INTERVIU VECHI

Am găsit întâmplător acest interviu străvechi. De regulă eu iau interviuri, dar nu mă dau înaoi să şi dau. Presupun ca exercoţiul a servit autoarei ca temă pe când pregătea masteratul în litere. Îl public acum, cu acordul autoarei.

Larisa Andrei: Radu-Ilarion Munteanu, ai realizat, în cadrul Atelierului, cea mai amplă şi mai activă secţiune a portalului cultural LiterNet.ro, o sumedenie de interviuri, cu personalităţi ca Maia Morgenstern, Radu Cosaşu (care de obicei nu dă interviuri), Marcel Zambaccian, Radu Ţuculescu şi mulţi alţii. Totodată ai şi fost intervievat, încât se poate spune pe drept cuvânt că ai o bogată experienţă în acest domeniu. În care postură te regăseşti mai mult, în cea de intervievat sau de intervievator?

Radu–Ilarion Munteanu: Cu Radu Ţuculescu nu am luat interviu, a luat el cu mine în Tribuna. Pe LiterNet.ro sunt într-adevăr multe interviuri, nu numai la rubrica respectivă, ci şi la destinaţii culturale, unde am luat interviuri tuturor directorilor Muzeului Ţăranului Român. Am făcut, de asemenea, peste 80 de portrete ale interpreţilor de folclor muzical, sub formă de interviu, şi aproape tot atâtea portrete ale specialiştilor de vârf din domeniul protecţiei plantelor, care e de fapt medicina plantelor, tot sub formă de interviu. Am dat însă doar 2 interviuri. Cel mai mult iubesc interviul cu Ioana Baetica şi cel mai mult apreciez interviul cu Bogdan Suceavă. De simţit mă simt absolut la fel. De orice parte a fileului ai fi, te simţi în teren, asta e esenţial.

L.A.: Mă refeream la emisiunea Dimensiuni literare ale războiului rece, realizată de Radio România Internaţional şi LiterNet.ro, în care tu şi Andrea Demirigian i-aţi avut ca invitaţi pe scriitorii Mircea Horia Simionescu, Voicu Bugariu, Max Solomon, prezenţi în emisiune prin telefon, lui Radu Cosasu rezervându-i-se locul cuvenit, prin reprezentant – şi ştim cine a fost reprezentantul, şi în care Radu Ţuculescu a fost prezent în studio ca invitat. Cu această ocazie, el a răspuns cu generozitate întrebarilor tale şi ale Andreei Demirgian referitoare la romanul său Degetele lui Marsias. Ce rol au jucat scriitorii pe care i-am numit până acum, şi alţii pe care nu i-am numit încă, în cariera ta literară şi în ce măsură activitatea de redactor la LiterNet.ro a interferat cu activitatea de scriitor?

R-I.M.: Fără LiterNet aş fi evoluat de 3.14 ori mai lent ca scriitor. Dacă nu de 6.28 ori. LiterNetul mi-a deschis lumea culturală, am învăţat meseria de editor de carte în format digital, a fost prima muncă pe care am făcut-o cu plăcere, fără rezerve, după 33 de ani de carieră. În tandem cu funcţia de redactor la revista editată de acţionari, pe care o făceam deja de 5 ani. Totul s-a condiţionat reciproc. Scriitorii aleşi pentru emisiune au fost promovaţi de mine, evident, pe bază de afinitate, prietenie şi alte fire care s-au ţesut într-o plasă rezilientă. Din păcate emisiunea ascultată de tine e singura care a supravieţuit, o pusesem deoparte pentru mai târziu. Restul s-au pierdut într-o hackereală, pe lângă alte lucruri. LiterNetul a mers însă mai departe. Niciunul dintre scriitorii invitaţi nu mi-a fost model, cu exceptia lui Radu Cosaşu. Am şi alte rădăcini literare, pentru altă întrebare.

L.A.: Cum ţi-a fost Radu Cosaşu model? Şi, evident, care sunt celelalte rădăcini literare?

R–I.M.: Nu model direct. Ci profesor. De educaţie sentimentală, de stilistică, de folosirea inteligenţei şi de alte discipline care „profesionalizează” meseria de cititor. Nu are o influenţă directă asupra stilului meu literar, ci la nivel de background. M-a ajutat, ca publicist şi scriitor, să mă „profesionalizez” ca cinefil şi chiar ca spectator de sport. Fotbal y compris. Filiaţia mea literară, ca feeling şi cromatică a humorului, e de găsit în Leonida Neamţu. Fie hodinit. De la regretatul Ioan Chirilă am furat întorsături de frază, fără să-mi dau seama, savurând ce scria. Căci orice meserie se fură. În fine, mai e o sursă literară, vizibilă în mania de a utiliza, de a abuza chiar de citate neexplicite, care se fitează în fraze, perifraze, referinţe. Cu cât mi se reproşează mai tare, cu atât mai abitir le cultiv. Cred că-mi vine din savoarea filmelor americane, mai ales a comediilor deghizate în drame, în filme de acţiune, în orice gen în afară de comedia propriu-zisă. Americanul moare de plăcere dacă o replică îl trimite la un film care i-a plăcut. M-am contaminat cu microbul ăsta, a găsit în mine pat germinativ, o nişă ecologică fertilă. Am dezvoltat procedeul fără să vreau. Stilul meu nu are nimic construit aprioric. Este un cocktail de procedee pe care le savurez, şi savurez să văd că cititorul le savurează. Scriitorul rim e un homo ludens tipic. Fireşte, imaginea are capcanele ei…

L.A.: Ai folosit deja numele conspirativ, rim, pe care il păstram pentru o acoladă finală; acum, că tot ai adus vorba, ai fi scris dacă nu-l descopereai în tine pe „rim”, acest homo ludens tipic? Şi când l-ai descoperit? Mai devreme sau mai târziu de Glissando? 

R–I.M.: rim nu e descoperirea mea. Chiar tu eşti martoră. Ani de zile mă încăpăţânam aiurea să semnez mesajele pe e-mail r-i.m.. iniţialele mele legale. Pentru că aproximativ 83% din viaţa de până acum am fost chemat doar Radu, şi aşa m-am acceptat a fi. Doar în cele 6 luni de armată, observând în prima zi că mai existau încă doi Radu în pluton, Ţuculescu fiind unul dintre ei, mi-am zis că-s prea mulţi, aşa că am decis să fiu timp de 6 luni elevul Ilarion Munteanu. Cum sunt şi acum pentru foarte puţini, dar foarte aleşi prieteni din ţara Internet. Ba char mă irita când spontan oarecine mi se adresa spunându-mi rim. Îmi părea o neglijenţă. Descoperirea calităţii de siglă, deci de fonem identitar, îi aparţine artistului Liviu Penea, ilustratorul volumelor mele de proză. Din ziua când mi-a relevat adevărul ăsta simplu mi-am asumat sigla şi acum o anume majoritate de aparţinători ai primelor 3 sfere de conexiuni nici nu se gândesc la mine în alţi termeni. Şi dacă tot îţi plac poveştile, să-ţi rezum una. Intrase un personaj, cu câteva luni mai în vârstă decât mine, pe un forum şi tot auzea rim în dreapta, rim în stânga. Cu excepţia a două femei inteligente, care-mi ziceau una „bade”, cealaltă „ilarion”. La urma urmei ce înseamnă rim, încercă omul să mă provoace. Deşi în structura mesajelor de email apare, când emitentul nu vrea să-l ascundă, numele legal în semnătură. Era o provocare directă şi ştii că a răspunde pe loc la provocări e un simptom de infantilism, la care nu vreau să renunţ. Aşa că-i răspund: rim e inversul lui mir, pace în rusă. Omului i-a picat falca. Adica rim înseamnă război? Nu neapărat, deşi îmi place războiul. Dar dacă vrei, rim poate însemna atitudine de luptă. Evident, de a doua zi butada a fost uitată. Semnul identitar câştigase partida per se. În Glissando, deşi scriu mult la persoana întâi, personajul narator a fost de cele mai multe ori fără nume. Cu excepţia primelor două texte, pentru care am fabricat numele caraghios de Moko, o să râzi, numai şi numai ca să pot face calamburul cu un film străvechi, Pepé le Moko, cu Jean Gabin. Recunoscut pe loc de Radu Cosaşu, de la prima lectură. Şi-a surâs sieşi fără să scoată pipa dintre buze.

L.A.: Dacă rim înseamnă atitudine de luptă, fie şi numai într-o butadă pe Internet, există cu siguranţă victorii şi înfrângeri în istoria lui. Care este cea mai importantă înfrângere transformată în victorie? Şi cum se leagă aceasta de faptul că „rim a scris o singură carte, reluată în fiecare dintre volumele sale” – citez din memorie.

R–I.M.: Dacă e vorba de sfera profesională, cel puţin câtă vreme asta a însemnat redactor la LiterNet.ro şi viitor – ale drakku profesii care au revalorificat conceptul proletcultist de muncă voluntară, în sensul de neplătită – atunci trebuie să amintesc blocajul, ani de zile, a cel puţin 3 proiecte: romanul  August-Decembrie al lui Voicu Bugariu, versiunea în cehă a volumului de teatru al lui Ţuculescu şi cea de-a 3-a carte a lui Cosaşu. Din vara lui 2007, de când serviciul Deliei, redactor şef al editurii, nu i-a mai permis sa lucreze, am rămas stingher. Nu numai profesional (eu nu ştiu cum să convertesc un fişier .doc în carte, îs greu de cap), dar mai ales sufleteşte. Proiectele au zăcut, s-a întâmplat ca hiatusul să se suprapună pe o problemă existenţială (amuzant, Voicu m-a sunat când eram la o agenţie unde angajam o oldsitter, ca să zic aşa, pentru maică-mea, fie hodinită)… între timp am fabricat, în condiţii care nu ţin de dimensiunea literară în care se circumscrie conversaţia de faţă, maxima de uz personal „când o problemă ajunge să poată fi interpretată ca un meci de răbdare, îl câştig”. Delia a revenit fulgurant şi a plecat la fel, dar a apucat să finiseze romanul lui Voicu, luându-mi una din pietrele de pe inimă (pentru un ardelean cuvântul dat e mai tare ca legea lui Newton, e imposibil să nu ştii), şi a făcut cartea lui Cosaşu (ilustrată cu har de Liviu Penea), după care am fost apoi nevoiţi s-o punem la frigider, nu intru în amănunte. În fine, căutând în cele 4 zări fostele colege, am dat de 2 fete bune, nu ştiu dacă şi catolice (nu vreau să mă abţin!), de la una am luat nick-ul ca nume pentru personajul pe care-l iubesc cel mai mult din nuvela finală a Trompetistului, cealaltă mi-a promis că se va oocupa de publicarea variantei în cehă a teatrului lui Ţuculescu. Chiar acu’-acu’ rezolv problema de compatibilizare a celor două ediţii. Cartea lui Cosaşu a rămas meci de răbdare. Adaugă maximă încăpăţânare şi vei avea tabloul complet. Cred în steaua mea. Odată şi odată va fi publicată de LiterNet.ro. Care-mi va supravieţui, doar Răzvan e de vârsta progeniturii mele şi e prea bun.

În plan literar, dacă accepţi gluma, aştept cu răbdare (sic), în linişte şi fără panică marea înfrângere, ca să am ce converti în victorie. Humorul ardelenesc merită servit, nu-i aşa?^*

Nu se leagă decât forţat în plan mitologic. Numai dacă ţii neapărat, dar asta nu mai e problema mea, de a considera că rescrierea perpetuă a aceleiaşi cărţi ar fi o muncă de Sisif. Dar comparaţia e riscantă. Vezi jucăuşul ciclu de poeme, care aşteaptă kefful maestrului artist grafic. Că veni vorba, am uitat acum în care din alte cronici fraza citată e confirmată: „rim scrie, fără a se panica, un etern şi unic… palimpsest”.

L.A.: Este răspunsul tău la un comentariu de pe blogul lui Horia Gârbea, referitor la volumul Trompetistul care semăna cu Melchiade: „ca cititor al celor într-adevăr 7 cărţi semnate de sine însuşi, autorul preferă să mărturisească impresia că scrie mereu aceeaşi carte” – citat acum de pe blog. Ai pomenit de „jucăuşul ciclu de poeme”: ce te-a determinat să treci peste declaraţia ta mai veche că nu vei scrie poezie?

R–I.M.: Se vede că psihologic răbdarea mea trebuie să fi atins cote astronomice, ştiindu-se că senilii îşi aduc aminte numai lucruri vechi de 40-50 de ani. Probabil mental cam atât o fi trecut de la apariţia Trompetistului, de vreme ce mi-am amintit – şi am şi găsit fraza cu eternul palimpsest în… prefaţa lui Pavel Azap. Sunt neîntrecut în arta autobăşcăliei…

L.A. Şi… poezia?

R–I.M.: Păi nici n-am prea scris poezie. Tu însăţi ai sugerat constatarea asta foarte delicat, în jumătatea de prefaţă. Ieri, ca să nu mă bucur prea tare de afacerea cu Vremea, m-a sunat maestrul artist pe Skype să-mi spună că după ce 12 cupluri poem-parodie zac la el de 3 luni, a pierdut hârtia cu scenariile pe care le elaborasem împreună în casa lui de poveste. Ca să-l citez din Nikita Sergheevici Hruşciov, care relata o conversaţie pe firul scurt cu Papa Djugashvilli, discuţia a fost dură. Dar rămân regele pisălogilor.

L.A.: Radu-Ilarion Munteanu, ai debutat târziu, la… cât? 55 de ani? Ce semnificaţie a avut acest debut pentru tine?

R.I.M.: Formal l-am depăşit cu 15 ani pe Arghezi şi grupul de la Târgovişte, dar mai ales pe Mircea Horia Simionescu, liderul lor natural. De fapt, mi-am spus odată mai mult că fiecare lucru la timpul lui, precum ouăle roşii la paşti. Asta cu privire la data debutului. Cu privire la debutul în sine am avut şansa să mă înşel. Să vedem dacă intuieşti cum. Tot formal însă, realizezi că facem parte din acelaşi grup select, nu? O spun zâmbind, desigur.

L.A.: Bineînţeles că am recunoscut apartenenţa la un grup, doar că eu nu l-am depăşit încă pe Arghezi. Spune-mi cum te-ai înşelat cu privire la debutul în sine.

R-I.M.: L-ai depăşit cu 8 ani la vârsta debutului. M-am înşelat cu şansa. Glissando adunase cele mai importante contribuţii ale autorului, citite la ce fusese odată cenaclul Joc Secund. Pe care mă simţeam obligat să-l reprezint de vreme ce toţi corifeii erau fie dispăruţi, fie retraşi, fie în lupta pentru existenţă. La care am adăugat textele scrise on purpose după ‘90. Şi am preluat un text al fiului meu, am pieptănat altul căruia i-am fabricat un final logic. Cu asta credeam, în naivitatea mea, că am terminat-o cu proza. Cum cu poezia aveam un tratat de neagresiune mutuală, mai aveam în plan doar 2 cărţi: suma cronicilor sportive, încheiată cu un interviu imaginar, luat de personajul meu fictiv, autorul virtual al cronicilor sportive, suporterului rim. Şi cartea de cinematecă ca urmează să apară acum, ivindu-se din ape, precum imaginea aia din Hunt For Red October. Am lucrat cu osârdie de la prelucrarea tirajului la Glissando cam un an. M-am blocat înaintea nucleului dur al colecţiei de filme. Tarkovski, dar mai ales capodopera Once Upon a Time in America. Am scris, în joacă, un succedaneu al cărţii de cronici. S-a întâmplat să iasă o proză autonomă. Apoi, graţie unui concurs de împrejurări, interfaţa cu lumea forumurilor internautice s-a multiplicat instantaneu în vara lui 2002, graţie unei stranii întâlniri cu o veche prietenă pe Internet. Care mi-a deschis uşa la noesis_ro, dar mai ales la nadir_latent. Unde am regăsit liderii LiterNet.ro Restul a decurs de la sine. De ce am scris următorele 2 proze în 2002? Se vede cu ochiul liber din texte. Parafrazându-l pe Karel Čapek, care pune în gura lui Alexandru, într-o scrisoare către Aristotel, învăţătorul său, cuvintele: „nicio mişcare a mea nu a fost decât urmarea logică a pasului precedent, mi-am propus să-mi închei Campania stabilind graniţa firească a scumpei mele Macedonii pe litoralul chinez”; nu cred că ţi se pare sfruntat. Alexandru a murit în Persia hellenizată. Eu, păstrând absolut toate proporţiile, n-am ajuns nici dincolo de Dunăre. Mai e mult până la Granichos, nu mai vorbesc de Gordium, nu am nicio garanţie a capacităţii mele de a dezlega vreun nod. Am, în schimb, garanţia că speranţa mea de viaţă în momentul ăsta nu mă va duce nici până la Arbella. Dar cred în steaua mea, dacă n-am spus-o o repet, şi mai cred, iraţional, că dacă nu-ţi propui să stabileşti graniţa naturală a scumpei tale Macedonii – ce metaforă sublimă pentru patria interioară de simţire! – pe litoralul chinez, nu ieşi nici măcar din palatul de la Pella. Un proverb chinez spune: „un drum de zece mii de li începe cu un pas”. Mă bucur că atât tu cât şi eu l-am făcut. Eroul unui microbasm şarjat din Trompetist reface drumul marii armate din 1812, parcurge fluierând drumul tancurilor lui Guderian şi nu se opreşte, trecând peste strâmtoarea Behring, decât la poalele Statuii Libertăţii. În fine, nu aveam de gând să-mi dezvălui strategia. Ştiind bine, ca orice ardelean care se respectă, că cea mai eficientă metodă de autosabotaj este să vorbeşti despre tine. E mai rău decât a vinde pielea ursului din pădure. M-ai învins, îţi predau sabia cu onor, dar poate că mi-ai dăruit în schimb exact doza de curaj care îmi lipsea pe cântarul farmaceutic. Rămân imparţial, pe braţul stâng al armurii mele de tinichea e un întreg curcubeu de eşarfe primite în dar de la prinţese din tribună. Cele care contează sunt bine ascunse printre astea.

L.A.: Adaug propria-mi eşarfă, de-mi e îngăduit… şi o aproape ultimă întrebare: cum vei folosi această doză de curaj? Pentru ce noi proiecte?

R-I.M.: Din răspunsurile de până acum rezultă că eu consider ferm că-ţi poţi îngădui orice. Mă simt însă onorat şi primesc eşarfa ta cu reverenţă. Curajul e un combustibil. Ca benzina, motorina, kerosenul. Îl foloseşti pentru orice. Prin natura lucrurilor, care rămâne exterioară teritoriului interviului, eu nu-mi pot face proiecte pe termen lung. E bine aşa. Niciun ardelean nu se gândeşte cum, când, dacă şi de ce va urca creasta de după valea ce se va vedea numai când a ajuns pe creasta pe care o urcă acum. Coroborând, unicul proiect e să ajung… cât mă ţine combustibilul.

L.A.: Şi eu îţi doresc să ajungi. Poţi cuprinde într-un cuvânt unde? Şi la asta… adaugă  întrebarea pe care ai fi dorit să ţi-o pun.

R–I.M.: Tabloul e simplu. Datoria socială mi-am îndeplinit-o, batăr fetele au aşa o autonomie şi o indepedenţă că despre Laruca aflu din presă. Bilă albă. Oricât mi-aş dori să îmbătrânesc alături de Felicia (ai citit dedicaţia la Călătorul de serviciu), nu există acum garanţie. Eu fac din 6 în 6 luni imagerie. Dacă nu a reapărut nimic nou, mai câştig juma’ de an liber de tratament. Dacă, doamne feri, reapare… Timpul trece iute, mai am 2 luni jum’ate până la imageria următoare. Aceleaşi alternative. La toţi pacienţii, din aceeaşi generaţie, majoritatea oţeliţi psihic, remisiunea a fost promptă la întâlnirea după aproximativ un an. Sedinţa continuă, parada o conduc eu, că n-o fi Ostap Bender mai al drakku ca mine. Ăsta e un plan. Al doilea e mai distractiv. În intervalul dintre – 1.5 ani şi – 0.5 ani acuitatea vizuală la singurul ochi valid, cu care mi-am scris cu încăpăţânare toate cărţile (a fost uşor, nu era decât una, tema cu variaţiuni, nu-i aşa?) a scăzut de la 80% la 60%. Tomografia retiniană e lipsită de echivoc. Nu voi avea o evaluare a vitezei de degradare ireductibilă decât prin februarie, cred. Mi-am dat 3 ani ca să învăţ să scriu la microfon. Dacă Radu Ruba poate, eu nu-s mai prost. Tot ce ştiu e că asta e cu totul altă meserie. Oralitatea scrisului meu e din poignet. Aceşti 3 ani, supuşi tocării în „beţişoare de aceeaşi lungime” (Leonida Neamţu), mi i-am programat să învăţ această nouă meserie. Cum se scrie la microfon, încât să iasă literatură şi nu blahblahblah.

Aşadar ai dezlegarea şaradei. Fără benzină, pe jos, şansele să mai trec peste un deal şi o vale sunt rezonabil de mici. Cu un ATV şansele sa trec peste 7 sună acum utopic, dar cinstit şi lucid, dacă-mi pun în balanţă spada liderului gal, adică voinţa manevrată inteligent şi înţelept, nu se ştie. Sigur e că cu ATV-ul trec batăr peste 3.14 văi. Mă rog, nimic nu-i sigur, dar e most probable, ca să revenim la limbajul serios.

Unde să ajung? Păi e lung pământul. Ba e lat…  pe limba mea de contabil batăr la suficiente cărţi încât să conturez un tablou mai coerent şi mai detaliat decât cel pe care l-am oferit până acum.

L.A.: Acum pune-ţi singur întrebarea preferată şi răspunde pentru încheiere.

R-I.M.: La recitirea interviului constat că la capătul turnirului, ca să rămânem în spaţiul metaforei acceptate, Regele şi-a amintit că e ora audienţelor ambasadorilor străini şi a poruncit… trompetistului să trompeţească întreruperea turnirului. Regina şi prinţesele n-au decât să ofere fiecare coroana personală, în vârful lăncilor, ad libitum. La curtea interviurilor tematice e democraţie. Cum o să mă descurc eu când marii campioni n-au fost doborâţi de pe cal, când nici măcar n-am luat o trânteală să am ce converti în victorie, ce combinaţie inteligentă serie-paralel voi utiliza la reverenţa multiplicată în faţa tuturor înaltelor feţe care au mizat, cu culorile proprii, pe braţul meu, deja pică în afara teritoriului interviului. Locul fiecărei culori purtate, acum şi în vecii vecilor, în inima mea, idem. Pe şoptite însă, ţie voi fi silit să-ţi mărturisesc că dacă n-am doborât nici un cavaler, dacă niciunul nu m-a doborât, arta conversaţiei tale depăşeşte larg experienţa mea în materie. Ai scos de la mine mai mult decât îmi propusesem să dau, în mai mare măsură decât am scos eu suplimentar de la subiecţii mei, cât or fi de mulţi. Ba chiar ai utilizat fragmente pe care le pusesem sub egida off the record. Fair play e să accept inserarea lor, e interviul tău. Bazat pe cele de mai sus, renunţ, ca formă de a recunoaşte eficieţa ta profesională, la completarea, ab meo angulo, a portretului subiectului, prin subterfugiul autoîntrebării. Subiectul trebuie să apară aşa cum l-ai văzut tu, determinându-l să răspundă dincolo de tehnica ironică a datului pe după migdal. Îţi mulţumesc.