Voi fi nevoit să punctez reperele drumului către cunoaşterea acestui scrootor. Până voi afla că provine din aceeaşi zonă în care m-am născut.
Odată ajuns în 1964 la Bucureşti, la Facultate, într alte strategii de apărare în faţa unui oraş mare, începusem să bântui teatrele. De cinema nu discutăm aici şi acum. Teatrul favorit era Teatrul de Comedie, unde văzusem spectacole mari şi regizori renumiţi. N dau exemple. Cam în al doilea an văd un afiş care părea a ieşi din serie: “Arca bunei speranţe” de I.D.Sîrbu. Autor total necunoscut. Piesa, o feerine simbolică, anticipând (îmi spun acum) conflictele epocii actuale. Cei trei fii ai lui Noe, Sem, Ham şi Iafet stăpânesc fiecare alt domeniu tehnic şi se pândesc reciproc. Ei, şi când voiajunge să cunosc opera lui Ion Dezideriu (Gary) Sirbu, voi vedea că piesa e o excepţie în opera lui şi nici nuprea e citată. Rostul întâmplării.
Mult ai târziu, prin 1983, dau peste un volum de povestiri ale aceluiaş autor: “Şoarecele B şi alte povestiri”. Constat cu plăcută suprindere că mediul imi e familiar, cel mineresc din Valea Jiului. Mă apuc să caut tot ce găsesc de acest autor, îicercetez biografia. Aflu că e născut în Petrila, o suburbie a Petroşanilor, pe care o cunoşteam aşa de bine…
Văd că scriitorul e cunoscut. Înainte de a lua cunoştinţă de marele roman “Adio, Europa”, aud de ultimul roman al regretatului Marin Preda, dar nu mă grăbesc să-l citesc. Făceam deja parte dinechipa portalului cultural LiteNet.ro. Criticul Daniel Cristea Enache propune un serial, intotulat “De la Petrilala Petrini”. Cum a fost posibil să nu ştiu că sursa personajului Victor Petrini, din Roamnul lui Marin Preda e scriitorul pe care începusem să-l îndrăgesc?. Cu publicareaseriaului criticului numit sunt desmnat eu. Câte un episod pe săptămână. Aflăm de la Daniel cristea Enache că textul e o parte a tezei sale de doctorat în filologie. Am sfânta naivitate de a comunicare unui prieten descoperirea mea. Prostule, toată lumea ştie!
Între timp romanul e publicat sub formă tipărită de mmai multe editori. Obţin aprobare de la literul LiterNet să-l publicăm şi online.
Caut – şi găsesc o bună parte din cele scrise de Ion Dezideriu Sirbu. Nu destule: “Lupul şi catedrala”, “de ce plânge mama?” (nuvele, nu le notific pe toate, dar mai ales “Junalul unui jurnalist fără jrnal”
Aflu că jurnalistul Ion (Noni) Barbu organiza, la Petrila, festivalul “Om rău”, cu privre la viaţa minerească. Prind, în 2004, ultima ediţie. Obţin de la domnia sa acordul de a prezenta, la festivalul propriu, ediţia online a romanului “Adio, Europa!”. O obţin Îmi împrumută un proiector pentru a pune pe ecranul spaţiului personal al lui Ion Barbu ce pregătisem. Mă ajută fiul meu, cu partea tehnică.
Citesc cu voce tare fragmente din prefaţa proprie la eiţia on;ine a romanului, apom am insiraţia de a aduna în jurul meu a câtorva personaje, între care Mihaela Şchiul, colega de redaţie la ziarul bucureştean cu Ion Barbu şi la curent cu demersul pe termen lung a acestuia, soţia scriitorului despre careja ştiu că fusese sunra unuia din ppersonajele romanului, alte persoane. Efectul fu obţinut.
A doua zi, într-un grup de cunoştinţe conduse de Damna Elisabeta şîrbu, soţîa scriitorului, facem un pelrinaj la casa memoriala I.D Sirbu din Petrila.
Ce-ar mai fi de adăugat? Scriitorul absolvise la vremea cuvenită filosofia şi fusese asistentul lui Lucian Blaga pe vremea când Universitatea din cluj se mutase, din cunoscute motive istrice, la Sibiu.Fusese, la vremea sa arestat pentru… Omisiune de denunt. Celor de azi le pare absurd, n-au trait vremeurile alea.
Ultiima mea contribuţie la subiect a fost în anul 2005, cân portalul LiteNet mi-a publicat un lung articol în care e inserat portretul autorului.
Ultumele elemente biografice: a fost mai întâi sercetar, apo director al Teatrului Naţional din Craiova
Ion Dezideriu Sirbu a părăsit lumea asta în sptembrie 1989! Născut la Petrila, în 1919, a trăit totuşi prea puţin.
Mă tot îtreb de atuncidaă e o ironie a întâmplării să fi descoperit asde târziu un scrooor mult prea bun pentru vremea sa.
15.05.2026.
No Responses