ORELE PĂIANJENULUI

Cum 1 iulie e o aniversare personală şi cum n-am mai inserat de foarte mult timp o proză pe blog, iată una străveche. De un sfert de veac. Incorporată în străvechiul volum de début, apărut în primele zole ale noului mileniu.

ORELE PĂIANJENULUI

            Stau la biroul meu şi citesc şarja amicală pe care mi-a dedicat-o Armanda, eleva mea preferată. Profesorul de chimie din paginile ei descinde, parcă, dintr–un scheci TV de dumi-nică dupăamiază. Sunt acolo toat e elementele tradiţionale, de la Twain, la D.D.Părtrăşcanu, trecând, puţin, pe lângă Courte-line. Nu–i nevoie ca Armanda să–i fi citit pe ultimii doi, nici să ştie cu ce erou al clase muncitoare se înrudeşte unul dintre ei, orinde s–ar afla, ea sau eroul.

            La drakku, iar bat câmpii. Ceaiul s–a răcit, muntele de teze aşteaptă cheful domnului (profesor), ţigara a sfrşit prin a se transforma într–un cilindru delicat de cenuşă lustruită, mu-cul filtrului a balansat pe marginea farfurioarei. În primul moment, cilindrul de cenuşă nu s–a rupt, cătând spre tavan, ca o piesă de artilerie. A cui? Probabil, a piticilor care–mi tropăie avan prin mintea ce nici nu se poate concentra la imperativele cotidianului, nici nu se lasă cu totul dusă de tarantela asoci-aţiilor memoriei. Ceva fâşâie, discret. Din babilonia de hârtii ce tronează, indiferent, pe birou, apare un păianjen. “Araignée du matin – chagrin, araignée du jour – amour, araignée du soir – espoir”,se insinuează printre refrenele bruhaha–ului (probabil, proustian !), pe care le miaună piticii din cpul meu. Bună dimi-neaţa, domnule profesor ! (Oriunde te–ai afla…)

            Bătaie în uşă. Come În ! “Eu am plecat. Vrei ceva?” “Ziarul, dacă nu te superi.” “Vezi, că ai şedinţă la şcoală la şase, la Marele Tău Roşcat.” “Mâr–mâr–mâr” “Si ce dacâ–i meci internaţional, în definitiv, dirigul lui nu–i un găgăuţă, din mafia ta? Ce, tu nu i–ai chemat pe părinţi în ziua concertului lu’ Maicăl Gekson? Să te duci, da? Barim, dacă e să–l exmatriculeze, să aflăm şi noi, dinainte.” “Bine, bine.” “Pa, ne vedem deseară.” Uşa se închide destul de uşor, totuşi, cilindrul de cenuşă se deplasează infim, din echilibrul lui delicat şi se fracturează pe marginea farfurioarei de ceai. Să fim serioşi, domnilor preşedinţi, nu şarja amicală a elevei mele preferate mi –a declanşat valul asociaţiilor memoriei, ba, dacă stau să mă gândesc (nu mult, să nu mă zdruncin), lectura amuzantă abia m –a ajutat să reflectez. De câteva zile mi se repetă un vis, cu variaţii inerente. Sunt în mijlocul unui lan de porumb. Unul, mai ghiduş, dintre piticii din capul meu zice că lanul e, de fapt, de secară, dar e deghizat în lan de porumb. Îl las să zică ce vrea muşchii lui (Na ! Că iar mă trezesc vorbind ca împieliţaţii ale căror teze n–am chef să le corectez) şi realizez, puţin derutat, că în vis nu se întâmplă nimic. Stau în lan, sau mă plimb, lejer, tulpinile aci mă depăşesc, aci pot scoate capul, până nu de-parte,mai bat eun vânticel care–mi resfiră părul cam lung, mai stă, de se face o linişte, despre care nu pot spune altceva, decât că–i ascuţită, chiar dacă expresia mă cam zgârie şi pe mine la ureche. Da–i aşa o linişte, de parcă ar trebui să auzi o şoaptă, care, iată, nu vine. Poate întârzie. Până aici, nimic ieşit din co-mun, vise banale, chiar rutiniere, cine ar avea timp să-şi amintească de ele, când are de făcut rost de un Dewar, în locul celui spart în laborator, de ochiosul dintr–a X–a F, care–i campion la Go. Mai ciudat e că, de câteva zile am devenir conştient de faptul că, în contextul visului, eu nu am nici o condiţionare anterioară, nu am ajuns acolo de undeva, nu mă duc niciunde, chiar lanul nu pare a fi al cuiva, mai puţin al meu decât al oricui, în sfârşit, dincolo de faptul că mă aflu acolo şi nu se întâmplă nimic, nu mai e chiar nimic. Scena, aşa statică, e ruptă din orice context. Nici asta n–ar fi neapărat în afara obiceiului viselor, atâta cât îţI poţI da seama într–o (mai mult de) jumătate de viaţă de om, în care, de cele mai multe ori, n– ai apucat să-ţi aminteşti ce–ai visat, orinude te–ai afla. Dar, când se repetă cu o (până acum) blândă tenacitate, de la un timp începi să observi, fie că ai refelexe analitice, fie că nu. Totul pare a fi ca şi când s–ar intenţiona transmiterea unui mesaj şi se pregăteşte, cu grijă, terenul, atâta cât îl poate duce, pe un profesor de chimie, imaginaţia lui, departe de a fi debor-dantă. Nu ştiu de ce mă aştept ca, într–unul dintre episoadele următoare, să aud oapte care vin, nu se ştie de unde (greu de închipuit mediu mai propice pentru asta decât un lan de porumb, nu?), sau să am oarece viziuni, sau şi un a şi alta. În sfârşit, n–aş crede că mai poat edura mult pă să se întâmple ceva, ceva care merită să–i dai importanţa cuvenită şi nu i-ai fi dat–o, dacă spunea, pur şi simplu, de la început, ce avea de spus. Se pare că mesajele pe care le primeşti prin intermediul viselor nu dispun de regie, de mizanscenă, vin, pur şi simplu, pe neaşteptate şi te anunţă, iar tu poţi, mai mult sau mai puţin, să le interpretezi. Cel puţin, aşa afirmă toţi cei care se pricep la vise. Numai că, eu nu mă pricep. Am, prin urmare, o mai mare libertate de interpretare. Desigur, poţi avea 273 de motive pen-tru a nu avea chef să corectezi un munte de teze, dintre care, poate că cel mai serios ar fi că n–ai chef pur şi simplu, fără nici un motiv. Ori, eu m–am trezit cu o intensă lipsă de chef cu obiect multiplu, chiar cumva nedefinit (să nu-mi spuneţi că n– aţi avut niciodată asemenea zile, domnilor preşedinţi, oriunde v–aţi afla). Obişnuit fiind, ca orice om cu armata făcută, să nu prea ţin seama de lipsa de chef, am apelat la elementele mini-male ale regiei cutumiere (ceaiul, ţigara, mormăitul).

            Aşa că mă văd obligat să admit că, cel mai mult nu ştiu de ce textul Armandei, care n–are nici o legătură cu lanul meu de porumb, mă detrmină acuma să mă gândesc atâta la acesta din urmă, nu ştiu nici atât de ce am deschis mai întâi caietul ei, în care, în loc de teză zâmbea textul cu pricina, ca să nu mai spun că nu ştiu chiar de loc de ce o fată subţirică şi sobră, care zâmbeşte de vre–o două ori pe an şi n–am prins–o niciodată râzând, comite o proză scurtă, vag satirică, o şarjă amicală, uşor naivă, dar dovedind o anume îndemânare a exprimării pentru generatia ei, în caietul de teze, sub titlul evident ironic, caligrafiat şcolăreşte “Lucrare scrisă la chimie pe trimestrul II”.

            Dar aşa nu ajungem nicăieri. Se pare că, pentru moment, nu ne putem reface potenţialul de reflecţie decât co-rectând, la drakku, tezele astea. Ia să vedem, ce gândeşte elevul suveran?

            …

            Uşor înghesuit în spatele ultimului vagon al tramvaiului de periferie, încerc, fără succes să–mi scot ziarul, pe care, totuşi, mi l-am cumpărat şi eu, din servieta plină cu teze, când văd, peste umărul individului mărunţel şi foarte solid, din faţa mea, prima pagină a aceluiaş  ziar. Inainte să apuc să mă mir că –l mai cumpără cineva în cartierul ăsta, îmi atrage atenţie poza color, clară, ca de obicei, imediat sub titlu. În poză, un banal lan de porumb. Să nu mă–ntrebaţi, domnilor preşedinţi, pe ce mă bazez, când sunt aşa de sigur că nu poate fi decât lanul meu. Pe frontispiciu, între vigneta posterului de pe ultima pagină şi maxima zilei, culese cu italice groase, următoarele cuvinte, pe care le silabisesc întretăiat : “Profesorul dispărut fusese văzut intrând în acest lan (pag 5)”. Individul mişcă mereu ziarul. Pentru o clipă am impresia, speranţa chiar, că va face rocada fasciculelor şi voi vedea pagina 5, dar omul împachetează ziarul, tramvaiul se opreşte în staţie şi el coboară în ciuda protestelor platonice ale unui snop de femei, care, pe semne, ieşiseră din schimb. Şi care–mi blochează uşa, ca şi orice mişcare, de altfel. Nici nu aş avea loc să mă gândesc să scot şi eu ziarul ăla. Mă resemnez. Ca să–mi deturnez frustrarea şi ca să şi treacă timpul mai repede, până la staţia mea, îmi fluier în minte o melodie. În aşa fel încât, undeva, într –un fundal al minţii, sunt conştient şi de textul acesteia. Melodia, destul de sofisticată, ca să mă mir că îi pot controla volutele. Probabil, dacr fi cu voce explicită mi–ar fi mult mai greu. De altfel, niciodată până atunci nu fusesem în stare s–o reproduc activ. În textul ei, Adriano Celentano povesteşte cum citeşte el ziarul şi–i sfătuieşte pe ragazzi care–l ascultă să nu se înspăimânte de grozăviile citite, cine ştie de câţi ani o fi ziarul ăla. Apoi se uită la dată. “E di oggi”. Tramvaiul opreşte la staţia mea. Mă strecor şi scot ziarul, încă pe refugiu. Din poza de pe prima pagină, zâmbeşte actorul american Kevin Costner. Iar textul de pe frontispiciu salută nesperatul succes al echipei naţionale de base–ball, în ciuda absolutei lipse a oricărei tradiţii. Nu mai înţeleg nimic. Mă uit la dată. E de azi. Mă uit la ceas. Calendarul ceasului arată data de azi. Ora e şi ea cea aşteptată, în jurul mijlocului zilei. A trecut dimineaţa şi n–am avut nici un necaz. E, deci, ora pentru dragoste?  Sau pentru iubire? Grecii, doxarii, aveau, au chiar, agapé şi eros, francezii, altfel subtili, au doar amour. Urc treptele roase ale scării. În laboratorul de chimie, în aşteptarea tezelor, s–o fi punând la cale o farsă nevinovată.  După amiază am şedinţă, la şcoala Marelui meu Roşcat. Îmi aduc aminte, parcă, vag, că filmul pe care mă bate el la cap, de câteva săptămâni, e cu Kevin Costner. Dar, de ce oare mă tot bate la cap? Parcă zicea ceva de base–ball? Nu, de base–ball am citit în ziarul de azi. Sau nu, iar bat câmpii, în ziarul de azi am citit ceva despre dispariţia unui profesor. Intr–un lan de porumb. Intr–un lan de porumb? Piticilor, dragii moşului, stand by, faceţi lineşte. Trebuie să intru în mintea mea.

…

            Am în faţă uşa laboratorului. Se aud chitare şi voci. Deschid uşa. bună ziua. Să nu–mi spuneţi că noua voastră formaţie se cheamă Turnesol. Ba’tocmai ! Da’cum aţi ghicit? Si de panourile alea, în culorile hârtiei de pH, cuplate la orga de lumini, ce ziceţI? Zic că vă propun o pauză în creaţie. Unii dintre voi o să aibă probleme. Rosetti, poftim, ai un colet. Dar nu te grăbi să le–mparţi. Celor care ştiu că au probleme, le ofer o şansă. Inainte de aflarea notelor la teză, în şapte minute, cel mult, pa maximum o pagină de caiet, nu studenţesc, îmi argumentaţi de ce chimia e cea mai frumoasă materie. Orice caterincă, gargară, orice mostră de limbaj de rumeguş vă scoate din joc. Testul e voluntar, rezultatele obligatorii, odată accep-tat. Fireşte că aprecierea îmi aparţine. I make the rules. Go !

            Mă duc la geam. În curte se joacă, fireşte, baschet. Mai am exact şapte minute până să mă decid pe ce speranţă să mizez în seara asta.

                                               25 octombrie 1994