1956 a fost un an de trecere, de la clasa a IV-a la a V-ia. În prima jumătate a acestuia am fost obligaţi să ne abonăm la Scânteia pionierului. Păstrez doar 3 amintiri din contactul temporar cu acest ziar. Oricum nu citeam din el decât o pagină, rezervată benzilor desenate. O noutate absolută pe meleagurile noastre. Dar nu străină mie, care mi prindeam revista Vaillant, le journal de Pif. Restul paginilor le ignoram, instinctual preformat la categorisea ca propagandă.

Ţi minte doar 2 asemnea poveşti. Asta deoarece le-am reîntâlnit de-a lungul drumului prin viaţă.

Prima era cumva surprinzătoare. Căci era epoca satirizării şchioape a tot ce era occidental. Ţara noastră fusese obligată nu doar să refuse, ci să şi combat Planul Marshall. Deşi trecuseră 3 ani de la dispariţia Tătcului Stalin, nu se schimbase nimic. Scînteia (grafiat aşa) n-o citeau decât politrucii. Organul (sic) de presă care ţnea greul în desfiinţarea Occidentului era Urzica. Aceasta se făcea de râs faţă de minoritatea publicului dotată cu imunitate mentală instictuală.

Povestea pe care o ţin minte m-a surprins tocmai deoarece se baza pe cooperarea bonam fidem a URSS şi SUA pentru salvarea planetei. Pusă în pericol de un bolovan ceresc. În următorii 65 de ani am întâlnit nenumărate versiuni ale aceleiaşi teme. Cea mai recentă, proaspătul film American Don’t Look Up.

N ce consta cooperarea marilor rivali ai confruntării care nu ştiam că se numea deja Râboiul rece? Americanii aveau bomba atomică. Ruşii o aveau, în 1956, şi ei, dar nu se lăudau cu ea. Pozau în eroii luptei pentru pace. La 10 ani mă izbise absurdul sintagmei. Ruşii avea Racheta Balistică Intercontinentală. Ştiam ce înseamnă bomba aşa zis atomică. Familia era abonată la o revistă lunară, calchiată, ca întreaga presă, pe model sovietic. În care citisem, pe întelesul unui copil de 10 ani, despre defectul de masa. Dar habar n-aveam nici ce era aia Rachetă Balistică Intercontinentală. Cu atât mai puţin că era încă foarte departe de a atinge teritoriul American, necum zona spaţială und ear fi atins bolovanul cosmic. Uam contact, de fapt, cu prima povestire ştiinţifico-fantastică. Ţin minte figura cu chelie a savantului care realizase cooperarea URSS-SUA. A trebuit să treacă zeci de ani până să acumulez cunoştinţele necesare pentru a determina limitele de eficacitate ale evitării unei ciocniti cosmice. Dar la 10 ani am rămas convins.

A doua poveste pe care o tin minte datorită reîntâlnirii cu ea de mai multe ori, în aceşti 65 de ani, fu Toate pânzele sus. Cartea  de căpătâi a multor generaţii de adolescenţi. După doar 5 ani a apărut romanul, cu coperţi cartonate. Ca să-l citesc, am inaugurar tactica de a mă învoi de la orele de şcoală, sub pretextul unor dureri gastrice simulate. Dib pagina cu bensi desenate nu mai ţin minte decât că m-a plasat în contact cu nemuritoarea poveste. Cred ca a durat mai multe numere de ziar.

Şi acum bomba. În toamna lui 56 auzeam, în cercul de adulţi care gravitau în jurul buricului meu că ruşii se bat cu ungurii. In orăselul meu atal erau jumătate români, jumătate unguri şia treia jumătate ţigani. Cele 3 comunităţi coexistau relativ paşnic. Nu întelegeam ce au ruşii de îppărţit cu ungurii din Ungaria. Dar nu mă implicam în discuţiile dintre adulţi.

Până-ntr-o zi de toamnă când m-am întros de la şcoală fluturând entuziasmat ziarul. Pe prima pagină, cea pe care n-o citeam niciodată, se lăfăia, cu litere enorme, roşii, titlul: Poporul maghiar a învins! N sfânta mea naivitate, credeam că ungurii îi bătuseră pe ruşi. Adulţii din jurul meu s-au abţinut, cu tact, de la orice surâs…

S-a mai întâmplat ca unele articole să fie repetate. Nu multe. 2-3. Din eroare. Cum ziua reînnoirii blogului, lunea, se întâmplă să aibă data de 25 octombrie, o dublă aniversare naţională, socot a fi momentul reeditării unui articol vechi de 9 ani. Al cărui conţinut rămâne valabil. dar mai ales deoarece azi e centenarul nasterii regelui Mihai

Ecco:

SEMNIFICAŢII CORELATE ALE ZILEI DE 25 OCTOMBRIE

Până ieri considerasem, superficial, coincidenţa prilejuita de data de azi, 25 octombrie, fie ca produsul hazardului pur, fie consecinţa unei planificări militare. Fără a reflect ape marginea acestei posibile planificări. De ce planificare? Cine are noţiuni specifice ştie că o campanie ofensivă e planificată, statele majore ale eşalonului superior al dispozitivelor implicate, cu rol aproximativ similar cu biroul de coordonare al unei companii civile, traducând în date precise linia concepută la nivel de comandă: puncte de atins în anumiţi timpi, aprovizionare tehnico-materială, extragerea răniţilor etc. Depinde de nivelul eşalonului în discuţie dacă problema militară e una tactică sau una strategică. Strategia presupune suprafeţe mari, dispozitive la nivelul armatei sau grupurilor de armate, planificare pe termen mediu sau lung, tactica fiind mai degrabă locală.

Odată amintite aceste noţiuni generale, ne punem întrebarea dacă în cadrul ofensivei strategice ale direcţiei centrale a armatei imperiale roşii, în care, conform armistiţiului, era încadrată armata română, atingerea graniţei româno-maghiare de dinainte de diktatul de la Viena era sau nu un amănunt tactic planificat să coincidă cu aniversarea regelui şi dacă da, la ce eşalon. Iarăşi fac apel la cei care posedă noţiuni militare: răspunsul e evident: amănuntul tactic nu putea fi planificat la nivel superior celui de regiment, care este unitatea militară. În sensul că de la divizie în sus denumirea generică e mare unitate, iar de la batalion în jos se numeşte subunitate. E, deci, tehnic, posibil ca planificarea să fi aparţinut armatei române. Dar cum amănuntul avea o evidentă dimensiune politică şi cum Stalin era cel care dicta totul, e improbabil ca amănuntul să nu fi fost fie aprobat, tacit sau explicit, fie chiar sugerat de conducerea armatei roşii angajate în direcţia ofensivă. De ce? Stalin, care planificase colonizarea politică a României, după deja evident atunci victoir în război, folosea strategia tovarăşilor de drum. Urmată timp de 3 ani şi de cozile lui de topor, atunci deja Partidul Comunist Român (denumire modificată în 1943, când, din considerente politice în cadrul colaborării militare cu Aliaţii, ordonase desfiiţarea formală a Kominternului, pe timpul căreia denumirea grupusculului coloanei a 5-a imperial fusese Partidul Comuniştilor din România). Cunoscând bine popularitatea tânărului rege, pe de o parte la nivel naţional, pe de alta în armata română, coincidenţa cronologică era convenabilă politic. Acuma sigur că rareori o campanie militară evoluează strict pe coordonatele planificate, contraexemplele depăşind cadrul rândurilor de faţă. Dar, la nivel local, probabilitatea unui reglaj fin, cutare aliniament de atins în cutare zi, este, mai ales în condiţiile raportului de forţe de pe front, una ridicată. Fără a poseda date documentate de istorie militară, socotim că este foarte probabil ca eliberarea Careilor de sub ocupaţia horthystă, semnificând de facto anularea pe teren a diktatului de la Viena exact în ziua în care regale Mihai împlinea 23 de anis ă fi fost rezultsatul unei coordonări tactice. Pe de o parte se da o temporară satisfacţiei armatei române. Care în acea zi nu ştia că României nu i se va recunoaşte, la tratatul de pace, condiţia de cobeligerant, fiind socotită o ţară învinsă, în ciuda recunoaşterii unanime a istoricilor militari ai războiului, că în planul contribuţiei la înfângerea Axei, România ocupase locul al 4-lea. Al patrulea! O aplicare subtilă a teoriei tovarăşilor de drum. Pe de alta, consideraţia acordată regelui între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947 de către Stalin avea efecte politice pozitive pe termen imediat, mediu şi, iată, lung. Să nu uităm halucinata declaraţie publică a celui care a fost preşedintele ales al României şi care, acum, este impus cu forţa, în ciuda delegitimării prin votul a 7.4 milioane concetăţeni. Paradoxală şi amară similitudine cu impunerea guvernului Pegtru Groza de către Vâşinski, trimisul aceluiaşi Stalin, la 6 martie 1945.

Nu excludem posibilitatea, pe care o socotim totuşi improbabilă, ca aceste raţionamente să nu fie confirmate documentar. Sincronizarea cronologică a două fapte istorice, privită prin prisma logicii militare şi a celei politice la momentul 25 octombrie 1944, capătă, credem, un plus de plauzibilitate coroborând aceste raţionamente cu realitatea politică din zilele noastre.

Un addendum necesar: sintagma eliberarea ultimului bulgăre de pământ românesc este, vai, un flagrant fals istoric. Eliberarea acestui ultim bulgăre de sub ocupaţia horthystă, ca urmare a diktatului de la Viena, asta e strict corect. Dar, mai mult de jumătate din principatul istoric al Moldovei, ocupat de imperiul roşu în 1812, prin trădarea beyului Manuc, jumătate eliberată temporar între 22 iulie 1941 şi sfârşitul verii lui ’44, când a fost şi a rămas ocupată de forma comunistă a imperiului roşu, rămâne o rană vie pentru orice locuitor care merită calitatea de român. Iar acest fals declamat public, la nivel oficial azi, în zi de sărbătoare, ziua armatei române, e o subtilă formă de manipulare. Inducând, subliminal, pierderea oricărei speranţe. Pretextul că această formulare e corcetă politic ne pare unul jalnic. 364 ¼ zile pe an, în medie, nu avem alternativă rezonabilă la a privi lucrurile realist. De ziua regelui şi a armatei, avem, însă, fie şi în neglijabilă minoritate, dreptul de a bate câmpii în numele adevărului istoric.

Iată ce scria pe 2 februarie 2021 Sorana Georgescu-Gorjan, foosta redactor la Editura Academiei, fiica inginerului omonim, editor şi constructor al coloanei lui Brâncuşi:

La 19 februarie 2021 se împlinesc 145 de ani de la nașterea lui Constantin Brâncuși.

Joi 18 februarie 2021 de la ora 18.30 la Artmark a avut loc o importantă licitație de artă postmodernă și contemporană, cu „cei mai râvniți artiști români la nivel internațional (Brâncuși, Ghenie, Brauner, Cădere)”. În galeria  virtuală a celor 192 de loturi, Brâncuși este prezent prin 2 loturi – lotul 41, o fotografie „Cap de fată” (Premiere pierre directe), /1908/, și lotul 98, Le crocodile, plumb, 9×14 cm, /1949/. Fotografia este estimată la 5000-10.000 euro, iar Le crocodile la 3000-5000 euro.

Despre lotul 98 aflăm că „OPERA” provine din fondul Brâncuși din colecția Istrati-Dumitresco, legatarii universali ai artistului, că a participat la o expoziție, a figurat într-un catalog și a fost reprodusă într-o monografie.

Întâmplător, la 8 decembrie 2010 am studiat online site-ul expoziției organizate cu ocazia Licitației Artcurial „Fonds Constantin Brancusi provenant de la Collection Alexandre Istrati et Natalia Dumitresco”, la Palatul Marcel Dassault din Paris, între 27 și 30 noiembrie 2010, precum și Catalogul licitației din 30 noiembrie, din ziua de Sfântul Andrei. Am urmărit cu deosebit interes obiectele făurite de Brâncuși și dăruite moștenitorilor săi, interesându-mă cum erau evaluate, dacă s-au vândut sau nu. La 17 decembrie 2010 am revăzut monografia Brancusi de Pontus Hulten, Natalia Dumitresco și Alexandre Istrati, publicată în 1986 la Paris, la Flammarion, și am notat în „Catalogul de mobile și obiecte” de la paginile 317-332 toate informațiile găsite în catalogul Artcurial – ce lucrări au fost vândute, care nu au interesat, cum s-a situat oferta față de prețul de pornire. Am regretat că Statul Român nu a participat la licitație și nu a reușit să aducă în țară obiecte manufacturate de Brâncuși care ar fi fost binevenite într-un muzeu!

Am publicat în revista „Scrisul Românesc” din februarie 2011 și din martie 2011 articolele „Brâncuși și Șurubul de teasc” și „O licitație de Sfântul Andrei”, în care sintetizam cele observate.

            Au trecut 10 ani și iată că apare o fantomă din licitația de Sfântul Andrei! Le crocodile!

În Catalogul de obiecte alcătuit de legatarii lui Brâncuși, la pagina 320 se găsește la nr. 241 un „recipient pentru topit plumbul”. În catalogul Artcurial prețul de pornire al lotului 98 era 800 euro, s-a vândut cu 2040 euro. La nr 242 găsim „Forme de plumb” datate 1949 și numite Rață (16 x 7 ), Cămilă (14 x 19) , Avion (12 x 5,5), Crocodil (9 x 14). În catalogul Artcurial, toate patru figurează în lotul 99, cu prețul de pornire 2000 și vânzarea 2805 euro.

            Pe internet se poate citi despre „Divinația cu plumb topit”, una din metodele de ghicit viitorul! Noaptea, la lumina lumânării, deasupra flăcării se încălzește plumbul într-o linguriță din metal. Plumbul lichid se varsă într-un pahar cu apă rece. Figurile rezultate se interpretează.

            Așa se poate explica prezența recipientului și a formelor de plumb, păstrate peste ani. Căldura și răcoarea au creat formele respective, care sunt orice numai „opere” nu!

            Crocodilul poate duce cu gândul la lemnul plutit care i-a salvat viața lui Brâncuși cândva și căruia i-a ridicat un templu, l-a păstrat în atelier și l-a fotografiat  adesea.

 P.S. Crocodilul s-a vândut cu 18 000 euro!……

Sistemul de tratate Versailles: între puterile învingătoare în primul război mondial şi ţările învinse. Germania a semnat, în formatul republicii de la Weimar, pe 28 iunie 1919, iar Liga Naţiunilor a ratificat pe 10 ianuarie 1920. Cum centrul de greutate al articolului e semnificaţia juridică pentru ţara noastră a centenarului semnării tratatului de la Trianon, voi trece peste consecinţele tratatului cu Germania, oricât de importante au fost. Considerând republicile Austria şi Ungaria ca state succesoare ale fostului Imperiu Habsbuèrgic, numit atunci Austro-ungar, s-au încheiat tratate separate cu acestea. Tratatul cu Austria s-a semnat la Saint German-en-Laye, de Austria şi 17 state, pe 10 septembrie 1919. Lipsea semnătura României, care nu putea accepta clauze impuse asupra statutului minoritaţilor. României i s-a impus un ultimatum, care a dus la demisia guvernului Ion I. C. Brătianu (26 septembrie), apoi g-ral Arthur Văitoianu (30 noiembrie). Prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod (numit prim-ministru a doua zi, 1 decembrie) a semnat, în numele României, tratatul pe 10 decembrie. Prin care hotărârea din 28 noiembrie 1918 a fost consfinţită juridic. Această succesiune mai are şi alt dedesupt, la care mă voi referi pe parcursul articolului. Să nu omitem şi coincidenţa istorică. Mica localitate, situată la nord-vest de Paris, în apropiere, a fost sediul OB Vest, comandamentul secţiunii apusene a Wehrmacht în al doilea război mondial. Tratatul cu Bulgaria, care a consfinţit, printre altele, frontiera cu România conform păcii de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, în 1913, a fost semnat la Neuilly, pe 27 noiembrie 1919. Tratatul de la Sèvres, 10 august 1920, cu Imperiul Otoman, înlocuit ulterior de cele cu statele succesorale, n-a avut prevederi referitoare la România.

Tratatul de la Trianon, cu Ungaria, s-a semnat pe 4 iunie 1920. La destul timp după reglementarea relaţiilor taberei învingătoare cu Puterile Centrale europene. Dece aşa de târziu? Între timp Ungaria riscase aplicarea metodei care se voia mondială, pentru a-şi lua revanşa. Cedând puterea unui guvern bolşevic. Printr-o pseudolovită de stat. Cronologic al doilea după cel al lui Lenin. Cu scopul strategic al strangulării României abia constituită între cele două forţe bolşevice. În caz de succes urmând a extinde fenomenul bolşevic într-o Europă epuizată de război. Mult mai puţin cunoscută a fost efemera republică bolşevică bavareză, lichidată pe 3 mai 1919. România a ezitat să lanseze contraofensiva în Transilvania atacata de armata roşie a lui Bela Kun, fiind ţinută în lesă de lideshipul anglofrancez. Dar dezlănţuirea în Ungaria, a terorii roşii, regimul reproducând modelul leninist, i-au adus o imensă impopularitate. Pe care a încercat s-o compenseze cu stimularea naţionalismului, de care niciodată maghiarii n-u dus lipsă. Armata roşie a lui Bela Kun a declanşat o altă ofensivă, împotriva altei creaţii a sistemului Versailles, Ceho-Slovacia. Încercând să recupereze teritorii din nord, în zona slovacă. Unde s-a instalat o altă republică sovietică efemeră.  

România ezita, Consiliul Interaliat ezita, atitudinea faţă de guvernul bolşevic era împărţită între fortele de la suprafaţă, bazate pe responsabilitatea faţă de echilibrul european şi altele, ocultate. Să ţinem seama de faptul esenţial că textele tuturor tratatelor de pace includeau definirea rolului proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor în gestionarea conflictelor dintre ţări. Instalat la 8/21 martie 1919, guvernul bolşevic declanşa ofensiva împotriva României la 20 iulie. Contraofensiva, declanşată unilateral (faţă de permisiunea Consiliului Suprem Interaliat) de armata română 4 zile mai târziu, a dus-o pe aceasta la Budapesta pe 4 august. Bela Kun, omul forte al republicii sovietelor (formal comisar al poporului pentru afaceri externe) a fugit pe 2 august la Viena. Arestat şi deţinut într-un lagăr până în iulie 1920, a fost obiectul unui schimb de prizonieri cu Rusia sovietică. Biografia interesantă a acestui personaj va fi schiţată într-un medalion ataşat acestui articol.

Iată cum şi dece negocierile de pace cu Ungaria au fost întârziate. De fapt întrerupte de interludiul guvernamental maghiar. Tratatul de pace între Puterile aliate învingătoare şi statul maghiar cosuccesor al dublei monarhii a fost semnat pe 4 iunie 1920, la palatul Marele Trianon de la Versailles. Articolele 27-35 defineşte frontierele Ungariei, ca stat indepenent, cu statele vecine. La nord, Slovacia (componentă atunci a Ceho-Slovaciei, din 1993 statul independent Slovacia) şi Rutenia – tot Ceho-Slovacia, după WW II integrată în Ukraina. La est-sud-est Maramureş, Crişana, Transilvania, Banatul de nord est (ceea ce prefer să numesc România intracarpatină). La sud şi sud-est Croaţia, Slavonia, Banatul de sud-vest (Vojvodina, Timoc). Iar la vest, fâşia Burgenland fu atribuită republicii Austria. Dar populaţia oraşului Öldeburg (magh. Sopron) a decis, în urma unui plebiscit, pe 14 decembrie 1921, ca oraşul să rămână parte a Ungariei. Frontiera cu România  a fost foarte apropiată de cea stabilită iniţial de Consiliul suprem Interaliat. Anume le linia ferată Satu Mare – Oradea – Arad. Delimitarea în anii următori a frontierei încorporează această linie ferată, fiind situată imediat la vest de ea. Cum o zonă decelabil mai lată, până spre Tisa, avusese o componentă etnică românească difuză dar semnificativă şi cum politica de asimilare a tuturor minorităţilor a fost şi este o constantă a statului maghiar, de-a lungul istoriei, Ungaria postbelică a devenit unul din cele mai omogene etnic state europene. nu mai vorbim de situaţia actuală. În particular, minoritatea românească din Ungaria s-a redus la cel mult 50,000. Avantajul maghiar e că minoritatea maghiară din România e situată în zone relativ compacte. La fel cea din Slovacia. Nu şi în fosta Jugoslavie.

Memoria colectivă a maghiarimii percepe şi azi tratatul de la Trianon ca o catastrofă. Până la un punct sunt de înţeles. Deşi evit a opera cu istoria contrafactuală, nu e deloc greu de imaginat, ca ipoteză de lucru, că o Ungarie mare, definită, prin absurd, la nivelul dintre dualitate (1867) şi 1918, azi ar fi avut, prin asimilare tenace, aceeaşi omogenitate etnică precum statul actual, stabilit la Trianon. Poate că maghiarizarea ar fi avut mai puţin succes în sud, vâna sârbo-croată fiind comparabil de puternică, decât pe Someş. Dar am cunoscut destul de ruteni maghiarizaţi. Nu mai vorbesc de boemi, careşi spuneau pemi, adică cehi, apoi slovaci, italieni chiar. Dar nici un sârb maghiarizat.

Pentru români şi România Trianon are o importanţă majoră. A oferit bază juridică în dreptul internaţional hotărârii Marii Adunări de la Alba Iulia. Fără de care evenimentul care a angajat şi mobilizat resurse umane cu semnificativă reprezentativitate ale provinciei istorice vitregite un simplu pronounciamento. Simltan mai mult dar şi mai puţin cu moţiunea votată unanim de parlamentul României din 10 mai 1877. A fost cronologic un al treilea şi ultimul act cu aceeaşi semnificaţie după semnarea tratatului de la Neuilly, între puterile aliate şi Bulgaria, pe 27 noiembrie 1919 şi a tratatului de la Saint Germain-en-Laye. A cărui dată are o ambiguitate. 10 septembrie, când l-au semnat toate ţările implicate sau 10 decembrie, când l-a semnat România. Aş înclina spre a doua variantă.

A rămas descoprită tocmai prima unire cu ţara a unei provincii româneşti. Moldova dintre Prut şi Nistru, ocupată de Imperiul Ţarist în 1812, în urma trădării lui Manuk bey şi revenită la patria mamă prin hotărârea Sfatului Ţării la 27 martie 1918. După lovitura de stat, numită apoi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, primul act al lui Lenin a fost decretul asupra păcii. Dat imediat a doua zi după preluarea puterii. E 26 octombrie/8 noiembrie. Care a dus la pacea de la Brest-Litovsk, 3 martie 1918. În urma încetării focului şi a armistiţiului din 15 decembrie. De fapt această grabă a fost consecinţa inţelegerilor secrete între kauserul Wilhelm II, prin intermediul serviciilor secrete ale Reichului, cu liderul bolşevic. Aflat la acea vreme în Elveţia. Sonsorizat generos de serviciile secrete germane. De unde a fost transportat în vagon plumbuit la Petrograd. În schimb, se angaja ca odată ajuns la putere, să încheie pace. Nu discutăm aici păcăleala pe care Reichul a suferit-o. căci, după abia ceva mai mult de jumătate de an, tratatul de la Brest-Litovsk a devenit caduc. A fost şi şansa României, tratatul de pace cu Germaniei anulând explicit juridic pacea de la Bucureşti. Din fericire nesemnată de regele Ferdinand. Bref, Rusia sovietică fiind retrasă unilateral din război n-a participat la tratatele de la Versailles. Era încurcată în războiul civil şi oricum n-avea nici un interes direct deocamdată. Consiliul Suprem Interaliat a purtat cu Rusia tratative oficioase reprezentând interesele României. Urmare a cărora s-a ajuns la înţelegerea mutuală că după instalarea în Rusia a unui guvern recunoscut de Liga Naţiunilor, urma să se desfăşoare tratative cu regatul României pentru stabilirea graniţei comune. Condiţia sine qua non  fiind a nu se contrazice decizia Sfatului Ţării de unire a părţii răpite în 1812 cu patria mamă. Cine-l cunoaşte cât de cât pe Lenin realizează că acesta n-a avut nici un moment de gând să respecte această înţelegere. După ce ratase distrugerea României cu mâna armatei roşii maghiare. După ce ratase şi o tentativă secretă de asasinare a regelui Ferdinand. Şi mai ales după ce refuzase înapoierea nefericitei depozitări la Moscova a tezaurului României. Sub pretextul sfruntat că, aparţinând poporului român, va fi înmânat unui eventual guvern al acestui popor. Şi, deloc de neglijat, după ratarea distrugerii României cu mâna armatei austro-ungaro germane în vara lui 1917. Când armata rusă, în plină descompunere, ca urmare a intensei activităţi a agitatorior bolşevici (plătiţi, via Lenin, de serviciile secrete germane) lăsaseră decoperită armata română în triunghiul morţii. Nu pun în discuţie buna credinţă a diplomaţiei aliaţilor, ci naivitatea lor.

Neacoperirea juridică a graniţei pe Nistru avea să fie plătită în varalui 1940, în 1944 şi la tratatul de pace după WW II. Şi, în fine, în 1975. Când Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană de la Helsinki a statutl inviolabilitatea frontierelor. Acest instrument internţional a devenit între timp caduc după 1990. Dar a fost călcat între 1991-95, apoi în 1999 şi mai ales în 2014.

Nu discutăm că acum guvernul Orban Viktor denunţă fără jenă tratatul de la Trianon. Cine cunoaşte mentalitatea celor pe care acest premier îi condce nu se pot aştepta la altceva. Trebuie doar să completămm contenciosul bilateral cu episodul conflictului decis de Diktatul de la Viena (30 august 1940). Conform căruia partea de nord vest a României a fost ocupată manu militari de Ungaria condusă de amiralul Horthy. Cl care, ca regent, oferise, cu 5 ani înainte, regelui Carol II coroana Ungariei. Nimeni nu poate dovedi dacă bonam fidem sau nu. efectele pe teren ale diktatului au fost lichidate de facto pe 25 octombrie 1944 (coincidenţă, întâmplătoare sau nu, de ziua aniversară a regelui Mihai), când armata română, eliberând Careii, a acoperit recuperarea teritoriului cedat. Iar de jure la tratatul ulterior de pace. Evident, decizia a aparţinut lui Stalin. Care a menţinut-o în rezervă, drept condiţie a acceptării guvernului Petru Groza. 

Să revenim un moment la disputa asupra conditiilor cerute ultimativ României la negocierile aferente tratatului de la Saint Germain-en-Laye. După ocuparea şi anexarea teritoriului moldovean din Ţara de Sus, de către Austria, în 1774, în urma războiului ruso-turc (1786-1774), încheiat prin pacea de la Kuçuk-Kainargi, administraţia habsburgică a schimbat fundamental structura etnică, de cult şi în mai multe privinţe. Sunt de înţeles pretenţiile Austriei ca România, beneficiara juridică a renunţării la pretenţiile asupra acestei provincii (ridicată la rang de ducat dependent de coroana habsburgică), să respecte un set de condiţii. A căror formă explicită n-am găsit-o in spaţiu documentar accesibil. Dar care erau inacceptabile pentru România. Cum spuneam, ultimatumul pe care Consiliul Suprem Interaliat a forţat demisia prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, şeful delegaţiei române la tratativele generale de pace. Cum s-a ajuns la numirea lui Vaida-Voevod ca prim-ministru? Omul politic transilvan, fost deputat în dieta de la Budapesta, fusese cooptat în delegaţie. În vara lui 1919 el a fost, de acord cu Brătianu şi, probabil şi cu binecuvântarea regelui Ferdinand, iniţiat şi acceptat ca membru al lojei Ernest Renan, aflată sub obedienţa Marelui orient al Franţei. Astfel a putut funcţiona ca interfaţă de comunicare cu o mare parte a delegaţilor, cu statut similar. Mai ales cu piesele grele, care decideau mai totul. Limbajul comun a facilitat soluţionarea asperităţilor şi Vaida-Voevod a putut semna, desigur cu acordul lui Brătianu şi Ferdinand, tratatul. Apartenenţa mai departe la lojă şi activitatea în cadrulacesteia rămân contriversate. Negate de omul politic, în conjunctra politică a anilor 30, confirmate de alte surse. Dar aceste aspecte se îndepărtează de tema articolului şi nu voi continua investigaţia.

Poziţia unui medalion ca cel anunţat, ca schiţă de portret al lui Bela Kun, ar fi la finele articolului. Ca addendum. Dat rostul articolului nu e atât dezvoltare temei centenarului care ne consfinţeşte juridic Marea Unire. Cât seia halucinantelor reacţii oficiale la acest centenar. Voi lăsa, aşadar, abordarea acestui subiect pentru final. Inserând addendumul biografic înainte de acest final.

Născut în 20 februarie 1886, la Hodod, satul Lele (zona Satu mare) ca Béla Cohen (magh. Kohn), după alţi autori la Cehul Silvaniei. În 1904 şi-a maghiarizat numele devenind Kun. Educat la colegiul din Zalău, apoi la Cluj. Unde a fost premiat pentru eseul despre Petőfi Sándor. Ca participant la război, a căzut prozonier în 1916. Într-un lagăr din Ural şi-a desăvârşit propensiunea de stânga din perioada clujană, devenind bolşevic. Eliberat după lovitura de staat a lui Lenin, a co-fondat grupul maghiar al partidului comunist, predecesor al partidului comunist maghiar. Deşi l-a cunoscut direct pe Lenin, şi-a găsit locul în aripa bolşevică ultraradicală, care dorea continuarea războiului, cu intenţia de a-l transforma în revoluţie bolşevică cel puţin europeană. Lenin nu era doar legat de angajamentele faţă de serviciile secrete germane, care-l şi sponsrau masiv, dar a văzut departe capcana în care avea să cadă Germania şi a mers pe drumul său. Începutul războiului civil l-a prins în Rusia plănuind luarea puterii în Ungaria. Unde s-a întors pe 16 noiembrie 1918. Cu bani de la bolşevici. Ajunse în închisoare, unde avea o paradoxală libertate de actiune. Ungaria primi o notă. De la lt-col Fernard Vix, care cerea retragerea oricăror forţe militare înăuntrul graniţelor stabilite de Consiliul Suprem Interaliat. În pregătirea tratatului de pace. Pe 19 martie. Refuz total. Demisia guvernului. Pe 21 e proclamată republica ungară a sovietelor. Ca ministru de externe, Béla Kun e omul forte. Ce-a urmat a fost narat mai sus. După schimbul de prizonieri din iulie 1920, între Austria şi Rusia sovietică, a fost trimis de partidul comunist rus în Crimeea. Unde a instalat aceeaşi teroare pe care o practicase în Ungaria. Cu aprobarea lui Lenin, fără îndoială.

Apoi, ca emul al lui Grigori Zinoviev, e trimis în Germania pe linie de Komintern. Campania, cunoscută ca Acţiunea martie (1921), se sfârşeşte cu eşec. Lenin însuşi îşi reproşează a fi atribuit responsabilităţi acestui în fond aventurier ceea ce va fi dus la ratarea revoluţiei bolşevice în Germania.

Până la arestarea sa, în 1937, de către NKWD, fiind denunţat ca troţkist, activitatea sa în cadrul Komintern a avut nu puţine schimbări de azimut. A fost executat după un tipic proces stalinist secret. A fost reabilitat în 1956, ca element punctual al destalinizării dirijate de Hruşciov.

Închei cu o listă absolut inimaginabilă. Evit cuvântul halucinantă, mult prea uzat de mass media de câţiva ani. Parlamentul votează, pe 13 mai, o lege privind ziua tratatului de la Trianon https://romania.europalibera.org/a/parlamentul-voteaz%C4%83-legea-ziua-tratatului-trianon-kelemen-hunor-pentru-maghiarii-din-rom%C3%A2nia-a-fost-o-triste%C8%9Be-enorm%C4%83-/30609626.html

Pe 19 o trimite preşedintelui, cu rugămintea e a fi promulgată înainte de 4 mai, centenarul semnării tratatului. Nici o reacţie. Dar pe 5 iunie preşedintele contestă legea la CCR!!!

De-ar fi numai atât, românii sunt obişnuiţi ci comportarea antinaţională a reşedintelui. Dar ministrul de externe interzice tuturor ambasadelor să facă orice gest care să amintească aniversarea centenarului!!! Acelaşi ordin inimaginabil pleacă spre toate filialele ICR!!! O emisiune filatelică ce notifică evenimentul e interzisă la difuzare!!! Asemnea ultraabsurdităţi nu pot fi decse exclusiv la nivelul statului român. Decizia generică trebuie să plece de la alt nivel. Faţă de care, începând de la eşalonul suprem, întreaga structură statală decidentă se vede a avea o atitudine umil pasivă. Las aprecierea analitică pe seama cititorilor. Repetând butada: cititorii mei, oricât de puţini, sunt mai inteligenţi decât ai lor.

14 octombrie. s-au scurs 953 de ani de la un moment de cotitură din istoria Angliei şi a Europei. Bătălia de la Hastings a durat de dimineaţa până seara. Dimineaţa regele Angliei era Harold Godwinson. Fiul lui Godwin, unul din liderii Witanului (adunarea nobililor din regatul saxon) şi socrul decedatului rege Edward Confesorul. Ales de Witan. Seara, armata sa era învinsă, împrăştiată, regele era mort. În tapiseria de la Bayeux apare cu o săgeată înfiptă în ochi, dar amănuntul nu e confirmat de documente de epocă. Dar legenda s-a perpetuat. Oricum cauza morţii lui Harold e secundară. Dar e stabilit că a murit în luptă. La fel 2 din fraţii săi. Gurth şi Leofwine. Cel de-al patrulea frate, contele Tostig, se aliase, ca pretendent la tron, cu regele norveg Harald Hadraada şi pierise, împreună cu acesta, 19 zile mai devreme, în bătălia de la Stanford Bridge. Când Harold spulberase armata norvegiană invadatoare. Pentru a se întoarce în marş forţat spre sud. În întâmpinarea armatei conduse de ducele normand William Bastardul, debarcată pe 28 septembrie la Pevensey (East Sussex). După bătălie, porecla ducelui normand fu schimbată. Din bastard în cuceritor. Iar de Crăciunul anului 1066 ducele normand fu încoronat rege al Angliei. De la moartea regelui Edward Confesorul trecuse un an fără 10 zile.

Putem adăuga amănunte în general cunoscute la acest rezumat. Sau le putem eluda. Scopul acestui remember e de a sublinia cât mai limpede semnificaţia acestei zile. Dată de urmările ei majore. Marea majoritate a comentatorilor, de la jurnalişti la istorici, nu vorbesc decât de faptul, incontestabil, că a fost ultima cucerire a insulei britanice. Care, prin definiţie, nu oate veni decât de pe mare. Vom mai amănunţi cu câteva exemple această realitate majoră. Dar, înainte de a o face, să completăm tabloul urmărilor pe termen lung cu încă una. Nu ştiu dacă nu cumva mai importantă. Corpul expediţionar al Bastardului nu era omogen şi nici nu putea fi. A recrutat şi a încorporat cavaleri dintr-o arie relativ largă a Apusului European. Inclusiv din sudul Italiei, după unii autori. Ceea ce nu-i surprinzător, normanzii deveniţi francofoni au ajuns şi pe acolo, iar expediţia militară a fost o afacere normandă. Dar şi din Aquitania. Care a devenit, pentru destulă vreme, posesiune engleză abia pentru urmaşii Plantageneţi ai Cuceritorului. Majoritatea erau normanzi. Dar erau şi din Flandra şi din Bretagne. Limba comună a celor mai mulţi era franceza acelor vremi. De la jurămintele de la Strassbourg trecuseră puţin peste 2 secole. Vikingii stabiliţi, prin acceptul regelui franc Carol Pleşuvul la începutul secolului X – şi numiţi normanzi, oameni ai nordului, asimilaseră franceza de atunci. Nu doar o vorbeau, ci, după 5 generaţii, cei 5-6,000 de seniori care, după cucerire, au stăpânit Anglia purtau nume franceze. Astfel, mai bine de 3 secole, stratificarea socială s-a manifestat şi pe plan lingvistic. Curtea, aristocraţia şi parţial negustorimea vorbeau acea franceză tranztivă, numită de unii lingvişti anglo-normandă, iar ţărănimea vorbea engleza vremii. De fapt saxona. Deşi, de la William (Wilhelm) Cuceritorul, regii angliei s-au succedat, de cele mai multe ori, în linie paternă directă, primul rege cu limba maternă engleza a fost Henry IV de Lancaster (1399 – 1413).

Influenţa acestui bilingvism asupra limbii engleze a fost foarte mare. S-a îndepărtat progresiv de trunchiul germanic din care provenea. A căpătat o supleţe străină de structura germanei şi a limbilor înrudite (neerlandeza în primul rând). Deşi, după revenirea englezei ca limbă folosită de aproape întreaga societate, aceasta a continuat să evolueze, evoluţia a urmat acelaşi curs. Dacă, în monumentala sa Istorie a Angliei, André Maurois analizează calitativ fenomenul, fără să dea cifre, istoricul român Manole Neagoe, în lucrarea Mari bătalii din istoria lumii (Scrisul românesc, 1978) dă următoarea structură lexicală a englezei actuale: 29% de origine franceză, 28% direct latină, 25% anglo-saxonă veche. Cifre confirmate, cu bună aproximaţie, de un studiu computerizat pe un eşantion de 80,000 cuvinte din Shorter Oxford Dictionary. Cu precizarea că autorii studiului folosesc termenul limbi oïl pentru franceza şi normanda veche.

Rezumând, această evoluţie lingvistică e cea de-a doua consecinţă profundă, pe termen lung, a bătăliei din 14 octombrie 1066.

Să revenim la prima consecintă, pe plan militar. Ceva mai mult de un mileniu, între priele debarcări ale lui iulius Caesar (55-54 b. Ch.) şi prima debarcare victorioasă a regelui danez Knut (Canut) în 1013 A.D. Insulele britanice şi în special cea mare au atras e valuri mari de cuceritori: romani, angli, saxoni (grmanici) şi iuti (skandinavi, din Iutlanda, apoi vikingi (atât danezi cât şi norvegieni). Cucerirea normandă fu ultima. Secole de-a rândul, bariera marină n-a putut fi străpunsă de nici o altă tentativă de debarcare. Trei au fost marile incercări, soldate in corpore, cu eşec. De-a lungul evoluţiei tehnologice care le face incomparabile. În 1588, Spania lui Filip al II-lea, de altfel scurt timp soţul reginei Maria Sângeroasa (1555-1558), pregătise o amplă campanie de cucerire. Flota spaniolă, cunoscută ca Invincibla Armada, comandată de ducele de Medina-Sidonia (general de ucat, incompetent ca marinar), trebuia să transporte trupele de debarcare din Ţările de Jos, comandate de ducele de Parma. Corpul de 30,000 de soldaţi urmând a se adăuga celor 20,000 aduşi de flotă. Ca număr de vase şi tonaj total, flota engleză era comparabilă. Dar avea 2 avantaje: o artilerie de bord mai puternică şi mai ales, pe afete mobile, dar mai ales o conducere superioară. Celebrul pirat Francis Drake, înnobilat de regina Elisabeta, era viceamiral. În bătălia de la Gravelines (pe marea Mânecii, aproape de Calais), amiralii englezi au utilizat în premieră o tactică în linie de şir. Care va deveni pe termen lung preferenţială. Cu această tactică, peste 2 secole, Horatio Nelson, dacă nu cel mai mare cel puţin cel mai celebru amiral englez, a zădărnicit, la Trafalgar, sprijinul necesar lui Napoleon, în 1805, pentru a debarca, la rândul său, în insulă. Două mari diferenţe au separat cele 2 mari tentative. Invincibla Armada fu nevoită să ocolească, pentru a se întoarce în Spania, insulele Shetland din nordul Scoţiei. Astfel ajunse de unde plecase pierzând 2/3 din oameni şi din galere. Majoritatea în urma furtunilor. Flota engleză nu distrusese decât 9 corăbii, alte câteva fiind victime ale piraţilor de pe coastele Irlandei. Pe când Napoleon converti iute eşecul tentativei de debarcare în campania victorioasă din 1805, terminată cu strălucita victorie de la Austerlitz.

A treia şi ultima tentaviă esuată avu loc în toamna lui 1940. După împărţirea Poloniei şi a unei hălci de Europă între Hitler şi Stalin, după blitz-krieg-ul din apusul Europei (Norvegia, Danemarca, Olanda, Belgia, Luxenburg şi Franţa, cu Urlanda neutră şi tradiţional ostilă, Regatul Unit rămăsese singur. Operaţia Seelöwe era pregătită. Că şi tentativele anterioare, o armată de uscat invadatoare avea nevoie de protecţia debarcării. În termenii anului 1940 era nevoie de superioritate aeriană. Reichmarschallul Herman Goering, comandatul Luftwaffe (armata aerului) se lăuda că va învinge anglia de unul singur. Nici Hitler nu-l credea, un teritoriu nu poate fi ocupat fără trupe de uscat. Asta e o axiomă de când lumea. Oricum, Luftwaffe era ţinută să asigure supremaţie aeriană deasupra canalului Mânecii şi a ariei unui soid cap de pod. Trupele salvate la Dunquerque (Dunkirk in engleză) ar fi fost insuficiente. Anglia avea de ales între a împiedica debarcarea sau a pierde războiul. Raportul de forţe aeriene era dezastruos. În medie ¼ în avioane de toate tipurile. Singurul avantaj relativ era că piloţii doborâţi deasupra teritoriului propriu erau recuperabili, în majoritatea lor. Pilotii germani nu. erau pierduţi. Producţia britanică de avioane era inferioară celei germane. 3 factori au dus la câştigarea a ceea ce s-a numit bătălia Angliei: sistemul radarelor de coastă, valorificat inteligent într-un dispecerat tactic centralizat şi, nu în ultimul rând, surprinzătoarea eficacitate a corpului de piloţi, în medie mai puţin experimentaţi decât cei inamici.

…

Să ne întoarcem cu 4 zile în urmă, dar cu 327 ani mai târziu. A doua aniversare pe termen foarte lung a unei bătalii istorice. Cu urmări incomparabil mai reduse, faţă de cotitura majoră a istoriei Angliei. Dar nu tocmai neglijbile. De fapt prima bătălie de calibru din ceva mai mult de jumătate de mileniu de confruntări româno-otomane. Pe 10 octombrie 1393 a avut loc bătălia de la Rovine. Locul e controversat, în primul rznd din lipsa documentelor interne. Unii autori plasează situsul pe valea Argeşului, alţii în zona Craiovei, deci tot în zona unui afluent nordic al Dunării. Voievodul Mircea, cunoscut ca cel Bătrân afost ultimul domnitor al Ţării Româneşti care a stăpânit zona dintre Dunăre şi Marea Neagră, pe care o numim Dobrogea. începând de la 1388.

După ce Imperiul Otoman, în expansiune, refăcuse graniţa nordică pe Dunăre, precum Imperiul Roman înainte de Traian, prima incursiune strategică o făcu pe teritoriul Ţării Românesti. Probabil in drum spre regatul ungar. Cea mai importantă cucerire balcanică a sultanului Baiazud Îldîrîm (Fulgerul) fu principatul sârbesc. În urma victoriei de la Kossovopolje (Câmpia mierlei), 1388. În treacăt, Serbia nu e singura comunitate care-şi leagă prin tradiţie quasilegendară identitde aia am spus atea de o înfrângere. Prima cre-mi vine, la repezeală, în minte, e Catalunya. De ai am folosit termenul comunitate, Catalunya nu este şi sper să nu ajungă a fi o ţară. Serbia este. Paranteză închisă. Referirea la încorporarea principatului sârb în Imperiul otoman are un rost precis. Principatul devenind vasal, a trimis contingente la toate bătăliile duse de Baiazid, cel putin în primii ani după cucerire. Doar 2 exemple. Un corp sârb a participat, alături de oastea lui Baiazid la Rovine. Fără a se distinge faţă de întreaga oaste. Dat, peste 2 ani, la Nicopole, un contingent sârb de cavalerie grea, condus de cneazul Ştefan Lazarevici, a decis bătălia. Care, la ora de seara, înclina spre victoria europenilor. În ciuda inimaginabilelor prostii tactice comise de turbulenţii cavaleri apuseni.

Dece am adus în atenţie bătălia de la Rovine? Deoarece istoriografua apuseana o ignora, deşi datele militare o fac mai importantă decât bătăliile din războiul de o sută de ani. Deşi Mircea a obţinut o victorie tactică, dovedită prin aruncarea în apă a cadavrelor soldaţilor turci si sârbi, urmată de retragerea peste Dunăre, pierderile armatei Ţării Rmâneşti l-au silit pe Mircea să se retragă în Transilvania. Devenit vasal al regelui maghiar Sigismund de Luxenburg, a participat în 1396 la bătălia de la Nicopole. Unde cavaleria apuseana i-a refuzat sfaturile. După înfrângere, a reuşit să se salveze, împreună cu Sigismund, cu o barcă, pe Dunăre. A revenit pe tron în 1397, a mai respins 2 incursiuni otomane, în acelaşi an şi în 1400. După dezastrul lui Baiazid, la Ankara, în faţa mongolului Tamerlan (Timur Lenk, sau cel Şchiop), ceea ce a amânat cu jumătate de secol cuceerirea Constantinopolelui, Mircea s-a amestecat în lupta pentru moştenirea tronului otoman între fii lui Baiazid. L-a susţinut pe Musa Celebi, dar Mohamed I a ajuns sultan. A fost nevoit, aşadar, să incheie cu otomanii tratatul ce asigura autonomia internă a principatului, în schimbul haraciului (tributului) anual. Cunoscut drept capitulaţie. Ştefan cel Mare fu nevoit să încheie, spre sfârşitul domniei sale şî al secolului XV, un tratat similar.

Am găsit întâmplător acest interviu străvechi. De regulă eu iau interviuri, dar nu mă dau înaoi să şi dau. Presupun ca exercoţiul a servit autoarei ca temă pe când pregătea masteratul în litere. Îl public acum, cu acordul autoarei.

Larisa Andrei: Radu-Ilarion Munteanu, ai realizat, în cadrul Atelierului, cea mai amplă şi mai activă secţiune a portalului cultural LiterNet.ro, o sumedenie de interviuri, cu personalităţi ca Maia Morgenstern, Radu Cosaşu (care de obicei nu dă interviuri), Marcel Zambaccian, Radu Ţuculescu şi mulţi alţii. Totodată ai şi fost intervievat, încât se poate spune pe drept cuvânt că ai o bogată experienţă în acest domeniu. În care postură te regăseşti mai mult, în cea de intervievat sau de intervievator?

Radu–Ilarion Munteanu: Cu Radu Ţuculescu nu am luat interviu, a luat el cu mine în Tribuna. Pe LiterNet.ro sunt într-adevăr multe interviuri, nu numai la rubrica respectivă, ci şi la destinaţii culturale, unde am luat interviuri tuturor directorilor Muzeului Ţăranului Român. Am făcut, de asemenea, peste 80 de portrete ale interpreţilor de folclor muzical, sub formă de interviu, şi aproape tot atâtea portrete ale specialiştilor de vârf din domeniul protecţiei plantelor, care e de fapt medicina plantelor, tot sub formă de interviu. Am dat însă doar 2 interviuri. Cel mai mult iubesc interviul cu Ioana Baetica şi cel mai mult apreciez interviul cu Bogdan Suceavă. De simţit mă simt absolut la fel. De orice parte a fileului ai fi, te simţi în teren, asta e esenţial.

L.A.: Mă refeream la emisiunea Dimensiuni literare ale războiului rece, realizată de Radio România Internaţional şi LiterNet.ro, în care tu şi Andrea Demirigian i-aţi avut ca invitaţi pe scriitorii Mircea Horia Simionescu, Voicu Bugariu, Max Solomon, prezenţi în emisiune prin telefon, lui Radu Cosasu rezervându-i-se locul cuvenit, prin reprezentant – şi ştim cine a fost reprezentantul, şi în care Radu Ţuculescu a fost prezent în studio ca invitat. Cu această ocazie, el a răspuns cu generozitate întrebarilor tale şi ale Andreei Demirgian referitoare la romanul său Degetele lui Marsias. Ce rol au jucat scriitorii pe care i-am numit până acum, şi alţii pe care nu i-am numit încă, în cariera ta literară şi în ce măsură activitatea de redactor la LiterNet.ro a interferat cu activitatea de scriitor?

R-I.M.: Fără LiterNet aş fi evoluat de 3.14 ori mai lent ca scriitor. Dacă nu de 6.28 ori. LiterNetul mi-a deschis lumea culturală, am învăţat meseria de editor de carte în format digital, a fost prima muncă pe care am făcut-o cu plăcere, fără rezerve, după 33 de ani de carieră. În tandem cu funcţia de redactor la revista editată de acţionari, pe care o făceam deja de 5 ani. Totul s-a condiţionat reciproc. Scriitorii aleşi pentru emisiune au fost promovaţi de mine, evident, pe bază de afinitate, prietenie şi alte fire care s-au ţesut într-o plasă rezilientă. Din păcate emisiunea ascultată de tine e singura care a supravieţuit, o pusesem deoparte pentru mai târziu. Restul s-au pierdut într-o hackereală, pe lângă alte lucruri. LiterNetul a mers însă mai departe. Niciunul dintre scriitorii invitaţi nu mi-a fost model, cu exceptia lui Radu Cosaşu. Am şi alte rădăcini literare, pentru altă întrebare.

L.A.: Cum ţi-a fost Radu Cosaşu model? Şi, evident, care sunt celelalte rădăcini literare?

R–I.M.: Nu model direct. Ci profesor. De educaţie sentimentală, de stilistică, de folosirea inteligenţei şi de alte discipline care „profesionalizează” meseria de cititor. Nu are o influenţă directă asupra stilului meu literar, ci la nivel de background. M-a ajutat, ca publicist şi scriitor, să mă „profesionalizez” ca cinefil şi chiar ca spectator de sport. Fotbal y compris. Filiaţia mea literară, ca feeling şi cromatică a humorului, e de găsit în Leonida Neamţu. Fie hodinit. De la regretatul Ioan Chirilă am furat întorsături de frază, fără să-mi dau seama, savurând ce scria. Căci orice meserie se fură. În fine, mai e o sursă literară, vizibilă în mania de a utiliza, de a abuza chiar de citate neexplicite, care se fitează în fraze, perifraze, referinţe. Cu cât mi se reproşează mai tare, cu atât mai abitir le cultiv. Cred că-mi vine din savoarea filmelor americane, mai ales a comediilor deghizate în drame, în filme de acţiune, în orice gen în afară de comedia propriu-zisă. Americanul moare de plăcere dacă o replică îl trimite la un film care i-a plăcut. M-am contaminat cu microbul ăsta, a găsit în mine pat germinativ, o nişă ecologică fertilă. Am dezvoltat procedeul fără să vreau. Stilul meu nu are nimic construit aprioric. Este un cocktail de procedee pe care le savurez, şi savurez să văd că cititorul le savurează. Scriitorul rim e un homo ludens tipic. Fireşte, imaginea are capcanele ei…

L.A.: Ai folosit deja numele conspirativ, rim, pe care il păstram pentru o acoladă finală; acum, că tot ai adus vorba, ai fi scris dacă nu-l descopereai în tine pe „rim”, acest homo ludens tipic? Şi când l-ai descoperit? Mai devreme sau mai târziu de Glissando? 

R–I.M.: rim nu e descoperirea mea. Chiar tu eşti martoră. Ani de zile mă încăpăţânam aiurea să semnez mesajele pe e-mail r-i.m.. iniţialele mele legale. Pentru că aproximativ 83% din viaţa de până acum am fost chemat doar Radu, şi aşa m-am acceptat a fi. Doar în cele 6 luni de armată, observând în prima zi că mai existau încă doi Radu în pluton, Ţuculescu fiind unul dintre ei, mi-am zis că-s prea mulţi, aşa că am decis să fiu timp de 6 luni elevul Ilarion Munteanu. Cum sunt şi acum pentru foarte puţini, dar foarte aleşi prieteni din ţara Internet. Ba char mă irita când spontan oarecine mi se adresa spunându-mi rim. Îmi părea o neglijenţă. Descoperirea calităţii de siglă, deci de fonem identitar, îi aparţine artistului Liviu Penea, ilustratorul volumelor mele de proză. Din ziua când mi-a relevat adevărul ăsta simplu mi-am asumat sigla şi acum o anume majoritate de aparţinători ai primelor 3 sfere de conexiuni nici nu se gândesc la mine în alţi termeni. Şi dacă tot îţi plac poveştile, să-ţi rezum una. Intrase un personaj, cu câteva luni mai în vârstă decât mine, pe un forum şi tot auzea rim în dreapta, rim în stânga. Cu excepţia a două femei inteligente, care-mi ziceau una „bade”, cealaltă „ilarion”. La urma urmei ce înseamnă rim, încercă omul să mă provoace. Deşi în structura mesajelor de email apare, când emitentul nu vrea să-l ascundă, numele legal în semnătură. Era o provocare directă şi ştii că a răspunde pe loc la provocări e un simptom de infantilism, la care nu vreau să renunţ. Aşa că-i răspund: rim e inversul lui mir, pace în rusă. Omului i-a picat falca. Adica rim înseamnă război? Nu neapărat, deşi îmi place războiul. Dar dacă vrei, rim poate însemna atitudine de luptă. Evident, de a doua zi butada a fost uitată. Semnul identitar câştigase partida per se. În Glissando, deşi scriu mult la persoana întâi, personajul narator a fost de cele mai multe ori fără nume. Cu excepţia primelor două texte, pentru care am fabricat numele caraghios de Moko, o să râzi, numai şi numai ca să pot face calamburul cu un film străvechi, Pepé le Moko, cu Jean Gabin. Recunoscut pe loc de Radu Cosaşu, de la prima lectură. Şi-a surâs sieşi fără să scoată pipa dintre buze.

L.A.: Dacă rim înseamnă atitudine de luptă, fie şi numai într-o butadă pe Internet, există cu siguranţă victorii şi înfrângeri în istoria lui. Care este cea mai importantă înfrângere transformată în victorie? Şi cum se leagă aceasta de faptul că „rim a scris o singură carte, reluată în fiecare dintre volumele sale” – citez din memorie.

R–I.M.: Dacă e vorba de sfera profesională, cel puţin câtă vreme asta a însemnat redactor la LiterNet.ro şi viitor – ale drakku profesii care au revalorificat conceptul proletcultist de muncă voluntară, în sensul de neplătită – atunci trebuie să amintesc blocajul, ani de zile, a cel puţin 3 proiecte: romanul  August-Decembrie al lui Voicu Bugariu, versiunea în cehă a volumului de teatru al lui Ţuculescu şi cea de-a 3-a carte a lui Cosaşu. Din vara lui 2007, de când serviciul Deliei, redactor şef al editurii, nu i-a mai permis sa lucreze, am rămas stingher. Nu numai profesional (eu nu ştiu cum să convertesc un fişier .doc în carte, îs greu de cap), dar mai ales sufleteşte. Proiectele au zăcut, s-a întâmplat ca hiatusul să se suprapună pe o problemă existenţială (amuzant, Voicu m-a sunat când eram la o agenţie unde angajam o oldsitter, ca să zic aşa, pentru maică-mea, fie hodinită)… între timp am fabricat, în condiţii care nu ţin de dimensiunea literară în care se circumscrie conversaţia de faţă, maxima de uz personal „când o problemă ajunge să poată fi interpretată ca un meci de răbdare, îl câştig”. Delia a revenit fulgurant şi a plecat la fel, dar a apucat să finiseze romanul lui Voicu, luându-mi una din pietrele de pe inimă (pentru un ardelean cuvântul dat e mai tare ca legea lui Newton, e imposibil să nu ştii), şi a făcut cartea lui Cosaşu (ilustrată cu har de Liviu Penea), după care am fost apoi nevoiţi s-o punem la frigider, nu intru în amănunte. În fine, căutând în cele 4 zări fostele colege, am dat de 2 fete bune, nu ştiu dacă şi catolice (nu vreau să mă abţin!), de la una am luat nick-ul ca nume pentru personajul pe care-l iubesc cel mai mult din nuvela finală a Trompetistului, cealaltă mi-a promis că se va oocupa de publicarea variantei în cehă a teatrului lui Ţuculescu. Chiar acu’-acu’ rezolv problema de compatibilizare a celor două ediţii. Cartea lui Cosaşu a rămas meci de răbdare. Adaugă maximă încăpăţânare şi vei avea tabloul complet. Cred în steaua mea. Odată şi odată va fi publicată de LiterNet.ro. Care-mi va supravieţui, doar Răzvan e de vârsta progeniturii mele şi e prea bun.

În plan literar, dacă accepţi gluma, aştept cu răbdare (sic), în linişte şi fără panică marea înfrângere, ca să am ce converti în victorie. Humorul ardelenesc merită servit, nu-i aşa?^*

Nu se leagă decât forţat în plan mitologic. Numai dacă ţii neapărat, dar asta nu mai e problema mea, de a considera că rescrierea perpetuă a aceleiaşi cărţi ar fi o muncă de Sisif. Dar comparaţia e riscantă. Vezi jucăuşul ciclu de poeme, care aşteaptă kefful maestrului artist grafic. Că veni vorba, am uitat acum în care din alte cronici fraza citată e confirmată: „rim scrie, fără a se panica, un etern şi unic… palimpsest”.

L.A.: Este răspunsul tău la un comentariu de pe blogul lui Horia Gârbea, referitor la volumul Trompetistul care semăna cu Melchiade: „ca cititor al celor într-adevăr 7 cărţi semnate de sine însuşi, autorul preferă să mărturisească impresia că scrie mereu aceeaşi carte” – citat acum de pe blog. Ai pomenit de „jucăuşul ciclu de poeme”: ce te-a determinat să treci peste declaraţia ta mai veche că nu vei scrie poezie?

R–I.M.: Se vede că psihologic răbdarea mea trebuie să fi atins cote astronomice, ştiindu-se că senilii îşi aduc aminte numai lucruri vechi de 40-50 de ani. Probabil mental cam atât o fi trecut de la apariţia Trompetistului, de vreme ce mi-am amintit – şi am şi găsit fraza cu eternul palimpsest în… prefaţa lui Pavel Azap. Sunt neîntrecut în arta autobăşcăliei…

L.A. Şi… poezia?

R–I.M.: Păi nici n-am prea scris poezie. Tu însăţi ai sugerat constatarea asta foarte delicat, în jumătatea de prefaţă. Ieri, ca să nu mă bucur prea tare de afacerea cu Vremea, m-a sunat maestrul artist pe Skype să-mi spună că după ce 12 cupluri poem-parodie zac la el de 3 luni, a pierdut hârtia cu scenariile pe care le elaborasem împreună în casa lui de poveste. Ca să-l citez din Nikita Sergheevici Hruşciov, care relata o conversaţie pe firul scurt cu Papa Djugashvilli, discuţia a fost dură. Dar rămân regele pisălogilor.

L.A.: Radu-Ilarion Munteanu, ai debutat târziu, la… cât? 55 de ani? Ce semnificaţie a avut acest debut pentru tine?

R.I.M.: Formal l-am depăşit cu 15 ani pe Arghezi şi grupul de la Târgovişte, dar mai ales pe Mircea Horia Simionescu, liderul lor natural. De fapt, mi-am spus odată mai mult că fiecare lucru la timpul lui, precum ouăle roşii la paşti. Asta cu privire la data debutului. Cu privire la debutul în sine am avut şansa să mă înşel. Să vedem dacă intuieşti cum. Tot formal însă, realizezi că facem parte din acelaşi grup select, nu? O spun zâmbind, desigur.

L.A.: Bineînţeles că am recunoscut apartenenţa la un grup, doar că eu nu l-am depăşit încă pe Arghezi. Spune-mi cum te-ai înşelat cu privire la debutul în sine.

R-I.M.: L-ai depăşit cu 8 ani la vârsta debutului. M-am înşelat cu şansa. Glissando adunase cele mai importante contribuţii ale autorului, citite la ce fusese odată cenaclul Joc Secund. Pe care mă simţeam obligat să-l reprezint de vreme ce toţi corifeii erau fie dispăruţi, fie retraşi, fie în lupta pentru existenţă. La care am adăugat textele scrise on purpose după ‘90. Şi am preluat un text al fiului meu, am pieptănat altul căruia i-am fabricat un final logic. Cu asta credeam, în naivitatea mea, că am terminat-o cu proza. Cum cu poezia aveam un tratat de neagresiune mutuală, mai aveam în plan doar 2 cărţi: suma cronicilor sportive, încheiată cu un interviu imaginar, luat de personajul meu fictiv, autorul virtual al cronicilor sportive, suporterului rim. Şi cartea de cinematecă ca urmează să apară acum, ivindu-se din ape, precum imaginea aia din Hunt For Red October. Am lucrat cu osârdie de la prelucrarea tirajului la Glissando cam un an. M-am blocat înaintea nucleului dur al colecţiei de filme. Tarkovski, dar mai ales capodopera Once Upon a Time in America. Am scris, în joacă, un succedaneu al cărţii de cronici. S-a întâmplat să iasă o proză autonomă. Apoi, graţie unui concurs de împrejurări, interfaţa cu lumea forumurilor internautice s-a multiplicat instantaneu în vara lui 2002, graţie unei stranii întâlniri cu o veche prietenă pe Internet. Care mi-a deschis uşa la noesis_ro, dar mai ales la nadir_latent. Unde am regăsit liderii LiterNet.ro Restul a decurs de la sine. De ce am scris următorele 2 proze în 2002? Se vede cu ochiul liber din texte. Parafrazându-l pe Karel Čapek, care pune în gura lui Alexandru, într-o scrisoare către Aristotel, învăţătorul său, cuvintele: „nicio mişcare a mea nu a fost decât urmarea logică a pasului precedent, mi-am propus să-mi închei Campania stabilind graniţa firească a scumpei mele Macedonii pe litoralul chinez”; nu cred că ţi se pare sfruntat. Alexandru a murit în Persia hellenizată. Eu, păstrând absolut toate proporţiile, n-am ajuns nici dincolo de Dunăre. Mai e mult până la Granichos, nu mai vorbesc de Gordium, nu am nicio garanţie a capacităţii mele de a dezlega vreun nod. Am, în schimb, garanţia că speranţa mea de viaţă în momentul ăsta nu mă va duce nici până la Arbella. Dar cred în steaua mea, dacă n-am spus-o o repet, şi mai cred, iraţional, că dacă nu-ţi propui să stabileşti graniţa naturală a scumpei tale Macedonii – ce metaforă sublimă pentru patria interioară de simţire! – pe litoralul chinez, nu ieşi nici măcar din palatul de la Pella. Un proverb chinez spune: „un drum de zece mii de li începe cu un pas”. Mă bucur că atât tu cât şi eu l-am făcut. Eroul unui microbasm şarjat din Trompetist reface drumul marii armate din 1812, parcurge fluierând drumul tancurilor lui Guderian şi nu se opreşte, trecând peste strâmtoarea Behring, decât la poalele Statuii Libertăţii. În fine, nu aveam de gând să-mi dezvălui strategia. Ştiind bine, ca orice ardelean care se respectă, că cea mai eficientă metodă de autosabotaj este să vorbeşti despre tine. E mai rău decât a vinde pielea ursului din pădure. M-ai învins, îţi predau sabia cu onor, dar poate că mi-ai dăruit în schimb exact doza de curaj care îmi lipsea pe cântarul farmaceutic. Rămân imparţial, pe braţul stâng al armurii mele de tinichea e un întreg curcubeu de eşarfe primite în dar de la prinţese din tribună. Cele care contează sunt bine ascunse printre astea.

L.A.: Adaug propria-mi eşarfă, de-mi e îngăduit… şi o aproape ultimă întrebare: cum vei folosi această doză de curaj? Pentru ce noi proiecte?

R-I.M.: Din răspunsurile de până acum rezultă că eu consider ferm că-ţi poţi îngădui orice. Mă simt însă onorat şi primesc eşarfa ta cu reverenţă. Curajul e un combustibil. Ca benzina, motorina, kerosenul. Îl foloseşti pentru orice. Prin natura lucrurilor, care rămâne exterioară teritoriului interviului, eu nu-mi pot face proiecte pe termen lung. E bine aşa. Niciun ardelean nu se gândeşte cum, când, dacă şi de ce va urca creasta de după valea ce se va vedea numai când a ajuns pe creasta pe care o urcă acum. Coroborând, unicul proiect e să ajung… cât mă ţine combustibilul.

L.A.: Şi eu îţi doresc să ajungi. Poţi cuprinde într-un cuvânt unde? Şi la asta… adaugă  întrebarea pe care ai fi dorit să ţi-o pun.

R–I.M.: Tabloul e simplu. Datoria socială mi-am îndeplinit-o, batăr fetele au aşa o autonomie şi o indepedenţă că despre Laruca aflu din presă. Bilă albă. Oricât mi-aş dori să îmbătrânesc alături de Felicia (ai citit dedicaţia la Călătorul de serviciu), nu există acum garanţie. Eu fac din 6 în 6 luni imagerie. Dacă nu a reapărut nimic nou, mai câştig juma’ de an liber de tratament. Dacă, doamne feri, reapare… Timpul trece iute, mai am 2 luni jum’ate până la imageria următoare. Aceleaşi alternative. La toţi pacienţii, din aceeaşi generaţie, majoritatea oţeliţi psihic, remisiunea a fost promptă la întâlnirea după aproximativ un an. Sedinţa continuă, parada o conduc eu, că n-o fi Ostap Bender mai al drakku ca mine. Ăsta e un plan. Al doilea e mai distractiv. În intervalul dintre – 1.5 ani şi – 0.5 ani acuitatea vizuală la singurul ochi valid, cu care mi-am scris cu încăpăţânare toate cărţile (a fost uşor, nu era decât una, tema cu variaţiuni, nu-i aşa?) a scăzut de la 80% la 60%. Tomografia retiniană e lipsită de echivoc. Nu voi avea o evaluare a vitezei de degradare ireductibilă decât prin februarie, cred. Mi-am dat 3 ani ca să învăţ să scriu la microfon. Dacă Radu Ruba poate, eu nu-s mai prost. Tot ce ştiu e că asta e cu totul altă meserie. Oralitatea scrisului meu e din poignet. Aceşti 3 ani, supuşi tocării în „beţişoare de aceeaşi lungime” (Leonida Neamţu), mi i-am programat să învăţ această nouă meserie. Cum se scrie la microfon, încât să iasă literatură şi nu blahblahblah.

Aşadar ai dezlegarea şaradei. Fără benzină, pe jos, şansele să mai trec peste un deal şi o vale sunt rezonabil de mici. Cu un ATV şansele sa trec peste 7 sună acum utopic, dar cinstit şi lucid, dacă-mi pun în balanţă spada liderului gal, adică voinţa manevrată inteligent şi înţelept, nu se ştie. Sigur e că cu ATV-ul trec batăr peste 3.14 văi. Mă rog, nimic nu-i sigur, dar e most probable, ca să revenim la limbajul serios.

Unde să ajung? Păi e lung pământul. Ba e lat…  pe limba mea de contabil batăr la suficiente cărţi încât să conturez un tablou mai coerent şi mai detaliat decât cel pe care l-am oferit până acum.

L.A.: Acum pune-ţi singur întrebarea preferată şi răspunde pentru încheiere.

R-I.M.: La recitirea interviului constat că la capătul turnirului, ca să rămânem în spaţiul metaforei acceptate, Regele şi-a amintit că e ora audienţelor ambasadorilor străini şi a poruncit… trompetistului să trompeţească întreruperea turnirului. Regina şi prinţesele n-au decât să ofere fiecare coroana personală, în vârful lăncilor, ad libitum. La curtea interviurilor tematice e democraţie. Cum o să mă descurc eu când marii campioni n-au fost doborâţi de pe cal, când nici măcar n-am luat o trânteală să am ce converti în victorie, ce combinaţie inteligentă serie-paralel voi utiliza la reverenţa multiplicată în faţa tuturor înaltelor feţe care au mizat, cu culorile proprii, pe braţul meu, deja pică în afara teritoriului interviului. Locul fiecărei culori purtate, acum şi în vecii vecilor, în inima mea, idem. Pe şoptite însă, ţie voi fi silit să-ţi mărturisesc că dacă n-am doborât nici un cavaler, dacă niciunul nu m-a doborât, arta conversaţiei tale depăşeşte larg experienţa mea în materie. Ai scos de la mine mai mult decât îmi propusesem să dau, în mai mare măsură decât am scos eu suplimentar de la subiecţii mei, cât or fi de mulţi. Ba chiar ai utilizat fragmente pe care le pusesem sub egida off the record. Fair play e să accept inserarea lor, e interviul tău. Bazat pe cele de mai sus, renunţ, ca formă de a recunoaşte eficieţa ta profesională, la completarea, ab meo angulo, a portretului subiectului, prin subterfugiul autoîntrebării. Subiectul trebuie să apară aşa cum l-ai văzut tu, determinându-l să răspundă dincolo de tehnica ironică a datului pe după migdal. Îţi mulţumesc.

E miercuri 8. Tocmai mi-a sosit cartea, demultişor aşteptată, Uscatoria de partid  – blitz proze, de Radu Ţuculescu. Ar fi fost timp destul să scriu despre ea pe blog. Dar recenzia va fi amânată pentru luni 20. Pe luni 13 reiterez câteva amănunte calendaristice. Despre care am mai scris, anii trecuţi. M-a îndemnat la asta dialogul dintre un realizator TV şi primarul unui mare oraş cultural. Dialog în care edilul local a excelat în stupiditate. Precizările calendaristice pe care le repet se adresează tuturor. Dar cu un mic plus prietenilor din acel oraş.

În acel dialog venise vorba, între altele, de ziua de 9 mai. În contextul dialogului, referirea ar fi fost evidentă. 9 mai e ziua Europei. Primaru respectiv a clamat aniversarea independenţei României. Ceea ce este un fals istoric. Inculcat timp de, iată, nu doar 2 generaţii, de celebrul agenr stalinist Mihail Roller. Dar s-o luăm cătinel. Nu, nu pas cu pas! Sintagma asta altfel populara e gata compromisă! Aşadar:

Pe 9 mai 1877 la Camera deputaţilor era sesiune de interpelări. Răspunsul ministrului de externe Mihail Kogălniceanu la interpelarea deputatului liberal Nicole Fleva a fost considerat de istoria rollerista drept proclamaţie de independenţă: În stare de răzbel, cu legăturile rupte cu Poarta, ce suntem, domnilor? Suntem independenţi! Aici trebuie să discernem între valoarea politică a frazei şi valoarea juridică. Cea de-a doua e nulă, dpdv politic. Prima e evidentă. Mai mult, data n-a fost aleasă întâmplător! Căci a doua zi dimineaţă, 10 mai, a fost convocată sesiunea COMUNĂ a camerei şi senatului, deci a parlamentului. Care a votat în unanimitate moţiunea care proclama independenţa de stat a Românei. Dece spin cădata n-a fost întâmplătoare? Primo, cutuma interpelărilor parlamentare e de a se plasa guvernul în funcţie în ipostază incomodă. Intepelarea este, cutumier, unul din instrumentele opoziţiei parlamentare. Dar Nicolae Fleva făcea parte din partidul care susţinea guvernul. Interpelarea sa a fost, în limbaj neacademic, o minge ridicată la fileu guvernului. Prin ministrul său de externe. Apoi, s-a profitat de data sesiunii de interpelări, tcmai penrru a facilita proclamaţia juridică a independenţei la data la care se împlineau 11 ni de la depunerea jurământului domnitorului Carol I, prin care-şi prelua funcţia. În ziua în care ajunsese la Bucureşti. Semnificaţia zilei de 10 mai a fost întărită alţi 4 ani mai târziu. Statutul ţării a fost ridicat de la principat la regat, iar domniorul a devenit rege în urma plebiscitului din 14 martie 1981, act ratificat de parlament. Dar încoronarea ca rege (cu coroana de oţel, turnată dintr-un tun cucerit la Plevna) a fost performată pe 10 mai. Care a devenut triplă sărbatoare naţională. În imnul regal e inserat textul: sfântă zi, căci ea ne-a dat / domn puternic ţării noastre, libertate şi regat. Că din persectiva ocupantului postbelic, sentimentul regalităţii trebuia eradicat, nimic de mirare. Regimul întemeiat de Lenin e regicid! Soluţia la îndemână, bazată pe ignoranţa publică, a fost consderarea celebre fraze a lui Kogălnicenu drept proclamaţie legală. Şi iată că ignoranţa se propagă şi azi.

Trebuie precizat că şi în afara istoriei controlate au mai existat diferenţe de datare. Chiar în memoriile lui Carol I, cele redactate de Mite Kremnitz, e spune că sedinţa comună consecutivă celei de interpelări ar fi fost convocată tot în seara de 9. Nu ştim dacă aşa scrie în memoriile originale, sau textul e modificat la reeditarea de către o editură efemeră. Mai mult, în mediul publoc românesc domneşte o confuzie, iar preferinţele pentru o dată sau alta sunt subiective. Ciudat e ca un mare număr de documente oficiale şi semioficiale proferă informaţii contradictorii. E.g. sesiunea de interpelări e numită… adunare extraordnară a camerei. Confir constituţiei adoptate cu un an mai devreme, în 1866, un document oficial, precum proclamarea independenţei, nu poate fi emis consecutiv de camera şi de senat, cum afirma destule documente, c numai într-o sesiune comună.

O a doua forţare a istoriei, de sorginte tot stalinistă, e data oficială a semnării, de către reprezentantii cancelariei (cabinetul ministerial) al Germaniei a capitulării necondiţionate. Act care încheie legal războiul european. Hitler se sinucide pe 30 aprilie. Il desemnase cancelar pe amiralui Karl Doenitz. Dificulăţile de cominicare fac ca actul de capitulare necndiţionată să fie semnat la Reims, de către general-colonelul Alfred Jodl, şeful OKW, deja prizonier. Pe 7 mai. Inclusiv în faţa reprezentantului lui Stalin. Care Stalin sa supărat şi a forţat o a doua semnare, în prezenţa generalului de armată Ghroghi jukov, comandantul armatei rosii. În suburbiile Berlinului (ocupat de armata roşie). De data asta din partea Germaniei a semnat generalul colonel Wilhelm Keitel, şeful statului major al OKW. Actul a devenit valabil la 0ra 23:01, ora Europei Centrale, a datei de 8 mai. La acest moment ora Moskovei era 9 mai. Iată dece jumătatea vestică a Europei sărbătoreşte ziua victoriei pe 8 mai, iar cea estică pe 9 mai. Dată impusă de Stalin ţărilor din sfera colonială. Coincidenţa a fost speculată de istoria rolleristă inclusiv pentru a impune data de 9 mai ca zi a independenţei. Cât priveşte ziua victoriei, cum ora României nu e cea a Moskovei (ce-i drept, nici a Europei Centrale), ar fi cazul să revenim şi noi la sărbătirrea zilei de 8 mai ca zi a victoriei. Dar, inerţia mentală e imensă.

Dar actul capitulării mai cuprinde o problemă. Legal, capitularea a fost asumată de Wehrmacht. Adică de Armată. Nu şi de guvernul civil, care se afla la Flensburg. Cancelar fiind legal amiralui Karl Doenitz, desemnat prin testamentul lui Hitler. Invers decât capitulrea Germaniei pe 11 noiembre 1918, de către guvernul civil al Reichului, nu şi de armată. Problema a fost rezolvată prin instituirea Comisiei Aliate de control. Post factum.

Data de 13 mai, a apariţiei articolului e propice pentru acest remember repetat.

Voi relua în curând programul cronicilor de poezie. Datorita căruia, diversitatea subiectelor blogului s-a redus anul ăsta. Ne e cazul deocamdată să fac o statistică, momentul acesteia fiind, ca de obicei, în ultima postare. Care, întâmplător, pică în ultima zi a anului. Oricum, în cele 7 ediţii de până atunci, (fără a număra articolul de faţă), logica structurii statornicite cere să fie inserat un articol din categoria Câte ceva despre… O ediţie va fi, tot ca de obicei, rezervată sumarului ultimului număr pe 2018 al revstei Neuma, iar alta versiunii de toamnă, Gaudeamus, a târgului de carte bucureştean. În fine, probabil penultimul articol, din ziua ajunului Crăciunului, se va referi la anul centenar, aşa cum se vede el din perspectiva bloggerului. Aşadar, pentru recenzii literare rămân 3 date. Una pentru volumul, proaspăt apărut, al singurului compatriot* întâlnit pe potecile internautice. Cred că deja ştiu care va fi subiectul celorlalte 2.
Cu 3 zile urmă a fost aniversarea unui personaj excepţional. De la a cărui plecare într-o lume presupusă mai bună se adună, iată, peste puţină vreme, 8 ani. O cifră cuantică. Am aflat despre plecarea ei într-o dimineaţă. Când urma să mă întâlnesc, la Gara de Nord, cu Ariel. Duhul meu furtunatec transparent. Între aeroport şi trenul cu care pleca în vacanţă. Chiar fără coincidenţă, oricum întâmpin astfel de veşti cu o stranie paralizie emoţională. Descoperită târziu. Abia scriind cele de mai sus realizez că reacţia e moştenită. Aşa s-a trezit mama mea, fie odihnită, reacţionând la decesul tatălui ei. Avea 13 ani… mai încolo se va vedea şi legătura dintre cele două fiinţe plecate puţin.
Pe această persoană excepţională o întâlnisem cu 15 ani în urmă. Tot aşa, într-o toamnă. Pe un e-grup. Era timpul acestei forme de comunicare. Un alt personaj, pe care, nu ştiu dece, îl consideram puşti, dovedindu-se curând a fi de vârsta mea, mă invitase pe altă listă, cum erau numite curent e-grupurile. N-aveam keff. Tocmai apăruse, bâzâind ca un bondar, cineva cu nck-ul hanny3. Care bătea capu’ non stop şi nediferenţiat, provocând, solicitând păreri despre… Iisus omul. Cum nu mă pasiona defel subiectul, îi răspunsesem rezervat. Ceva din conversaţia mea trebuie să-i fi atras atenţia, că se prezentase cu… invitaţia de a mă alătura listei… celuillat. Am mirosit genu proxim al acelei comunităţi, dar am rămas rezervat. Până ce am dat peste un nume cunoscut. Al unuia din scriitorii români de SciFi din prima generaţie postbelică. Cea sovietizantă. Nume pe care-l văzusem în prima zi de servici, în laboratorul unde fusesem paraşutat, cu alte zeci de ani în urmă. Pe cperta unui manual de… vîscozimetrie. Ceea ce rima cu zona SciFi. Ma amuzase ca nimeni din laborator, deh, cercetătoare, două fiziciene între ele, habar n-avea că autorul manualului fusese scriitor. L-am tatonat, mi-am propus să-l promovez pe LiterNet.ro. Îl debutasem pe Radu Cosaşu în spaţiul digital, eram pe punctul de a finisa cărţi ale lui Radu Ţuculescu şi una a regretatului Mircea Horia Simionescu. Aşa m-am ataşat e-grupului unde declinasem, de fapt, invitaţiile celorlalţi doi.
Mi-am dat seama iute că intuisem corect compoziţia. Eram, deci, dacă nu singura neomogenitate, cel puţin o minoritate. Cum dintotdeauna m-am simţit aparţinând unor minorităţi concentrice, oriunde, fiind deci adaptat, experienţa a foat confortabilă. Treptat am realizat că persoana care bătuse capu’ cu discuţii despre Iisus omul, era, raportată nu doar la acel e-grup, ci la o comunitate cu mult mai largă, o figură singulară. Ce comunitate? Să zicem biculturală. Ai cărei membri fie făcuseră alyah, fie aveau să facă, fie renunţaseră a mai face. Nu doar singularitatea era evidentă, ci o anume ostilitate. De la explicit la discret, dar, după o observare mai atentă, sesizabil. La urma urmei nimic mai firesc. O persoana cu un IQ = 160 (din câte avea să mărturisească ulterior n-are cum să nu inducă un evantai de sentimente. Dar nu era numai atât. Hanny3 (o să-i spun deocamdată aşa) practica un limbaj pitoresc, ironic şi chiar batjocoritor. La adresa cui merita. Interesant, ostilitatea maximă i-o destinau cei mai inteligenţi. Adversitatea mediocrilor era, firesc, mai boantă, dar mai tenace.
Primul nume asumat public a fost Luana Zosmer. Informaţii ulterioare, inclusiv din poza ei literară, mă fac să presupun ca a fost numele părinţilor ei. Respectiv al tatălui. Medic în România, la fel în ţara de adopţie. tot timpul a pretins că ar fi părăsit ţara natală (unde mai avea cel puţin o soră în vremea contactului internautic) la 11 ani. Dar cunoştinţele despre România, în particular despre literatură română şi chiar despre viaţa ei literară nu erau nici pe departe ale unui copil de 11 ani. Cum la acea vreme nu luasem în considerare posibilitatea unei mistificări, al cărei rost oricum nu-l vedeam, trăsesem concluzia păstrării unui contact neobişnuit de amplu cu zona culturală a ţării de origine. Ceea ce iarăşi o singulariza în comunitatea destul de numeroasă a imigranţilor din România. Cu care, începând de la inserarea acel e-grup, în urmărirea vechiului scriitor descoperit, am avut ocazia unui contact semnificativ. Suficient pentru a evalua atât cunoştinţele, cât şi interesul pentru cultura tării de origine. Cum zona mea de contact a fost şi este plasată în zona intelectuală, observaţiile au, fără o relevanţă pur statistică, o semnificaţie rezonabilă. Ei, bine, plasarea Luanei Zosmer, să-i spunem deocamdată pe acest nume, e interesantă. În domeniul literar o întrecea doar scriitorul de care am vorbit. Dar acesta era dintr-o generaţie anterioară. În materie de limbă română nu puţini vorbeau (în scris, desigur) mai bine ca ea. În sensul că frecvenţa inerentelor greşeli tipice era ceva mai mare la ea decât la cei mai buni utilizatori ai limbii natale. Pentru a sugera cu cât mai multă precizie ce o detaşa dpdv al folosirii limbii române pe scriitoarea noastră o vom raposta la alt personaj din acelaşi mediu internautic. Interesant, locuitor al aceluiaşi oraş. Pe care, consecvent manierei adoptate, nu-l vom preciza. Că veni vorba, aceastăanieră nu este una aluzivă, ci discret depersonaliza(n)tă. Acest remember quasianiversar e filtrat deliberat de orice elemente concretizante. Dar intuitiv identificabile. Întorcându-ne la personajul care se impune natural ca reper comparativ, acesta stăpâneşte limba română mai bine decât subiectul rememberului, chiar perfect în valoare absolută. Dacă Luana Zosmer a găsit – şi valorificat – un debuşeu literar în zona prozei de ficţiune, bazată pe o mare cantitate de elemente biografice, reperul nostru comparativ se manifestă în zona publicisticii. Dincolo de blogul personal (a cărui adresă iarăşi n-o vom preciza), scrie regulat la o publicaţie online de notorietate. Ce anume? Eseuri analitice asupra realităţi globale, recenzii de filme şi cărţi, impresii de călătorie. Spectru întrucâtva comun cu o parte dintr-lal meu, dar nu de asta e vorba aici şi acum.
Primul roman al scriitoarei noastre a fost publicat în premieră prin 2005-2006, la o editură digitală. Aparţinând unui matematician olandez de origine română. Apoi, în 2007, pe hârtie, la un grup editorial de notorietate. A scris în limba română. Acest prim roman publicat e de găsit, epuizat, pe elefant.ro. fără a fi precizată editura. Numele autoarei e Carola Arbel. Destul de probabil un pseudonim. Pe care mi-l comunicase la câţiva ani după ce stabiisem o comunicare progresiv intensă. Ca pretins nume real. O reeditare ulterioară, la care ne vom referi mai jos, disponibilă pe librărie.net, e semnată Fratu Hana Luana. Ei, bine, Fratu e numele civil. Pe care-l poartă David Fratu, soţ, Dan Fratu, fiu, Valentina Fratu, soţia acestuia şi copii lor. Nume originar din zona Făgăraş. Romanul deschide o serie postumă de autor, începută în 2011. În vara lui 2010 mă pomenisem cu un mesaj al Hanei, care-mi instituia un legat testamentar nonformal. Ştiam deja că urma o terapie radiativă, ca urmare a unei operaţii suferite spre finele anului anterior. Operaţie intervenită brusc, după ce stabilisem o întrevedere telegrafică în Yerushalayim, unde pelerinajul meu în ţara sfântă* avea să mă ducă pentru 3 zile. Mesajul îmi cerea să mă ocup de publicarea în România, în limba română, a tot ce scrisese. Iar până atunci, după romanul amintit mai sus, scrisese altul, de acelaşi gen, bazat pe experienţa profesională. Comunicând legatul instituit, am comis o serie de erori, a căror consecinţă a fost retragerea mea unilaterală, în primăvara lui 2011, din echipa care-şi asumase, la solicitarea mea, misiunea pe care ar fi trebuit s-o consider personală. Fiul Hanei s-a implicat cu energie şi resurse în proiect şi a şi înfiinţat o fundaţie bine intenţionată, dar nu tocmai adecvată pieţii – şi vieţii – literare româneşti. Bref, la Gaudeamus, toamna lui 2011, primele 2 volume au fost lansate în prezenţa unui mare număr de prieteni ai Hanei. Nu am o înregistrare a evenimentului.
La momentul lansării, a treia carte, o culegere de texte scurte de acelaşi gen, se afla într-un stadiu relativ avansat de redactare. Am reşit să mi-o procur graţie gestului generos al unei prietene tinere din oraşul editurii producătoare. Pierdusem contactul cu cei care-şi asumaseră programul restitutiv postum. Cartea a apărut în 2012, la aceeaşi editură. E şi acum disponibilă pe librărie.net. de căutat tot după Fratu Hana Luana.
Au mai trecut câţiva ani. Impulsul echipei producătoare – sponsori de familie, deţinători de drepturi asupra scirerilor, grup redacţional, părea să se fi estompat. Dar a renăscut în agenda mea. Am adunat tot ce-am găsit, inclusiv cu ajutorul soţului Hanei, text scris în vara lui 2010, când mai avea câteva luni de viaţă. Poate că tocmai după ce-şi încheiase povestirile, la fel de vii, de spirituale şi aproape integral biografice, îmi va fi dat acel mesaj ca legat testamental. Le-am cerut, în primăvara lui 2016 celor 2 Fratu, tată şi fiu, aprobarea de a folosi textul adunat şi colaborarea. Mi-au acordat-o. au colaborat. Dan Fratu a decis titlul şi numele schimbate ale membrilor familiei, care apăreau în povestiri. I-am pus în legăturacu unul din editorii mei. Altul decât cel care produsese primele 3 cărţi. Am obţinut contribuţia grafică a unuia din prieteniii comuni cu Hana. Care, arhitect fiind, crease coperţile primelor 3 cărţi. Astfel, tetralogia postumă Fratu Hana Luana are aspect de colecţie. Prietenul cu pricina a şi scris o excelentă şi sensibilă prezentare de copertă. Astfel, la 6 ani după primirea misiunii, mă pot considera pe deplin exonerat de datorie.
Am schimbat cu Hana câteva prezentări reciproce. Din păcate, din motive pe care nu le-am investigat, onorabilul grup editoral care pridusese, în 2007, prima ediţie tipărită a primului roman (cea semnată cu psedudonimul singular) a omis să insereze atât prefaţa pe care o obţinusem de la regretatul scriitor Horia Aramă (care aparţinuse aceleiaşi prime generaţii de scriitori români SciFi precum la fel de regretatul Max Solomon (de la vânarea căruia, la finele lui 2003, a plecat, de fapt, totul) cât şi postfaţa semnată de Radu Ţuculescu. Prefaţa s-a pierdut, scriitorul clujan şi-a publicat totuşi, textul, ca recenzie. Tot ce reuşisem cât am colaborat cu grupul pe care-l iniţiaeem şi care a redactat primele 3 cărţi a fost să insist – să reuşesc – inserarea, în primul volum, care conţinea a treia ediţie a primului roman, a unei nuvele intitulată Aventurile internetice ale Corneliei. O istorie cu cheie a implicării Hanei în e-grupurile românofone din jurul graniţei dintre milenii. la finele lui 2007, când am lansat, tot la Gaudeamus, „Despre prietenie, despre bătrâneţe”, sub egida editurii Galaxia Gutenberg, în prezenţa lui Bogdan Suceavă, a fost citită prezentarea Hanei. Trimisă via e-mail. Cărţile ei le-am recenzat pe blog (la primele 2 cronica a apărut in revista ieşeană Timpul) şi sunt inserate în cele 2 volume de gen, Meseria de cititor şi Lecturaria (Neuma, 2016 şi 2017).
Ce n-am scris în nici o cronică literară şi nici n-am comunicat celor care au redactat primele 3 cărţi a fost o uluitoare mărturisire a Hanei, făcută în aceleaşi ultime luni de viaţă. Ca explicaţie a unui gest ce uimise familia ei: cumpărase o… biserică (sic) în Rusia! Unde se stabilise şi unde trăieşte şi acum fiul ei. Cu hramul Sfânta Ana. E momentul de a preciza că în probleme identitare de latră religioasă Hana avea o optică de maximă largheţe. Corelabilă cu al ei uluitor IQ. Din dialogurile pe marginea acestei dimensiuni se trage şi sintagma cu care o definesc: Sora mea de Steaua lui David. Nu vă aşteptaţi să fi inventat eu sintagma. Îi aparţine şi-i exprimă perfect spiritul. Evitând să mă numească fratele ei de cruce. Căci, încă de la lipsa de rezultate a solicitărilor tout azimut de a adânci subiectul Iisus omul intuise un grad aproape de subdezvoltare a sentimentului meu religios. Dar gustase din plin modul cum mă definesc pe acest lunecos tărâm: liber credincios. Nici sintagma asta n-am inventat-o. ci am preluat-o tale quale de la alt evreu foarte special: Radu Cosaşu.
Şi care fusese, la urma urmei, mărturisirea din vara lui 2010? Cotrobăind prin hârtii străvechi ale tatălui său, la care ma gândesc că nu avusese pănă atunci acces, găsise 2 (două!) certificate de botez creştin: unul ortodox, celăllat catolic. Ambele cu numele de Ana! Şi al caror subiect, după dată, fusese ea însăşi. Ce-l putuse determina pe tatăl ei să facă acest dublu gest, nu găsise absolut nici o explicaţie în tot ce ştia despre viaţa ei şi a tatălui ei. Şi mintea ei de excepţional calibru, se dovedise incompetentă în asimilarea problemei. Necum în abordarea ei. Nu mai vorbim de soluţionare. Minte care naviga cu lejeritate în nenumărate domenii misterioase, unele oculte (mă abţin sa precizez vreunul) trebuia să aibă de-a face cu ceva irezolvabil. Dar – explică strania decizie de a cumpăra o biserică în ţara de adopţie a fiului ei.
Ultimul amănunt. Dacă Hana n-a surmontat propria experienţă biologică, eu am premers-o Dar nu singur. Ci aproape simultan cu cel puţin alţi 2 prieteni apropiaţi ai ei. Pe ceilalţi 2 s-a străduit să-i salveze de la distanţă. Din păcate, fără a fi reuşit. Mi-a spus de ei abia dupa ce fusesem diagnosticat, la rândul meu. Nu cred că eşecul efortului ei i-a cauzat. Am o teorie proprie asupra motivelor sfârşitului ei. Teorie confirmată de cineva competent interacţiuni parafizice. Dar să nu anticipez.
Am petrecut exact o lună încheiată în spital, după diagnosticare. După primele ore de panică (mi se uscase gura dând primele 2-3 telefoane), m-am trezit, profund uimit, constatându-mi o reacţie neaşteptat de echilibrată şi de tonică. De la epidermă până la o anume adâncime. Sub care magma fierbea inevitabil. Dar reuşeam să mă deconectez, bravând. Ceea ce nu scăpase unui număr foarte mic de apropiaţi. Cu care n-am vorbit nimic despre ce sesizaseră. Ei, bine, adevărata provocare existenţială avea să vină abia după aşteptare, operaţie şi externare. Cum nu eu sunt subiectul acestui remember, n-am de gând să dau nici un fel de amănunte asupra acestei a doua reprize. Ce trebuie să notific e că, sesizasem, tulbure (tonifierea şi controlul moralului rămânea subiect unic în timpul acelei luni) că de unul singur, cu resursele proprii, aşa cum le cunoşteam, ar fi fost foarte improbabil să reuşesc controlul suficient. Dincolo de autocpntrol, trebuia să mai fie ceva. Exterior. Ceea ce a devenit clar peste vară, pe măsură ce perspectiva întregii experienţe, repriza a doua, supracritică, se îndepărta. Fusesem susţinut de la distanţă. De 3 persoane. Dintre care 2 au pierit. Hana peste unan şi jumătate, alt prieten, cu doctorat în bazele biofizice şi biochimice ale tuturor interacţiunilor de gen, maestru reiki, practician în biorezonanţă fără intermediar tehnologic, mare iubitor al lui Ungaretti, peste încă 2 ani. Din fericire pentru mine, acţiunile celor 3 persoane s-au armonizat. Nu era obligatoriu. A fost şansa mea. Cu a treia persoană – cu care am pierdut demult orice legătură – am analizat mecanismul autodistructiv la Hanna şi la maestrul Reiki. În ciuda diferenţelor majore de competenţă, eu fiind ignirantul, având doar capacitatea de a aduna doi şi cu doi, am ajuns la aceleaşi concluzii.
Dacă în vara lui 2010, când Hanna agoniza, de fapt, n-aş fi fost concentrat asupra propriei existenţe în aşa măsură (terminasem cele 2 programe complete de zombiterapie abia în primăvară, îmi apăruse cea mai bună dintre cărţile de proză, rod al ineluctabilului imbroglio emoţional, neîntrerupt, defapt, nici în luna de spitalizare) aş fi anticipat sfârşitul ei încă înainte de a primi legatul testamentar. Dar raportul de forte (orice proces din univers evoluează ca urmare a unui raport specific de forţe) între capacitatea mea de convingere şi masa energiei distructive declanşate de forţe pe carele banuiesc de dincolo de ea era aprioric dezechilibrat. Bref, am fost cu totul incapabil să-i răsplătesc serviciul pe care mi-l făcuse cu un an înainte.
Numai nu mă întrebaţi dece taman acum i-a venit rândul acestui remember. Habar n-am nu ştiu nimic dincolo d eprincipiul fundamental că orice lucru îşi alege singur momentul când să se producă.

Cu un an în urmă finalizasem căutări (cercetări ar fi prea mult spus), care duraseră alţi doi ani. Aflasem de existenţa unui personaj insolit, Juliu Popper. Inginer bucureştean, fiul directorului unei şcoli evreieşti. După lucrări făcute de-a lungul şi de-a latul lumii, explorase teritoriul insular de la sud de Strâmtoarea Magellan, unde găsise un nou Eldorado. Devenise un lider local. Murind în condiţii cumva misterioase la Buenos Aires, spre finele secolului XIX. Întrebarea dacă ideea unui român – fie şi evreu – în Ţara de Foc îl inspirase sau nu pe Radu Tudoran, care-şi trimisese acolo eroii romanului ce marcase adolescenţa binecuvântatei generaţii căreia îi aparţin se punea de la sine. N-am găsit răspuns.
Finalizasem căutările în 4 articole publicate în aprilie trecut, pe blog, nu integral consecutiv. Ba chiar afirmam că nimeni nu făcuse o monografie a acestui scriitor pe nedrept plasat la limita anonimităţii. Mă înşelam.
Şi poate nici n-aş fi reluat, de data asta cu rezultate, căutările, dacă nu mi-ar fi veit ideea de a aduna materialul sintetizat într-o broşură. Carte iar ar fi fost mult spus. Cum se face că timp de 2 ani nu găsisem, prăşind internetul în cruciş şi-n curmeziş, lucrări recente de cercetare asupra autorului care a lansat Speranţa pe ocean? Ei, bine, în 2012, o editură ploieşteană dispărută de 3 ani publicase prima monografie Radu Tudoran: Între biografie şi destin. Pe baza tezei de doctorat a profesoarei câmpinene Cristina Gabriela Dinu, sub conducerea academicianului Eugen Simion. Lansarea cărţii, consfinţind debutul editorial al cercetătoarei, a avut loc, simbolic, la casa de cultură Geo Bogza, din localitate, sub moderarea lui Florin Dochia, principalul ferment cultural local. Eveniment editorial.
Înn acest timp, altă cercetătoare, Jeanina Simona Cacuci (Ion) lucra la propria teză de doctorat, sub conducerea profesorului Ion Simuţ, la Universitatea din Oradea: Universul prozei lui Radu Tudoran. Pe care o va susţine în 2015. Unele studii care au căpătat contur în decursul cercetărilor aferente au fost publicate separat: Perspective asupra feminităţii în opera lui Radu Tudoran (Journal of romanian literary studies, nr.4/2014). Mai sunt şi altele, din aceeaşi perioadă.
Apreciez atitudinea deschisă, cooperativă, a ambelor cercetătoare, odată descoperite (abia acum) faţă de neînsemnatele-mi căutări. Cercetătoarea orădeană şi-a focalizat demersul strict în zona literară. De altfel studiul publicat în anul precedent susţinerii tezei Dsale se circumscrie romanelor Flăcările, Maria şi marea şi Dunărea revărsată. Întrebarea de la care am pornit avea, vis-à-vis de subiectele Dlor, şanse minime spre nule de a-şi găsi un răspuns pe teritoriul lucrărilor respective. În capitolul dedicat romanului Toate pânzele sus din monografia citată există o refeire la o încercare a lui Radu Tudoran de a părăsi ţara cu un velier ancorat în portul Constanţa. Încercare ratată, în care au pierit 3 prieteni ai săi. El a scăpat de acuzaţia de spionaj graţie alibiului furnizat de alt prieten, medic. Episodul ar putea să fi jucat rolul de geneză a acţiunii romanului. Pe de altă parte, am găsit informaţia că în anii următori ar fi încercat să-şi construiască, în localitatea dunăreană unde fusese plasat, un velier mai mic, de 10-12 metri. Încercare nefinalizată. Valorificarea experienţelor şi a cunoştinţelor tehnice despre veliere ar fi fost o bună bază de plecare. La prima vedere, aceste amănunte ar exclude cunoaşterea cazului Popper. Dar, de fapt, episoadele relatate mai sus se află întro zonă independentă de cazul Popper. Ţinta călătoriei eroilor pe de o parte şi mijlocul de a ajunge acolo se articulează firesc. Tot ce putem conchide e că, dacă cumva răspunsul la întrebarea de la care am prnit ar fi pozitiv, dacă, adică, ar exista o dovadă că Radu Tudoran ştia de Julius Popper, această dovadă n-avea cum să fie întâlnită pe drumul urmat de cele două cercetătoare. Decât cu totul şi improbabil întâmplător.
Că abia această quasiimposibilitate face povestea mai fermecătoare, cu atât mai bine. Inclusiv pentru a-l contrazice pe André Gide…
Iar dacă e ca acest telegrafic remember e să aibă o concluzie, aceasta este: cele două cercetătoare, la care am ajuns abia acum, merita mulţumiri respectuoase şi toată aprecierea unui străvechi cititor al lui Radu Tudoran

Discutam cu un vechi prieten. Via e-mail. Conversaţia a juns la cinefilie. Schiţasem propriul itinerar către acestă nobilă condiţie. Şi cum ezitam între 2 poeţi, despre ale căror volume urma să scriu, i-am amânat pe ambii. Pentru a dezvolta subiectul.
Înainte de a o lua de la origini, trebuie să precizez că am înregistrat unele fluctuaţii ale condiţiei de cinefil. O vreme, pierzând contactul cu filmele perioadelor recente, mă consideram om de cinematecă. Aşa am lansat la apă goeleta Finalul cel mai dificil, supravieţurea (Vremea, 2011), girat ingenios de Radu Cosaşu.
Dar s-o luăm da capo. Orice copil e atras natural de filme. În urmă cu 2 generaţii mai mult decât azi. Dar am văzut foarte puţine filme. Mai multe mis-au povestit. Şi le-am recuperat peste zeci de ani. E.g.: Salariul groazei. În primul film de care-mi aduc aminte, de fapt doar de două secvenţe din el, eroul murea iradiat. Era aşa de bine făcut că un copil de 6-7 ani înţelegea ideea de radiaţie ucigătoare.
Apoi nu mai vedeam subtitrarea. Aşa că nu mă duceam decât la filme româneşti. Care erau puţine, în anii 50. Iar pe cele de propagandă le ocoleau la distanţă. Mai rămâneau unele comedii. Filme străine – prea puţine. Mi-a rămas un film biografic despre Enrico Caruso. Vorbit, posibil, în italiană, din care rupeam binişor ascultând radio Roma. Marele cântăreţ era jucat de alt mare cântăreţ, Mario Lanza. Cu care aveam să mă reîntâlnesc peste ani, la primul curs de mecanică fizică şi acustică.
Dar mai ales ma duceam la film pentru jurnalul de actualităţi. De fapt pentru ultimele zeci de secunde ale acestuia. Rezumate câte unui scurt rezumat al unei partide de divizia A. Fotbalul devenind, între timp, noul pol magnetic al universului personal.
Dar în ultimii 4 ani în orăşelul natal, miopia mi-a crescut rapid cu 4 dioptrii. Cum nu purtam ochelari, problemele s-au bulucit. Combinaţia necesară de lentile nu se fabrica în ţară. I-am primit în timpul mutării din orăşelul natal în alt orăşel. Unde nu exista decât tot un singur cinematograf. Cu 2 filme / săptămână. N-am scăpat mai mult de 2-3%. Deşi aveam interdicţie de la liceu. De n-aş fi acumulat o foame de filme, oricum interdictia ar fi fost stimulentul optim s-o calc. Gustul era, inevitabil, primitiv. Dar hazul e că abia destule zeci e ani mai târziu am dedus că văzusem, odată, în acei 2 ani, un… Bergman. Cu ambele sale actriţe preferate: Ingrid Thulin şi Bibi Anderson.
Ca student, m-am aflat precum personajul lui Sergio Leone, în faţa vitrinei cu prăjituri. Peste 50 de cinematgrafe. Gustul era, în primii ani, tot primitiv-provincial, dar deja eram semiconştient de primitivitatea lui. I-am replicat derutant unui coleg mult mai deştept decât mine, care-mi reproşa că nu-i luasem din proprie iniţiativă bilet la… Scaramouche. I-am replicat ca el, ca baiat de elita, n-ar trebui sa piarda vremea la filme de capră şi sfadă. Fără să recunosc că la ora aia nici eu nu puteam cita batăr un titlu de capodoperă cinematigrafică. Doar începusem să simt ca nu va trece un secol până ce le voi întâlni şi recunoaşte.
Dar pentru a-mi crea patul germinativ, ca să zic aşa, adică un pospai de cultură de gen, n-am pierdut în anii de studenţie decât prea puţine prilejuri de a audia toţ criticii de film care mai vorbeau în mediul studenţesc. La asa Grigore Preoteasa, la Aula Universităţii, la Litere (cu care eram, nu-i aşa vecini, oriunde. Ba în anul IV am prins locuri la o săptămână a filmului britanic, unde credeţi, fix în spatele lui D. I. Suchianu. Sacerdotul criticilor de cinema dn vremea aia. Pe care cum credeţi că-l vânasem? În primul an II, pusesem mână de la mână, câte 2 lei de căciulă şi cumpărasem un număr din secolul XX. Patrimoniu comun al camerei de cămin. Număr rezervat filmului. Ne aprinsese mintea o frază chisnivatică a criticului: Nutresc un profund dispreţ pentru cei care nutresc un profund dispreţ faţă de filmul şi romanul poliţist. Iar, în urma analizei logice a acestui gen, în versiunea sa nobilă (Agatha Christie, Sir Arthur Conan Doyle) obişnuiam să pariem, între cei 5 colegi de cameră, la a câta pagină puteam deduce univoc asasinul.
De fapt primele filme de anvergură, fără a fi chiar capodopere, le văzusem încă din sesiunea de vară a anului I: Colina lui Sidney Lumet şi Noaptea iguanei, a lui John Huston. E adevărat, în acei ultimi 2 ani de liceu trecusem, precum câinele prin apă, pe lângă Avventura lui Antonioni, văzut la televizorul unui prieten. Fără să înţeleg nimic. Pentru ca prin anul IV, când Bucureştii au văzut toată seria Antonionii, să acuz un puseu de snobism. De care acum mă amuz.
Începând serviciul, deşi s-ar presupune că aveam mai mult timp liber, frecventarea cinematografelor a scăzut. În favoarea teatrelor. Făcusem scândura din copilărie, am fost în bune relaţii cu teatrul, dar filmul a avut mereu un ceva în plus. O scânteie. Prefer să evit cuvântul magie. Am scris, uneori, rareori, câte o aşa zisă cronică, pentru 2-3 prieteni. Dar nu s-a declanşat nici o reacţie în lanţ. Provocat de câte o cronică din ziar, la câte un spectacol pe care-l văzusem. În copilărie şi prima adolescenţă mai frunzăream Scena şi ecranul, o revistă subţire, format caiet, la care maică-mea era abonată. Dar când, în inubliabila vară a lui 68 aceasta s-a divizat în Cinema şi Teatrul, am trecut cu totul în tabăra primeia. Care devenise document de partid (cinefil, la nivelul de atunci al noţiunii) şi de stat (la coadă matinală, pentru bilete studenţeşti). Contactul a fost exploziv. Căci mi-a confirmat, prin vocea unui cronicar singular, gustul în formare. Cum am descris cu oarece lux de amănunte momentul şi contextul acestuia, într-o carte, n-o să mă repet într-un mic remember pe blog. La Cinema am fost abonat destui ani. Dar nu eram încă cinefil în sensul pe care-l dau acum cuvântului.
Prima cronică de film o scrisesem demult. Aveam 20 de ani şi un caiet din care nimeni nu citea. Însemnări naive, potrivit mai degrabă jumătăţii acestei vârste. La Steaua fără nume, cu Marina Vlady. Şitam piesa, ştiam cine era actriţa, celebră la vremea aceea. Aveam, care va să zică, repere. Har cerului că nimeni n-a citit acel text. Probabil mi-ar fi regăsit naivităţile în cronicile scrise mai târziu.
Târziu, când toată lumea fu molipsită de febra video. Se adunau oamenii la casa câte unuia dotat cu echipamentul la modă, piaţa neagră să trăiască, precum se adunau cu 20 de ani înainte la câte un televizor alb negru. Devenise o modă. Şi, ca orice modă, înşiră oamenii, precum mediul cromatografic, de-a lungul unui spectru larg de reacţii.
Aşa am devenit, treptat dar neîntrerupt, cinefil.

Acest articol final de an se dedică editurii şi revistei Neuma

Mă gândisem să închei anul în forţă, cu o recenzie la versiunea românească a cării The Shadow Party, de David Horovitz şi Richard Poe. Versiune datorată unei edituri de care nici nu auzisem până deunăzi: Contra.Mundum. Cartea-mi fusese semnalată via e-mail de un prestigios chirurg clujan, al cărui credit e considerabil pe termen lung. Numai că lectura merge lent. Cere efort. Întâi de toate datorită densităţii foarte mari de informaţie. A fuşeri lectura ca să fuşeresc recenzia ar fi făcut deservicii atât cărţii, cât şi mie însumi. Am amânat demersul. Pentru o abordare aşezată.
Începând de acu’s 2 ani am rezervat câte o ediţie sintezei subiectelor. Un soi de cuprins pe 28 decembrie 2015, apoi Sinteză şi participare , pe 2 ianuarie 2017. În acest an care e pe sfârşite, la fel ca în cei trecuţi, cele mai multe articole au avut ca subiect imresii/rapoarte de lectură. Literară, mai puţin cinematografică decât în ultimii ani. Râsul, ca semn al victoriei, 16 ianuarie, referitor la romanul Calitatea luminii, de Mircea Pricăjan. Regizorul care ar fi dorit să fie, pe 30, referitor la filmul Vânător alb, inimă neagră, de Clint Eastwood. Imediat, Sfârşitul basmelor, cronica romanului Nemaipomenitele aventruri ale lui Făt-Frumos din Lună, de Horia Gârbea, pe 6 februarie, Lecturi comparate, despre 2 cărţi de cinema scrise de 2 critici, din generaţii diferite, pe 13, Remake după 55 de ani, despre ecranizarea romanului A de la Andromeda, de Fred Hoyle şi John Elliot, pe 27. Circumscris literaturii, Triplă lansare Neuma, pe 6 martie. Apoi serialul Popper, Juius & Jacob şi Radu Tudoran, pe 20 martie, 3, 10 şi 17 aprilie. În care sunt comentate 2 romane ale nepotului prea puţin cunsocutului explorate evreu născut in România, raportate la romanul adolescenţei generaţiei mele. Un eseu istoric în formă canonică, pe marginea cărţii Sabia şi imperiul, de Ştefan Cazimir, pe 15 mai. Imediat o cronică a romanului Comisarul şi blestemul sângelui, de Sergiu Someşan, sub titlul Lectura, ca salată asortată, pe 22. În iunie au apărut exclusiv cronici literare. Quintesenţa poetică a unei existenţe, la volumul Nisip uitat, de Liviu Constantinescu, ilustrat grafic de Liviu Ovidiu Penea, pe 5, Remember anii lumină, despre proza lui Jean Velicy, pe 12, O bună doză de mânie ludică, comentând placheta Poezii vânate de fisc, ale Otiliei Ţigănaş, pe 19, Un ange passa, pe 26, lecturând Măcelăria Kennedy, proaspătul, atunci, roman al lui Radu Ţuculescu. Spre finele anului, pe 4 decembrie, Trecerea în revistă a unor cronici… ale acestui roman. Revenind la calendar, pe 3 iulie, închei manuscrisul volumului Lecturaria (predat pe 15 iunie), care avea să apară, odată cu primul număr al revistei Neuma, pandant al editurii omonime, înaintea zilelor târgului de carte Gaudeamus. Ambele târguri majore bucureştene reflectate pe blog pe 29 mai, respectiv 27 noiembrie. Volumul se încheie cu Forţa unei nuvele uitate, la jubileul publicării nuvelei omonime a de curând decedatului oria Pătraşcu, ecranizată de Lucian Pintilie: Reconstituirea. Pe 28 august – cronica proaspătului volum de poezie Orele aspre, de Andrea H. Hedeş: Angajare prin contagiune osmotică. Scrisă pe apucate, în timpul turului elveţian, lectura volumului făcând-o… în avionl de Viena. După ce republicasem interviul luat autoarei, pe 31 iulie. Apărut pe 28 iulie în rubrca de profil a portalului LiterNet.ro: studiu de jazz la pianocteil . pe 16 octombrie, lansarea antologiei de poezie Safire şi îngeri. Mai mult sau mai puţin în ton, Două evenimente autumnale, pe 23 şi Eveniment cu mulţi… Simioneşti, pe 6 noiembrie.
La această pondere literară – şi întrucâtva circumliteră – restul subiectelor par oarecum izolate. Faţă de anii trecuti au lipsit, în mare măsură, analizele şi comentariile politice. Tot pe principiul non multa, sed multum. Şi aproape deloc articole de popularizare ştiinţifică, prezente constant în anii anteriori. Înainte de aceasta sinteză finală, două articole consecutive dedicate decesului regelui Mihai şi funeraliilor.
Şi pentru că e primul articol din ultimii 5 ani care apare chiar pe 25 decembrie, sărbători fericite celor care celebrează Crăciunul – din partea bloggerului.

Două articole consecutive despre rege şi regalitate? La urma urmei, dece nu, câtă vreme între deces şi înmormântare au trecut, conform protocolului, 12 zile. Interesant paralelism cu sărbătorile solstiţiale, care, în zona apuseană a creştinismului, durează tot 12. Înainte de reflecţiile care se presepune că ar justifica scrierea şi publicarea articolului, să reamintim etapele acestui îndelungat şi complet protocol funerar. Pe itinerarul Aubonne – Otopeni – Castelul Peleş – Palatul Regal – Catedrala Patriarhală – gara regală Băneasa – gara Curtea de Argeş – catedrala regală – necropola regală. Periplul sicriuli acoperit cu drapelul naţional de doliu a urmat puncte importante din biografia regelui. Pe drapel, o coroniţă de flori albe şi, pe o pernă grena, o copie a coroanei purtate de Carol I la încoronarea ca rege, pe 10 mai 1881. Turnată, la cererea acestuia, din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna. Originalul e nedeplasabil, făcând parte din patrimoniul naţional.
Au avut loc mai multe slujbe religioase. Mai întâi la biserica ordodoxă din Lausanne. De altfel ultima împărtăşanie îi fusese dată de ÎPS Iosif, Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Centrală și Meridională. Scurte slujbe au avut loc pe aeroportul Henri Coandă, miercuri 13, apoi la Peleş, în aceeaşi zi şi seara, la Palatul Regal. De unde sicriul astfel împodobit a fost dus, pe un afet de tun, remorcat de un Humwee militar la Catedrala Patriarhală. Unde slujba de înmormântare a fost privilegiul PF Daniel, cu un sobor de preoţi. În fine, ultima slujbă la Catedrala Mânăstirii Curtea de Argeş. Sicriul este apoi coborât în cripta regală a noii Catedrale Regale, construite de arhitectul Augustin Ioan (fostcolaborator al portalului cultural Liternet.ro), la cererea şi după dorinţa regelui. Unde se află, din august 2016 şi sicriul soţiei regelui, Ana de Bourbon-Parma. Dece nu spunem Regina Ana, doar termenul e curent folosit nu doar în mass media? Din acelaşi motiv pentru care nu se poate spune nici Regina Margareta. Regalitatea în România a fost constituţională. Nu există rege fără regat. Mihai a fost rege fiind uns pe 6 septembrie 1940. Deci recunoscut cca atare de Biserica Ortodoxă Română şi şi-a păstrat de jure titlul după abdicarea forţată de la 30 decembrie 1947.
E momentul de a lega îndelungatul protocol funerar de tripla calitate a regelui, ceea ce-l face un personaj unic. Pe 3 planuri. Ca rege uns, e socotit urmaş îndepărtat al împăraţilor bizantini, unşi de aceeaşi Biserică Ordodoxă. Primii 2 regi, Carol I şi Ferdinand, au fost botezaţi catolici. Carol II a fost el ordodox, dar încoronarea oarecum precipitată din 1930 a fost vaduvită de ceremonialul ecleziastic al ungerii. Aici e locul unei paranteze. Colonelul în rezervă Mircea Dogaru, doctor în istorie şi chiar un istoric erudit, greşeşte când afirmă că, deoarece nu există un act de abdicare al lui Caol II, reîncoronarea lui mihai ar fi fost ilegală, deci beneficiarul titlului regal ar fi aşa zisul prinţ Paul Lambrino, nepot de frate vitreg al regelui Mihai. Dsa neglijează importanţa istorică a ceremonialului ungerii regilor, de către întâi stătătorii bisericilor naţionale. Conform acestui ceremonial de care regele mihai a beneficiat pe 6 septembrie 1040, la vârsta de 19 ani, el a purtat şi titlul de episcop auxiliar. Deci având autoritatea de a oficia servicii liturgice de nivelul gradului ecleziastic, atunci când titularii ar fi fst înimposibilitate de a le oficia. Chiar dacă regele nu s-a prevalat niciodată de aceste prerogative. Iar a treia calitate e cea de mareşal al României. Titlu conferit de generalul Antonescu, înainte de a fi el însuşi ridicat la gradul de mareşal. Deşi îl trata pe tânărul rege cu desconsideraţie. Dar acesta din urmă, ca rege constituţional, fiind de drept capul armatei, s-ar fi ajuns la paradoxul ca altcineva să fi avut un grad militar superior comandantului suprem. Nici de titlul de mareşal nu s-a prevalat – nici n-avea cum – în zecile de ani de exil, regele. Oricum firea sa simplă, demnitatea nativă, ce iradia în contactele cu oricine, de orice nivel, au fist incompatibile cu aceste onoruri fond formale. Dar ele se repercutează acum, determinând ceremonialul funerar. În semn de respect pentru gradul militar al defunctului rege, Marele Duce Henri de Luxenburg a participat la funeralii în uniforma de gală a rangului său.
Despre somităţile regale care au onorat ceremonialul, prefer sa comentez puţin spre deloc. Contextul în care lumea lor se stinge încet, oricum au fost prezenţi mai mult elemente de mâna a adoua spre a treia. De salutat efortul exregelui spaniei, de a fi prezent bolnav. Era prsonajul istoric cel mai însemnat. Graţie căruia regatul spaniol a reuşit, în câţiv ni, să treacă de la o dctatură întunecată la democraţie. Deşi, să nu uităm, tocmai el caudillo l-a pregătit pentru meseria de rege şi i-a inspirat acodrul de la moncloa, la 3 ani după decesl său. Relevant, cel mai elegant personaj monarhic a fst prinţesa minusculului stat Lichtenstein. Care, e un canton elveţian de facto şi foloseşte francul elveţian.
Ceremonialul s-a sfârşit cu semnalul de trompetă stingerea, după coborârea sicriului în criptă, acompaniată de tradiţionaleel 21 lovituri de tun.
Un paradox legat de ceremonial. Dacă, printr-un efort de imaginaţie, am admite ficţiunea că regele ar fu privit din off tot ce se întâmpla, pe de o parte ar fi apreciat sobrietatea şi rigoarea, caracteristice firii sale, e de alta ar fi surâs imperceptibil, cu un invizibil strop de ironie şi cu humorul secret pe care dintre toate persoanele publice, numai Seniorul îl mai avea…
Opularitatea uriaşă a ceremonialuui a surprins, oare, sau nu? mai ales care să fie explicaţia? Pe de o parte lumea s-a cam obişnuit să iasă din casă. Cu sau fără rost. Pe de alta, vremea a fost extrem de avantajoasă. De parcă ar fi fost programată. Ca dovadă, iată, iarna vine de-a binelea la 48 de ore după ultimul semnal de trompetă. Pe o ploaie mocănească ar f lipsit puţini. Dar pe viforniţă numărul spectatorilor ar fi scăzut dramatic. Dar astea sunt motive banale. Esenţiale îmi pare alte 2-3 aspecte. Pe de o parte lumea e cu totul neobişnuită cu o serie aşa de lungă de manifestări. Pe de alta rigoarea şi sobrietatea au impresionat. Atrăgând. Pare destul de probabil că unii dintre bucureşteni care au vizionat momentul de la aeroport, dar nu erau decişi să iasă, s-au decis pe loc. mai departe a funcţionat efectul bulgărelui de zăpadă. Nu în ultimul rând lumea obişnuită cu ostilitatea reciprocă dintre unele posturi TV, a fost suprinsă pozitiv de cooperarea lor, în jurul TVR – care merită toate felicitările -, totul a concurat cu ceea ce tehnic a fost un succces de public, iar în plan moral a stimulat atât ceva ce fusese uitat, empatia, dar şi o doză inerentă de reflex gregar. Parcă fiecare, văzând că vecinul de alături spune vorbe bune, a simţit nevoia să nu rămână în urmă.
Care va fi efectul? Nu cred că prea inerţial. Mai degrabă violenţa publică va reizbucni. Fiecare tabără dând prompt vina pe cealalată. De altfel, cu excepţia relativă a zilelor de miercuri până sâmbătă nici unii n-au respectat propriile angajamente publice de moratoriu. Nu e cazul acum să facem comparaţii. Căci energia telurică nu s-a disipat, a fost doar blocată de ceremonial.
Totuşi cred că va exista un efect pe termen lung. Unui număr considerabil de cetăţeni i se va face ruşine în sinea lor, în faţă oglinzii care-i va arăta hidoşi. Cât de mare va fi acest efect pe termen lung, rămâne de văzut. Oricum va însemna că regele îşi va fi făcut, în maniera sa inimitabilă, datoria faţă de români, dincolo de moarte. Mai mut decât dificil de anticipat măsura în care va fi suficient.

12 august e, pentru mine, o dublă aniversare. Acuma, din cele cam 7 miliarde, numărul mediu de aniversaţi în fiecare zi e de peste 19 milioane. Cred că s-ar putea calcula numărul mediu al celor aniversaţi în fiecare zi din sfera cunoştinţelor apropiate ale fiecărui individ. Pe baza numărului mediu de legături personale. Ştiu de pe la 10 ani că numărul minim de indivizi luaţi la întâmplare, necesari ca probabilitatea existenţei a unei singure duble aniversări e între 24 şi 25. Dar ce contează toate socotelile astea statistice faţă de aniversările mele din 12 august? Vine vremea unui articol ai lejer, dedicate acestor două persoane oarecum importante din sfera mea de conexiuni.

În ordine cronologică, prima e bunica mea maternă. Al doisprezecelea şi ultim copil al unei familii de mocani. De pe valea Oituzului. Dintr-un sat aflat la 2-3 kilometri de fosta graniţă imperială habsburgică. Din piatra pichetului de frontier au fost ridicate, prin grija tatălui acelei bunici, notarul satului, şcoala şi biserica. Instituţii fundamentale ale satului românesc secole de-a rândul. Preoţii succesivi ai bisericii au slujit la intervale cuvnite, înmormântările fiicei notarului, bunica mea şi ale fiicelor ei. Una dintre ele mama mea.

Dar dece fu nevoie de piatra postului de graniţă? Cu toţi am auzit de tripticul toponymic Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Bătălii de acum exact un secol. Pe aici nu se trece. Satul fusese ars. Când au plecat în refugiu, ţaţă notărăşiţa lăsase pur ş simplu mămăliga pe foc. Au scăpat. Au revenit, peste 2 ani. Notarul i-a scris lui Ford. I-a cerut ba. I-a primit. Azi am spune că celebrul întemeietor al dinastiei a fost sponsorul ridicării şcolii şî bisericii din satul de lână fota graniţă din piatra acelei graniţi.

Bunicul matern al bunicii mele a fost cioban. Ierna cu oile la Krîm. Crimeea adică. Unde, la acea vreme, ultima parte a celui de-am nouăsprezecelea secol, în acele locuri de iernare pastorală existau biserici ale tuturor neamurilor ciobanilor transhumanţi.

Satul acestor oameni se mai distinge în istorie printr-un amănunt de ţinut minte: primul militar român ucis în primele zile ale trecerii Carpaţilor de către batalioanele române, în războiul întregirii, fusese un locotenent din sat. învăţător şi ofiţer de rezervă. O ţărancă unguroaică din Poiana sărată, acel sat următor pe vale şi pe şosea, primul sat din imperiu, se căţărase într-un copac şi trăsese în primul soldat român pe care-l văzuse.

Aşadar bunica mea maternă a fost ţărancă. De la munte. Adică mocancă. A făcut, prin grija lui Alecu Constantinescu, poreclit în epocă porcu’, şcoala de menaj. La Bucureşti. La institutul Oteteleşanu. Conu Alecu trăgea la notarul satului când venea în Moldova. Ce era acel institute? Pe şleau, şcoală de neveste. Bunica mea maternăa învţăt meseria de nevastă la o şcoală, când sufragetele din lume, mai ales cea anglosaxonă obţinuseră victoria istorică. Se schimbă lumea…

Apoi fiica de mocani a devenit mic burgheză. Mă întreb dacă asumarea, târzie, a numărului 17 ca număr magic personal (la volumul de debut, luat în primire în primele zile ale noului mileniu, când bunica mea maternă ar fi împlinit un veac de seninătate, am uzitat de câteva artificii de numerotare ca să iasă 17 capitole) nu cumva va fi fost determinate subconştient de cei 17 ani de vârf în biografia acestei ţărănci. Dar ştiu că nu. Provenienţa marotei e diferită. Undeva, într-una din nenumăratele cărţi magice ale bătrânului Leonidas, însoţitor şi prieten o etapă esenţială a itineraruui meu. Două personaje se întrebau dece Ahile şi Agamemnon s-au împăcat în cântul a şaptesprezecelea şi nu într-al şaptelea. Sau invers.

Aşadar etapa de vârf, etapa mic burgheză, a fiicei notarului, a durat 17 ani. Despre soţul ei, bunicul meu matern, se vorbea în familie că ar fi fost aşa de intelligent încât a murit la timp. într-adevăr, de-ar fi supravieţuit în primăvara lui ’40, ar fi murit de nimimă rea de două ori. Pe 28 iunie şi pe 30 august. Şi daca ar fi supravieţuit, ar fi fost băgat la pârnaie de legionary. Apoi de mareşal. Apoi ar fi fost înfundat mai adânc de comunişti. Căci pe vremea aia românul hâtru spunea căorice pătlăgică roşie a fost mai întâi verde. Am şi acum un tablou cu o caricatură a lui. E un mister că a rezistat până acum. Dar nu de el e vorba acum. Ci de soaţa lui. Care alaltăieri, pe 12 august, ar fi împlinit 116 ani.

Fiica de ţărani (mă rog, notarul satului tt ţăran se cheamă că era), devenită în interbeic mic burgheză, şi-a dat adevărata valoare în etapa finală, care a durat jumătate de viaţă. Ca paria.

Cum nu eu sunt subiectul acestui dublu rememeber, voi eluda parteneriatul femeii cu nepotul ei. Adica cu mine. Din cei 38 de ani petrecuţi în Valea Jiului nu voi aminti decât un schimb de replici cu Dna Karoli Jenka. Mătuşa celebrului antrenor. Una dintre prietenele ei. Uite, Sofiţo, o momea Jenka neni, de oameni ca tine am avea nevoie noi la partid. Jenka, a replicat ţăranca, fostă mic burgheză. O singură întrebare. La voi, la partid, se poate spune adevărul?…

Bunica mea maternă mai avea câteva luni până săatingă 80 de ani câd s-a dus. A prins 36 de zile ca străbunică. A cerut ca ultima ei pensie să fie trimisă mezinei nepotului ei. De aproape juma’ de veac, de mai învolburată seninătate, privirea-I străpunge clisa mormântului, ţintind stelele de deasura satului natal.

Dar mementoul se cere finalizat cu veselie. După ce I se născuse prima strănepoată, îmi telefona interurban ca să0mi comunce că în divizia a joacă 3 fotbalişti cu numele de Zamfir. Şi că, băiete, Chirilă s-a porcăit. Marele Ioan Chirilă.

Rădăcinile mele literare sunt Leonida Neamţu, Radu Cosaşu şi Ioan Chirilă. Sămânţa jurnalelor de călătorie aspirate de la ultimul a germinat ceva mai târziu. Dar în acei ani se porcăise, cum diagnosticase, cu infailibilul simţ de ţărancă al bunicii mele. Eu n-am ajuns la vârsta la care emitea ea diagnosticul. Şi sate mai miri că tembelul său fiu Tudor a luat-o razna? Te miri mai degrabă că celălalat fiu, Ionuţ, e un obscure dar foarte bun antrenor de fotbal.

Cealaltă aniversare e a fostului meu şef. Aoait în institut la 4 ani după mine, când reveneam din armată, se detaşa de matriarhatul colectiv al secţiei. În anii 80 participa, alături de tineri, la un concurs de pronosticuri fotbalistice. Ca toată floarea bărbătească. Dar pe un regulament conceput de mine. Care, evident, mă avantaja. Ne mai întâlneam pe stadion. În nebunia din ianuarie 90 l-am ales şef de secţie. A fost un manager rational. Un partener de polemici cordiale. De la care am culesc o grămadă de idei surprinzător de logice.

La un moment dat am manevrat totţi colegii să-I facem cadou de ziua lui proaspăt tradusa Mein kampf. Cei carfe aveau să strâmbe din nas erau… transparenţi.

l-au pensionat forţat tocmai când ar fi trebuit să fie promovat director ştiinţific. N-a apucat nici o zi de pensie. A murit seara. De inimă rea.

Eram plecat de un an. M-au cemat să vorbesc la înmormântare. Aşa am constatat că, după mai puţin de un deceniu de la aparenta schimbare de regim, toate obiectivele industriale la care muncise  o viaţă de om erau deja distruse.

Din când în când maim erg, de zua lui, la mormânt, împreună cu o colegă din generaţia mea. Îi mai povestim una-alta…

S-au adunat 51 de articole în anul tocmai trecut. Dece nu 52? Calendarul. Cum primul articol de anul ăsta vine chiar în a doua zi, dacă ritmicitatea va putea fi păstrată, se vor aduna 52. Poate fi, deci, cheltuită o zi de luni cu o mică sinteză a anului precedent.
Majoritatea articolelor sunt definite ca eseuri. Unele chiar sunt. Câteva eseuri polemice. 6 articole sunt calificate – de autor, evident, carui ii aparţin toate celelalate calificative publicate – analize politice. 2 portrete necrolog ale unor foşti mari sportivi, la interval de 2 săptămâni (14 şi 28 martie). Urmate, la o lună, de un portret rememeber al unui alt mare sportiv şi antrenor. Articol republicat după câţiva ani, iniţial pe alt website (25 aprilie). Alte 4 articole despre fotbal (11 ianuarie, 9 mai, 20 iunie, 11 iulie, ultimele 2 pe marginea turneului final al campionatului european).
Un spaţiu important fu rezervat cronicilor de carte şi de film. Repartizate inegal între jumătăţile anului, respectiv înainte şi după apariţia aproape simultană, în simbolica proximitate a propriei rotunde aniversări, a celor 2 cărţi conţinând cronici de gen. Articolul din 30 mai avu chiar aste 2 apariţii ca subiect. 22 februarie – recenzia unui volum de proză al medicului bănăţean Otilia Ţigănaş, volum premiat la Festivalul Cultural Internaţional Ars Maris; 21 martie un reportaj-cronică la lansarea primei cărţi pentru copii a lui Horia Gârbea; 16 mai – cronica unui film, republicată pe 29 august (Cab to Canada); 8 iulie, 15 august – recenzii ale unor romane, al Elenei Dumitrescu-Netwig, respectiv al Mariei Axinte Buciumi; 25 iulie – cronica unor filme în tandem: Flag of our fathers şi Letters from Iwo Jima, ambele realizate de Clint Eastwood în acelaşi an, 2006; 10 octombrie – recenzii literare ca început al unui studiu de caz: 2 romane ale lui Jacob Popper; 7 noiembrie – cronica filmului Meet Joe Black; 28 noiembrie – recenzia unui volum de poezie, al lui Liviu Antonesei, proaspăt lansat; 5 decembrie – recenzia unui roman al lui Bogdan Suceavă, lansat de curând; şi în ultimul articol, 26 decembrie, dublă cronică, roman şi ecranizare: Neamul şoimăreştilor, de Mihail Sadoveanu. N-am stat să văd dacă sunt mai multe sau mai puţine decât anul trecuţi. Din care unele au şi fost încorporate în cele 2 cărţi.
Una din componentele programului de blog în anii trecuţi a fost seria de articole încadrabile, mai mult sau mai puţin, în subgenul ştiinţei popularizate. Lărgind baza noţională dincolo de sfera ştiinţei. Nu toate sunt 100% neutre, dar cele din care se desprinde o atitudine, chiar polemică, au o armătură argumentativă greu de combătut cu bună credinţă la acelaşi nivel. Anul ăsta chiar a început cu un articol despre corupţie (4 ianuarie), apoi depre fenomenul Barnevernet (1 februarie), despre cuptorul cu microunde (12 septembrie). Urmat, acest articol, imediat (19 septembrie) de postare pe blog a unui articol scris pentru volumul NOI. Fizicieni şi timpul regăsit, Ed. Ars docendi, Buc. 2015 pe tema surselor de energie. Câte ceva despre cutremure (24 octombrie), urmat imediat, pe 31, de câteva despre homosexualitate. Unde se demontează, între altele, falsul cuvânt homofobie.
continue reading "SINTEZĂ ŞI PARTICIPARE"

Cu ani în urmă, într-un forum internautic, atunci în format e-grup, singurul existent, până la apariţia reţelelor de socializare, un membru remarcabil mă convinsese să mă angajez a citi raportul Wiesel. Document devenit internaţional. Referitor la aspect ale Holocaustului din România. E de presupus că sugestia persuasivă a distinsului interlocutor era, în concepţia Dsale, un argument forte în etapa de atunci a unei polemici fără sfârşit. Prezentă ubicuă în oricare spaţiu, în particular cel internautic. Doar două vorbe despre onorabilul membru de e-grup: originar din Turda, stabilit în USA, profesor universitar de matematică, din generaţia mea.
Nu m-am grăbit să citesc raportul Wiesel. Era undeva pe o listă de priorităţi. Nu ascund că, dincolo de o instictivă rezervă iraţională, repetatele referiri la angajamentul meu au frânat avansul documentului pe lista de priorităţi. Am uitat data angajamentului, oricum era după 2004. Cu cel puţin 9 ani după aariţia versiunii româneşti a celei de-a doua autobiografii a lui Isaac Asimov. În perioada în care eram ajutat să nu mă grăbesc să-mi materialize angajamentul, de către insistenţa interlocutorului turdean, uitasem majoritatea amănuntelor minore ale remarcabilului text asimovian, am dat întâmplător, căutând altceva în carte, peste relatarea unui dialog între scriitor şi corifeul mişcării pentru comemorarea holocaustului. În care Asimov polemiza fără echivoc, cu argumente rationale, pe care nu şi le putea permite decât un evreu cel pu la fel de celebru precum Elie Wiesel. Am anunţat oe acel e-grup că poziţia lui Asimov, care-mi confirma, de altfel, eprehensiunile intuitive şi rezerva instinctivă mă exonerau de angajamentul lecturii.
Scrisoarea deschisă a unui concetăţean sighetean al lui Elie Wiesel, publicată într-o altfel obscură foaie locală şi pe care o reprduc mai jos, mă dispenseazăpână şi de alibiul poziţiei publice a marelu scriitor. Iar daca voi fi taxat ca antisemit, voi considera, ca de alte ori, că diagnosticul nare nici un fe de acoperire. Căci – amicus Plato, sed magis amica veritas.

Ce au făcut românii când evreii din Sighet au fost deportaţi la lagărul de exterminare nazist din Auschwitz (1944)? Scrisoarea adresată lui Elie Wiesel de către Gheorghe Dima, concetăţean din Sighet.
continue reading "SCRISOREA UNUI CONCETĂŢEAN"

Lăsate singure, lucrurile merg de la rău la mai rău – spune fictivul, dar popularul personaj Edsel Murphy. produsele alimentare, de origine agricolă sau zootehnică, neconservate cumva, se alterează, lumea trăind într-un ocean de bacterii. De unde expresia populară, metaforică, s-a înăcrit.
Piaţa Universităţii, apropiată de baricada din 21 decembrie 89, ajunsese un simbol major în primăvara lui 90. Că a fost infiltrate, că unul din liderii ei şi al Ligii studenţilor era securist acoperit, se aflase peste nu mulţi ani. Dar fu nevoie de o candidature caraghioasă la primăria general ca să afle toată lumea.
Peste 4 ani Piaţa a devenit locul de manifestare a bucuriei populare, prilejuite de victoriile naţionalei de fotbal a României, la turneul final al Campionatului Mondial din USA. Nu era o deturnare importantă, dar sfinţenia locului nu mai era pură.
Asemenea manifestări s-au mai repetat, fără a mişca încoace sau încolo a simbolisticii Pieţii. Mai încoace, în ianuarie 2012, cumva simbolul neacceptării lidershipului totalitar s-a repetat. Populaţia n-a mai suportat aroganta dispreţuitoare a preşedinteui de atunci, atacul împotriva celui care crease poate singurul subsistem care funcţionează în ţara asta. Când jandarmii au violentat un manifestant cu piciorul deja rupt.
Piaţa s-a înăcrit, alături de alte spaţii publice, în noiembrie anul trecut, când energia spontană a unui număr mult mai mic de manifestanţi a fost dirijată pentru ca personajul cocoţat mai ales pe facebook pe treapta zupremă în stat a vrut cu tot dinadinsul să aibă guvernul meu.
Iar acum Piaţa s-a oţeţit dea dreptul. Manipulată şi mai pervers.
Blogul meu a fost distrus de câteva ori până acu’s 4 ani şi ceva. Pe 13 iunie 2012 am re-publicat articolul de mai jos. Azi, pe 13 iunie 2016 e timpul să repet publicarea lui.
Nu va fi vorba, în aceste câteva rânduri despre tânărul cântăreţ al Pieţii Universităţii, cel la dispariţia căruia un ziar american de mare tiraj spunea, într-o ediţie online, că ale sale câtece au însufleţit la vremea lor, mulţimea de nobili golani, precum Marseieza însufleţise la vremea ei, alte mulţimi. Căci e fals. Marseieza a anunţat Victoria de la Valmy şi “armata noului model”, har domnului tricolor, nicidecum roşie. Nici de Cristi, palid ca un sfânt bizantin, stingherit în costum elegant, alături de o mireasă dalbă, în faţa popii Ţeavă, la biserica Colţei, când copiii mei, acum maturi, cu care ocolesc subiectele de principii, mă urmaseră, cuminţi, adăstând mai bine de juma’ de oră în zăpada topită, pentru că tata îi adusese acolo. Nici de acel Cristi despre care o anonimă ştire teve, printre violuri, catastrofe şi alte cântece noi, spunea că, pierzând casa în favoarea proprietarului care şi-o redobândise, era găzduit de Teodor Mărieş în sediul asociaţiei 21 Decembrie. Cu atât mai puţin de acest cristic Cristi, cu facies de moaşte, în care puritatea dintât se vedea limpede, dincolo de comentariile medicale purtate de răspândacii media în cele 4 zări.
continue reading "O REEDITARE OPORTUNĂ"

Am donat, cu ani în urmă, Muzeului Ţăranului Român, o străveche fotografie de familie. Făcută în 1927 în satul natal al bunicii mele materne. 3 generaţii. De la părinţii ei, la nepoţii acestora. Din care acestă a treia generaţie nici nu ştiu dacă mai trăieşte cineva. Oricum fiicele bunicii mele au plecat deja, de 10 ani, respectiv de 7. Strănepoţii perechii din centrul fotografiei sunt deja bătrâni. Eu unul am 2 nepoţi, dar sunt un bunic târziu. E posibil ca din acea generaţie a treia să existe vreun exemplar ai cărui nepoţi să fie acum adulţi.

Dar subiectul e linia ce duce până la mine. Din familie, care nu mai este, n-a aflat decât de tatăl acelei bătrâne ce trona, alături de soţul ei, în mijlocul fotografiei. De bunicul matern al bunicii mele materne. Fusese cioban. În copilăria bunicii era numit taica moşu. Avea oile lui, nu ştiu dacă păstorea şi oile satului. Dar e puţin probabil, căci ierna la Krîm. Crimeea adică. Desi populată majoritar de tătari, de la întemeierea hanatului, de către un nepot al lui Temucin, zis Genghiz Khan, în a doua jumătate a secolului XIX, comunitatea ciobanilor dintr-o arie largă ce depăşea Carpaţii, spre sud vest, era aşa de numeroasă că fiecare neam avea biserica lui. Cum o să trăiască creştinul, mai als cioban, o iarnă fără biserică, unde să se ducă batăr duminica? Acuma la vremea aia Crimeea fusese smulsă de armatele ţarului de la sultan, dar a fost populată masiv cu ruşi abia după al doilea război mondial, când Stalin i-a deportat pe tătarii seculari în Siberia, cu sutele de mii.

Şi povestea bunica, din copilăria ei, cum venea taica moşu cu câştiul, aşa i s-a zis sute de ani profitului net al meseriei de cioban, ca şi al celei de arendaş, în favoarea boierului, acesta din urmă profit. Şi trântea taica moşu cuşma de miel pe masă de zuruiau galbenii. Hârjan urcat din Ţara Bârsei, peste munte, şi-a măritat fata, pe Maria, cu alt venetic. Dar venit din Soveja. Bărbatul falnic din mijlocul fotografiei. Ştiutor de carte, Ghiţă Ioan a ajuns notarul satului. Un soi de factotum local. O viaţă de om Ghiţă Ioan n-a ştiut că soaţa lui, ţaţa notărăşiţa, mama a 12 copii, îi fura noaptea din jiletcă cheile de la primărie şi trântea ştampila vămii pe 3 basmale, ţesute numai ea ştia când, la războiul din pod, cumpărat tot ea ştia când, cu bani de împrumut. Căci graniţa imperială trecea la 2-3 kilometri de sat, pe şoseaua ce duce acum la Braşov, în comuna alăturată. Poiana Sărată. Mai făcea ţaţa un ban cinstit, ungurencele de dincolo un ban cinstit. În vreme de pace. Dar în august 1916, bunica mea avea 15 şi n-a ştiut nici ea toată viaţa, eu am aflat abia acu’s 10 ani, înmormântând-o pe sora maică-mii, de la un văr local de care habar n-aveam, că primul militar român mort în războiul întregirii neamului a fost un locotenent de rezervă, învăţător din sat. Împuşcat de o ungureancă de dincolo. Căţărată într-un copaciu, cu puşcă cu tot. Cine-ar putea şti dacă n-o fi fost vreuna din mica reţea de contrabandă cu basmalele ţaţii notărăşiţei.
continue reading "O FOTOGRAFIE STRĂVECHE DE FAMLILIE"

N-am scris demult de fotbal. Azi au trecut 2 zile de la o aniversare nu tristă, ci simultan onorantă şi scandalos sărbătorită. Acum 30 de ani o echipă românească reuşea o performanţă care va rămâne, extrem de probabil, unică în istoria seculară a fotbalului românesc. Câştiga competiţia europeană de vârf, la nivel de club. Atunci se numea Cupa Campionilor Europeni. Actuala Champions League. E adevărat că n-a fost o ispravă izolată. Alte 2 echipe româneşti jucaseră în total 3 semifinale europene, între 1983 şi 1990. Cu atât mai remarcabilă performaţa de vârf.
Dece consider sărbătorirea ca scanadalos organizată? Atunci echipa câştigătoare a CCE era patronată, în cadrul clubului sportiv al armatei, alături de celelalte 24 secţii, de ministerul apărării. În timp echipele departamentale s-au desprins de sub tutela ministerelor, organizânduse ca societăţi comerciale. Iar UEFA nu acceptă echipe departamentale în competiţiile ei. Celelalte două echipe româneşti legate de ministerele de resort (interne, transporturi) ş cluburile sportive aferente n-au beneficiat de ostilitatea feroce şi absurdă la care a fost supusă această cea mai performantă pe termen lung şi la nivel de vârf echipă românească. Ciudat, doar în ultimii 5 ani. 8 ani clubul sportiv al armatei a colaborat cu clubul profesionist de fotbal desprins din organizaţia departamentală. Abia in 2011, brusc, clubul departamental a deschis ostilităţile şi le-a escaladat. Cu o duşmănie bruscă şi de neînţeles. S-a speculat că la origine campania războinică ar fi fost declanşată de un personaj politic nu chiar frecventabil, fost ministru a apărării, fost ministru de interne, prieten cu selecţionerul naţionalei României. Fost jucător de elită şi fost antrenor de success la echipa fostă a armatei. Ambii generali. Selecţionerul, care îmbrăcase, pe vremuri, haina militară a fost avansat în urma rezultatelor ca selecţioner al naţionalei, celălalt avansat în urma unor obscure tranzacţii politice. Nu însistăm asupra carierei politice, de o imoralitate exemplară, a fostului ministru. Motivul conflictului cu pitorescul finanţator al echipei de fotbal, desprinsă legal de clubul sportive al armatei în 1998. Finanţatorul a devenit acţionar majoritar în ianuarie 2003.
Să schiăţăm un scurt istoric al siglei. Din 47, anul înfiinţării, până în ianuarie 62 echipa a purtat 2 sigle. Prima cu un A într-o pentagramă (marcajul gradelor ofiţereşti din 48), apoi următoarea, din 50, cu numele CCA. Ambele rotunde. Odată cu schimbarea numelui în Steaua, sigla a luat o formă de scut, cu o stea şi o minge, iar numele CS Steaua Bucureşti pe banda de contur. În 72, după ce, în toamna lui 71, echipa reuşise cea mai mare performanăţ de până atunci, calificarea în primăvara Cupei Cupelor, după eliminarea, în turul 2, a Barcelonei (1-0 în deplasare, 2-1 acasă), echipa şi-a schimbat sigla, adoptând, odată cu tot clubul, preluînd un model asemănător cu cea a Barcelonei. Poate şi deoarece culorile echipei spaniole sunt şi acum asemănătoare cu ale Stelei: blau grana, grena cu albastru. Barcelona nu s-a sesizat de asemănare şi oricum cele două echipe au continuat să evolueze, cu excepţia confruntării din toamna lui 71, la nivele competiţionale diferite.
continue reading "30 DE ANI"

Spun numerologii că, 2016 fiind un an cu marca 9, ultimul dintr-un ciclu, e preferabil să închei proiecte începute, dar să nu începi proiecte noi. Dacă nu credem, nu ne preocupăm. Dar, dacă, doamne feri, aşa o fi, nu pierdem nimic dacă respectăm, pe cât posibil, sfatul numerologilor.
Există şi proiecte “serioase” de finalizat anul ăsta, de care nu am dece vorbi. De fapt am dece sa nu vorbesc. Căci nu adversitatea, imanentă sau punctuală, e cel mai puternic factor de sabotaj, ci vânzarea pielii ursului încă în pădure.
Aşadar, printre articole polemice (care nu ascund că anul ăsta se vor îndesi), un moment de relaxare. Pe care, glumind puţin, îl vom considera un soi de proiect cu final partial.
Am deschis ochii în fotbal într-o vară. Sub lumina unei pagini din săptămânalul Magazin. Pe copertă, un tânăr negru, în echipament de fotbal. Titlul îl prezenta ca cel mai bun fotbalist al campionatului mondial de fotbal. Numele lui era lesne de reţinut: Pele. Până atunci credea că fotbal înseamnă să proiectezi o bilă cât pumnul, lovind-o cu vârful ghetei şi încercând s-o bagi printre stâlpii porţii prin care se intra şi se ieşea din curtea casei. Şi să împiedici partenerul de joacă s-o bage printre stâlpii uşii de la magazine. Aflată, aceasta, în faţa porţii curţii. O lovitură eu, una tu. Bila era de cauciuc masiv şi dacă te lovea peste gleznă, gata vânătaia. Pe adulţii ce gravitau, fără s-o ştie, în jurul meu, nu i-am întrebat ce şi cum. Îi vedeam că ascultă, pasonaţi, meciuri la radio. Dar cum nu mă interesa, am preferat să nu-I întreb ce e cu campionatul ăsta mondial. Am ales o metodă mai ingenioasă de a mă documenta, răspândind şirea de pe prima pagină a săptămânalului printre băieţii de seama mea. Ăia jucau altfel de fotbal. Nu organizat, în doi, ca la şah şi alte jocuri pe table de carton, una tu, una eu. Ci se îngrămădeau cu toţii disputându-şi o minge mai mare. Nu-mi plăcea. Nu era ceva ordonat. Dar am constatat că habar n-aveau de campionatul mondial şi nu auziseră de unul Pele. Prestigiul meu ca povestitor şi inventator de j ocuri pe roluri ieşise întărit. Mi-am spus că trebuie să aflu fără să întreb. Până la finele vacanţei, am intrat în vorbă systematic cu grupurile de adulţi de vârsta a doua şi a treia (cum aveam să aflu când eu însumi intram în categoriile astea ca se spune), când vedeam că vorbesc de fotbal. Am aflat că şi în ţara mea e un campionat. Era logic, dacă exista unul mondial, să fie şi câte unul în fiecare ţară. Unul din cluburile unde se vorbea de fotbal era chioşcul unde tatăl unei colege de clasă primea pariuri la loto şi pronosport. Am tras cu urechea şi cu ochii, am văzut că cei care pronosticau rezultate la fotbal se informau dintr-o revistă, tot săptămânală. Am cumpărat-o de la Lengyel bácsi, stăpân peste alt chioşc, de unde cumpăram la două săptămâni colecţia povestiri ştiinţifico-fantastice. M-am lamurit că cele 12 meciuri la care se pronostica erau 6 din campionatul francez, alte 6 din cel Italian. Am dedus că al nostrum avea să înceapă mai spre toamnă, cam odată cu şcoala. Numele echipelor suna colorat. Mi-am ales imediat două favorite. Cea franceză nu mai există demult. Cea italiană e prima pe lângă care am învăţat meseria de suporter. Internazionale Milano. M-am dus aţă la profesorul de rusă, căpitanul echipei orăşeneşti de volei, pe care-l surprinesem în clasa a cincea cu o revistă franceză: Miroir sprint. Încrezător în ce dibuisem într-un an de franceză şi bucuros că are cu cine comenta, mi-a dat toate numerele din acel an. Revista era lunară. Abonamentul amical a continuat 4 ani. Până ce am plecat din orăşel. I-am mărturisit că ţin cu Inter şi cu Racing Club din Paris. Da’de la noi cu cine ţii, mi-a întros-o cu licăr de zâmbet în ochi. Am rămas surprins, nu-mi pusesem problema. Între timp îcepuse clasa a şasea, iar diriginta, de română, proaspăt sosită în oraş, era soţia profului de rusă. Ca să mă decid, mi-am spus că e cazul să-I contrazic pe adulţii din jurul meu. Cum între ei era o familie de ploieşteni şi cum Petrolul tocmai câştigase campionatul, aflai pe şest, la mustaţă faţăde echipa armatei, pe care grupul o antipatiza din principiu, ei ţineau cu Petrolul. Ei, eu am să ţin cu CCA. Dar Inter avea deja cam 7 luni de avans şi şi-l păstrează de peste 57 de ani.
De la ideea primitive despre fotbal am ajuns repede la maximum de competenţă documentară, atât în cercul meu de băieţi, cât şi în mediul de adulţi. În vara următoare jucam în echipa de pitici a oraşului. Aşa se numeau. Familia s-a mutat când să promovez la junior. Cu nu multi ani în urmă am gasit, printre antice hârţoage, un caiet. În care următorul campionat mondial era consemnat cu amănunte greu de adunat cu mijloacele de comunicare de atunci şi de acolo. Dar Lengyel bácsi îmi punea deja deoparte Sportul Popular. Cum n-aveam, cu o scurtă excepţie, când împrumutase unul, nici radio, urmăream meciurile la difuzorul de lângă staţia localăde radioficare. La doi paşi de chioşcul lui Lengyel bácsi. Peste încă doi ani de la plecare, mi-am văzut echipa preferată, Internazionale Milano, bătând, în Cupa Campionilor Europeni, strămoşul Champions League, pe rivala echipei mele româneşti de suflet. Nu era primul meci pe cel mai mare stadion al ţării la ora aia, dar asta e altă poveste.
De toate astea mi-am amintit zilele trecute, când mi-am prcurat, via internet, filmele oficiale ale turneelor finale ale campionatelor mondiale de fotbal, din 1954 până în 2010. Multe faze le văzusem de multe ori. Niciodată în bloc, ca acum. Experienţa asta e, simultan, o premieră şi un final partial. Căci filmul oficial al turneului final din 2014 nu l-am găsit.
Evoluţia de la descoperirea fotbalului dintr-o pagină de revistă săptămânală fără profil, la consemnarea amănunţită într-un caiet a desfăşurării următorului fenomen fotbalistic de cel mai înalt nivel fu emblematică. Sigur că itinerarul biografic înregistră fireşti meandre faţă de urmărirea fotbalului. Dar relaţia de fond rămase cea stabilită în acele prime 9-10 luni. M-a amuzat să aflu, cu mulţi ani în urmă, că primul turneu final cuprins în această serie de filme, primul de care aş fi putut fi conştient, trecuse pe lângă mine fără să mă atingă. În 54, eram la Slănic Moldova. Zonă moldovenească, cu destui maghiari. Care s-au agitat destul pentru ca zgomotul lor să fi fost sesizat de vilegiaturşti şi localnici habarnişti la fotbal. Dar acest zgomot n-a penetrat membrana imaterială a universului meu infantil.
s-o luăm, aşadar, da capo. Elveţia 54 era al doilea turneu final de după război. Ungaria, aureolată după aurul olimpic din 52, la Helsinki şi fulminantul 6-3 pe Wembley, templul fotbalului, împotriva Angliei, în 53, a demolat Germania Federală, un stat atunci tânăr, nu de tot ieşit din reconstrucţie, cu 8-3. Dar care Germanie avea să-şi facă cunoscută tenacitatea şi soliditatea, ajungând, de bine, de rău, finală. Ungaria, care mărşăluise spre finală în galop triumfal, era mare favorită. Ba chiar conudcea după 10 minute cu 2-0. Se spune şi nu degeaba, că 2-0 e scorul cel mai periculos. N-a fost o garanţie pentru strălucitoarea echipă în tricouri negre. Teutonii egalează. Filmul dedică apoi destule minute pentru ratări monumentale de ambele părţi. Pentru ca golul victoriei, înscris de Helmuth Rahn, în ultima parte a meciului, să vină dintr-o fază la limita banalităţii.
1958, Stockholm. Singurul turneu final la care au participat echiple naţionale britanice. Regatul unit al Marii Britanic şi al Irlandei de Nord nu e un stat federal, dar federaţiile de fotbal ale Angliei, Scoţiei, Wales şi Ulster sunt membre ale FIFA. Nu şi landurile germane. URSS participă în premieră. Ultima oară în 1990. Filmul ilustează nivelul ridicat al naţionalelor fostelor ţări europene Cehoslovacia şi Iugoslavia, dar mai ales jocul spectaculos al Franţei şi cel solid al Germaniei federale. Ţara gazdă, cu 8 ani în urmă clasată între primele 4, ajunge în finală mai discret. O Brazilie recondiţionată, după eşecul dezastruos din 50, la ea acasă (repetat, iată, ca sub un blestem, în 2014), cu mulţi jucători atunci tineri, aproape se împotmoleşte în faţa fotbalului britanic: 0-0 în grupe cu Anglia, un 1-0 chinuit în sferturi cu Wales, primul gol al lui Pele la un mondial. Pentru a exploda în semifinale şi finală. Mai văzusem de câteva ori, în timp, aceste rezumate şi mereu m-am întrebatdece a fost ales Pele cel mai bun jucător al turneului final, când Garrincha a fost mai eficient şi mai decisiv. Poate deoarece extrema strălucise printr-un singur procedeu tehnic, e adevărat, de neoprit: fenta cu piciorul drept mai scurt, cu aruncarea reflexă a fundaşului (de la Kuzneţov la Axbom) în stânga, ţâşnire pe dreapta cu centrare şutată, numai bună de împins în poartă. Pele a avut un registru tehnic mai complet, detaşânduse chiat în mijlocul unei echipe de virtuosi. Cred, însă, că decisive a fost primul gol al său din finală, al treilea al echipei, cu săltarea mingii pe spate peste un fundaş uluit şi reluare din vole în plasă. Trebuie să fi contat la impresia artistică. M-am mai întrebat dece n-a fost desemnat Justo Fontaine, golgheterul francez al turneului final, cu 13 goluri, record neatins până azi. Poate deoarece golurile sale au rezultat din combinaţii ale întregii echipe. De amintit că în urma performanţei la mondial, tripleta naţionalei suedeze a fost transferată în Italia. Green, Nordham şi Liedholm erau cunoscuţi cu mai Sonora formula Gre-No-Li.
În 1962, în Chile, marea surpriză a fost eliminarea din grupe a Italiei. Iaşin, marele portar rus, al cărui joc anticipa liberolul de ai târziu şi chiar jocul de picior de azi, determinat de schimbarea regulamentului, a gafat surprinzător în sferturi, permiţând ţării gazdă acces în semifinale. Maximum la care putea spera. Pele, ajuns vedetă mondială, n-a jucat decât primul meci în întregime. Accidentat în al doilea, a fost nevoit să privească restul meciurilor din tribune. Înlocuitorul său, Amarildo, a făcut o figuă frumoasă. Cu aproape 20 de minute înainte de finalul ultimului meci, campioana mondială era eliminată. Spnnia conducea cu 1-0. Amarildo a dat 2 goluri şi a plecat Spania. Altă dramă. Antrenată de Helenio Herrera, care abia apoi avea să devină celebru cu Inter şi tactica numită catenaccio (lacăt), cu vedetele Di Stefano, Puskas şi Gento, cu care Real Madrid câştigase primele 5 ediţii ale Cupei Campionilor Europeni, a fost eliminată nu de Brazilia în acel meci direct, ci pierzând în faţa Cehoslovaciei în primul meci. Ungurul Puskas Ferenc, campion olimpic şi vicecampiona mondial cu ţara lui, fu nevoit să se exileze în urma ocupaţiei sovietice din 56. Suspendat de FIFA pe 18 luni şi condamnat pentru trădare în Ungaria readusă la ascultare de Fratele cel Mare, a fost naturalizat în Spania, devenind unul din puţinii jucători care au participat la 2 turnee finale cu 2 ţări diferite.
În lipsa lui Pele, vedeta Braziliei a fost Garrincha. Golgheter, alături de Vava, al mundialului, cu doar 4 goluri. Câte 2 contra Angliei şi a ţării gazdă. 2 cu capul. Finala a debutat cu un gol superb al mijlocaşului ceh Masopoust, după p fază clasică tip uliţa cehă. Amarildo a egalat spre finele primei reprize. Asemănător cu golul egalizator din meciul cu Spania. S-a jucat frumos, deschis, cu ratări de ambele părţi, Zito, tot mijlocaş, a făcut 2-1 la capătul unei faze şah mat. În fine, portarul ceh Schroif a scăpat un balon centrat înalt de fundaşul Djalma Santos şi Vava a pus ştampila. 3-1 şi Brazilia intra în clubul bicampioanelor, alături de Italia şi Uruguay.
În fine, inventatoarea fotbalului modern primeşte organizarea unui turneu final. Regina Elisabeta, atunci mult mai tânără (au recut 50 de ani…) deschide competiţia, dar Uruguay blochează Anglia, continuînd tradiţia meciului inaugural terminat cu 0-0. Pele devenise ţinta brutalităţilor. Lovit în primul meci cu Bulgaria, lipseşte în meciul urmă tor, cu Ungaria. Echipa e în schimbare de generaţii, practic al doilea titlu fusese obţinut cu aceeaşi garnitură ca la Stocholm. Ungaria domină finalul şi câştigă cu 3-1. Pele reintră cu portugalia, care pornise foarte bine, e scos din joc de brutalitaţile lui Morais, Brazilia e eliminată. Un arbitru englez demolează Uruguayul, unul german scoate din joc Argentina şi Anglia întâlneşte RFG în finală. Golul lui Hurst, din prelungiri, validat de tuşierul rus Bakhramov, gol nici azi nedovedit, aduce gazdelor primul şi până acum singurul titlu mondial.
RFG îşi ia revanşa peste 4 ani, în Mexic. După ce fusese condusă cu 2-0. Egalarea o adduce bătrânul Uwe Seeler, pe care-l văzusem în filmul official din… 54, alături de fraţii Walter şi Rahn. România revine la turneul final după 40 de ani. Brazilia e favorizată de programări, nu pleacă de pe stadionul Jalisco, din Guadalajara. Învinge în finală o Italie epuizată de extraordinarul meci cu RFG. Prelungirile semifinalei Italia – RFG rămân cea mai frumoasă secvenţă din istoria de 84 de ani a campionatului mondial. Ultima participare a lui Pele la un turneu final. Victorioasă de 3 ori, Braziliei îi ramâne defintiv trofeul, cupa instituită şi oferită de Jules Rimet, corifeul ideii e campionat mondial. Va fi înlocuită de actualul trofeu, definitive transmisibil.
După explozia lui Ajax, unde regretatul Ştefan Covaci (sau Kovács István) prinsese din vara lui 71 valul, naţionala Olandei ajunge în finală, învingând Brazilia în grupa semifinal. Odată mai mult, gazdele îşi valorifică avantajul. Prima şi singura dată când au participat cele douăe chipe germane, care au şi nimerit în aceeaşi grupă. RFG pierde tactic în faţa partenerilor mai slab cotaţi, evitând grupa cu Olanda, Brazilia şi Argentina. După ce Olanda deschide sorul în primul minut, în urma unei faze unice, 14 pase schimbae fără ca adversarii să atingă mingea, pătrundere Cruijff şi penalty transformat de Neeskens, apoi se sting. RFG ia al doilea titlu după 20 de ani. Interesant, e singurul fom official in compozitia căruia finala ocupă aproape jumătate din spaţiu.
Mundialul din Argentina a fost mult mai colorat. Olanda avea să piardă a doua finală consecutive, în prelungiri. Dar, până acolo, Italia avea să strălucească până la a doua repriză a semifinalei cu Olanda, când va ceda. Argentina va bloca Brazilia prin şah etern şi o va depăşi prin dubiosul meci cu Peru, iar aceasta se va consola cu medalia de bronz, în defavoarea unei Italii decimate.
Brazilia are nevoie de ajutorul arbitrilor pentru a învinge URSS în primul meci din grupe, apoi va merge ceas, depăşind Argentina, până la înfrângerea faţa Italiei. Care nu se va mai opri până la cucerirea titlului, învingând în finală RFG. Fapt unic în istoria turneelor finale, Italia a ajuns campioană mondială după ce se calificase din grupe cu 3 egaluri, la egalitate cu… Camerun! De altfel cele 4 victorii ulterioare sunt singurele în îtreg anul 1982! Totuşi, ca în1970, cel mai dramatic meci a fost semifinal Franţă – RFG, încheiat la penaltiuri.
După 16 ani turneul final revine în Mexic. Practic cu aceeaşi echipă, dominate de medicul Socrates, Brazilia e eliminate dramatic de Franţa lui Platini, la penaltiuri. Diferenţa, extraordinar de subtilă, s-a făcut între un penalty francez în bară, de unde a ricoşat în spatele portarului plonjat pe minge şi apoi în plasă şi un penalty braziilian în bară, de unde a ricoşat în teren. Asta după ce Zico, viitor ministru al sporturilor, ratase un penalty în minutul 74. Maradona a câştigat finala împotriva aceleiaşi olide echipe a RFG, dar numai după ce-I fusese în mod scandalos validat un gol cu mâna în semifinala cu Anglia. Pentru că în acest remember e vorba de filmele oficiale revăzute, precizarea că nici acum n-am văzut segmentul cu finala din film, cum refuzasem s-o văd în direct (am fost întotdeauna un radical antisuporter al lui Maradona), îşi are locul aici.
După alţi 20 de ani, România participă la Italia novanta. 2-0 în primul meci, împotriva URSS, prin golurile lui Lăcătuş. Apoi, surprinzătorea înfrângere în faţa Camerunului, în seara nenoricitei zile de 13 iunie. Bunicul Roger Milla, scăpat pe contraatac, îl faultează nesancţionat pe Andone (care n-ar fi avut ce să caute în echipă) şi marchează 2 goluri. Balint a redus inutil scorul. România se califică în premieră în sferturi, unde va fi eliminate la penaltiuri de Irlanda. Cea mai mare performanţă a naţionalei la un mondial, depăşita la următorul. În meciul decisive, un onorant 1-1 cu Argentina, în care Maradona a fist anihilat complet de Rotariu. Argentina va elinima Brazilia în sferturi, Italia, triplă campioană mondială, nu reuşeşte să-si valorifice avantajul terenului (Toto Schilacci e foarte departe de Paolo Rossi, iar Roberto Baggio, suprlicitat de presă, nu acoperă jocul colectiv din ediţiile precedente). Finala e câstigată de Germania, încă în format RFG, împotriva Argentinei.
Imperiul fotbalului se extinde în afara binomului Europa – America de Sud. Ediţia 1994 e organizată de USA, ţară unde football e cea mai aproape de rugby, fotbalul deja universal se cheamă soccer, iar sporturile naţionale sunt baschet şi baseball. România se califică până-n sferturi, la un pas de semifinale, învinsă fiind de Suedia. Tot la penaltiuri. Peste 20 de ani acel nucleu de jucători va fi numit generaţia de aur. Hagi rămâne regele, golul său în poarta Columbiei fiind reluat de nenumărate ori pe toate meridianele, ani de zile. Dar jucătorul turneului rămâne Ilie Dumitrescu. Cele 2 golu ale sale şi pasa de gol către Hagi, dupăo cursă fulminantă au decis victoria împotriva Argentinei. Totuşi a fost un turneu final către mediocru, de vreme ce Turcia şi Bulgaria (prezentă mai mereu aceasta din urmă, dar ciuca bătăilor) au ajuns aşa de sus. Finala a opus singurele, atunci, singurele triple câştigătoare în cele 14 turnee finale: Brazilia şi Italia. 0-0 după prelungiri şi prima finală decisă la penaltyuri. Ratează Baggio şi Brazilia are 4 titluri.
România se califică a treia oară consecutiv şi ultima, în Franţa. Care surclasează Brazilia în finală cu 3-0, la Paris.
După America de nord, altă pemieră. Ediţia din 2002 se derulează în 2 ţări aproape vecine: Japonia şi Korea. La turneele finale reprezentantele celorlalte continente se înmulţesc, participantele demultişor au deposit numărul de 16. O Brazilie bazată pe mari vedete afirmate în campionatele naţionale europene (Ronaldo, Ronaldinho, Rivaldo, Roberto Carlos) câştigă finala, în care Germania face ce face şi ajunge: 2-0 cu golurile lui Ronaldo.
Revenim în Europa. Germania e organizator. Ca noutate, se joacă cu aceeaşi minge, produsă de Adidas şi e numită Teamgeist (spirit de echipă). Tradiţia va continua. Brazilia e eliminaă de Franţa în sferturi, printr-un gol al lui Thiery Henri, Germania de Italia, cu 2-0, în ultimele minute ale prelungirilor. E a doua finală decisă la penaltiuri, Italia are 4 titluri. Franţa are medalia de argint. Germania se mulţumeste cu cea de bronz: 3-1 cu Portugalia în finala mica. Filmul official insist asupra gestului lui Zinedine Zidane (Zizou), cartonaş roşu direct î urma unei brutaltăţ asupra lui Materazzi, frustrându-şi echipa la penaltiuri.
Ultimul film pe care l-am văzut e cel al turnului final pe care-l urmărisem în direct cel mai puţin. Spania e în perioada ei de glorie, campioană mondială între 2 titluri europene fără drept de apel. Olanda e la a treia finală pierdută. Germania ajunge iar în semifinae, dar pierde finala mică. Altă fantezie a FIFA, altădestinaţie exotică: Africa de Sud. Mingea s-a numit Jabulani şi tot ce-am reţinut din acet turneu final au fost vuvuzelele, nişte trompete multicolore, inedited până atunci. Pe care sora mea de Steaua lui David, în ultimul ei an de viaţă, le numea zarvuzele…

Pentru ultima zi de luni a anului, un soi de premieră: trecerea în revistă a temelor abordate peste an şi a subiectelor.
5 ian. Înapoi, spre viitor. Iată că am ajuns în anul viitorului imaginat de Robert Zemeckis, în urmă cu 30 de ani, în trilogia sa Înapoi, spre viitor! (1985, 89, 90), care a marcat copilăria actualei generaţii adulte…
12 ian. De-a lungul a 4 zile. Reflexie pe marginea crimei de la Charlie Hebdo
19 ian. Pe şleau. Comentariu polemic al unui anunt semnificativ al Departamentulu de Stat
26 ian. Aniversări.
2 feb. Amintiri conjugate. Pe marginea unui text referitor la vremuri trecute, care circulă pe net.
9 feb. La mala educacion. Subiectul poveştii de faţă e farmecul acelei zile de vineri petrecută în combinat…
16 feb. Iluzii şi surprzse. …discursul ţinut la început de an la CSM. Principiile onorabile exprimate în acel discurs păreau a semnifica o distanţare netă de stilul abuziv şi mincinos al precedentului ocupant al funcţiei, în aceşti dezastruoşi 10 ani. Poate omul o fi fost sincer. Sigur e că a dat-o iute la întors…
23 feb. Două reconsiderări. Pe marginea textului Topul Elenelor malefice, din 2012.
9 mar. Dinamica perspectivelor istorice. Minciuni şi adevăruri despre 1907. Pe marginea unui articol din Magazin istoric.
16 mar. Unde se mai ajunge. Îmi pun spatiul blogului la dispoziţia unui articol din gsp.ro de azi, 12 martie, 2015, ora 14:09. Articolul conţine o scrisoare deschisă a unui suporter de fotbal, adresată, în coloanele ziarului, Dnei Laura Georgescu, preşedinte al CNA.
23 mar. Am învăţat într-un palat. Reportaj de la lansarea cărţii Palatul Universităţii din Bucureşti şi personalităţi din lumea constructorilor. Perla coroanei celei mai importante colecţii a editurii Vremea: Planeta Bucureşti. Autor: prof. univ. Nicolae Noica.
30 mar. Deocamdată atât. Pamflet.
6 apr. Dacă Stalin… … Oricât de monstrous e Putin, dacă Stalin ar fi avut la îndemână un atare instrument de propagandă (folosirea spaţiului internautic, n.m.), care ar fi suclasat de departe sistemul de comandă al Kominternului, ar fi recuperat Alaska şi ar fi extins graniţa fazei de atunci a imperiului roşu de la Atlantic la Pacific.
13 apr. Potenţialul catalitic al micii polemici. Gânduri de Paşte.
20 apr. Săgeată versus scut, de-a lungul istoriei. Eseu pe teme de istorie militară.
27 apr. Şase = trei versus trei? Creatorul sistemului de putere, raportat la acesta.
4 mai Analiza unei senzaţii. Pe marginea vechi trilogii a lui Sergio Leone.
11 mai Lecturi comparate. Pe marginea unei cărţi a lui Victor Kernbach
18 mai Scara spre iad. Pamfet
25 mai Câteva despre raw vegane – în context general
1 iun. Spaţiu firesc oferit. Un articol de Tiberiu Danciu
10 iun. Lumânările. Încă un spatiu ofrit unui text postum
15 iun. Zodia cabalei. Polemică politică.
22 iun. Imperiul contraatacă. Pamflet politic
29 iun. Ce-am făcut în ultimii 5 ani. Relatare de la lansarea, într-un amfiteatru al facultăţii, a celei de-a treia cărţi a promoţiei
6 iul. Între ipoteze interpretative. Midnight in Paris. Woody Allen, 2011
13 iul. Dumnezeu şi Darwin, S.A. Eseu despre împletirea ştiinţei cu religia
20 iul. Suntem, oare şi aşa şi altminteri? Eseu politic-polemic
27 iul. Câte ceva despre tradiţii. Săptămânile la munte.
3 aug. Reîncarnarea corbului Dodo. Recenzie la Mierla neagră.
10 aug. Aritmii de lectură. Recenzie la placheta de poezie Aritmi.i
17 aug. Câte ceva despre comedia poliţistă. Cronică la January Man.
24 aug. Din nou despre ecranizări. Pădurea norvegiană.
31 aug. Meseria de cititor. Recenzie la Scrisori deschse din neglijenţă.
7 sept. Puţină istorie contrafactuală. Paradoxuri ale WW II
14 sept. Ştiinţa ca război. Einstein şi Eddington.
21 sept. Coincidenţă întâmplătoare. Condiţia DNA
28 sept. Fizică70, 45 de ani. Relatare de la întâlnirea anuală
5 oct. La zi, cu 13 ani înainte. Analiză politică
12 oct. Turcia by bus. Jurnal de vacanţă
19 oct. No short cut to Happiness. Diavolul şi Daniel Webster
26 oct. Marea, ca şansă. Captain Jack
2 nov. Biografii împletite. Relatare, din foaierul Ateneului, a lansării cărţii Istoria întortocheată a Jaguarului albastru, de Radu Portocală, sub egida editurii Vremea
9 nov. La un an. I
16 nov. La un an II
23 nov. Supracomunicarea. Text de Tiberiu Danciu
30 nov. Memento. Andrei ca nume
7 dec. Despre iresponsabilitate. A cui? Inclusiv a mass mediei
14 dec. Un titlu riscant. Recenzie a cărţii Un preşedinte împotriva României, de Radu Portocală
21 dec. Dialog major, dialog minor. Eseu istoric.

Cum aceasta e prima postare cu astfel de înşiruire, săfacem un pas mai departe, selectând câteva din articolele pe care le socot demne de un remember. Dar mai întâi o scurtă istorie a blogului. Ani de zile fusesem reticent faţă de ideea de blog. Să nu ma aflu în aceeaşi cateogorie cu, să zicem, Năstase-nu-se-ştie-câte-case. Cu 9 ani în urmă, actuala mea webdesigneriţă se oferise să găzduiască o nuvelă proaspătă, pe care o postasem pe un website literar. Din vorbă-n vorbă, mi-a proiectat un website propriu. Găzduit gratis de un colaborator al ei. Treptat, mi-am reconsiderat poziţia faţăde ideea de blog. Am ajuns să prefer să am o voce în spaţiul internautic (şi azi mă calcă pe nervi folosirea aiurea a termenului virtual, chiar de către persoane a căror unealtă profesională e limba română), realizând că motivul refuzului era copilăresc. Dece să lăsăm terenul celor pe care avem motive să-I combatem? Aşa că atunci când mass media începu să citeze regulat din blogurile unor personaje publice pe lângă care fostul premier e un copil de cor bisericesc, eram în arena. Realitatea că notorietatea mea e neglijabilă e neesenţială din perpectiva pieţei libere a noului glasnost.
Am uitat data când blogu-mi deveni funcţional. Întâmplarea făcu să fie de o zi a mea. Ar putea fi 2009 sau 2010. O vreme blogul a coexistat cu websitul. Până după începutul lui 2012 a fost distrus de 2 sau 3 ori. Nu neapărat ca urmare a unor hackereli. S-a mai schimbat şi hostingul. Acum sunt, har cerului, integrate, beneficiez de un hosting civilizat. Reparaţiile şi restructurările le datorez integral webdesigneriţei. Care mi-a acrodat asistenţă şi continua s-o facă. Cu brio.
Aşadar, iată selecţia: Despre ateism, 10 feb. 2012; Nu patogenii, ci sistemul immunologic, 2 apr. 2012; Semnificaţii corelate ale zilei de 25 octombrie, 25 oct. 2012; Câte ceva despre OMG, 21 dec. 2012; Câte cevadespre gazele de şist, 28 oct. 2013; Ecologie vs ecologism, 25 noi. 2013; Câte ceva despre… trădare, 29 mai 2014; Ce sunt convingerile?, 21 iul. 2014; Câte ceva despre cutremure, 8 sep. 2014; Copita în şiştarul plin, 15 dec. 2014.
Putem crede în numerologie sau nu. Acuma, că veni vorba, la fel cu astrologia, ambele sunt discipline empirice, destul de sophisticate ca metodologie, algoritmică şi interpretare. Două sunt motivele fundamentale penru care aceste discipline nu sunt ştiinţe. Rezultatele lor nu pot fi confruntate cu realitatea faptică, decât în proporţii variabile şi nu sunt matematizabile. Deşi ambele se bazează pe calcule. Dacă nu credem, nimic nu ne împiedică să ne amuzăm cu ele şi avem prea puţin de pierdut dacă, în măsura în care argumentele concrete nu ne orientează către anumite alegeri, să decidem după recomandările celor două discipline. Dar, dacă, doamne feri, or avea o bază care ne scapă, consecinţele alegerilor în sensul sau împotriva rezultatelor celor două discipline vor fi influenţate.
Din pdv numerologic, 2016 e un an cu marcaj 9. Finalul ciclului de 9 ani. An în care e convenabil să finalizăm proiecte şi riscant să iniţiem proiecte. Eu am cel puţin 2 proiecte care ar trebui să se finalizeze anul ce vine. Pe de altă parte, numărul meu de destin e 9. 2016 va fi, pentru mine, un an 8. N-am nici o garanţie că anul va fi pentru mine cum l-ar profila numerele, dar, dacă tot cestea vorbesc cum vorbesc, cu atât mai bine. Ca să-l contrazic pe Gide…