SCÂNTEIA PIONIERULUI

1956 a fost un an de trecere, de la clasa a IV-a la a V-ia. În prima jumătate a acestuia am fost obligaţi să ne abonăm la Scânteia pionierului. Păstrez doar 3 amintiri din contactul temporar cu acest ziar. Oricum nu citeam din el decât o pagină, rezervată benzilor desenate. O noutate absolută pe meleagurile noastre. Dar nu străină mie, care mi prindeam revista Vaillant, le journal de Pif. Restul paginilor le ignoram, instinctual preformat la categorisea ca propagandă.

Ţi minte doar 2 asemnea poveşti. Asta deoarece le-am reîntâlnit de-a lungul drumului prin viaţă.

Prima era cumva surprinzătoare. Căci era epoca satirizării şchioape a tot ce era occidental. Ţara noastră fusese obligată nu doar să refuse, ci să şi combat Planul Marshall. Deşi trecuseră 3 ani de la dispariţia Tătcului Stalin, nu se schimbase nimic. Scînteia (grafiat aşa) n-o citeau decât politrucii. Organul (sic) de presă care ţnea greul în desfiinţarea Occidentului era Urzica. Aceasta se făcea de râs faţă de minoritatea publicului dotată cu imunitate mentală instictuală.

Povestea pe care o ţin minte m-a surprins tocmai deoarece se baza pe cooperarea bonam fidem a URSS şi SUA pentru salvarea planetei. Pusă în pericol de un bolovan ceresc. În următorii 65 de ani am întâlnit nenumărate versiuni ale aceleiaşi teme. Cea mai recentă, proaspătul film American Don’t Look Up.

N ce consta cooperarea marilor rivali ai confruntării care nu ştiam că se numea deja Râboiul rece? Americanii aveau bomba atomică. Ruşii o aveau, în 1956, şi ei, dar nu se lăudau cu ea. Pozau în eroii luptei pentru pace. La 10 ani mă izbise absurdul sintagmei. Ruşii avea Racheta Balistică Intercontinentală. Ştiam ce înseamnă bomba aşa zis atomică. Familia era abonată la o revistă lunară, calchiată, ca întreaga presă, pe model sovietic. În care citisem, pe întelesul unui copil de 10 ani, despre defectul de masa. Dar habar n-aveam nici ce era aia Rachetă Balistică Intercontinentală. Cu atât mai puţin că era încă foarte departe de a atinge teritoriul American, necum zona spaţială und ear fi atins bolovanul cosmic. Uam contact, de fapt, cu prima povestire ştiinţifico-fantastică. Ţin minte figura cu chelie a savantului care realizase cooperarea URSS-SUA. A trebuit să treacă zeci de ani până să acumulez cunoştinţele necesare pentru a determina limitele de eficacitate ale evitării unei ciocniti cosmice. Dar la 10 ani am rămas convins.

A doua poveste pe care o tin minte datorită reîntâlnirii cu ea de mai multe ori, în aceşti 65 de ani, fu Toate pânzele sus. Cartea  de căpătâi a multor generaţii de adolescenţi. După doar 5 ani a apărut romanul, cu coperţi cartonate. Ca să-l citesc, am inaugurar tactica de a mă învoi de la orele de şcoală, sub pretextul unor dureri gastrice simulate. Dib pagina cu bensi desenate nu mai ţin minte decât că m-a plasat în contact cu nemuritoarea poveste. Cred ca a durat mai multe numere de ziar.

Şi acum bomba. În toamna lui 56 auzeam, în cercul de adulţi care gravitau în jurul buricului meu că ruşii se bat cu ungurii. In orăselul meu atal erau jumătate români, jumătate unguri şia treia jumătate ţigani. Cele 3 comunităţi coexistau relativ paşnic. Nu întelegeam ce au ruşii de îppărţit cu ungurii din Ungaria. Dar nu mă implicam în discuţiile dintre adulţi.

Până-ntr-o zi de toamnă când m-am întros de la şcoală fluturând entuziasmat ziarul. Pe prima pagină, cea pe care n-o citeam niciodată, se lăfăia, cu litere enorme, roşii, titlul: Poporul maghiar a învins! N sfânta mea naivitate, credeam că ungurii îi bătuseră pe ruşi. Adulţii din jurul meu s-au abţinut, cu tact, de la orice surâs…