tt_faq_sm).

Dar… interpretarea canonică nu e singura posibilă! Aceeaşi pagină subsdiară imdb.com mai oferă 2. Ambele sunt acces(a/i)bile la adresa de mai sus. Pagina FAQ imdb.com nu indică autor(ul/ii) interpretărilor, dar trebuie să precizăm că ambele se sprijină pe elemente din film. Pe text. Text filmic. Atunci ne punem întrebarea cum se face că regizorul nu le-a văzut?. Cum a oferit publicului pe cea mai facilă? Să nu le fi văzut, de vreme ce sunt susţinute de textul cinematigrafic pare improbabil. Atunci? Dacă, aşa cum ar fi logic, momentul cheie din finalul finalului finalului, poate însemna 3 variante diferite, la modul deliberat, atunci cuvântul capodoperă e sigurul potrivit, cuprivire la film. Iar dacă e aşa, atunci interviul din 1987 e un joc ironic. Al cărui subtext ar fi mesajul către public: ia mai gânduţi-vă şi voi. Că publicul se va fu gâdit, e divedt tocmai de faptul că cele 3 interpretări diferite le unei imagini statoce au generat o frecvent asking question. O întrebare frecventă. Dar ce-i mai semnificativ e că celelalte 2 interpretări ale secventei mute, repet, compatibile cu filmul, nu mai reprezintă o halucinaţie, ci redau realitatea părţii din 68 a acţiunii.

După acel interviu, Sergio Leone a mai trăit 2 ani.

Nu putem încheia acest remember fără a observa că Ennio Morricone, geniul muzicii de film, foloseşte aici foarte puţină muzică compusă de el însuşi. Astfel, coloana sonoră a filmului e oarecum singurlară în acea minusculă parte a filmografiei sale care mi-a fost accesibilă (nimeni n-ar putea vedea toate cele 500 de filme la care a semnat coloana soniră, cum nimeni n-ar fi putut citi cele 500 de cărţi semnate Isaac Asimov). Dar a înnobilat o romanţă precum Amapola, care, în secvenţele pe care le pune în valoare sună somptuos, l-a pus în valoare pe naistul român…

Am schimbat de două ori intenţia de subiect, înainte de a tasta prima literă. Le va veni rândul celor 2 subiecte amânate. Încep să scriu la mai puţn de 12 ore de a imaginea de breaking news a flăcărilor ce maculau acoperişul catedralei de… vis-à-vis de vechea prefectură de poliţie. De unde, pe 19 august 44 se iniţiase insurecţia pariziană ce ibligase marele stat major aliat să-şi modifice strategia şi să trimită divizia Leclerc la Paris. Transcriu exact gândul reflex declanşat de acea imagine secantă.

Am notat, printre reacţiile de tot felul, în epoca supracomunicării, 2 informaţii de fond. Vechimea simbolului creştin, de peste 8 secole şi refuzul „generalilor germani” de a îndeplini ordinul dement al unui Hitler bolnav ireversibil. A cărui executare ar fi prefăcut oraşul lumină în moloz. De fapt a fost un singur general. Dietrich von Choltitz. Numit – de fűhrer însuşi – în aceeaşi lună august -, comandant al regiunii pariziene. Care a jucat la ruleta rusească, a tras de timp şi a murit după 22 de ani în patul său. Pensionar. 

La nivel enciclopedic, găsim 3 date de naştere. Construcţia începe în 1163, pe spaţiu unui lăcaş de cult dedicat sfântului Ştefan. Ceea ce, abia acum realizez, leagă acest simbol creştin major, deci cultural şi civilizaţional, de primii paşi pe calea ce abutisează în Biserica Sfântului Mormânt. Iar în antichitate, pe acelaşi lor, fusese un templu al lui Jupiter. Mai realizez ă e singura catedrală gotică europeană plasată pe o insulă. Îmbrăţişata, aşadar, de două braţe ale Senei. Altarul fu sfinţit 19 ani mai târziu, iar contructia fu isprăvită abia în 1345. Cam un secol şi jumătate au durat construcţiile catedralelor gotice. Încât vechimea lor e apreciată cu largă aproximaţie. Ştirile zilei vorbesc, pentru catedrala incendiată, de 850 de ani. De la piatra de temelie au trecut exact 856 ani. De notat că regele Louis VII Capet, pe timpul domniei căruia s-a început construcţia e şi fondatorul Universităţii din Paris. Iar construcţia a fost desăvârşită sub domnia lui Philippe IV Le Fortuné, primul rege Valois.

Tradiţional, regii Franţei erau încoronaţi în catedrala din Reims (mai mare decât cea de care vorbim acum, cu aceleaşi 2 turnuri pătrate pe faţada vestică). Cea mai celebră încoronare fiind cea pentru care s-a luptat Jeanne D’Arc. Singurul monarh încoronat la Notre Dame de Paris a fost împăratul Napoleon I (2 decembre 1804). După hiatusul iacobin, primul regim politic ateu, cu mai bine de un secol înainte de cel bolşevic. Care profanează situl în 2793. Ca apoi concordatul lui Napoleon cu Papa Pius al VII-lea, din 1801 să-i restaureze – până zi şi, să sperăm cât mai departe – locul în simbolistica şi arhitectura spirituală creştină.

Prezent, aseară, la locul dezastrului, preşedintele Macron a anunţat decis declanşarea cât mai timpurie a restaurării, la un moment când incendiul încă nu era controlat. Primele donaţii voluntare au şi înceut să curgă, cea mai consistentă fiind una de 100 milioane de euro. După alte 24 de ore, donaţiile majore au depăşit 300 milioane de euro. Din partea unor deţinători de calibru major. Nu sunt şi nu pot fi suporterul lui Macron, dar dacă ar fi capabil sâ catalizeze sentimentul deastrului în resurecţie, voi adăuga, neştiut, minuscula mea doză de forţă mentală la demersul lui. Civilizaţia căreia, vrem-nu vrem, ne plce-nu ne place, îi aparţinem şi care, hélas, e pe ducă, are nevoie vitală de un curent resurect.

Războaiele de epocă, de a cele medievale, la cele ale reformei şi contrareformei, până la cele naţionale, au ocolit, în general, catedralele. Notre Dame de Strassbourg şi-a schimbat de mai multe ori stăpânii, dar n-are o zgârietură. Ce preţ ar mai fi avut provincia mereu recucerită, fără acest nucleu identitar? Doar Notre Dame de Reims a fost bombardată de Reichswehr în primul război mondial. Prilej pentru francezi să facă reclamă barbariei teutone. Parisul a fost ocupat de 3 ori în istorie, de armatele germane în1814, 1871 şi 1940, prima dată împreună cu cele ruseşti. Dar, până în august 1944, când a fost incendiat Grand Palais (singura distrugere a unei cladiri de patrimoniu cultural între insurecţie şi ocuparea Parisului de către divizia Leclerc, singurele mari clădiri istorice au fost Bastilia, în 1789 şi Platul Tuileries, in 1871. În locul căruia de atunci sunt grădinile Tuileries. Aşa, destule palate au dispărut în urma modernizării oraşului, în diferite epoci.

Generalui von Choltitz, un dur care distrusese Rotterdamul în 1940 şi Sevasopolul anul următor, întâlnindu-l pe Fűhrer cu ocazia numirii sale în funcţia de comandant al regiunii pariziene, n-a avut nevoi de mai mult ca să se lămurească de insanitatea mentală a acestuia. Pe parcursul zilelelor, probab şi sub argumentele forte ale primarului parizian Pierre Taittinger şi ale consului suedez Raoul Nordling, şi-a schimbat, treptat, abordarea. Deşi marja sa de manevră era extre de restrânsă. A desfide pe faţă ordinele din ce în ce mai imperative ale fűhrerului, transmise prin generalui Alfred Jodl, şeful OKW, l-ar fi dus direct în braţele Gestapo. Conştient că războiul era pierdut, a început să se simtă răspunzător în faţa istoriei. Poate în oricare alt oraş, cu mai mica rezonanta culturală, i-ar fi pasat mai putin. N-o sa stim. Stim doar că a manevrat pe sârmă subţire, colaborând neoficial cu Raoul Nordling şi, încă mai discret, secret chiar, cu Emil Bender, AKA Bobby, agent Abwehr. A dat lupta cu insurgenţii şi cu divizia Leclerc, dar s-a predat în dupămasa de 25 august. O jurnalistă română de radio spunea, în partcular, că parizienii ar fi trebuit să-i instaleze câte un bust generalului german la fiecare colţ de bulevard.

Acum, la mai puţin de 24 de ore de la sinistru, întrebarea pe care  începem să ne-o punem, surprinşi, nu e cum a rezistat catedrala – alături de alte catedrale gotice – secole de-a rândul unor inexistente distrugeri deliberate. Ci, având în vedere cantitatea impresionantă de lemn din structura de rezistenţă, tehnica de ignifugare fiind necunoscută nu doar la vremea construcţiei ci încă mult după, cum n-a fost incendiată, fie şi accidental, până acum.  

Trebuie să recunosc că primul reflex mental a fost o imagine de film. Biserica pustiită, fără acoperiş,  în care ninge, din filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov…    

Şi totuşi, întrevăd reacţii tonice, printre cele inerent gregare. Şi chiar unele inerent ieftine. Dar să defalcăm. Autorităţile, începând cu preşedintele ţării, erau obligate la o reacţie şi un mesaj pozitiv, optimist. Şi au făcut-o. Susţinuţi de mari potentaţi financiari. Aflăm că primul ofetant e soţul actriţei Salma Hayek. Dacă autorităţile ecleziastice franceze vor fi reacţionat (şi e improbabil să n-o fi făcut), erau la fel de obligate. Dar în media românească n-au ajuns referiri. Am, însă, informaţie despre reacţia unor preoţi catolici locali. Corectă, dar parcă nu foarte energică. A fost mai mediatizată reacţia unor personaje ecleziastice româneşti. Catolice, evident. La care am văzut exact nuanţa de forţă de care vorbeam. Reacţiile politicinilor români de vârf au rămas la nivel convenţional, lipsit de rezonanţă. Ar fi fost interesantă reacţia reprezentanţilor bisericilor ortodoxe, până acum, la 2 zile de la dramă, fie absentă, fie nemediatizată. Încă mai interesantă ar fi (fost) reactia reprezentanţilor celorlalte 2 culte monoteiste? Daca va fi existat, iarăşi media românească n-a dat de ştire. De altfel, în general, evenimentul a fost tratat in 2 etape complet diferite. Imginile in direct, oferite de media internatională, au fost comentate cu ton viu, reportericesc, de cel puţin un post tv românesc. O reală reuşită profesională. Dar, de a doua zi, parcă s-a pus batista pe ţambal.

Aflu că fleşa, săgeata, care s-a prăbuşit în flăcări, a fost opera arhitectului Eugène  Viollet-le-Duc (alături de alte detalii. Printre le poarta corului şi relicvariul). De fapt în opera sa de restaurare, a ridicat o noua săgeată, în locul celei arse în 1830. Deloc neinteresant, un interlocutor de aleasă cultură spunea că arhitectul n-ar fi fost credincios. Bun, asta nu schimbă cu nimic semnificaţia nu doar culturală, ci întâi de toate creştină. N-am găsit nici o referire la această presupusă dimensiune a arhitectului, deşi informaţiile despre el sunt destul de amănunţite. Dintre lucrările de restaurare, cele mai multe sunt biserici. Inclusiv Sainte Chapele, la doi paşi de Notre Dame, cu vitraliile ei minunate. Dece am menţionat amănuntul? Nu intru în discuţie, mai ales pe blogul meu, asupra atitudinii globaliste faţă de creştinătate, dar sugestia, subtilă, rezonează cu altele, mai primitive, ca restaurarea să fie corectă politic. Adică să admită un ghivei de stiluri, pentru a o integra ca simbol multicultural. N-avem decât să sperăm că cei care vor gestiona restaurarea vor rezista la astfel de presiuni.      

Evident, nu iau în seama inevitabilele pseudoipoteze ale unei mâini criminale islamiste. N-ar fi în profil. Crimele islamiste adunate in ultimii ani in Europa sunt primitive şi trimit la sceleraţi. Cucerirea islamică a Europei n-are nevoie de un gest care să atragă atenţia asupra cuceritorilor şi să determine accentuarea resentimentelor inerente împotriva lor. Islamizarea Europei are o dinamică insurmontabilă. Cea mai recentă ştire, la 3 zile după sinistru, e că s-ar fi conturat o ipoteză plauzibilă. Un scurt circuit la ascensorul şantierului reparaţiilor în curs. Lemnul structurii, străvechi, ar fi reacţionat firesc. 2 uimiri. Profunde. Cum se face că lucrările în curs n-au început cu ignifugarea cantităţii enorme de lemn. Până să mă lămurească arhitecţii care-mi citesc blogul că ignifugarea ar fi prejudiciat cumva însăşi structura, întrebarea rămâne. Pentru structura acoperişului s-au folosit, în aproape 2 secole, 1500 de stejari. Iar în jargonul oamenilor locului, această structură era numită le forêt. Mai aflu că o companie de pompieri făcea permanent de gardă,ceea ce e logic. Dar, c nu aveau instrumentarul complet. Ceea ce nu mai e logic. Nu mai discutăm că în atmosfera corectă politic, bugetul de întreţinere al simbolului creştin se redusese la o sumă ridicolă. 2 milioane de euro anual. Altă întrebare: insurecţia pariziană a început pe 19 august 1944 prin ocuparea prefecturii de poliţie. CNR votase la scor strâns declanşarea insurecţiei, forţătă de comunişti, în ciuda apelului insistent al comandamentului londonez al Rezistenţei. Iar Rezistenţa din poliţie era majoritar gaullistă. Prefectura de poliţie se afla vis-à-vis de faţada vestică, cea cu turnurile pătrate. Joliot Curie, aflat la Prefectură, fabrica de zor cocktailuri Molotov. Folosind sticlele de vin din pivniţă. Nu numai cu benzină, ci şi cu acid sulfuric. Când vin Choltitz a trimis primele 3 tancuri, pentru a trage în faţada Prefecturii, acestea s-au plasat aproape de cele 3 portaulri de intrare în catedrală. Practic la poalele faţadei turnurilor. Cel puţin unul a fost incendiat. Cu o sticlă aruncată de undeva de sus. Amănuntul e precizat atât în cartea lui Dominique Lapierre şi Larry Collins (o reconstituire documentară moment cu moment), cât şi în filmul lui René Clement (1966), care urmează scrupulos documentul jurnalistic. E adevărat că un tanc incendiat nu prea aruncă scântei, dar riscul a existat. Ce-s 75 de ani faţă de peste 850 în biografia lemnului de structură? Ca să nu mai vrbim de miile de cartuşe trase din Prefectură. E adevărat, spre pavaj, spre soldaţii ocupantului. Mi-am pus probelma rsicului fără să am habar de structura de lemn, încă din 76, la prima lectură a cărţii şi apoi din 82, la prima vizionare a filmului. Mi-am pus-o in 2006, când am păşit pe esplanada dintre faţada vestică şi Prefectura de poliţie. Dece nu mi-am pus-o şi când am intrat în pronaos? Se va vedea imediat. Dar mi-o pun mai ales acum. Repet, ambele documente, deşi filmul e cotat ca artistic, sunt reportaje. Bazate pe interogarea miilor de participanţi la evenimente. Cota de ficţiune trebuie să fi fost neglijabilă. Oricum, acest episod din mica epopee a eliberării Parisului ilustrează mai bine decât orice concluzia cutremurătoare că rivalitatea dintre comunişti (obedienţi şi atunci lui Stalin) şi gaullişti, fibra resurecţiei naţionale, a frizat o anume iresponsabilitate a Rezistenţei ca ansamblu fratricid. În contrast cu responsabilitatea istorică în context dramatic a lui von Choltitz. Călăul Rotterdamului şi al Sevastopolului. Sigur, fraza patetică a regretatei jurnaliste românce de radio, cu busturile generalului teuton, care ar fi trebuit să împodobească fiecare carrefour, rămâne simbolică. Nerealistă. Dar un răspuns tot poate primi. Timp de un an, ironic de precis, între intrarea în vigoare a armistiţiului Pétain şi declanea planului Barbarossa, partidul comunist francez a îndeplinit, conştiincios şi criminal, ordinele lui Stalin, emise prin falsul desfiinţat Komintern. Şi a făcut propagandă pentru… colaborarea cu ocupantul. După război vor fi fost spânzuraţi câţiva speculanţi de piaţă neagră, drept colaboraţionişti. Şi câteva otrepe din Gestapoul francez. Dar nici un fir de păr nu s-a clintit pe scalpul nici unui singur comunist. Cum, asta e fară legătură cu incendiul catedralei? Dacă mie mi-a trecut prin cap, nu e fără legătură. Nimic din cei 856 de ani, hai 674, nu poate fi fără legătură.

Care e fraza ce-mi zumzăie în cap auzind de termenele ambiţioase ale lui Macron, mai realiste ale arhitecţilor, pentru retaurare: a fost, legenda spune, pronunţată în ultimii ani de Henri de Béarn. Primul Bourbon pe tronul Franţei: Parisul merită o liturghie. Să nu uiţi, Darie…

În final, răspunsul la întrebarea dece nu mi-am mai pus nici o întrebare odată păşşind dincolo de portalul principal al faţadei vestice. Cu un an în urmă, avusesem o trăire inedită şi cum nu se poate mai rezonantă. În Capela Sixtină. Privind spre celebrul tavan, deodată oboseala mi s-a scurs la pământ şi am încercat o stare vecină cu zborul. Care s-a stins iute în următoarele săli ale Vaticanului. S-a repetat la Notre Dame de Paris. Am aşteptat-o la Czestochowa, la nici 3 ore de la ieşirea din muzeul de la Oszwieczym. Palidă totuşi. Nimic, dar nimic, la trecerea prin strâmtul culoar pe lângă La Moreneta, cealaltă Fecioară Neagră, de la Monserrat. Nu mai vorbim de Biserica Sfântului Mormânt. Unde nu m-am detaşat de masa turiştilor. Atât. În Capela Sixtină şi în interiorul Notre Dame de Paris. O altă lipsă de reacţie, surprinzătoare pentru natura mea livresc-analitică. După momentul Notre Dame, accentuat totuşi de proximitatea memoriei fazei gaulliste a insurecţiei pariziene, aşteptam mult de la biserica pendulului lui Foucault. Dincolo de trăirea inerentă ca fizician, mai era şi lectura romanului lui Eco. E adevărat, biserica era în şantier atunci, dar dacă locul ar fi avut ceva să-mi spună, în plus, ar fi făcut-o.  

Cum n-am de gând să închei în ton patetic, ultima informaţie pe care o o ofer e decorarea pompierilor care au reusit să salveze ce s-a salvat. În fine, vladimir Vladimirovici n-a scăpat ocazia se a-şi lustrui imaginea subliniind valoarea culturală a catedralei, într-o discuţie cu oameni de afaceri francezi. Desigur, în vederea posibilităţilor de cooperare la susţinerea fnanciară a reconstrucţiei. Dar mai ales ştirea momentului, rdicarea unei clone de lemn alături (unde?), pentru uzul serviciului ecleziastic, urmând a fi dezafectată la redarea în folosinţă a construcţiei recondiţionate. Desigur, se preconizează renunţarea la structura de lemn. Metal integral ar fu extrem de de delicat. N-am auzit pe nimeni vorbund de materiale compozite uşoare, cu proprietăţi ameliorate de rezistenţă, dar, împreună cu ititorii mei, putem lăsa detaliile tehnice unui popor de arhitecţi.   

Spectrul tematic major al blogului meu cuprinde câteva elemente: afară de cronici de film şi literare, două s-au manifestat de-a lungul timpului: articole din aria popularizării ştiintifice şi din cea a analizei politice. Anul care a trecut a fost cel mai polarizat. Au dominat cronicile literare. Mai ales la volume de poezie. Am lucrat la construirea volumului Sedus de poezie (Editura Neuma, Cluj, 2019). Mai am destule angajamente în materie, care-şi aşteaptă rândul, dar cred că e cazul să mai echilibrez profilul blogului.

Articolul de faţă porneşte de la o discuţie de grup. Lansată de posesorul celei mai originale gândiri din aria mea de conexiuni internautice. Un cât se poate de util şi stimulativ reper polemic. Îl contrazic programatic, nu neapărat când mă aflu în dezacord – în diferite grade – cu ideile emise public de el, ci deoarece o astfel de interactiune e fertilă. Dar, ce-i interesant, e că există idei în mare măsură comune, în accentuată contradicţie cu fluxul public majoritar. Nu dau acum exemple.

Acest interlocutor a reluat o idee nu foarte populară, dar cu atât mai interesantă: raportul între guvernarea democratică şi cea a unui autocrat luminat. Sigur că n-am scăpat ocazia de a-i aminti că prevalenţa pentru despotul luminat era exprimată public, în 1990, de Ion Ilici Iiescu. Nu discutăm aici de falsitatea poziţiei fostului lider postdecembrist. Care se credea luminat fără să fie. Revenim la subiectul ideatic. Omul emitea aprecierea că succesul guvernări(i/lor) democratice nu e garantat (de legităţi sociale), ci, când se întâmplă, e mai degrabă rezultatul unui accident fericit.

E, desigur, o idee interesantă. Deloc inedită, dar originală la nivel de nuanţă. Care merită analizată. Plecând de la galimatiasul terminologic, mai mult sau mai puţin peren, dar parcă mai accentuat, ami generator de confuzii de când s-a instaurat dominaţia corectitudinii politice.

Mai întâi democraţia. Se face mult caz de originile greceşti ale acesteia. Şi ţine. Căci radăcinile culturii europene, deci euroatlantice, în cea greacă au devenit loc comun. Dar… democraţia n-a funcţionat decât în Atena. Şi, în mai mică măsură, în alte câteva polisuri (oraşe- state) don nord vestul acesteia. Şi nu prea mult. Atena a cunoscut şi tiranie. Vezi Pisistrate. Dar mai ales din ecclesia (adunarea cetăţenilor, unde se luau decizile) făceau parte doar cetăţenii. Cam 10% din locuitori. Restul, de la meteci la sclavi, nu aveau dreturi civile. Aşa ca mult cântata democraţie grecească a fost, de fapt, o oligarhie de facto, ateniană şi episodică. Aşa zisa origine grecească a demcraţiei e un concept superficial mult întârziat. Cu multe secole. Oricum, sistemul de conducere, de fapt de management social, bazat pe o structură deliberativă – sfatul bătrânilor – şi un lider – şeful de trib, se pierde în negura mileniilor. Megând până la aglutinarea structurilor şi a marilor structuri, când lideri cu personalitate au realizat uniuni si mari uniuni tribale.

Sistemul parlamentar, inventat de englezi treptat, fără un concept aprioric, prin încercare-şi-eroare, nu-i decât formalizarea structurii tribale ancestrale. Deşi, istoriceşte, primul parlament, Althingul islandez a fost înfiinţat în 930, iar înaintea parlamentului englez (1265, la jumătate de secol după Magna Charta Libertatum – care nici nu avea atribuţii legislative), au funcţionat cortesuri în 3 state hispanice. Iar ideea unui guvern răspunzător în faţa parlamentului a fost iniţiată de sir Robert Walpole, prim ministrul primului rege hanovrian George I, şi-a dat demisia în 1742, când a pierdut încrederea Camerei Comunelor. 

Se amestecă democraţia cu parlamentarismul. Nu se merge chiar până la confuzie, dar nfi prea departe nu-i. întâi de toate, sistemul parlamentar a fost copiat în mai toate constituţiile. Statele autoritariste au parlamente. Nu contează că formal. Duma de Stat funcţiona şi sub autocraţia ţarilor şi sub autoritatea pretins democraticaa noului ţar. Apoi, problema, aşa cum o pune amicul meu, e falsă. Căci dihotomia democraţie vs autocraţie e o aproximaţie de ordinul zero a realităţii politice globale. Şi nu deoarece statele autoritare mimează democraţia, prin mecanismul parlamentar formal. O imagine mult mai realistă şi mai nuanţată foloseşte altă noţiune: libertatea. Deoarece în timpul războiului rece, dacă nu socotim aşa numita lume a treia, cele două mari tabere megastrategice globale erau caracterizate de regimuri închise, autoritare, „comuniste” (ghilimele necesare!), iar lumea occidentală era numită colocvial lumea liberă. Am întâlnit un tabel statistic in care ţările erau clasificate, pe baza unui număr de parametri, după un coeficient al libertăţii. Legătură prea vagă cu împărţirea convenţională în occident, aşa numitul lagăr al socialismului şi lumea a treia. Dar în toate funcţionau sisteme parlamentare. Titu Maiorescu ar fi fost încântat să constate că a sa teorie a formelor fără fond se aplică acum, la peste un secol de la emiterea ei, atunci cu referire directă la România, la jumătate din planetă.

Succesul democraţiei, efect al hazardului? Mai întâi să vedem ce înseamnă democraţie la două milenii şi jumătate de la acea izolată, intermintentă şi nereală democraţie ateniană. Există, în teorie, două categorii de democraţie: participativă, sau directă, bazată pe decizii prin referendum, ale diferitelor grupuri de populaţie şi reprezentativă, sau indirectă. În care decidenţii sunt definiţi prin alegeri. Prima formă funcţionează într-un singur stat. Federal. Elveţia. Unde deciziile se iau prin referendum local, municipal, cantonal şi federal. Electoratul unui sat votează pentru a decide dacă arborele secular din parcul primăriei trebuie tăiat sau păstrat. Electoratul federal votează pentru a se decide dacă vârsta de pensionare poate fi redusă de la 71 de ani la 70. S-a întâmplat, în anii 80. Şi socotitii elvetieni au refuzat scăderea vârstei de pensionare. Este democraţia elveţiană un succes? Categoric. Cu excepţia inerentă a pătrunderii maladiilor sociale ale prezentului, factr distructiv universal şi chiar a eroziunii la fel de inerente, statul elveţian funcţionează. Ca un… ceas elveţian.

Democraţia participativă, la rândul ei, împarte statele parlamentare în 3 categorii mari. Pe bicontinentul american, de la sud de graniţa canadiană la Ţara Focurilor, preşedintele ales prin vot universal (indirect în USA, direct în restul tărilor acestui spaţiu), este de drept şeful guvernului. Numit tehnic Aministraţie în USA. Deşi există parlamente. Care, dincolo de rolul natural legislativ, controlează (draconic uneori, în USA), activitatea guvernului. Aceste state se numesc republici prezidenţiale.

Complementar există, mai ales în Europa, dar şi în Canada, state parlamentare. Regate şi republici. De fapt, forma ideală de democraţie. În sensul că parlamentele, alese direct de electorat, deţin puterea efectivă. Ca reprezentante instituţionale ale suveranităţii populare. State reprezentate de premieri. Susţinuţi de majorităţi parlamentare. În UK regele domneşte şi nu guvernează, sună formula sacramentală. La fel în regate. În republici, omologul regilor (dacă facem abstracţie de nimbul regal) preşedinţii sunt aleşi de parlamente şi au atribuţii strict reprezentative.

Există şi categorii intermediare. Cu constituţii hibride. Franţa e o republică semiprezidenţială. Dar rolul preşedintelui e dominant, iar premierul, deşi susţinut de o majoritate parlamentară, e un simplu funcţionar, Restul statelor europene cu preşedinţi aleşi prin vot universal diferă de sistemul francez. E lesne de determinat statele europene cu acest sistem încă mai hibrid. De regulă foste colonii ale imperiului Rus, faza bolşevică. România face parte din această categorie. Sunt acestea democraţii? Nu se poate spune că nu, de vreme ce parlamentele, preşedinţii sunt aleşi. Dar, datorită bicefalităţii la vârf sunt exemple tipice şi reale ale insuccesului democraţiei.

Este succesul modelului participativ elveţian un efect al hazardului? Nu. este succesul sistemului prezidenţial american alt rezultat al hazadrului? Nu. este succesul istoricului sistem englez alt rezultat alhazardului? Cu atât mai mult nu. Mai ales că el a fost copiat, în esenţă, de aproape toate statele. Dar cel german? Desigur, Germania are probleme majore, rezultate din politica PPE, cum are toată Europa. Generate de filoxera corectitudinii politice. Dar NU generate de forma democraţiei.

Bref, afirmaţia că democraţia n-a avut succes decât întâmplător nu se susţine.

Cum stăm, atunci, cu despoţii luminaţi? Hamurabbi a rămas în istorie prin codul său de legi. Dar liderii assiro-babilonieni n-au fost decât tirani. Eficace, dar tirani. Marii faraoni egipteni au inspirat construcţii milenare, dar ştiinţa era aanajul marilor preoţi. Un rege luminat, în urmă cu 3 milenii, Hiram, regele Tyrului (Sor în feniciană), aliat al altui rege luminat, Solomon, fiul lui David, fac ambii figuri totuşi singulare. Poate cel mai luminat rege antic a fost Ku’ruş (Khores, grecizat Cyrus), creatorul imperiului persan. Singurul monarh care a respectat cultura popoarelor cucerite, reuşind să le articuleze într-un sistem economic eficient. Libertatea acordată evreilor de a se întoarce în ţara lor, după recluziunea în Babilon e doar cel mai cunoscut exemplu al acestei politici. Paradoxal, urmaşul său, Cambysse II, un tiran sângeros, a extins semniicativ imperiul. În mai mare măsură Darius I, care nu mai luminat nu putea fi considerat. Solon, care a pus bazele democratiei ateniene, e socotit cel mai luminat lider european înainte de Platon. Romanii au avut lideri mai degrabă militari – vezi Scipionii – şi administratori. Cezar ar fi fost un mare lider luminat, dacă ar fi trăit. Apoi un vid. Liderii n-au fost luminaţi, vârfurile culturii n-au fost lideri. Un caz interesant e Carol Quintul, nepot direct al Isabellei de Castilia ş ia lui Fernando de Aragon. Fără îndoială un om cult, la vârsta a doua, dar luminat ar fi prea mult spus. Elisabeta I a dat numele unei epoci, în care Anglia a început să devină o mare putere europeană. Dar a fost doar un politician abil şi diplomat şi o negustoreasă aprigă. Marea cultură, marea ştiinţă europeană n-a avut nici o treabă cu politica. Secolul luminilor n-a dat nici un lider luminat. Cu doza de indulgenţă inerentă, Petru Romanov şi Ecaterina a doua (fostă prinţesă Sofia de Anhalt) au modernizat Rusia, au adus mari savanţi europeni la curte, dar n-au avut anvergura unui Ludovic al XIV-lea. Nu mai vorbim de Platon.  

Probabil, amicul meu s-a exprimat abstract, la nivel de principiu.

Filmul britanic Archangel a fost produs în 2005. Cele mai interesante informaţii despre el ţin de scara datelor premierei în diferite tări. În anul producerii n-a fost difuzat decât în UK. La 19 şi 20 martie. S-a filmat foarte repede. Între 17 septembrie şi 5 decembrie 2004. Unde? Încă mult mai interesant: în hotelul Ukraina, din Moskova şi la Riga. În Letonia. Producător: Compania de Dramă BBC. Scenariul – dock Clement, după romanul lui Robert Harris. Regia John Jones. La fel de interesant cuplul actorilor care interpretează rolurile principale: Daniel Craig şi Yekaterina Rednikova. Protagonistul nu e altul decât… cel mai recent James Bond. Ceea ce bate spre subtilul humor britanic. Căci personajul, profesorul Fluke Kelso (nu se precizează dacă e american sau britanic) n-are nimic de-a face cu genul James Bond, dar e pus situaţii cu un anume grad de similitudine. Iar actorul îi dă o nuanţă pe măsură. Nu dă pumni, nu trage cu pistolul, dar în jurul său cam asta se întâmplă. Revenind la generic, primele roluri sunt jucate aproape la egalitate de nume ruseşti şi anglo-saxone. Mai exact, toate personajele care sunt ruşi sunt jucate de actori cu nume ruseşti.

Să nu ne îndepărtăm de extrem de interesanta serie de date ale premierelor filmului. Trece aproape un an până ce filmul e difuzat înafara UK: 5 ianuarie 2006 în… Estonia. Ţară care-şo restabilise independenţa faţă de URSS la începutul anilor 90, admisă în UE în 2004. Cu un contencios dramatic în termeni istorici cu puterea rusă. Ceea ce nu pare întâmplător.

Apoi e lansat în Olanda, pe 10 ianuare, ca DVD. Pe 11 aprilie în Suedia. Abia pe 7 noiembrie (sic) în USA şi pe 8 decembrie în Japonia. Ca DVD. Pe 7 iulie 2007 în Finlanda. Şi peste încă mai mult de unan, pe 8 septembrie 2008 în Ungaria. Prima ieşire eurpeană din spaţiul skandinav. Tot în format DVD ajunge în Argentina (!) pe 28 octombrie 2008 şi abia pe 24 mai 2012 în Franţa. imdb.com nu oferă alte date. Putem adăuga difuzarea la TV în România pe 16/17 martie 2019. Fără a avea date statistice, pare a fi un film care a pătruns dincolo de ţara producătoare cu o viteză de difuzie neobişnuit de lentă. Ceea ce se adaugă bizareriilor până acum evidenţiate din fişa imdb.com.

Tot departe de banal. Imdb.com menţionează 3 filme cu acelaşi titlu. În ordine cronolgică, Guy Maddin, regizat pe scenariu propriu, 1990, Canada. Cu elemente de fantastic. Acţiunea se petrece în acelaşi oraş port Arkhangelsk, din nordul Rusiei, în timpul războiului civil. Personajele fiind anglo-saxone. Şi 2002, cu 2 regizori cu nume poloneze, actori cu nume anglo-saxone, fără nici un fel de amănunte.

Titlul te-ar duce la cuvântul arhanghel. Termen din eşalonul imediat superior îngerilor. Numele oraşului rusesc e probabil să fi fost adoptat pe această linie. Întrebarea e dacă oraşul implicat în acţiunea filmului, putând fi, la urma urmei, oricare oraş din nordul îndepărtat al Rusiei, e ales pentru semnificaţia subliminală ironică a numelui său. Căci nu prea pare o alegere întâmplătoare. Personajul care se afirmă în ultima parte a filmului, e văzut ca un arhanghel de o mulţime abil manipulată şi ca un antiarhanghel de puterea constituită. Căci se dovedeşte a fi… un fiu natural al lui Stalin.

Înainte de a povesti, rezumativ, acţiunea, să precizez cea mai stranie coincidenţă. Lucrat, deci, în ultima parte a lui 2004, lansat în 2005 exclusiv în UK, filmul dialogheaza, cumva, la mare distanţă, cu un eveniment derulat în Rusia. Unde acţiunea filmului se derulează, la rândul ei. În 2005, Vladimir Vladimirovici Putin, de curând reales preşedinte al Federaţiei Ruse, a convocat un congres al istoricilor ruşi. Le-a ţinut o cuvântare, cu iz şi rost de ukaz. Tineretul rus nu trebuie învăţat că Stalin a fost un criminal. Ci un mare erou rus. Ştirea n-a ţinut, atunc, prima pagină mai mult de o zi. A fost iute lăsată să fie acoperită de ştirile curente. Doar un mic număr de receptori a fost atent. Nu discutăm acum despre semnificaţia profundă a ştirii. Cei care au frisonat în 2000, când un Eltsyne decrepit, reales la rândul său la mare luptă cu Ghenadi Ziuganov, candidatul partidului comunist, şi-a cumpărat imunitatea numindu-l pe Putin în funcţie n-au uitat ştirea.

Ciudat, deşi ştirea a trecut aproape neobservată, a fost valorificată de… un scriitor. Radu Ţuculescu a inserat-o în al doilea său roman din noua serie: Stalin, cu sapa-nainte (Cartea Românească – Polirom, 2009). Desigur, pe fondul ignorării publice a ştirii de care vorbim, amănuntul putea fi receptat – de critică şi de public -, ca un element de ficţiune literară. Cum critica nu s-a referit la amănunt, aşa a fost el şi interpretat.

Dar romanul face în aceşti ultimi ani o nouă carieră. E tradus, lansat şi publicat în mai multe limbi. Pomenim dar 2: italiană şi germană. Fără nici o intentie, pur întâmplător, limbile ţărilor aflate, la vremea respectivă, în război cu Stalin. Nu posed nici un feed-back asupra receptării amănuntului în discuţie în spaţiile lingvistice ale traducerii romanului. Doar pot presupune, statistic, că va fi existat un mic procent dintre cititorii de italiană şi de germană, cărora ştirea despre ukazul lui Putin nu le-a scăpat. Dintre aceştia, foarte, foarte puţini vor fi sesizat că aparentul element de ficţiune literară e o ştire media reală. Mai ales că linia de comportament a noului ţar e congruentă cu ukazul respectiv.

Are acest amănunt de-a face cu filmul? Categoric nu. Deoarece romanul pe baza căruia s-a tras scenariul filmului a apărut, ca ficţiune politică, în 1998. Iar filmul a fost făcut, cum spuneam, în anul anterior congresului istoricilor ruşi. Nu există nici o legătură directă. Dar există o legătură subterană. Puterea oficială a Rusiei, este, în film, difuză. Impersonală. De atfel Putin însuşi era, la finele lui 2004, foarte departe de personajul care e acum. Chiar faţă de personajul care e de cel puţin 10 ani. Nu cunosc romanul, dar pot presupune că scenariul va fi accentuat unele nuanţe, va fi estompat, poate, altele şi chiar va fi introdus nuanţe noi. Definitorii pentru atmosfera rusească de la prezentul producerii filmului şi chiar sugerând unele elemente vag anticipative. De altfel nimic mai firesc. Doar se spune că Rusia este ţara cu trecutul cel mai imprevizibil.

Mai există o informaţie corelabilă cu mult discutatul congres şi ukaz. Proaspătă. Căutând exemple mai apropiate ale reusctări cultului lui Stalin, dau peste un articol semnat, în România Liberă, de un anume Mihai Voican, citat de un website: https://www.money.ro/putin-il-transforma-in-erou-pe-sangerosul-dictator-stalin-vinovat-de-moartea-a-milioane-de-oameni/. Data articolului e 04.08.2017. Dar un film cu titlui Să-l vezi pe Stalin nu există. Articolul e în sensul ukazului. Şi spune în clar că cineaştii consacraţi au declinat oferta Ministerului (rus al) culturii şi un buget generos. Căutarea pe numele regizorului, Kim Druzhinin dă filmul Tancuri, cu premiera pe 26 aprilie 2018! Eroarea e mai probabil să aparţină websitului care citează articolul,iar nu imdb.com. în rest, fişa filmului, cu toată sărăcia informaţiilor, corespunde datelor din articol. Oar filmul pare din familia sutelor de filme de propagandă comandate în timpul războiului de Stalin însuşi. A se comanda şi a se produce în 2018 un film de propagandă ieftină, omagiindu-l pe Stalin, consangvin cu cele comandate în 1943-44-45 de Stalin însuşi e simptomul cel mai relevant al atmosferei Rusiei lui Putin în prezentul viu.

În ce măsură are rost această paranteză? Nu interesează pdv al autorului articolului. Numai cititorii vor decide.

Să revenim, aşadar, la film. Un universitar american ţine o conferinţă despre Stalin. Se presupune a se întâmpla la Moscova. În sală irump protestatari. Delegaţia oaspeţilor americani se pregăteşte de plecare. Conferenţiarul e abordat de un bătrân, cu aspect mototolit. Care se laudă a deţine un secret major. Pe ecran se derulează povestea. Bătrânul a fost şoferul lui Beria. Liderul serviciului represiv al lui Stalin. Vedem scena morţii lui Stalin. Foarte puţin modificată, faţă de cum o ştim, din numeroare relatări. Beria ia din buzunarul unui Stalin muribund o cheie. Beria fiind împuşcat în lupta pentru preluarea puterii, şoferul devine ţintă a noilor stăpâni. E trimis în gulag, supravieţuieşte, ajunge după zeci de ani în postura deţinătorului secretului clamat.

Acţiunea de împleteşte pe 3 planuri, într-un larg montaj paralel. Cercetările istoricului, încercările lipsite de brutalitate ale FSB de a-l expedia peste ocean şi acţiunile politicianului de „opoziţie”, fost ofiţer superior KGB. O replică a ofiţerului FSB, Suvorin (care raportează unui superior general) e emblemtică: M-am săturat total, profesore, de indivizi ca tine, care ne scormonesc trecutul şi de cei ca Mamontov, care fac zei din monştri. Fineţea ofiţerului FSB şi mentalitatea sa limpede, presupus a fi împărtăşită la toate nivelele serviciilor, mutatis mutandis ale regimului la care filmul se refera doar implicit, e o pledoarie subtilă, aproape subliminală, în favoarea regimului. Care regim? Eltsyne în roman, cel care învinsese candidatul comunist la ultimele alegeri, Putin, cel proaspăt reales la momentul producerii filmului? Sigur nu Putin cel actual. Mamontov încarnează eternul lider nostalgic. Schematizat în multe filme americane de actiune, la nivel comercial. Decelabil mai serios tratat aici.

Fluke Kelso, istoricul american, provocat să rezolve misterul, îşi asociază fiica fostului şofer. La primul contact cu ea află că bătrânul a fost ucis. Banuielile duc, atât din partea echipei ad hoc Kelso & Zinaida, cât şi din partea lui Suvorin, spre Mamontov. Se presupune că cine n-a livrat secretul în 53 şi a rezistat gulagului a tăcut şi acum. Liderul comunist crede că secretul păzit e un jurnal al lui Stalin, vânat şi îngropt de Beria. Se dovedeşte că e mult mai rău. E jurnalul unei komsomoliste din Arhangelsk, cerută de Stalin să-i servească micul dejun. Care e întoarsa acasă însărcinată. Moare după naştere. Copilul lui Stalin e smuls părinţilor fetei şi crescut în apropiere de oraşul nordic. Trioul (echipei Kelso & Zinaida i se alătură un jurnalist american, care vânează lovitura reportajului senzaţional) ajunge la coliba celui devenit vânător, educat ca emul primitiv al candidatului nostalgic. De-a lungul etapelor drumului (regizorul se fereşte de orice conotaţie initiatică conferită investigatiei) cei doi occidentali (nu foarte ciudat, mentalitatea fiicei bătrânului păstrător al tainei, se apropie de realismu acestora) iau contact cu Rusia adâncă. Ce trăieşte influenţa corupţiei pe care occidentalizarea superficială mafiotică precum o agresiune funciară). Pat germinativ fertil pentru nostalgia stalinistă şi stalinizantă.

Intervine, brutal, armata. Secretul existenţei acestui Caliban sui generis a ajuns problemă de seciritate naţională. Deşi ruşii au alt termen. Te întrebi dacă cei 2 occidentali n-au fost folosiţi dept câini de vânătoare. Dar Caliban rade detaşamentul militar, jurnalistul şi ofiţerul FSB mor, după ce primul îşi expediase reportajul via satelit. Cuplul americano-rus scapă cu trenul, dar cade în capcană. În acelaşi tren e Mamontov du stafful. Le confiscă jurnalul, de care nu mai are nevoie. Abia acum îşi dezvăluie anvergura. Îl lansează pe Caliban, proaspăt bărbierit, cu mustaţă gen Stalin. Zinaida refuză să se dizolve în peisaj şi, în timp de Kelso e terciuit de haidamacii lui Mamontov împuşcă Stalinul fabricat. Pentru tata, şopteşte. Tată care o detesta şi pe care-l detestase. Finalul finalului: prin supraimpresie, pe fondul scărilor unde stafful regizoral al preluări puterii pe valul mişcării populare, un citat cutremurător din Svetlana Aliluyeva, fiica lui Stalin

Final îndeajuns de tare ca să arunce, oarecum, în derizoriu, comentarii analitice. Totusi, obligaţia de cronicar e fără drept de apel.

Ar fi marşat Stalin, la montajul ăsta? Mi se pare cel puţin îndoielnic. Din 2 motive. El n-a dorit, de fapt, puterea globală, cu partea lucidă. Care, ca la orice mare criminal, era foarte tare. Cât era în viaţă ştia ca n-are, totuşi, resurse, iar ca imperiul să-i supravieţuiască doar se prefăcea că-l interesează. Ce-şi dorea, aşa cum îl înţeleg acum, după acest film de ficţiune şi după zeci de cărţi citite despre el, ar fi fost să poată trăi la nesfârşit, nu ca lider mondial, ci ca deţinător al puterii absolute globale. Un surogat de putere – a altora – folosind un surogat de Stalin, o marionetă animalică (altfel n-ar fi supravieţuit) ar fi fost tot ce i-ar fi repugnat. Dincolo de o tentaţie epidermică, pe care ştia că ar fi putut-o controla. Al doilea motiv e că, fiind blestemat de mama sa (cel mai greu blestem dn câte pot funcţiona), era funciarmente incapabil de orice sentiment uman faţă de proprii copii. Pe Iakov a refuzat să-l recupereze într-un schimb de prizonieri, pe nepoţii de la Svetlana i-a obligat, prin educaţie, nu ci forţa, să-şi renege mama, sub pretextul că, evadând în Occident, devenise trădătoare. Nu mai contează nici al treilea, nici cei eventual neştiuţi. Are probabil că, în condiţiile ficţiunii, nepotul dn Arhangelsk a supravieţuit fiindu-i ascuns. Nu mai discutăm de cele 2 soţii.

Atunci filmul n-are nici o treabă cu fantoma lui Stalin. E o parabolă pur sânge. Ruşii au toată dreptatea să dispreţuiască dilmele americane despre ruşi. Nu sunt autentice, din perspectiva lor. Un film ca Nopţile albe, altfel decent, îl vor acuza de tezism antirus. Şi vor greşi foarte puţin. Poate cu excepţia celor care-l ascultau pe Vladimir Vysovski. Reversul medaliei, Concertul lui Radu Mihăileanu, nu e, de fapt, politic. Ciudăţenia Arhanghelului e că, dacă n-ai cunoaşte genericul şi ai vedea o versiune vorbită integral în rusă a zice că e rusesc. În fond a fost terminat înainte de finisarea magnificentului serial al lui Vladimir Bortko după Bulgakov.

Dar ciudăţenia merge mai departe. După 12 ani, întreaga Rusie (despre ale cărei reacţii la filmul nostru n-am găsit referinţe) se supără rău de tot, la nivel oficial, la apariţia comediei negre Moartea lui Stalin (Armando Iannucci, coproducţie a 5 ţări occidentale). Nu l-am văzut, dar îi înţeleg pe ruşi. Sunt extrem de sensibili, iar linia pe care le-a imprimat-o ţarul Putin le accentuează sensibilitatea. Nici nu folosesc alte cuvinte. Enevoie de geniul lui Radu Mihăileanu ca să le declanşezi alte resorturi. Şi nici nu e sigur că la 809 an după acel film să mai reacţioneze la fel acum, dacă l-ar vedea în premieră.

Probleme de regie n-am de gând să discut. M-am referit la fineţea montajului paralel care domină filmul. E de apreciat ideea interesantă de a-l distrbui în rolul profesorului Kelso pe actorul de acum al lui James Bond. Al cărui facies are vagi trăsari ruseşti (mai puţin nasul cârn). Dar cel mai interesant e că Stalin e jucat de actorul georgian care se ilustrase in rol dublu (tată şi fiu) în Căinţa lui Tenghiz Abuladze (1984).