Este titlul unei cărţi mai chisnovatice, pe care a citit-o o singură persoană. Regretatul scriitor Radu Ţuculescu. Atunci coordona o colecţie nou înfiinţată a unei edituri profilată pe texte bisericeşti. Cartea cu pricina, cum spuneam citită doar de cel care propusese editurii o colectie de gen, a apărut în 2008. Editura se numeşte Galaxia Gutenberg şi mai există. Editorul e preot. De unde şi profilul editorial iniţial. Cartea cu pricina avea numarul magic 3. După primele 2 cărţi şi înaintea altora, până la alt numă magic, 7.
Părintelui edtitor, cu care mă împrietenisem, dar legătura s-a pierdut, aşa se întâmplă în realitate, i-am dedicat capitolul final al celei de-a doua mea carte de călătorii, capitol intitulat Pelerinaj în ţara sfântă. Ceea ce s-a întâmplat în 2009 toamna. Pe urmele împărătesei Elena, mama împăratului Constantin cel Mare, care îi încredinţase misiunea de a călători în acele locuri şi, care, ajutată de un episcop local, a desoperit Sfântul mormânt. Inima bisericii în care, de sâmbăta paştelui ortodox, la ora locală 12, apare lumina rece care se propagă, apoi, urni et orbi. E adevăr fizic? Contează? Important e că se produce. Un control riguros interizice intrarea cu surse de lumină în incinta din inima marii biserici. Au alte culte aşa ceva?
Un episod amuzant din acel tur: După vizitarea bisericii Sfântului mormânt inclusiv piatra ungerii din interiorul complexului şi popasul la o biserică ortodoxă româneasca, la mică distanţă cu autocarul, a doua zi, fiind bolnav, am aşteptat câteva ore întoarcerea alor mei de la alt obiectiv turistic. Ȋntr-o piaţedă, în compania a două turiste. Una dintre acestea, medic militar pensionar, cu grad de colonel în rezervă, o doamnă distinsă, cu personalitate, a dat drumul unei fraze, care ma stupefiat: Eu credeam, până acuma, că Isus Cristos (pronunţat ca atare, dovadă limpede că era atee, altfel cum ar fi ajuns, graţie competenţei profesionale la respectivul nivel, dar tributară educaţiei din tinereţea îndepărtată). Am răspuns surând, discret şi politicos: Nu, stimaă doamnă doctor, n-a fost român, a fost evreu. Evreu? Păi nu ştiţi că al nostru cult creştin provine din cultul iudaic? Doar ne aflăm în Irsrael, vizitând siturile creştine. Nu prea le avea doamna doctor colonel cu cultul creştin. Se născuse niţel mai devreme. Straniu, a părut mirată. Pe moment, am trecut iute la alt subiect. Azi, când scriu, totul mi se pare logic. Cea de a treia participantă la tur n-a reacţionat. Un gest de politeţe. Desigur, ştia exact motivul de a se înscrie în acel tur.
Dar a mai fost un mic episod. Complementar. Preotul biserrcii româneşti, de care am vorbit şi unde regăsisem un colţ cald de Românie tradiţională, ne spusese că, dat fiind că dincolo de biserică, la distaţa de la care vezi, se afla – şi, desigur, se află, cartierul Mea Shearim. Liderii locali ceruseră, peremptoriu, preotului, să rotească cu 90 de grade crucea bisericii. Ca domniilor lor să nu vadă, trecând cu automobilele somptuoase, o cruce, ci un simplu băţ. Au fost parlamentări, care au durat cât au durat. Cu implicarea factorilor români din ambasadă, până la un nivel la care se putea decide. Soluţia a fost diplomatică. Crucea s-a rotit. Era logic. O biserică românească în apropiede de complexul Sfântului mormânt era, fără să ni se fi spus explicit, un unicat în Israel. Şi un privilegiu. Va fi contat işi minoritatea celor care-şi regăsiseră, prin emigrare/imigrare, rădăcinile. Cel puţin 4 generaţii la acea vreme. Deloc de mirare, am avut cel puţin 3 colegi de promoţie care emigraseră prin anii 70. Termenul local e Allyah. Dar mai ales a contat faptul că partidul religios sprijiinea, atunci, guvernul, din Knesset.
Mă opresc aici cu evocarea momentelor zilei din Yeruhalayim. Ȋntreg turul e reflectat, cum spuneam la început, în cea de-a doua carte de călătorii. Titlul ei nu-i de colo: De la parcul papagalilor la gădina Getsimani.
Fără a ofensa pe nimeni, numesc doar 2 din aceşti câţiva, foarte puţini. Doar nu i-am numărat. Nimic n-ar fi mai absurd. Sentimentele relaţionale au o curbă continuă. Ca tot ce-I real. Cronologic încep cu al doilea. Cu 52 de ani în urmă, în prima zi de armată, care atunci era de 6 luni şi deveneam sublocotenenţi de rezervă, am sesizat, în masa amorfă, obosită, temătoare şi îndoită, de culoare kaki, o singură personalitate. Avurăm norocul să ajungem colegi de pluton. Ne împietenirăm instant. Era marele meu prieten peste jumătate de veac, regretatul scriitor Radu Ţuculescu. Ȋn orele reglemtare de stiu, el scria de zor, eu scriam zeci de scrisori (corespondenţa a fost o strategie fortuită), alţii jucau table sau zaruri, câtiva chiar şah, restul moţăiau sau bârfeau. Amuzante ore.
I-am urmărit fragmentele scrise, publicate în reviste transilănene, apoi am Salutat debutul lui în volum, în 1978, apoi… Apoi al doilea prieten prieten, în ordine cronologică. Vorbesc cu el, online, din când în când, despre ce? Despre echipa noastră de suflet, nu discutăm aspectul legal. Steaua e eternă.
Bun, despre prietenie. De ce şi despre bătrâneţe? Păi, vorba unui vechi banc, nu sunt neliniştit, căci nu mai sunt tânăr…
No Responses