CÂTE CEVA DESPRE PROPAGANDĂ

Vremea cronicilor va reveni. Deocamdată cred că am datoria de a aborda subiecte critice. Care cer luciditate, logică, putere de analiză. Dumnezeu nu mi le-a dat degeaba. Nici imunitatea mentală. A nu le folosi pentru a denunţa mecanismul distructiv global, ar fi nu doar o laşitate, nu doar iresponsabilitate, ar fi un păcat. E un cuvânt cu totul inedit în discursul meu. Chiar am fost surprins că mi-a venit. Dar… doar în prima secundă. De la a doua, am realizat ca era inevitabilă intrarea cuvântului în vocabularul meu.

Ofensiva furioasă a globalismului neomarxist împotriva dimensiunii fundamental creştine a civilizaţiei căreia, ne place – nu ne place, îi aparţinem, nu poate declanşa ca reacţie a unei plaje foarte largi de oameni, decât o mişcare de apropiere de această dimensiune creştină. Nici pe departe doar a celor dotaţi natural cu spirit de contradicţie. Nici pe departe dotaţi doar cu imunitate mentală, uzul raţiunii, exerciţiul logic. E de ajuns bunul simt elementar. Nu e deloc cazul să fac apel la propria condiţie. Chiar ca liber credincios (termen preluat de la un extrem de inteligent şi întelept prieten evreu), nu m-aş fi putut imagina cu nici 30 de ani în urmă asimilând şi folosind un termen creştin suspectabil de bigotism. Faptul că l-am asimilat şi-l folosesc e o măsură a conştientizării gradului ultradistructiv de actiune a mişcării globaliste neomarxiste. Al cărei instrument e filoxera corectitudinii politice.

În treacăt, cunosc persoane extrem de onorabile, inteligente, culte, care populează mişcarea globalistă. Şi n-am absolut nici o problemă de comunicare cu ei. Există, în alte cuvinte, zone comune largi. E de ajuns să fie evitate zonele în care e imposibil să cădem de acord. Dar asta e cu totul neesenţial.

Subiectul acestui articol e, în mare, propaganda. Dar cu precădere influenţa supracomunicării asupra exploziei propagandei. Să apelăm la Wikipedia, ca un aide memoire. Termenul originează în Congregatio de Propaganda Fide, înfiinţată în 1622. Dar propagandă, avant la lettre se face din antichitate. Autorii neidentificaţi ai articolului din Wikipedia consideră Eneida lui Virgiliu ca propagndă. Nu doar proimperială. Operă de comandă e oricum. Dar substratul e subtil. Eroul scăpat cu viaţă din Troia distrusă, considerat întemeietorul latinitaţii romane, era fiul zeiţei Afrodita cu muritorul Anchyses. Dar, născută, conform legendei, din spuma mării şi sămânţa lui Uranus, face parte dintr-un eşalon zeiesc mai vechi decât Zeus, regele Olimpului. Deşi romanii, cucerind Grecia cu aproape 2 secole înainte de Octavian August, preluaseră întregul panteon olimpian, redenumind zeii. Dece am subliniat procedeul poetului latin? Tocmai deoarece consider că inventarea, pe baza legendelor şi a poemelor homerice, a unei origini mai vechi a Romei lui August e un act de propagandă, care poleieşte nucleul poemului epic virgilian: loialitatea faţă de familie, imperiu şi zeii acestuia.

Acelaşi autor neasumat care descrie propaganda pe wikipedia precizează condiţiile eficacităţii (nu eficienţei!) propagandei: continuitatea (pentru a nu lăsa publicului ţintă timp de trezire), simfonia (utilizarea simultană – şi coordonată, zic eu – a tuturor canalelor la dispoziţia propagandistului), partizanatul (niciodată 2 pdv concurente), afirmativă, dar nu şi documentată. Penultimul principiu e analizat de Alexis de Toqueville. Iar cu un secol în urmă, Gustave Le Bon completa analiza, cu un principiu psihologic între timp consacrat: Este mult mai ușor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credința în puterea sa și lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranță și un orgoliu excesive.

Propaganda este, aşadar, una din funcţiile esenţiale ale oricărui sistem de putere. Augustus a intuit-o, cu privire la Imperiul Roman. Pe care, de fapt după peste 7 secole ab urbe condita, l-a întemeiat. Biserica romano-catolică n-ar f putut funcţiona fă a fi ea însăşi, un sistem de putere. Am selectat cele 2 exemple nu doar deoarece au avut acelaşi centru gravitaţional. Dar lucrurile îşi schimbă natura când sistemul de putere are o natură totalitară. Cum mă feresc de insolubila polemică cine-a fost mai mare criminal, Stalin sau Hitler (pe care o expediez cu butada, acoperită statistic, Pol Pot), socot util a diferenţia, în contextul subiectulul analizei, între propaganda imperiului ruso-bolşevic, reprezentat de trioul Troţky-Lenin-Stalin şi cea a celui de-al treilea Reich. În primul caz, funcţia propagandei a fost amestecată cu cea a sistemului de control: corpul politrucilor. De la pluton, la Politburo. Trecem cu vederea sistemul Gulag, funcţia propagandistică a acestuia a fost ecranată de teroare. Pe când concepţia despre propgandă a sistemului nazi^* a fost de-a dreptul gospodărească. A existat un minister al propagandei. Să remarcăm că cei mai mulţi lideri nazişti din primul esalon au fost nişte imbecili. Singurii inteligenţi au fost arhitectul Albert Speer (care s-a lăsat, voit sau nu, n-o să aflam niciodată, manipulat de Werner Heisemberg şi l-a convins pe Hitler că Germania era incapabilă să realizeze, în 1942, arma nucelară. Încât proiectul Uranverein a fost deturnat pe linie secundară) şi dr. Joseph Goebbels. Nu-i pomenimaici pe amiralul Canaris şi pe generalul Walter Schellenberg, la fel de inteligenţi, dar în afara liniei noastre de analiză.  

Pentru a evita orice confuzie a cititorilor mai puţin informaţi (cititorii mei, oricât de puţini ar fi, nu sunt neinformaţi), la lectura aprecierii dr. Goebbels ca inteligent, precizez fără echivoc că acesta a fost poate cel mai sinistru lider nazist, geniu rău al führerului. Antisemit la extrem, susţinător à outrance atât a NSDAP (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Germania, prescurtat nazi, denumire oficială), cât si al războiului fără limite. Dar aici nu-l analizăm dpdv moral, ci al managementului propagandei. Nimic nu-i împiedică pe criminali, mai mari sau mai mici, să fie, unii dintre ei, inteligenţi.

Dr. Goebbels n-a avut la dispoziţie numai presa scrisă şi radiofonică. Ci întreaga cultură, prin intermediul unui organism creat de el. generaţiile care erau mature înainte de 22 decembrie 89 cunosc sistemul totalitar din cultură. Nu am informaţii despre disidenţă, nici despre şopârlism în Germania nazistă, dar chiar la nivelul ultrageneral, ultrarezumativ, al documentării accesibile, se poate presupune că nici nu existau. În asemenea condiţii, eficacitatea propagandei ministrului de resort e cel puţin discutabilă. În general eficacitatea propagandei prosistem într-unul totalitar e discutabilă.

Până de curând. Nu după generalizarea accesului la internet. Ci după inventarea şi generalizarea reţelelor zise de socializare. Adică de cca 15 ani. Ceea ce, preluînd termenul folosit de un profesor universitar, numesc supracomunicarea. Dece supra? Deoarece accesibilitatea interconexiunilor a depăşit brusc şi cu multe ordine de mărime capacitatea umană de adaptare la această realitate.

Propaganda să zicem clasică foloseşte un amestec abil de adevăr cu minciună. Principiile formulate de autorul articolului minienciclopedic depre propagandă nu spune pe şleau acest aspect esenţial. Care e esenţa propagandei. Propaganda actuală n-are cum să procedeze altfel. Diferenţa e megadialectică. Multiplicarea dincolo de orice măsură umană a comunicării, coroborată cu lipsa endemică de pregătire, de adaptare, a masei umane cu acces la internet livrează această masă la disopziţia propagandei.  

Înainte de a analiza, oricât de primar, fenomenul, să nu uităm un efect pervers al cunoaşterii umane. Nu există nici o singură invenţie, sau hai să-i spunem facilitate tehnologică, fără efectul ei pervers. Poate cu excepţia roţii. Focul ameliorează confortul în mediul rece, ameliorează prepararea hranei, a oferit prelucrarea argilei, apoi a metalelor. Dar produce şii ncendii. Mitul lui Prometeu e poetic, romantic chiar. Dar gelozia zeilor poate fi şi un pretext pentru a-l acuza pe erou de doza inerentă de iresponsabilitate. Poate singurul inventator care şi-a manifestat responsabilitatea institutional a fost Alfred Nobel. Dar stabilizarea nitroglicerinei cu material poros inert, care a dat dinamita, e demult depăşită. Au apărut zeci, dacă nu sute de exlozibili, de care inginerul suedez nu mai e responsabil.

Selectez doar 2 invenţii majore cu efecte perverse. Chimiştii credeau că-l apucaseră pe Dumnezeu de picior cu clorofluorocarbonii. Substanţe ideal de inerte. Nu reacţionau cu mimic. Abia după generalizarea utilizării lor industriale s-a văzut că reacţionau cu ozonul. Cum, deşi molecule volumnoase, freonii sunt maiuşori ca aerul, migrează spre straturile supioare ale atmosferei. Unde întâlnesc ozonul. De unde subţierea stratului acestei molecule. Şi cum stratul de ozon filtrează zona ultravioletă a radiaţiei solare…

Dar agresiunea freonilor asupra stratului e ozon, oricât de periculoasă, e o bagatelă pe lângă efectele supracomunicării. Dezechilibrul între nivelul mediu de instruire şi multiplicarea posibilităţilor de contact duce inevitabil la scăderea, în continuare, a acestui nivel de instruire/informare. Multiplicarea posibilităţilor de exprimare stimulează părerismul. Ca urmare, suma informaţiilor disponibile creşte. Confuzua creşte inerent odată cu asta. Pareriştii pafarişti devin mai pafarişti. Dar, nu-i nimic de făcut. Restricţiile utilizării internetului în Korea de Nord şi, partial, în China continentală, nu sunt în nici un caz o soluţie. Faptul că informaţia de calitate (cu autenticitate garantată si verificată) costă nu împiedică părerismul să se manifeste. Pur şi simplu efectul pervers de alienare e un cost inerent al disponibilitaţii supracomunicării. Cumva precum disiparea energiei ca urmare a funcţionării oricărui ciclu termic. Cu diferenţa că fenomenul comparativ e exprimat de principiul al doilea al termodinamicii, iar pentru efectele perverse nu există (încă) legi rguroase care să le exprime.

Toate astea chiar fără propagandă. Efectul nu pervers, cu de-a dreptul malefic al propagandei vine pe deasupra. E başca, ar spune Conu’ Leonida.

Propaganda în lumea transatlantică a început, de fapt, în ultima parte a anilor 80 şi prima parte a anilor 90. În mediul universitar. Unde s-a plămădit conceptul corectotudinii politice. Odată cu preşedinţia fostului hippy Clinton, din laboratoarele mediului universitar, conceptul s-a generalizat în mediul Partidului Democrat. Trecând peste mandatul lui Bush jr. un personaj şters, fără personalitate şi viziune, nevoit să facă faţă şocului 9/11, cei 16 ani de administraţie democrată (liberală în jargon american) Clinton & Barack Hussein Obama au avut ca efect nu doar înstăpânirea deep state (structură numită Shadow Pover de David Horowitz). În spatele căreia şade cel mai  mare speculator de bursă din toate timpurile, George Soros (născut Schwartz György, la Budapesta). Filoxera corectitudini politice a făcut un salt peste Atlantic, iar acum functionează ca formulă totalitară în ceea ce numesc, cu humor amar, Uniunea Sovietică Europeană.

Natura totalitară a corectitudinii politice era evidentă pentru indivizii dotaţ cu imunitate mentală încă dinainte de a ieşi din laboratoarele universitare, cu cca 30 de ani în urmă. Dar abia de curând tabloul de ansamblu a devenit vizibil. PC e doar unealta. Instrumentul. Dar al cui? Eticheta metaforică a lui David Horowitz are defectul că sună academic. E, în altecuvinte, mai greu de asimilat de marele public. Se conturează progresiv o mişcare: globalismul neomarxist sau progresist.

Dacă în spaţiul de origine al neomarxismului propaganda funcţionat eficace şi eficient, repectând principiile precizate mai sus, în special simfonicitatea, încă dinaintea exploziei supracomunicării, nu am date amănunţite la nivel punctual. Dar am, har cerului, date aproape complete la nivelul ţării mele. Pentru a le identifica, să revenim o clipă la nivelul maxim de observaţie, în spaţiu şi timp.

Fără a lua drept absolut articolul de tip minienciclopedic din Wikipedia, am reţinut elementele cu care sunt de acord. De acord că Eneida lui virgiliu e un act de propagandă. Cui se adresează? Nu doar alfabetizaţilor, ci publicului cu un nivel decent de cultură. Să nu uităm că educaţia, în spiritul cultului familiei, primatului Romei şi al zeilor, în familiile de patricieni, era apanajul sclavilor. De regulă greci şi culţi. De acord şi cu natura propagandistică a misionarismului. Dar misionarii răspândeau întâi de toate morala creştină. A cărei umanitate e incontestabilă. Ei nu erau agenţii Bisericii Catolice ca sistem de putere (alte structuri aveau funcţia asta inerentă), iar buna lor credinţă era chiar baza selecţiei lor. Până aici, propaganda a jucat un rol prepondetent pozitiv. Rolul a devenit negativ odată cu sistemele megatotalitare. Din negativitate a făcut parte integrantă natura atee atât a bolşevismului, cât ş a nazismului. Menţin speranţa că ateii actuali nu vor considera sublinerea unui fapt arhicunoscut ca o oafensa la adresa lor.

Să reţinem succesul, inclusiv datorat propagandei, al neomarxismului globalist înainte de generalizarea supracomuncării. Dar efectul acesteia devine implacabil.

Ce diferă esenţial la propaganda prin supracomunicare strategică (folosirea intensivă a retelelor de socializare). Poate există analişti care vor fi observat, dar eventualele lor observaţii n-au ajuns la mine. Până la folosirea reţelelor de socializare, interactivitatea agenţilor de propagandă a fost minoră spre neglijabilă. Fie prin politruci (militari şi civili), fie prin structurile ministerului lui Goebbels. Îndesirea comunicării, proprie laturii internautice, declaşează un fenomen al cărui mecanism funcţionează ca o extensie a principiului lui Huygens în fizica ondulatorie. Fiecare punct material atins de un front de undă devine centru de oscilaţie autonom şi coerent. Un staff de zeci de postaci care propagă ideologia globalist-neomarxistă determină activizarea multor mii de indivizi de bună credinţă, cu imunitate mentală precară, deci creduli. Aceştia vor convinge, la rândul lor, pe încă foarte mulţi alţi indivizi omologi. Acuma sigur că exercitarea funcţiei propagandistice de către politruci condusese la un anume efect de multiplicare. Dar unul slab. Cetăţeanul sovietic învăţase să-şi ţină gura, iar fiecare individ era ţinta unui singur politruc. Ma rog, statistic să spunem 1.1 în medie. Pe când realitatea comunicaţională actuală, un individ conectat la o reţea de socializare e ţinta unui număr extrem de mare de mesaje propagandistice. Individul mediu standard, dotat cu un spirit critic precar, n-are nici  şansă.

Desigur, aceia dintre eventualii cititori care, din anumite motive (ca să nu ratez ocazia de a-l cita pe prietenul meu Forrest Gump) îmi vor cere dovezi. Observarea pe termen semnifictiv a fenomenului îmi oferă unul elocvent. Oameni foarte diferiţi, din foarte multe pdv, de la care te aştepţi să formuleze fie şi opinii asimilate prin propagandă, în mod diferit, emit expresii strict identice. Probabilitatea identităţii ideilor emise de aceşti onorabili energumeni e neglijabilă spre nulă. Logic, identitatea extinsă a formulării presupuselor convingeri individuale, nu exprimă rezultatul unui proces, tot individual, de reflexie. Ci preluarea automată a mesajului propagandistic. E firest fenomenul? Fără îndoială. Spuneam că individul mediu standard bombardat cu asupră de măsură de nenumărate mesaje repetitive, care respectă principiile propagandei citate la începutul articolului n-are nici o şansă. Dar este el 100% exonerat de răspundere morală? Da şi nu. Da, până la punctul la care mesajul propagandistic l-ar îndemna, ca pe cititorul Eneidei, să respecte, de pildă, valorile ancestrale ale familiei. Sau ale moralei creştine (ne referim rinexemplaritate la primele 2 mari epoci ale propagandei). Dar ce propagă cu precădere şi, repet, cu asupră de măsură, propaganda globalistă neomarxistă? Trecem peste mărunţişuri care susţin, cu stâlcită logică, dictatura minorităţilor. Pentru a pune reflectorul pe esenţial. Această neopropagandă propagă URA! Nu ma e vorba doar de atacarea virotică a celulei sociale fundamentale, validată darwinist, familia. Nu e de ajuns. Nenumăraţi oameni de bună credinţă ajung, graţie extensiei psihosociale a principiului lui Huygens, nu doar să asiieze ura. Ci s-o propage. Intelectuali culţi ajung să se exprime preamărind… plăcuţele suedeze! Alienarea a atns deja un nivel critic. Dupa abia 15 ani de supracomunicare.

Fenomenul va continua să se amplifice. După legile imuabile ale naturii, după extensia lor psihosocială, după un timp determinat, o limită de rezistenţă a ţesutului social va fi depăşită. Şi ceva se va rupe.

Şi pentru a enerva preopinenţii, socot că finalul adecvat e un fragment din Pă(ş)unescu. Din memorie: Fiindcă naşteţi copii, apăraţi-i luptând. / Doborâti monştrii vii / ce de-un veac de vecii / dolii pun pe Pământ…