O VIAŢĂ DE SUPORTER

Iată că s-au adunat 61 de ani în meseria de suporter. Număr anii de doar câţiva. Până acum nu-mi pusesem problema unei date anume. Mă refeream doar la momentul care mi-a deschis ochii în fotbal. Ideea de a defini un moment al acestui big bang sui generis mi-a venit cu 10 zile în urmă. Pe 7 iunie echipa mea de suflet împlinea 72 de ani. Nu contează implicarea inoportună, distructivă şi provocatoare de confuzii a armatei. E adevărat, 51 de ani armata a patronat echipa. Dar în 1998 echipa a devenit independentă, odată cu profesionalizarea ei. Chiar dacă structurile manageriale au rămas populate de generali. Deizia UEFA era limpede. Gata cu echipele departamentale în fotbalul profesionist de sub egida forului european. Nu discutăm aici de Rapid şi Dinamo, care au procedat similar, desprinzându-se de cluburile departamentale. Dece 7 iunie e o bornă a intervelului de la care se numără anii de vechime? Se va vedea mai jos. Cealaltă bornă e, de fapt, momentul big bangului.

Până la care mai jucam fotbal, cu băieţii, fără ca jocul să fie prima preferinţă. Primul cartier de blocuri al orăşelului natal era situat de-a lungul străzii principale, de-a lungul Văii, ce ducea din zona confluenţei celor 2 Jiuri până aproape de izvoarele celui apusean. Spaţiul dintre primele blocuri la extremitatea vestică a fâşiei avea formă pătrată, bordat de alei paralele cu blocurile. De ajuns ca noi, băieţii, să le considerăm o pistă de atletism. Nisipul strâns între scânduri, în beneficiul unui minişantier local, juca firesc rolul gropii cu nisip. Deloc de mirare, atletismul ocupa primul loc în preferinţele sportive ale faunei băieţeşti. Fotbalul venea doau după tenisul cu piciorul, inventat spontan. Pe care nici echipa locală de seniori nu-l practica. Totul amestecat cu jocurile standard ale copilăriei. De fotbalul mare habar n-aveam, cum spun. Echipa armatei luase fiinţă pe 7 iunie 1947, când armata mai era încă regală.

În anul ăla, 1958, echipa armatei pierduse titlul la golaveraj, în favoarea Petrolului Ploieşti. Cum în grupul de adulţi care gravita cumva în jurul buricului meu, familia unui Cantacuzin autentic conţinea trei surori ploieştence, iar bărbaţii erau unanimi în a destesta armata, începutul verii fusese sărbătoresc. Gică contra nativ, din instinct, înregistrasem vag o atitudine opoziţionistă. Dar fotbalul tot nu mă interesa. Dar dezinteresul n-avea să mai dureze mult. Familia cumpăra săptămânalul Magazin. Pe care-l citeam, alături de Scânteia Pioneirului (sic) da capo al fine. Trebuie să fi fost începutul lui iulie, când m-a electrocutat poza unui tânăr negru pe prima pagină. Legenda pozei spunea că nu avea 18 ani împliniţi, dar fusese desemnat cel mai bun jucător al turneului final al Campionatului Mondial de fotbal din Suedia. Am zis iulie, căci peste zeci de ani aveam să văd că acea finală se jucase pe Rasunda Stadion, pe 29 iunie. Am devenit instantaneu suporterul selecao. Echipa naţională a Braziliei. Cum sunt sunt şi azi. Fotbalul a devenit, tot instantaneu, universul paralel cu cel marcat de revista lunară Ştiinţă şi Tehnică şi mai ales de suplimentul săptamânal al acestia, colecţia care disemninase microbul SciFi (terman asumat peste alte zeci de ani). Cum prima carte primită ca dar aniversar, la 7 ani, fusese Insua misteriosă, colecţia avusese un rol amplificator, cumva asemănător pozei lui Pele.

Începusem să chiulesc, din toamnă, de la geografie (pe care o cunoşteam graţie lui Jules Verne), ca să-mi cumpăr fosta şi viitoarea Gazetă a sporturilor. Aşa am devenit, întâmplător dar tpt pe vecie, suporterul culorilor ner-azzure ale Interului milanez. Căci condiţia de Gică contra a funcţionat mai lent. Nu mult, câteva luni. Dar mai temeinic. Aşadar am devenit suporterul CCA. După nici 4 ani, echipa şi-a schimbat numele. Cu puţin înainte, apăruse romanul Unsprezece, de Eugen Barbu, fie odihnit. Un roman despre o echipă de fotbal, pentru un grup de adolescenţi provinciali e, prin definiţie, o prăjitură. Pentru suporterul care devenisem, ar fi fost, poate, de aşteptat, să fie proporţional mai mult. Dar… nu era nici Insula misterioasă, nici Nebuloasa din Andromeda. Est modus in rebus. Totuşi efectul a fost exploziv. Faptul că echipa ce devenise de suflet lua numele echipei din roman era un semn că alesesem bine. Simpatia pentru Inter rămânea anterioară, ca opţiune, avea să fie la fel de neschimbată, dar la intensitate… academică.

Iar în aceeaşi început de vară, Brazilia, al cărei suporter nu aveam cum să nu rămân, a câştigat al doilea titlu mondial. Fără Pele, accidentat a începutul celui de-al doilea joc. În Valea Jiului televiziunea avea să pătrundă la câţiva ani după plecarea de acolo, am urmărit turneul final din Chile în ziar. Contribuţia imaginaţiei avea să fie considerabilă. Firesc. Am văzut ultrarezumatul finalei de multe zeci de ori de-a lungul zecilor de ani. Acum  o pot face oricând, pe Youtube. Fazele reale nu seamănă cu ce-mi imaginam din 2-3 rânduri de ziar. Descrierea lor, într-o carte (Fotbal la poalele Cordilierilor, n-o mai am) de către celebrul antreor Titi Teaşcă, contrasta cu imaginaţia mea. Dar aduce cu imaginile reale.

În acea vară, între orăşelul natal părăsit şi orăşelul moldav unde se stabilise familia, am văzut primul meci pe stadionul cel mai mare din ţară. fostul 23 august. Finala cupei din 62. Câştigat cu 5-1 de echipa mea de suflet. În faţa Rapidului. Cu un gol de povestit copiilor, marcat de Ozon, prietenului său Ţop Voinescu, din poarta echipei mele de suflet.  

Un fost elev îmi spunea ca, decât să se adapteze lumii, preferă să adapteze lumea la el. Am preţuit şi reţinut ideea. Observând c-o cam aplicam instinctiv şi inconştient. Doza de Gică contra, manifestată variabil de-a lungul epocilor biografice, de aici s-a tras. Sigur ca elevului i-am replicat că e la fel de imposibil s-o aplice ca atare precum a aplica butada lui Arhimede. Tot ce putea să-şi propună era să opereze cu ceea ce l-am învăţat să considere. Restul local al lumii. Parţial sau total. Grosimea acestei vecinătăţi, în sens matematic depinde de forţa individuală. Dacă ai destulă, poţi influenţa un anume rest local al lumii. Dacă n-ai, incercarea de a te impune ar risca să te strivească. Şi atunci ar fi mai practic să supravieţuieşti adaptându-te conjunctural la acest rest local al lumii. În aşteptarea unei ocazii favorabile. Între timp având obligaţia să te fortifici. Elevulu i-au lucit scurt ochii. Felicitându-se a mă fi ales antrenor.

Fotbal am mai jucat, pe maidan, doar câţiva ani. Ocazional. M-am mai jucat de-a cronica de fotbal între colegi. Exerciţiu finalizat într-o proză. Cu care am spart un zid. Desigur, lonia de operaţii redeschisă astfel e posibil să se fi epuizat. Între timp am început săţin şi cu Real Madrid. Epoca lui Hererra la Inter se terminase, cu echipele germane n-am putut ţine niciodată. Cu cele olandeze doar cât a fost Pişti Kovács antrenor. Observasem, în acei primi ani, din lateral, primele 5 ediţii câştigate de Real, îmi formasem oarecum conceptul. Îi admiram fără a-o vedea pe Di Stefano şi pe Gento. I-am văzut la televizor, în 63. N-o să uit niciodată golul 3, pe un contraatac al celor 2. Aveam  să văd şi Interul lui Hererra, la Bucureşti. Nu se compara cu celebrul lor meci de la Budapesta, care s-a jucat 90 de minute în careul lor şi puţin afară şi Sandro Mazzola a dat 2 goluri pe contraatac.

Aşadar prima echipă al cărei suporter m-am trezit a fost selecao. Naţionala Braziliei. În timp am observat că mediul colegilor, indiferent de simpatiile – sau antipatiile – pentru vreo echipă sau alta, deveneau brusc suporteri necondiţionaţi ai oricărei echipe româneşti în confruntările europene şi, mai ales, suporterii naţionalei României. Sentimente cu atât mai accentuate cu cât erau ai străini de fotbal. M-am întrebat dece nu simţeam la fel în mod spontan. Căci ce era evident e că nu simţeam. Am dedus că identitatea sportivă e definită, pentru mine, om organizat, om de sistem, la nivel de club. Ăsta era sensul expresiei curente culorile clubului. Am dedus, pe baza propriilor sentimente spontane, căafinităţile elective nu sunt descrise de funcţii pozitiv definite. Ci de cantitaţi algebrice. Avem afinităţi cum avem şi dezafinităţi. Ca suporter al Interului, sunt antisporterul bătrânei doamne, Juventus Torino. Nu al lui A. C. Milan. Care e un frate sui generis. Desigur, în il derby della Madoninna ţin cu Inter. Dar ţin cu rosso-neri împotriva oricărei alte echipe italieneşti. Nu mai vorbesc împotriva oricărei echipe europene, afară de Real Madrid. În urmă cu 14 ani, la prima trecere prin Milano, avusesem grijă să arborez un tricou ner-azzuro. Aplaudat prin geamul autocarului de un trecător, fusesem abordat glumeţ de alţi 3, în zona palatului Sforza. Unul, mai şugubăţ, chiar îmi propusese să-i donez tricoul meu în schimbul unuia… rosso-nero.

Simpatia secundară pentru Real Madrid se accentuase când am aflat că real înseamnă, în spaniolă, regal. Toată lumea din jurul meu ţine cu Barcelona şi cu Messi. Logic, eu ţin contra lor. Pele a rămas O rey. Deci nu l-am putut simpatiza deloc pe Maradona. Nici pe Messi. Sigur, Johann Cruijff a fost altceva. Traiectoria ulterioară urmată de el pibe d-oro s-a constituit ca argument solid că logica dezafinităţilor mele elective era coerentă. Cum aş fi putut simpatiza pe unul care a fost prieten cu Fidel Castro şi, mai târziu, cu clownul higo Chavez?.

m-am luat cu vorba şi am neglijat să explic cumam ajins suporterul squadrei azzura, naţionala Italiei. Simpatia s-a transferat de la cele 2 echipe milaneze, ar zice cititorul. De fapt, pur şi simplu m-am trezit ca atare. Căci cu naţionala României ţin şi nu prea. Am ţinut cu cea din 90. Am ţinut cu cea din 94. Dar am şi ţinut contra ei în 1984, la europene. Ba, jucând împotriva ei, la pariuri neoficiale, în serviciu, am câştigat bani buni. N-am putut ţine absolut niciodată cu Lucescu şi cu nici o echipă al cărei antrenor a fost. Poate că ale mele criterii sunt greu de înţeles pentru mulţi dintre cei care au habar de fotbal. Şi încă mai greu de acceptat. Nu văd nici o problemă în asta. Îi înţeleg pe cei care se bucură când echipa mea de suflet pierde. Şi apreciez consecvenţa lor. Cu sau fără de care atitudinea mea e strict simetrică faţă de echipele lor de suflet.