Literatura nu se citeşte, se reciteşte – sună unul din cele mai profunde aforisme ale lui Blaga. Primul roman al lui Leonida Neamţu l-am citit în anul apariţiei. 1965. Mă cucerise. Ulterior, stilul propriu al scriitorului, inimitabil, posesor al unui humor melancolic, abia avea să se definească. Frumuseţea pietrei nevăzute, căci de asta e vorba, era abia al doilea roman. Primul, publicat cu un an mai devreme, Toporul de argint, a introdus personajul Adrian Mocanu, detectivul personal al scriitorului.

Personajul narator din Frumusetea…, Dan Leordeanu, aici actor, apare şi în romanul de debut, fără o profesie definită.

De curând am achiziţionat Frumuseţea…, de la un anticariat. Există cărţii pe care le recitesc anual. Pe aceasta am recitit-o după 57 de ani. Prima lectură îmi plăcuse. Un bun motiv să urmăresc cărţile autorului. Această lectură, abia a doua, m-a impresionat. Dece?

Cum spuneam, mărcile stilistice, după care a început să fie recunoscut de cititorii fideli, şi le-a construit mai târziu. Nici urmă de ele în acest roman timpuriu. Un alt element repetitiv apare şi aici. Pitorescul marinar proaspăt pensionar, care-şi poartă cochet porecla de Salamanca. În rest emite aforisme de fabricaţie proprie – vulturii nu pleacă la vânătoare de muşte – şi confundă mereu culorile. Şi, da, numeşte orice băutură cu imposibilul cuvânt cacuvecher. Îl reîntâlnim în originalui roman aproape abstract Aventură şi contraaventură (1966, un an fertil pentru autor).

În romanul de debut e schiţată o demiintrigă sentimentală, nefinalizată, care sporeşte farmecul acţiunii. O reîntâlnim într-o manieră delicată, ambiguă, ce deţine cheia căutărilor grupului de personaje centrale.

Relaţia mea literară cu personajele feminine are nu puţine dimensiuni. Majoritatea lor, întâlnite în texte citite, primesc aprecieri quasineutre. Adecvate. S-a întâmplat ca mesajul de fond al majorităţii pieselor citite, povestiri, nuvele, romane, să fie purtat de personaje masculine. Iau la întâmplare, Elisabet Bennet, e unul pe care nu-l poţi ignora. În lectură. În cea mai bună ecranizare, faptul de a fi interpretat de o actriţă strălucit seducătoare – Keira Knightley – îi sporeşte atracţia. Dar e departe de personajele feminine de care te îndrăgosteşti. Am numai două, la nivelul ăsta. În ordine inversă, Midori, din Pădurea Norvegiană, a lui Haruki Murakami şi, acum e acum… personajul la construcţia căruia autorul Frumuseţii… şi-a atins aproape ab initio nivelul maxim într-o altfel relativ lungă carieră de scriitor. Sigur, Leonida Neamţu nu e nici Zaharia Stancu, nici Haralamb Zincă. Nici Mihail Sebastian. Corina acestuia e un personaj care impresioează cititorii. Nu ştiu cât şi cititoarele. Dar… nu maim ult.

Personajul din Frumuseţea… irumpe în poveste coborând în alergare un deal. Tu, citator, n-o poţi privi decât cu ochii naratorului. Care încă nu-şi dă seama că e electrocutat. O recunoaşte abia în paşnica seară a unei grădini de vară, unde e însoţită de trei băieţi care-şi fac reciproc concurenţă. Dar fata nu numai că-l cunoaşte (teatrul nu dansează madison?) de pe scenă, dar îşi flutură provocator pletele înturlucate. E o sălbatecă, recunoaşte, într-un moment ulterior, mama ei.

Relaţia personajelor pare a nu evolua. Dar tu, citator, plasat în firească rezonanţă cu naratorul, aştepţi cu răbdare. Vei fi răsplătit. Cu delicateţe, cu discreţie, cu abilitate scriitoricească.

Şi iată ce telegramă îi trimite fata naratorului, aflat în turneu teatral. Dintr-o poziţie ostentativ neutră, la plecarea acestuia:

Zeiţa celor patru vânturi te salută, îndrăzneţ navigator. Ea te însoţeşte în toate drumurile tale, cu veşnica ei nelinişte şi nu-ţi cere credinţă oarbă, ci numai să te gândeşti din când în când la ea şi s-o adori întotdeauna.

Personajul are un nume. Ar fi banal s-o cheme Maria. O cheamă Dagmar. De mică a fost conştientă că e deosebită. Cititorul deduce că, văzându-l pe narator, pe care-l cheamă Dan Leordeanu, pe scena teatrului, l-a plăcut. Banal. Firea vulcanică a împiedicat-o să-l ignore. L-a provocat. Fără să aibă habar că acesta fusese atras de ea, încă de la episodul de pe deal. Dar actorul avea, de unde oare, o faimă, meritată sau nu, de cuceritor. Ceea ce-i impune purtarea rezervat-ambiguă. Ba chiar îî atrage atenţia cu spotaneitatea ce-i e proprie: dacă ţi s-o năzări să-mi faci curte, renunţă la fraze ieftine. Actorul narator are şi el firea lui. Îşi ţine răsuflarea să n-o piardă ieftin. De aici izbucneşte vorba poetică zeiţă a celor patru vânturi. Ca într-o liciteţie de bridge, frumuseţea sălbatică îî comunică, în telegrama citată, că a acceptat ceea ce, în fond, era o declaraţie semidiscretă.

Aşa că, atunci, când fata îşi dezvăluie, în sfârşit, taina, cititorul acceptă ca ceva firesc.

Habar n-am câţi dintre cititorii, de-a lungul a 57 de ani, ai romanului, au apreciat personajul Dagmar aşa cum l-am apreciat eu. Tot ce mai e de precizat e că în 1965 se putea descrie o relaţie aşa de delicată astfel. Fără pic de eros explicit. Nu doar în 2022, ci demult nu se mai poate scrie aşa. Mai reuşeşte Sergiu Someşan, un scriitor cu un portofoliu aproape la fel de amplu precum cel al regretatului Leonida Neamţu. Dar, despre cel mai recent roman al lui, Dulce ca mierea e sărutarea ta, cu o ocazie ulterioară.

Şi Midori? Nu vă aşteptaţi, domnilor preşedinţi, să mă trădez cu o vorbă mai mult. O iau pe turnantă, vorbind de altceva.

Am dat de înţeles că, în calitate de cititor, e nevoie de mult  mai mult decât nivelul uzual, ca un personaj feminin să mă cucerească. Dar în calitate de autor? Cine-I curios n-are decât să caute cărţile mele în pagina blogului meu. A cărui adresă actuală e www.tilici.blog.

Aici e invers. Unele din personajele mele feminine sunt izvodite din surse reale. Chiar câte o sursă se regăseşte în mai mult de un personaj. Evident, nu se cade să dezvălui sursele. Dar chiar nici personajele. Decât discret.  Că, de pildă, duhul furtunatec trimite la Ariel. Cum prinţesa neagră din pădurea de arţar e o locuţiune transparentă. Dar ce ziceţi de Scânteina?

Vorba lui Stalin, deocamdată atât.

A fost odată, ca niciodată…

A fost odată o fiinţă extraterestră. Care a luat, pentru a-şi îndeplini misiunea pe Pământ, formă umană. Ca fiinţă umană nu avea cum să nu fie una excepţională. Care apar pe lume mai rar decât odată pe secol. Trece, uneori, câte un veac de singurătate a lumii între două apariţii, pe Terra, a unor asemenea misionari. Ca povestaş, nu pot şti dacă Melchiade fu întruchiparea profetică a fiinţei extraterestre din care încerc să fac personaj de poveste. Oricum, creatorul magului a fost un om ales. Habemus documenta. Numeroase. De n-ar fi decât scena în care frumoasa Remedios se înalţă la cer şi ar fi de ajuns.

Ştiu că am intrat de bună voie şi nesilit de nimeni în propria capcană şi habar n-am cum voi ieşi, dar oricum n-am cum altfel decât trăgându-ma de urechi singur. De ambele de-odată. De cea din stânga, cu care aude Castor, străjuită de Neghiniţă şi de cea din dreapta, cu care aude Pollux, gardată de Gimminy. Ca să nu se dezechilibreze capul meu pătrat de lemn ciobit, plin cu tărâţă. Care conţine întreg complexul de vitamine B.

Nu poate şti nimeni care era misiunea extraterestră a trimisului, dar forma umană, în excepţionalitatea ei, a jucat nenumărate roluri, acumulând nenumărate cunoştinţe, de la tehnica Voodoo la arta şamanilor. Ciudat, eu, povestaşul de serviciu, care, pentru a-şi îndeplini funcţia de cronicar, nu aveam cum să nu fiu scos de ironicul hazard în calea formei umane a fiinţei extraterestre, m-am mirat puţin că în călătoriile acesteia în lumea de dincolo nu l-a întâlnit niciodată pe cel mai mare şaman, Pythagora. Da, cel care a dăruit umanităţii conceptul de demonstraţie logică. More geometrico. Dar ce ştiu eu despre şamanism? Absolut nimic. Căci personajul meu, ca formă umană, e aşa de vast, încât cel mult o faptă a sa poate face obiectul unei singure poveşti.

Poveste de o simplitate biblică. Deci plină de humor. Una, poate cea mai neînsemnată dintre faptele semănate de-a lungul trecerii prin lumea noastră, îşi dezvăluie abia acum rostul pentru mine. Forma umană a fiinţei extraterestre mă provocase, dintru început, la o discuţie derutantă despre Iisus – omul. Bază comună a întreg arborelui spiritual abrahamic. N-am realizat, decât la o vreme după ce misionarul extraterestru a decis să abandoneze acea excepţională formă umană, pentru a-şi îndeplini necunoscuta misiune, că dialogul ei cu mine şi al meu cu ea n-a încetat nici o clipă să se circumscrie aceluiaşi subiect – Iisus omul. Ba chiar nu m-a tăiat mintea, atunci când mi-a vestit venirea pe lume a unui prunc, că se juca de-a arhanghelul Gavril, păstrând riguros proporţiile. Viziunea asta-mi fu, ăsta e de fapt centrul de greutate al poveştii, transmisă la momentul caclulat… farmaceutic de îngerul meu păzitor. Prin gura n’importe pas qui. Ştiind, el, îngerul, că de zeci de ani am învăţat să-i decodific mesajele, implicit să le sesizez ca atare. Şi că mă va împinge să scriu povestea cu fix o zi prea târziu.

Astfel am aflat că pruncul cu pricina e şi el însemnat. Habar n-am cu ce. Dar că sunt obligat să mai trăiesc cel puţin până-mi va veni rândul să-i transmit, pe calea poveştilor pe care abia trebuie să învăţ a le scrie, mărunta cotă de moştenire care va să funcţioneze, când nu voi mai fi, ca trigger pentru derularea programului înscris în ceea ce putem numi metaforic, genele lui spirituale.

Poate o să mă întrebaţi, domnilor preşedinţi, de ce un cronicar a trebuit să fie aşa de încet la minte. Elementar, dragii mei doctori watsoni: dacă mintea umană nu şi-ar accepta mărginirea ca un datum scris în legile naturii, alea prin care Dumnezeu se exprimă, n-ar putea funcţiona. Mintea mea nu mă tăiase dincolo de observaţia că cea mai probabilă formă umană care va continua, la vremea ei, o parte din misiunea extraterestră, e excepţionalul nepot biologic al formei umane din care am încercat, fără să reuşesc, să fac personajul unei poveşti.

Evident, asta nu e o poveste. N-are personaje, n-are intrigă, n-are conflict, n-are epică. Pare doar ecoul unor reflecţii. Dar cui îi pasă? Mie nu.

VARADERO

Pe malul oceanului imaginar un orb cânta jazz unei

curve bete. Grotesc, în jurul lor dansează poeţi  bolnavi de delirium tremens, refulate despletite de vise, cu picioarele adânc înfipte-n falsul nisip şi-un papagal galben râde de toţi, scriind cu coada pe cerul plin de fumul speranţelor arse: sic transit gloria mundi…

                                                      H.

Desi Ontario schimbase aerul. De pe malul altă dată păduros, acum urbanizat, al lacului nordic ce-i devenise patrie de adopţie, făcu un salt pe plaja albastră a litoralului, tot nordic, al unei insule caraibiene. O insulă ar fi complementul unui lac, tropicele ar fi un complement al nordului. Nimic mai potrivit pentru complementul anului de muncă, vacanţa, aşteptată uneori întreg anul. Dacă nu cumva mai mulţi ani. Cine ştie?

Abia instalată în hotelul rezervat străinilor, traversă liota de băştinaşi care ofereau îndoielnice servicii pentru un soi de peso convertibil, din care populatia nu avea legal dreptul să posede. Deşi cei mai multi reuşeau, de bine, de rău, să-şi procure cumva. Observă că un singur individ nu se mişcase din loc. Un bătrân, ai zice, prin contrast cu media aproape adolescentă a băieţilor străzii care asaltau orice străin descins din hotel, dar la o privire mai atentă nu foarte departe de vârsta ei. Pe care şi-o purta cu justificată mândrie. Omul semăna izbitor cu actorul-şansonetist din alte vremuri, Serge Reggiani. Aceeaşi privire vie, iscoditoare, atinsă de aripa melancoliei, ţâşnind dintr-o faţă despre care era greu să spui dacă era mai mult zbârcită sau mai mult ridată, cu o barbă de trei-patru zile, ca fotbaliştii, de lungime egală cu părul tuns. Îmbrăcat în zdrenţe foarte curate. Şi cântând dintr-o trompetă turtită, dar lustruită. Ciudat, fără o pălărie pentru colectat bănuţi în faţă. Desi Ontario se pomeni mergând aţă spre el. Căci recunoscuse vechi melodii ale lui Charlie Parker. Nici mai mult, nici mai puţin. Ştia bine că în Cuba poţi întâlni orice muzică, cu condiţia să fie lirică, melancolică, nostalgică, sentimentală sau în general de suflet. Dar Charlie Parker? Era aproape prea mult.

Desi Ontario se opri provocator în faţa cântăreţului, scoase dintr-un mic etui pescuit din sacoşa de plajă un medalion făcut dintr-un dolar găurit, de argint, datat 1906. Îl depuse, aplecându-se, cu un gest hibrid, amestec de dar princiar cu reverenţă, la picioarele goale, încrucişate turceşte, ale personajului şi susură: Play misty for me! Buzele părăsiră muştiucul trompetei boţite, radarele de cărbune lichid fixară musafira nepoftită, ba chiar o cântăriră. Desi Ontario simţi un tremur, pe care nu fu sigură că-l ascunse. Arătarea articulă, agale: Yeh… misty. Yo soy Varadero. El viejo. Cum o sa fii tu Varadero, Varadero e numele oraşului, în fine, al staţiunii, Crezi că eu o să mă apuc acuma să spun că mă cheamă Florida? Sunt obişnuit, señora, ca turiştii să considere numele meu oarecum neobişnuit. Şi nu, în nici un caz n-ar putea să vă cheme nici Florida, nici Florinda. Nici măcar Fleur, deşi aveţi aer de canadiană (de unde s-o vedea, Doamne?). Dacă acceptaţi serviciile mele de ghid, o să îndrăznesc să va rog să-mi pemiteţi să va spun señora Soledad. Acum, ascultaţi, mi-aţi cerut play misty for me. Şi din trompeta lucitoare începu a picura Ochy chornyia. Apoi trecu într-o melodie a lui Nat King Cole: Yo viendo unos ojos negros. Desi Ontario nu prea se prăpădea după melodiilea astea, foarte populare, gusturile ei muzicale erau mai sofisticate, iar individul îi făcea o impresie ambiguă. Pe negândite, trompeta părăsi buzele subţiri şi vocea voalată reluă temele melodice pe un text în spaniolă, care, însă, vorbea de o pereche de ojos verdes. Îşi aminti reflex de confuzia ce-o făcea unul din prietenii ei îndepărtaţi, care-i uitase, pur si simplu, culoarea oliv a ochilor. Pe semne fusese abordată de un localnic cu o treaptă mai rafinat decât vânătorii vulgari de pesos convertibili. Nimic straniu. Îi fu ciudă pe ea însăşi, ce-o apucase să-i dăruiească zbârcitului medalionul, vechiul ei dolar găurit? Undeva, în arière pensée, cuvintele îngânate de trompetist, se repercutară: ţine ochii tăi verzi deschişi când scufunzi capul tău rotund în mare, sfântul Anton te va proteja, de departe. De unde ştia ghiujul? Abia acum curioasă, Desi Ontario se smulse din faţa sosiei lui Serge Reggiani, îşi aburcă sacoşa de plajă pe umărul stâng şi demară decisă spre plajă. Mai erau câteva minute până la la ora când, pe alt meridian, aiuritul ce confundase culoarea oliv a ochilor ei avea să se roage în faţa statuii de ipsos a sfântului Anton de Padova, într-o biserică catolică, singuratecă, între zecile de biserici majoritare din cartier. Señora, usted habe olvidar el medallon, auzi vocea, care nu mai suna voalat, ci plin, timbrat, cu o neaşteptată autoritate. Piruetă, fără să se întoarcă. Arătarea se ridicase, îşi vîrâse trompeta într-o straiţă peticită, se apropie de ea cu mâna întinsă, ţinând dolarul găurit în palmă. Ochii negri, mărunţi, ascuţiţi, ascunşi între ţepii bărbii nerase de trei zile şi ai craniului tuns, se înşurubară în cei oliv. Desi Ontario nu se putu abţine să nu accepte discul de argint. Mi-l vei dărui numai după ce serviciile mele de ghid vor lua sfârşit şi numai dacă vei fi mulţumită, nu înainte. Dar mi-ai cântat la comandă. O, Yeh, misty, rânji omul, dând din cap. Fu a doua oară surprinsă de accentul care nici măcar nu era cel local, cubanezii pronunţau yeah fără efort. Alergă apoi spre plajă, cu medalionul în pumn. Fără să se mai preocupe de urmăritor. Bluza marinărească şi pantalonul lejer, de culoarea oului de raţă îi eliberară trupul elastic, strâns în costum de baie dintr-o singură piesă, de nuanţa pielii ei oacheşe, căzură peste sacoşa de plajă. Marea Caraibelor o îmbrăţisă. Câteva mişcări de crowl, pe sub valuri, o apropiară nu numai de Florida, ci de malul lacului pe care-l părăsise temporar. Cu ochii larg deschişi, sub undele de peruzea. Convenţia cu rugăciunea sincronizata a fost o aiureală, gândi, de fapt cred că am vrut să practic generozitatea cu prietenul meu. Nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt când un turbion iscat din senin o supse pieziş spre adânc. Reuşi să-şi păstreze ochii deschişi. Nisipul fundului mării venea spre ea rotindu-se. Când să-l atingă, se simţi trasă în sus, de glezne. Plămânii îi ardeau, privirea era pe punctul să i se întunece, când fu aruncată din valuri. Respiră lacom, reuşi să facă pluta, liniştindu-şi bătăile inimii, trimise o privire spre cer, apoi câteva mişcări de crowl o aduseră pe plajă, la punctul de plecare. Trompetistul şedea turceşte alături de hainele ei, aruncate pe sacoşa de plajă. Desi Ontario se feri să-l examineze prea atent, dar o privire piezişă o convinse că mâinile de pianist, picioarele de bushman alergător după antilope gnu şi faţa boţită, de sosie a lui Serge Reggiani păreau uscate. Deşi, îşi făcu socoteala că în cele cel puţin două minute cât adăstase ea deasupra bulboanei, soarele tropical ar fi avut timp să-i usuce cubanezului pielea secheletică, permiţându-i să-şi traga bulendrele pe el. Omul râse: Yeh… misty. Escucha, senora, escucha! Şi îngână, regăsindu-şi vocea voalată, acompaniindu-se în pauze la trompetă, pe o melodie a lui Django Reinhardt (ia uite, nu bănuiam că merge pe trompetă, gândi Desi Ontario), un text în spaniola lăbărţată şi leneşă a cubanezilor, o poveste ce-o convinse că da, soarele tropical îi uscase cântăreţului pielea scheletică, deoarce el o smulsese din vârtej. Aţi greşit amândoi, spunea textul melodiei lui Django, aţi greşit când aţi hotărât sincronizarea rugăciunii cu băgarea capului sub apă. Aţi ţinut seama numai de ora oficială a fusului, nu de timpul exact al meridianului fiecărui loc. Vrei o dovadă? Spunea cântecul, vrei? Văd o siluetă care şade pe băncile acelei biserici, peste exact 17 minute va face o reverenţă în faţa statuii de ipsos a sfântului Antonio de Padova, îşi va împreuna mâninile şi va murmura. Văd rasa cafenie a sfântului trecând de pe statuie pe umerii siluetei, de sub glugă nu i se vor mai vedea decât câteva fire argintii din vârful bărbii. Iar statuia sfântului va lua canadiana plava a prietenului tău sîrb. Vino cu mine în larg, ştiu un sorb în care te vei putea menţine la orice înălţime vrei, câtă vreme va ţine rugăciunea. Nu mai vreau, mi-ajunge. Acum e ora de plajă, răspunse frivol Desi Ontario, şi chemă o negresă ce cutreiera plaja încercând să vândă flori. Cumpără o orhidee carmin, şi-o prinse după ureche şi zâmbi, privindu-şi medalionul găurit de argint. Care, nu se ştie de ce, arăta un veac mai târziu: 2006 în loc de 1906. atunci o fulgeră descoperirea că sfrijitul trompetist nu semăna cu Serge Reggiani, ci cu Melchiade.

Scoase din sacoşa de plajă cearşaful alb, îl întinse, nu găsi pietre pe plajă, îl fixă în trei colţuri cu muşuroaie de nisip. Când să pună sacoşa şi hainele pe al patrulea colţ, o pală de vânt stârnită la fel de neaşteptat ca sorbul din mare îi infăşură trupul elastic într-o îmbrăţişare a cearşafului şi Desi Ontario se pomeni zburând. Nu departe, tot în Varadero. Într-un crâng de palmieri, cu poteci de piatră, în faţa unei table de şah cât jumătatea unui teren de tenis. Cearşaful lunecă de pe trupul ei elastic şi se pierdu în vânt. Desi Ontario constată, deja mai puţin uimită, că se află îmbrăcată cu aceiaşi pantaloni de pânză, de culoarea oului de raţă şi acelaşi tricou vag marinăresc. Părul îi era încă umed, dar ochii oliv priveau tabla de şah, din spatele pieselor negre, prin lentilele unor ochelari pe care-i ştia în geanta de plajă. Partenerul de joc era îmbrăcat în uniformă albă, de paradă, cu galoane de colonel, iar din uniformă ieşeau mâini delicate, de pianist, picioale goale, de maratonist şi un cap boţit, cu barbă nerasă de trei zile şi păr tuns zero cu două săptămâni în urmă. Ochii negri, mici, rotunzi, zâmbiră, complice, trompeta turtită şi strălucitoare sună atacul şi cântăreţul de jazz ridică pionul alb din faţa regelui şi-l mută cu două pătrate înainte.

Partida se lungi odată cu umbrele palmierilor. Când nu se mai vedea mai nimic, colonelul care pretindea că poartă acelaşi nume ca staţiunea propuse reluarea ei a doua zi, la aceeaşi oră la care începuse. Şi n-o să dărâme nimeni piesele? Nimeni nu vede tabla de şah, toată lumea vede un pătrat de iarbă mărginit de poteci de piatră. Señora, permiteţi-mi să vă recomand restaurantul hotelului. E în patio, înconjurat de jocuri de apă, orchestra e condusă de nepotul meu, care tocmai a achiziţionat de la un grup de turişti dintr-o ţară care nici nu cred că există un instrument cum n-am mai văzut: un hibrid de vioară la care e ataşată o goarnă. În zilele de duminică oferă un program folcloric, zice el, din acea ţară, nu-l credeţi, nici muzica aia nu există. Ba chiar s-a împopoţonat cu o pălărie caraghioasă, de pai, cu borul foarte îngust, o cămaşă albă, de borangic şi un brîu de lână în culori violente, predomină roşul. Nu cred să gustaţi aşa o bazaconie, comandaţi-i ce vă place, cântă şi jazz, spuneţi-i că unchiul lui, El viejo, vă e ghid în Varadero.

Desi Ontario îşi plimba ochii pe menu, n-o prea inspira nimic. Nici nu-i era, de fapt, foame. Se trezi întrebând dacă pot face salată de boeuf. Puteau. Chiar dacă nu era un fel uzual. Când i se aduse porţia, ceru două furculiţe. Ridică ochii, deasupra grădinii interioare a hotelului sclipeau stelele tropicelor. Simţi în urechea stângă murmurul vocii celui care se rugase la statuia de ipsos a sfântului Antonio de Padova, undeva, într-o ţară îndepărtată: If you built it, he would come. Nu era chiar ce aştepta ea, dar nu se putu abţuine să nu aprecieze humorul siluetei ce împrumutase rasa cafenie a călugărului sfânt. Clădi cu furculiţa din salata de boeuf ceva ce semăna cu un cal. Coborî ochii spre scaunul din faţa ei. Acolo, o umbră străvezie, luă a doua furculiţă şi mâncă, fără grabă, salata. Desi Ontario simţi o lumină şi ştiu că umbra îşi ia rămas bun. Am petrecut Crăciunul la Varadero, nu mi se poate întâmpla nimic rău, gândi.

A doua zi, în exact 17 mutări, îl făcu mat pe colonelul cu barbă nerasă de trei zile, la capătul unei combinaţii în care sacrificase un turn, ambii nebuni, pentru a da lovitura decisivă cu calul. Apoi îmbrăţişă calul, calul ei de lemn ciobit, râse din inimă, ciobitura se ascundea la sânul ei stâng. Colonelul plăti cinstit, oferindu-i o hartă a litoralului nordic, centrată pe Varadero, desenată pe scoarţa unui copac pe care Desi Ontario nu-l cunoştea şi pe care colonelul cu trompetă nu voi să-l dezvăluie.

Apoi fata înapoie calul negru tablei şi plecă voioasă la malul mării, unde o cubaneză grasă vindea tot felul de suveniruri. Cu faţa spre sud-est, Desi Ontario simţi că marea Caraibelor o salută cu smaraldul ce devenea verde închis pe măsură ce se apropia de coasta îndepărtată a Floridei.

Desi Ontario se frecă la ochi. Era sigură că taraba băştinaşei grase fusese singura pe sute de metri de plajă. Dar abia ce pusese în poşeta largă, din piele de caribu, cele câteva prostioare cumpărate de la negresa cu accent leneş, că văzu, alături, un negru scheletic, care nu putea aparţine acestor meleaguri. Arăta ca un kekuyu corcit cu un tootsie, craniul dolicocefal, lucios, lipsit de păr, reflecta orgolios lumina soarelui caraibean. Şedea în poziţie de lotus, iar pe covoraşul multicolor din faţa lui odihneau doar două siluete de abanos. Trăsăturile siluetelor fuseseră, asta era vizibil, mângâiate cu dragoste şi nostalgie. Sau asta e un pleonasm? Ce contează? Una din statuete o întruchipa, la o privire atentă, pe celebra actriţă Hollyday Golightly, interpetând rolul Audrey Hepburn, în călătorie, în care olandeza zburătoare se întrecuse pe sine. Când privirea uimită a Desiréei Ontario lunecă pe carnaţia strălucitoare, de abanos, a celei e-a doua statuete, înlemni literalmente. Era propriul ei portret, nud, cu braţele ridicate spre cer, oferindu-şi sânii vântului suav, stârnit de Golfstream, purtând o frunză magică de arţar în locul celei tradiţionale, de viţă. Un fior de pudoare o electrocută, orgastic, pe Desi Ontario. Se simţi ca şi cum ar fi ieşit din spuma mării tourquoise, în faţa întregii populaţii a globului, adunată pe plajă, iar miliardele de priviri i-ar fi invadat pielea neagră şi tare, de abanos, ca o lavă de furnici stacojii. Se controlă, suveran, întrebă de preţ. Kekuyul corcit îi susţinu, dign şi insolent, privirea oliv şi retorsionă suav: le vindea pe ambele sau deloc. Contra… un dolar găurit. Ştie că señora are acel dolar de argint, cu data schimbată. Pronunţa señora cu accent britanic, ceea ce-l făcea să pară şi mai autentic. Desi Ontario îşi aminti că atunci când fusese smulsă din fărâma de maelstrom local de către aschimodia ce semăna cu Melchiade şi se mirase că-l vede pe plajă, lângă hainele ei, cu cămaşa uscată, avea medalionul dolarului găurit strâns în pumn. Plonjă în sacoşa fără fund, care nu mai era din piele de caribu, ci din piele de katamburu, ceea ce n-o mai miră defel, de pe malurile acum mâloase ale lacului Ciad, extrase dolarul găurit şi-l aruncă, puţin ciudoasă, pe covoraşul multicolor. Nu mai fu surpinsă când statuetele de abanos îi încăpură în sacoşă, dar frunza de arţar ce acoperea pubisul celei care nu semăna cu Holly Golightly o zgârie la deget, exact la încheietura unde, cu veacuri de singurătate în urmă, spinul unui trandafir alb, o făcuse să sângereze pe zăpadă. Claviatura kekuyului corcit se destinse într-un zâmbet viclean. Scoase dintr-o traistă moroşenească (sic!) două… doamne, ce altceva, două măşti, din mărgele în toate culorile curcubeului. Bonus pentru cumpărătorul inteligent, señora, rânji craniul scheletic, îmbiind-o să le încerce. Desi Ontario simţi că nu-şi mai poate desprinde tălpile de nisip. Împotriva propriei voinţe, îşi puse masca de călătoare, şi-şi simţi sufletul liber. Apoi, luă, iarăşi fără să vrea, atitudinea statuii de abanos ce-i semăna, cu braţele ridicate spre cerul caraibean, îşi simţi sânii eliberaţi de tricoul marinăresc, mângâiaţi de briza stârnită de Golfstream, îşi simţi pielea liberă, frunza magică de arţar, înlocuind-o pe cea de viţă, făcea acum parte din trupul ei elastic, triumfător. Potrivi masca dorului-dor peste cea de călătoare şi se simţi iubită de toată suflarea vietăţilor pe care bunul dumnezeu le-a înzetrat cu viaţă.

Simţi în cerul gurii gust de salată de boeuf. La Varadero e mereu Crăciun, mai apucă să gândească.  

Ultima imagine pe care Desi Ontario şi-o aminti fu propria ei mână dreaptă, cu unghiile tăiate scurt, la pândă pe o suprafaţă neagră. Degetelei îi păreau braţele unei caracatiţe adormite, care stau cu toatele de veghe.

Apoi, la întoarcere, mai scurtă părându-i calea, o lungi cu lectură, într-un aeroport intermediar, a unui roman straniu, despre o flacără misterioasă. 

Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

                                                         Ion Barbu

La ora când soarele solstiţial se ivise pe după marginea răsăriteană a aripii nordice a masivului calcaros, substanţialul mic dejun era gata înfulecat. Cu trei sferturi de oră mai devreme, pe lumină, după toaleta matinală, cei trei ocupanţi ai celor două corturi întinse alături pe un tăpşan, separat de cabană prin râul ce curgea spre est, dând numele său de ţară depresiunii intramontane ocupate de un oraş tentacular, de fapt în unghiul drept dintre râu şi un pârâu afluent al său care se scurgea din creasta nordică a masivului calcaros, aprinseseră focul în vatra de pietre, tăiaseră slănina în bucăţele, o topiseră în cratiţa de aluminiu, atârnată deasupra focului cu o toartă de sârmă, adăugaseră puţină ceapă, un strop de pastă de roşii, apoi stinseseră totul cu apă din pârâu şi fierseresă pastele în formă de fluturaşi. Apa era dozată exact cât să nu fie nevoie să fie aruncată, experienţa tehnologică multianuală îşi dăduse aportul. În timp ce acest fel de mâncare cam dur, aromat cu cimbrişor de câmp, de care tăpşanul era plin, se răcorea, pe resturile focului fiersese ceaiul. În timpul mesei, un conciliabul fixă traseul zilei. Mihnea, pictorul solid, care făcuse canotaj în juneţe, viitor membru în consiliul local al orăşelului ialomiţean unde avea să se stabilizeze, evident din partea partidului de culoare să zicem inerţială, dar asta peste aproape dumasiana perioadă de douăzeci de ani, avea idea fixă de a căuta o cale scurtă între panta ce urca la cel mai înalt vârf al masivului şi aşa numitul brâu de mijloc. Perechea proaspăt căsătorită nu avea nici o idee. Aşa că porniră relaxaţi spre un refugiu situat aproape de jumătatea înălţimii vârfului, practic locul de unde cărarea abruptă prin pădure devenea drum alpin. Tocmai acolo, în timpul unui scurt popas fură ajunşi din urmă de o familie destul de neomogenă, soţul, înalt, slab, cu câteva zeci de ani de munte în spate, soţia total neadecvată conformaţional şi vom vedea că nici comportamental, durităţii traseului care, odată cu povestea, abia va începe, plus două gemene de câte zece ani bucata, căpriţe native. Bărbatul bătuse aproape toţi munţii ţării, mai puţin masivul ăsta, era curios să şi-l treacă în palmares. Ciudat, pornise fără hartă, dar mai ales fără ţintă precisă. Poate că ar fi fost dispus să-şi întoarcă familia înapoi. Urcuşul până la acel refugiu cu nume ca un tirbuşon era oricum de ajuns pentru o jumătate de zi, dată fiind lipsa de alimente şi de apă din micul rucsac, singurul bagaj al familiei. Auzind că cel mai competent şi mai vocal din grupul de 3 ceva mai tineri ca el căuta ceva anume, dacă acel ceva ar fi fost găsit, s-ar fi putut întoarce la cabană până-n prânz, după o plimbare pe brâul de mijloc şi o coborâre mai comodă decât ar fi fost drumul înapoi. Optă omul pentru fuzionarea grupurilor.

Vă aşteptaţi, domnilor prşedinţi, ca trecerea, mascată de amestecul de tufişuri alpine şi stâncărie calcaroasă, să nu se lase descoperită. E în firea lucrurilor, căci de n-ar fi aşa nu s-ar povesti nicicum. După jumătate de oră de orbecăială de-a surda, pierdură şi calea de întoarcere spre refugiu. Găsiră, în schimb, intrarea în aşa numitul traseu cu lanţuri, fără ajutorul cărora numai alpiniştii echipaţi cu sculele potrivite l-ar fi putut aborda. Soarele, apropiat de amiază, se juca de-a v-aţi ascunselea cu sinuozităţile crestei. Dacă acesta ar fi un fragment de roman, trăirile fiecăruia din cei adunaţi de întâmplare ar fi meritat câteva pagini de căciulă. Cum e altă mâncare de peşte, vom trece peste toate, notând doar două gânduri ale celui de-al doilea bărbat din tripleta mâncătoare de paste cu slănină. Ciocnite, sub intensitatea unei raze de soare venită fix de deasupra lui: unul din gânduri era că se aflau pe un teritoriu numit în jargon local Westwald, deci trecuseră puţin dincolo de umărul de curbură al masivului, al doilea, mai mult imagine decât gând, dacă ridica privirea spre soare, să-şi caute prizele, între două lanţuri, discul de foc însuşi devenea figura unei persoane căreia îi rămăsese cumva dator, într-un moment de alegere pe termen lung. Vedenia era persistentă. Din discul solar îl priveau aparent neutru o pereche de ochi care aduceau cu cei ai Claudiei Cardinale. Se simţi provocat şi, cum rămăsese în urmă, îşi încordă toată fiinţa şi peste altă jumătate de oră îşi ajunse partenerii de ascensiune exact pe vârful despre care ştia că se numeşte La Om. Era trecut de 3 dupămasa. Acum, ce-i de făcut? Bărbatul realiză că numai şuieratul propriei respiraţii îl împiedicase să audă văicărelile soţiei lunganului care nu cunoştea masivul. Din toţi, singurii care-l cunoşteau, din vara trecută, erau pictorul şi cu el. Dar nu ajunseseră niciodată aici. Cartea marelui alpinist Emilian Cristea era în cort, Mihnea declară unilateral şi fără apel că el îşi va căuta de unul singur o cale de coborâre, simţul răspunderii urma să se manifeste în viitoarea carieră politică. Fostul lui coleg de cort din urmă cu un an, care acum împărţea alt cort cu proaspăta soţie, cu abia puţin mai răsărită decât cele două gemene şi la fel de căpriţă, conştientiză că răspunde de ceilalţi 5, pe cei 4 străini nu el, ci fanfaronadele prietenului aducându-i în grija lui. Cum tocmai îşi confecţiona o mască de siguranţă de sine şi-şi regla vocea în acelaşi ton, poate că e timpul să-i dăm un nume, cu sau fără legătură cu cel real. Hai să-i spunem Mihuţ. Mihnea dispăruse deja pe povârniş. Mihuţ îşi îngădui un minut de vedere panoramic. Versantul sudic al crestei nordice era lin, acoperit cu iarbă, lesne de coborât, dar le-ar fi trebuit 2-3 zile să ocolească pe la est masivul pentru  a reveni la tabăra de corturi. Creasta sudică, mult mai puţin spectaculoasă, i-ar fi îndepărtat şi mai mult. Ştia că mai există câteva căi de acces de pe creasta nordică spre brâul de mijloc, pe care, mergând încoace sau încolo, ar fi găsit căi de a ieşi din masiv. Nici un drum nu era, pe vremea aceea, marcat altfel decât cu muşuroaie de bolovani. Creasta nordică nu era pentru plimbăreţi. Dar Mihuţ nu avea întipărită în memorie nici o comunicare pasabilă de pe creastă, nu avea cartea lui Emilian Cristea la el, nici măcar harta aproximativă din colecţia Munţii noştri, nimic. Doar plecaseră pentru o tură care să-i aducă la tabără cu mai bine de o oră mai devreme decât acest ambiguu moment, de plenaritate şi tensiunea răspunderii, când soarele deja cobora. Îl chemă pe tatăl familiei târâtă oarecum iresponsabil în această aventură. Îi expuse franc situaţia. Îi propuse soluţia cea mai obositoare, un test de anduranţă, dar singura lipsită de riscuri. Mă rog, de riscuri majore. O luăm de-a lungul crestei şi ieşim din ea aproape de capăt, unde un drum mult bătut e vizibil. Ne duce la cabana Diana, de unde coborâm prin pădure, un drum care pe lumină e cu o idee mai uşor decât dacă ne-am fi întors de la refugiul unde ne-am întâlnit. Vom ajunge la Diana pe intuneric, dar acolo e plin de lume, imposibil s-o ratăm. Putem apoi coborî dea-mboulea, versantul e păduros, nu sunt săritori, putem folosi regula clasică: dacă nu ştii drumul cobori la apă. Apa se cheamă Valea urşilor şi ne scoate la abia câţiva kilometri de cabană. Veţi ajunge la cabană între unu şi două din noapte. Dumneata eşti rezistent, fetele o să uite de foame, torentul de senzaţii noi nu le va da timp, dacă reuşeşti să-ţi remorchezi cumva nevasta îţi garantez că vă scot din capcana asta. Ţie clar, de coborât pe unde-am urcat e imposibil. Omul munţilor, care, ciudat, ocolise acest masiv spectacular până atunci, dădu discret din cap. Copii, o pornim, dădu Mihuţ semnalul de plecare.

Până la refugiul ca o minge uriaşă de fotbal, fix pe creastă, când tocmai apuse soarele, grupusculul celor trei căpriţe abia se vedea. Din 3 în 3 minute Stoica îşi striga soţia să domolească sprintul pe cărarea de creastă, cât un cuţit. Nevasta se jeluia aşa de monoton, că Stoica reuşi să n-o mai audă. Era o metodă brevetată de multişor. Un filtru mental. Cei doi bărbaţi avură grijă s-o încadreze, cu Mihuţ încheietor de pluton. Deşi mereu cu ochii pe ceas, reglând pe cât posibil paşii pentru a intra în grafic, o parte din el trăia extatic senzaţia zborului prin aerul rarefiat, limpezit de absenţa, rară prin acele locuri, a oricărui fir de nor. Lăsă celeilalte părţi, care controla ritmul paşilor şi lansa chemări priodice către căpriţa lui, de la căsătoria cu care nu trecuse luna, să aibă grijă să evite vreo entorsă. Căci oricât ar fi de ascuţită cărarea de creastă, era plină de bolovani, ce trebuiau săriţi, ocoliţi şi, în plus, urca şi cobora în valuri nu prea regulate.

Deoc de mirare, cea mai dificilă parte a itinerarului de retragere fu drumul prin pârâul Văii urşilor, paralel cu creasta, coborând apre vest, în sens invers faţă de râul tutelar. Căci deşi nu aveau nimic de mâncare, aveau apă la discreţie şi mai ales aveau lanterne. Cu totul inutile. În albia Văii urşilor trunchiurile de copac căzute sub toate unghiurile posibile te făceau să nici nu mai bagi în seamă bolovănişul de pârâu montan. Fiecare pas însemna o lovitură în glezna stângă şi alta in tibia dreaptă. Sau invers. Interesant pentru un observator virtual, amănunt deloc inutil, dacă semnalele de avertizare pe creastă, sub soarele ce domnea pe cerul fără nici un nor, erau când onomatopeice, când articulate, dar monotone, nu vă depărtaţi dincolo de a ne vedea, Mihuţ se surprinse în acest cel mai dificil segment de drum strigând la fiecare pas prin albia pârâului, dominând susurul altfel încurajator per se al apei, numele mai tinerei soţii. Nu ştia că multe zeci de ani de atunci nu mai avea să i se mai adreseze cu acel nume prescurtat. Realiză că articularea numelui ei, prescurtat în ambele variante sub care îl purta, avea exact rolul de sirenă de ceaţă.

Sirena de ceaţă a lui Mihuţ făcu grupul, acum adunat la câţiva paşi distanţă, să remarce că mama celor două căpriţe gemene obosise în aşa măsură că nu mai era în stare să emită nici un vaiet. Păşind automat. Cu montagnardul ei la un pas în spate. Se despărţiră la mai bine de un kilometru de campamentele apropiate, căci tăpşanul în colţul căruia erau instalate corturile era practic peste drum de cabană. De unde se putea trece râul tutelar pe un pod zdravăn. Ciudat, după durerosul la propriu marş prin apa Văii urşilor, nevasta se trezise oareum din angoasă, intervenise în discuţia între cei doi bărbaţi şi când aflase că n-ar mai fi de traversat decât un pârâu paşnic, de câţiva metri, cu fundul nisipos, pentru a se despărţi cât mai aproape de locuinţele provizorii ale fiecărei familii, refuzase net. Iată de ce abia ieşiţi din calea de apă, cei 4 companioni, care trecuseră în 3 feluri diferite, mai multe probe de rezistenţă, gemenele reacţionând identic, o luară decis la dreapta, ocolind pe la un pod mai în aval, peste râul tutelar. Lunganul subţiratec şi smead schiţă un discret dat din umeri, abia vizibil în lumina lunii pline, o fluturare a palmei stângi şi-şi ajunse din urmă nevasta. O bună jumătate de oră în valea largă, adormită, se auzeau, îndepărtându-se, vociferări pe un singur ton. Se pare că nu numai tatăl nu răspundea, nici cele două gemene. A căror contribuţie la conversaţia dupăamiezii, de la vârf până la ieşirea din apa râului, fusese remarcabil de monotonă şi deloc surpinzător demnă: Vai, mamă! Stoica apucase să noteze în jurnalul mental, ţinut în timp real, că erau fiicele tatălui lor. În schimb ultimii kilometri ai perchii mai tinere până la cortul lor fură neobişnuit de silenţioşi. Cum tot în cea mai adâncă tăcere acultară a doua zi simineaţă, în timpul aceluiaşi ritual al micului dejun, cu slănină, paste, sos de roşii şi cimbrişor cules de pe tăpşan, relatarea zgomotoasă a tovarăşului lor de tabără, despre aventura lui solitară.

Decorul următorului tablou al povestirii se schimbă. O echipă mixtă de cercetători, în halate albe, gravitează, împreună cu echipamentul sofisticat, din care, eu, povestaşul, nu înţeleg nimic, în jurul unei încăperi cu atmosferă condiţionată, în mijlocul căreia şade un cap, susţinut de suporţi buretoşi. Din gâtul retezat iese o ţevărie de toate culorile şi de toate diametrele imaginabile. Două sunt roşiatice. Cu o uşoară diferenţă de nuanţă. Evident, sânge arterial ce urcă spre creier, sânge venos ce coboară, prin cealaltă ţeavă. Prin altele circulă alte lichide. Toate împinse de pompe peristaltice conectate la un calculator de proces. Dar nu toate ţevile găzduiesc lichide, unele izolează fire. Din metale diferit colorate unele, altele în care bănui metalul sub alt strat izolant, din material flexibil, fiecare de altă culoare. Tabloul se presupune a fi oarecum familiar cititorului se literatură SciFi. Nu vom cita acum niciuna din sursele literare, ideea menţinerii în funcţiunea a unui creier aparţinnd unui om cu corpul distrus de la gât în jos în suficientă măsură pentru a permite această cale extremă de prelungire artificială a func tionării, a unei vieţi sui generis, mai mult sau mai puţin conştiente face demult parte din patrimoniul universal al ideilor SciFi. Precum cea din prima povestire, precum cititorul va recunaşte alta sau altele ulterior. În fond totul e cum spui bancul. Acest al doilea moment al povestirii e rezervat somnului indus creierului ţinut astfel în funcţiune, după ce fusese obligat să trăiască experienţa tocmai narată. În altă încăpere, stafful echipei de cercetători discută rezultatele experimentului. Tocmai urmăriseră o înregistrare 3D a experienţei trăite de creierul nostru. Şeful proiectului dialoghează cu o tânără subţire, cu ochi albaştri ca un cer de vară şi cu părul strâns într-un coc sobru. Pe care ţi l-ai fi putut imagina, dacă ai ţine neapărat, desfăşurat în valuri blonde, în pregătirea unui moment de dragoste, de nu te-ar fi intimidat absenţa totală de zâmbet. Facial sau măcar în colţul ochilor. Nici reci, nici trişti. Cumva absenţi. Întregul staff are câte un dosar. Fiecare dosar are acelaşi conţinut: scriptul tipărit al programului impus creierului. Înregistrarea 3D a trăirilor acestuia se opreşte la fiecare ieşire din scenariu. Tânăra, îi spun tânără doar în comparaţie cu vârsta medie aparentă a staffului şi doar deoarece e efectiv cel mai tânăr membru al echipei de cercetători, avea, asta e lesne de ghicit, rolul de scenarist. De proiectant al trăirilor induse creierului menţinut în funcţie. Regula era simplă: absenţa din scenariu a oricăror elemente conectabile la orice experienţă a omului care avusese acel creier, atâta cât putuse afla Liana, ăsta e numele scenaristei, având acces prin decizie guvernamentală ultrasecretă, la orice date ale oricăror servicii de informaţii şi la orice date biografice accesabile în general. Tot ce i se inducea trebuia să aibă şansa maximă de a fi inedit. Căci scenariile, convertite în soft generator de impulsuri ce abutisau în centri precis determinaţi ai creierului studiat trebuiau să-l pună în situaţia de a lua decizii spontane, fără baza nici unei experienţe anterioare. Pe cât posibil.

Liana, ai calulat probabilitatea ca până acum toate deciziile creierului să fie identice cu cele ale personajului scriptului tău de bază? Opriseră înregistrarea în plină euforie amestecată cu grijă intensă, a îmbătătorului drum pe creastă. Putem subînţelege că filmul ar fi luat o cale sau alta în funcţie de deciziile creierului pus în situaţiile respective, scenariul fiind arborescent.

Domnule profesor, nu uitaţi că nu-i decât primul test. Am scris deja următoarele 3 scenarii şi am schiţat idea generală a încă 3. Va merita o analiză complexă abia după 7 teste. Iar în ăsta, primul, decizia de luat e simplă. E a unui om responsabil, care cunoaşte în mare locurile dar nu şi harta locală în amănunt. Atât. Despre omul nostru ştiam ca a fost unul responsabil, folosesc trecutul pentru că omul ca om a fost, chiar dacă creierul lui duce viaţa asta vegetativă ca obiect de cercetare. Şi mai ştiam că nu fusese niciodată prim masivul ăla. Unde nici dumneavoastră n-aţi fost. Am verificat. Şi unde un singur coechipier, Robert, care are microbul alpinismului în sânge, mi-a servit ca tester de autenticitate. De fapt acum am testat mai degrabă nu atât echipamentul, cât programul de implementare a trăirilor, ştiţi bine. Da, şi pare să meargă. Bine, continuaţi vizionarea şi notaţi tot ce credeţi că poate face obiect de brainstorming în protocolul experimentului, spuse şeful şi se ridică să plece. Restul staffului, de fapt echjipa de cercetători, căci auxiliarii tehnici nu aveau acces, ajunse odată cu perechea tinerilor căsătoriţi la cortul lor, ba chiar ascultară relatarea euforic-egolatrică a pictorului trădător.

Era ora mesei de prânz. Sala de mese aducea cu cambuza unei nave militare de pază costieră. La acest aspect îşi adusese o contribuţie nu de toată lumea cunoscută imaginaţia mai degrabă virilă a tinerei scenariste. Nici măcar profesorul, şeful proiectului, a cărui încredere o câştigase numai ea ştia cum, ani de zile, cât se copsese şi se articulase proiectul, nu ştia ce şi cât anume din arhitectura laboratorului, inclusiv unele proprietăţi ale echipamentului, izvorâseră din mintea inocentei scenariste. Cel numit Robert, care-i fusese asistent la facultate şi-şi permitea, altfel Liana îşi contrazicea flagrant numele, căci lianele nu au ţepi, pe câd ea avea prea mulţi şi prea invizibili, dar cu viteză de reacţie surprinzătoare, cu care-şi apăra îndârjit un spaţiu interior la care nimenu n-avea acces. Robert, deci, singurul căruia-i permitea să i se adreseze în afara formulelor protocolare oarecum mecanice, fără a-i acorda defel calitatea de prieten, o întrebă în joacă. Dar cu urechile ciulite pe dinlăuntru. Ia spune, Liana, ştim cu toţii că arborii tăi scenaristici sunt secreţi chiar faţă de Prof. E esenţial pentru proiect. Ştim cu toţii c-o să ne plimbi dacă ne atingem de subiect. Dar, cum rolul meu de expert alpin încetează după analiza primului test, redevin coechipier egal în drepturi la tăcerea ta. Numai că ce uiţi tu, sau te prefaci că uiţi şi aici intru în advăratul meu rol, acela de a te feri de a cădea în propriile tale capcane. Ce drakku baţi câmpii acolo, Robinho, mormăi placid Liana, savurând o lingură de salată de frunze verzi, asezonată cu tot soiul de condimente vegetale. Oricât îşi ascunsese alarma. Fostul ei asistent îşi cunoştea marfa.

Aici se impune o mică paranteză. Al cărei rol e de a vă face să vă lunece pe gâtlej platoul narativ pe care vi-l servesc. Închipuiţi-vă pe sobra scenaristă cu un şorţ brodat cu tot felul de legume şi cu o tichie la vederea căreia nici un eventual coechipier mai sobru ca ea, ceea ce era cum nu se poate mai dificil de găsit, ar fi bufnit în râs când gongul bătut cu un ditamai polonicul anunţa masa: un cilindru alb, apretat, ce-i acoperea fruntea înaltă până la sprâncene, pe vârful căruia adăsta o beretă ecosez. Mai lipsea cimpoiul. De fapt nu lipsea, căci Liana ciugulea cam cât porţia unei pisici format mini în timp ce gătea, cântând din cimpoi colegilor meseni. Pretindea, fără o schiţă de zâmbet, că aşa-i vin ideile scenaristice. Robert insistă, fără să se formalizeze.

Liana, toată lumea ştie că perfecţionismul, dacă nu-i cu măsură, e premiza unui eşec mai zdrobitor decât cel determinat de superficialitate. Ori Prof nu-i atent decât la firul roşu, detaliile nu-l interesează. Ştiu că n-ai uitat ce ţi-am spus, la ultimul examen de doctorat, când eram în comisie şi aveam mai multă libertate ca el, care-ţi era conducător. Dumnezeu se ascunde în detalii, mormăi Liana, subliniind citatul cu un refren din highlands. Cimpoiul protestă în felul lui, emiţând o notă falsă. Cine poate uita paradoxurile tale, nesuferitule. Dar privirea ei albastră şi nevinovată nu schiţă nici o urmă de zâmbet. Ce drakku vrei să spui, fotbalist brazilian ratat? Lasă, o să-ţi narez în week end, facem o plimbare. Plimbare, în jargonul alpinstului, însemna o ascensiune la coardă, cu cel puţin o coborâre în rapel, căci laboratorul era bine ascuns , unde credeţi, evident, elementar, dragii mei doctori watsoni, în locul fostei cabane de pe versantul sudic al crestei nordice, acela care cobora în pantă lină spre şes. Un urcuş din ce în ce mai abrupt, care urma să scurteze progresiv replicile dialogului aferent, traversarea crestei şi un mic tur cu desertul unei coborâri în rapel, urcuş pe creastă şi coborât înapoi, în plină noapte, când e timp de şoapte şi când fata putea fi provocată să spună mai mult decât vrea. De 7 luni, de când se îngropaseră în laborator, Liana fusese singura care refuzase, cu ostinaţie, să iasă în week end. Respecta pauza de lucru, se relaxa gătind pentru hămesiţii care se întorceau din excursii. Şi picta. Pe sticlă. Apoi fotografia rezultatul prin transparenţa geamului camerei ei, salva imaginile într-un folder triplu codat, după care transforma geamul mâzgălit în pulbete, cu ajutorul unui mojar de alamă, introdus în laborator prin contraband. Când era singură că n-o vede nimeni, adică în nopţile cu lună nouă, se furişa în afara incintei şi îngropa pulberea de sticlă colorată, cântând o arie de veselie tristă. La cimpoi. Robertinho, rezervă eternă a campioanei statului Minas Gerais, ce vrei tu de la mine? Doar nu să mă seduci, ai avut atâţia ani ocazia, nu-s genul tău, nu eşti genul meu. Să mă educi iar ai avut ocazia şi-ai ratat-o, nu că n-ai fi încercat. Să mă traduci? Neneneeeee, nu ţine. Dar fata porni în pas vioi, spre nord.

Zis şi făcut. Vom reda, rezumativ, în format narativ, discuţia care-i aduse Lianei corectiva de care nu ştiuse că va avea nevoie. Fată dragă, fraierii ăia sunt burduşiţi de ştiinţă dar au vârsta emoţională incertă. Prof i-a ales deliberat dintre candidaţi pe un criteriu inteligent. Habar n-au de literatură, deci habar n-au de natura umană. Pe scurt, habar n-au de viaţă. Sunt competenţi în analiză logică, unii chiar în analiză psihologică, dar tu şi cu mine ştim că atunci când e s-o dea în bară dpdv uman psihologii cu schemele lor o dau cel mai tare în bară. Nimeni nu va observa micile tale şmecherii scenaristice. Tu i-ai lăsat personajului indus subiectului nostru o grămadă de mici libertăţi în ce priveşte reacţiile emoţionale inobservabile, iar din restul  personajelor ai făcut roboţi. Dar cum drakku te-ai prins, replică Liana cu un început de alarmă în voce. Simplu. Am comparat relaţiile dintre cele două perchi de soţi. Dacă femeia fără antrenament montan e schematică, cea pe care personajul o numeşte cu discretă tandreţe căpriţa lui e pur şi simplu mută. Dar cu rol catalitic. Scenariul pute a artefact. Nimeni n-o să observe lipsa de consistenţă, de realism, toţi, Prof în fruntea lor, vor nota sârguincios deciziile logice ale personajului, nimeni nu va fi atent la reacţiile lui emoţionale, cu atât mai puţin la neverosimilitatea contextului. Şi ce, egoismul pictorului ţi se pare artificial, ratangiule de Robinho, ricană fata. Nici vorbă, ăla e cel mai coerent şi mai realist personaj. Literar vorbind. Misterul e altundeva. Unde, jmechere, îşi permise blonda, acum cu pletele strânse sub o bandană albă. Cheia psihologiei tale ca scenarist e tocmai în asemănarea comportamentală între cele două gemene şi soţia tânără a personajului. Privite de pe creastă cu ochii celor 3 mai în vârstă, se confundă în zare. Asta nu înseamnă nimic în sine. Dar faptul că în scenariu nu e nici o vorbă despre ce simte o mamă, oricât de văicărită, privindu-şi odraslele la limita vizibilităţii, că grupul de avangardă numit tandru şi cu humor al căpriţelor e văzut doar cu ochii personajului, ei, bine, asta ascunde ceva. Păi nu personajul ne interesa, deşteptovici? Nu contează, insistă implacabil Robertinho. Aici e ceea ce tu ascunzi. Ce ascund, ţâşni replica, iar bărbia fetei luă direcţia agresiv orizontală. Ascunzi propria ta implicare emoţională. Robert, e primul meu scenario, rosti fata cu un suspect ton de elevă de pension. Următoarele vor fi mai profesioniste. Lasă vrăjeala. Amândoi ştim că puteai evita jocurile astea. Am verificat doar, omul al cărui creier îl studiem n-a urcat în viaţa lui pe munte, tot ce ştim despore el n-are legatură cu scenariul, asta e beton. Dar ai dezvăluit, nu tuturor, ci doar mie, şi fără să vrei. Ai crescut sub ochii mei, puştoaico, mă uit la tine şi ce văd? Ia priveşte. Şi fostul asistent îi arătă 2-3 imagini în care Liana cobora în rapel. În CVul tău nu scrie, dar tu nu faci sportul ăsta prima oară. M-ai ademenit, nemernicule, fulgeră fata. Liana, de ce scenariul nu dă decât două nume, al pictorului şi al personajului nostru şi de ce ai lăsat impresia că prenumele Mihuţ e semnificativ? Pentru autenticitate. Bleah. Pe fetele gemene cum le chema? Dar pe căpriţa mai mare, soţia personajului? Căci l-ai pus să-i repete numele la nesfârşit spălându-şi păcatele în apa râului, de ce a rămas secret? Liana lăsă genele să-i cadă peste ochii albastru transparent, ziua fusese la fel de rarissim de senină ca-n scenariu, umbrele nopţii îi ascunseră privirea. Doar un tremor uşor o trădă. Necruţător, Robert întră în rolul personajului de operă şi-i proiectă altă imagine. Pe care nu-uşi putu explica cum făcuse Robert Diavolul să-i spargă simultan triplul cod şi cea mai intimitatea cea mai adâncă. Era una din fostele picture pe sticlă: un autoportret în oglindă, imaginea reflectată fiind în culori complementare. Liana, cum a chemat-o pe sora ta geamănă şi de ce nu scrie despre ea în nici o bază de date în care apari? Cristina, şopti neauzit fata. Iată de ce te-ai identificat, fără să vrei, cu personajul. La 10 ani, după ce valurile emoţionale ale acelui drum s-au potolit, nu te-ai putut împiedica să te gândeşti mai mult decât voiai, la omul care v-a scos pe drumul ăla îngrozitor de lung şi obositor, dar lipsit de riscuri. Mai ales după ce sora ta geamănă a pierit într-un accident stupid, ca toate accidentele. Ai recuperat instinctiv frânturi de conversaţie între adulţi şi ai hotărât, în sinea ta, ce vei studia. M-a mirat puţin, fără a-mi atinge vanitatea, sunt omul echilibrat şi ironic pe care-l cunoşti, dar nu putea să nu mă mire că ai luat de bună atenţia discretă cu care te-am urmărit. Fară să-ţi pese. Acum e limpede. N-aveai nevoie. Toată viaţa ai simţit, undeva, in zilele când cerul e limpede, fără pic de nor, în nopţile cu lună plină, aripa protectoare, diafană, a acelui om. Să retrăieşti ziua aia prin intermediul subiectului nostru de experienţă, pătrunzându-i emoţiile subconştiente, ţi-a dat ce încă nu aveai, Liana. Curajul să continui.

De ce, Robinho, de ce crezi aşa? Pentru că pătrunzând, pe cont propriu, prin intermediul creierulului ce răspunde doar la stimuli inteligent programaţi, în sufletul acelui om ţi-ai recuperate virtual sora pierdută. Toc circul de-a bucătăreasa pe un vas al pazei de coastă acoperă micul tău cult păgân şi te stimulează, psihologic, să te socoţi soldat al propriei cauze.

Mai erau cam 314 metri până la laborator. O vreme tăcură. Exact înainte de a intra, Liana îşi regăsi toată siguranţa în voce. Robertinho, n-oi fi tu prost, n-oi fi tu singurul din echipă care citeşte literatură, dar n-aveai nici o şansă să intuieşti sentimentele mele faţă de acea pereche decât într-un singur caz. I-ai cunoscut şi tu, fotbalist brazilian ratat ce eşti. I-ai cunoscut altundeva, altă dată. Robert nu răspunse. Intrară în incinta laboratorului, îndreptându-se cu paşi neauziţi, fiecare către camera lui.

Cum 1 iulie e o aniversare personală şi cum n-am mai inserat de foarte mult timp o proză pe blog, iată una străveche. De un sfert de veac. Incorporată în străvechiul volum de début, apărut în primele zole ale noului mileniu.

ORELE PĂIANJENULUI

            Stau la biroul meu şi citesc şarja amicală pe care mi-a dedicat-o Armanda, eleva mea preferată. Profesorul de chimie din paginile ei descinde, parcă, dintr–un scheci TV de dumi-nică dupăamiază. Sunt acolo toat e elementele tradiţionale, de la Twain, la D.D.Părtrăşcanu, trecând, puţin, pe lângă Courte-line. Nu–i nevoie ca Armanda să–i fi citit pe ultimii doi, nici să ştie cu ce erou al clase muncitoare se înrudeşte unul dintre ei, orinde s–ar afla, ea sau eroul.

            La drakku, iar bat câmpii. Ceaiul s–a răcit, muntele de teze aşteaptă cheful domnului (profesor), ţigara a sfrşit prin a se transforma într–un cilindru delicat de cenuşă lustruită, mu-cul filtrului a balansat pe marginea farfurioarei. În primul moment, cilindrul de cenuşă nu s–a rupt, cătând spre tavan, ca o piesă de artilerie. A cui? Probabil, a piticilor care–mi tropăie avan prin mintea ce nici nu se poate concentra la imperativele cotidianului, nici nu se lasă cu totul dusă de tarantela asoci-aţiilor memoriei. Ceva fâşâie, discret. Din babilonia de hârtii ce tronează, indiferent, pe birou, apare un păianjen. “Araignée du matin – chagrin, araignée du jour – amour, araignée du soir – espoir”,se insinuează printre refrenele bruhaha–ului (probabil, proustian !), pe care le miaună piticii din cpul meu. Bună dimi-neaţa, domnule profesor ! (Oriunde te–ai afla…)

            Bătaie în uşă. Come În ! “Eu am plecat. Vrei ceva?” “Ziarul, dacă nu te superi.” “Vezi, că ai şedinţă la şcoală la şase, la Marele Tău Roşcat.” “Mâr–mâr–mâr” “Si ce dacâ–i meci internaţional, în definitiv, dirigul lui nu–i un găgăuţă, din mafia ta? Ce, tu nu i–ai chemat pe părinţi în ziua concertului lu’ Maicăl Gekson? Să te duci, da? Barim, dacă e să–l exmatriculeze, să aflăm şi noi, dinainte.” “Bine, bine.” “Pa, ne vedem deseară.” Uşa se închide destul de uşor, totuşi, cilindrul de cenuşă se deplasează infim, din echilibrul lui delicat şi se fracturează pe marginea farfurioarei de ceai. Să fim serioşi, domnilor preşedinţi, nu şarja amicală a elevei mele preferate mi –a declanşat valul asociaţiilor memoriei, ba, dacă stau să mă gândesc (nu mult, să nu mă zdruncin), lectura amuzantă abia m –a ajutat să reflectez. De câteva zile mi se repetă un vis, cu variaţii inerente. Sunt în mijlocul unui lan de porumb. Unul, mai ghiduş, dintre piticii din capul meu zice că lanul e, de fapt, de secară, dar e deghizat în lan de porumb. Îl las să zică ce vrea muşchii lui (Na ! Că iar mă trezesc vorbind ca împieliţaţii ale căror teze n–am chef să le corectez) şi realizez, puţin derutat, că în vis nu se întâmplă nimic. Stau în lan, sau mă plimb, lejer, tulpinile aci mă depăşesc, aci pot scoate capul, până nu de-parte,mai bat eun vânticel care–mi resfiră părul cam lung, mai stă, de se face o linişte, despre care nu pot spune altceva, decât că–i ascuţită, chiar dacă expresia mă cam zgârie şi pe mine la ureche. Da–i aşa o linişte, de parcă ar trebui să auzi o şoaptă, care, iată, nu vine. Poate întârzie. Până aici, nimic ieşit din co-mun, vise banale, chiar rutiniere, cine ar avea timp să-şi amintească de ele, când are de făcut rost de un Dewar, în locul celui spart în laborator, de ochiosul dintr–a X–a F, care–i campion la Go. Mai ciudat e că, de câteva zile am devenir conştient de faptul că, în contextul visului, eu nu am nici o condiţionare anterioară, nu am ajuns acolo de undeva, nu mă duc niciunde, chiar lanul nu pare a fi al cuiva, mai puţin al meu decât al oricui, în sfârşit, dincolo de faptul că mă aflu acolo şi nu se întâmplă nimic, nu mai e chiar nimic. Scena, aşa statică, e ruptă din orice context. Nici asta n–ar fi neapărat în afara obiceiului viselor, atâta cât îţI poţI da seama într–o (mai mult de) jumătate de viaţă de om, în care, de cele mai multe ori, n– ai apucat să-ţi aminteşti ce–ai visat, orinude te–ai afla. Dar, când se repetă cu o (până acum) blândă tenacitate, de la un timp începi să observi, fie că ai refelexe analitice, fie că nu. Totul pare a fi ca şi când s–ar intenţiona transmiterea unui mesaj şi se pregăteşte, cu grijă, terenul, atâta cât îl poate duce, pe un profesor de chimie, imaginaţia lui, departe de a fi debor-dantă. Nu ştiu de ce mă aştept ca, într–unul dintre episoadele următoare, să aud oapte care vin, nu se ştie de unde (greu de închipuit mediu mai propice pentru asta decât un lan de porumb, nu?), sau să am oarece viziuni, sau şi un a şi alta. În sfârşit, n–aş crede că mai poat edura mult pă să se întâmple ceva, ceva care merită să–i dai importanţa cuvenită şi nu i-ai fi dat–o, dacă spunea, pur şi simplu, de la început, ce avea de spus. Se pare că mesajele pe care le primeşti prin intermediul viselor nu dispun de regie, de mizanscenă, vin, pur şi simplu, pe neaşteptate şi te anunţă, iar tu poţi, mai mult sau mai puţin, să le interpretezi. Cel puţin, aşa afirmă toţi cei care se pricep la vise. Numai că, eu nu mă pricep. Am, prin urmare, o mai mare libertate de interpretare. Desigur, poţi avea 273 de motive pen-tru a nu avea chef să corectezi un munte de teze, dintre care, poate că cel mai serios ar fi că n–ai chef pur şi simplu, fără nici un motiv. Ori, eu m–am trezit cu o intensă lipsă de chef cu obiect multiplu, chiar cumva nedefinit (să nu-mi spuneţi că n– aţi avut niciodată asemenea zile, domnilor preşedinţi, oriunde v–aţi afla). Obişnuit fiind, ca orice om cu armata făcută, să nu prea ţin seama de lipsa de chef, am apelat la elementele mini-male ale regiei cutumiere (ceaiul, ţigara, mormăitul).

            Aşa că mă văd obligat să admit că, cel mai mult nu ştiu de ce textul Armandei, care n–are nici o legătură cu lanul meu de porumb, mă detrmină acuma să mă gândesc atâta la acesta din urmă, nu ştiu nici atât de ce am deschis mai întâi caietul ei, în care, în loc de teză zâmbea textul cu pricina, ca să nu mai spun că nu ştiu chiar de loc de ce o fată subţirică şi sobră, care zâmbeşte de vre–o două ori pe an şi n–am prins–o niciodată râzând, comite o proză scurtă, vag satirică, o şarjă amicală, uşor naivă, dar dovedind o anume îndemânare a exprimării pentru generatia ei, în caietul de teze, sub titlul evident ironic, caligrafiat şcolăreşte “Lucrare scrisă la chimie pe trimestrul II”.

            Dar aşa nu ajungem nicăieri. Se pare că, pentru moment, nu ne putem reface potenţialul de reflecţie decât co-rectând, la drakku, tezele astea. Ia să vedem, ce gândeşte elevul suveran?

            …

            Uşor înghesuit în spatele ultimului vagon al tramvaiului de periferie, încerc, fără succes să–mi scot ziarul, pe care, totuşi, mi l-am cumpărat şi eu, din servieta plină cu teze, când văd, peste umărul individului mărunţel şi foarte solid, din faţa mea, prima pagină a aceluiaş  ziar. Inainte să apuc să mă mir că –l mai cumpără cineva în cartierul ăsta, îmi atrage atenţie poza color, clară, ca de obicei, imediat sub titlu. În poză, un banal lan de porumb. Să nu mă–ntrebaţi, domnilor preşedinţi, pe ce mă bazez, când sunt aşa de sigur că nu poate fi decât lanul meu. Pe frontispiciu, între vigneta posterului de pe ultima pagină şi maxima zilei, culese cu italice groase, următoarele cuvinte, pe care le silabisesc întretăiat : “Profesorul dispărut fusese văzut intrând în acest lan (pag 5)”. Individul mişcă mereu ziarul. Pentru o clipă am impresia, speranţa chiar, că va face rocada fasciculelor şi voi vedea pagina 5, dar omul împachetează ziarul, tramvaiul se opreşte în staţie şi el coboară în ciuda protestelor platonice ale unui snop de femei, care, pe semne, ieşiseră din schimb. Şi care–mi blochează uşa, ca şi orice mişcare, de altfel. Nici nu aş avea loc să mă gândesc să scot şi eu ziarul ăla. Mă resemnez. Ca să–mi deturnez frustrarea şi ca să şi treacă timpul mai repede, până la staţia mea, îmi fluier în minte o melodie. În aşa fel încât, undeva, într –un fundal al minţii, sunt conştient şi de textul acesteia. Melodia, destul de sofisticată, ca să mă mir că îi pot controla volutele. Probabil, dacr fi cu voce explicită mi–ar fi mult mai greu. De altfel, niciodată până atunci nu fusesem în stare s–o reproduc activ. În textul ei, Adriano Celentano povesteşte cum citeşte el ziarul şi–i sfătuieşte pe ragazzi care–l ascultă să nu se înspăimânte de grozăviile citite, cine ştie de câţi ani o fi ziarul ăla. Apoi se uită la dată. “E di oggi”. Tramvaiul opreşte la staţia mea. Mă strecor şi scot ziarul, încă pe refugiu. Din poza de pe prima pagină, zâmbeşte actorul american Kevin Costner. Iar textul de pe frontispiciu salută nesperatul succes al echipei naţionale de base–ball, în ciuda absolutei lipse a oricărei tradiţii. Nu mai înţeleg nimic. Mă uit la dată. E de azi. Mă uit la ceas. Calendarul ceasului arată data de azi. Ora e şi ea cea aşteptată, în jurul mijlocului zilei. A trecut dimineaţa şi n–am avut nici un necaz. E, deci, ora pentru dragoste?  Sau pentru iubire? Grecii, doxarii, aveau, au chiar, agapé şi eros, francezii, altfel subtili, au doar amour. Urc treptele roase ale scării. În laboratorul de chimie, în aşteptarea tezelor, s–o fi punând la cale o farsă nevinovată.  După amiază am şedinţă, la şcoala Marelui meu Roşcat. Îmi aduc aminte, parcă, vag, că filmul pe care mă bate el la cap, de câteva săptămâni, e cu Kevin Costner. Dar, de ce oare mă tot bate la cap? Parcă zicea ceva de base–ball? Nu, de base–ball am citit în ziarul de azi. Sau nu, iar bat câmpii, în ziarul de azi am citit ceva despre dispariţia unui profesor. Intr–un lan de porumb. Intr–un lan de porumb? Piticilor, dragii moşului, stand by, faceţi lineşte. Trebuie să intru în mintea mea.

…

            Am în faţă uşa laboratorului. Se aud chitare şi voci. Deschid uşa. bună ziua. Să nu–mi spuneţi că noua voastră formaţie se cheamă Turnesol. Ba’tocmai ! Da’cum aţi ghicit? Si de panourile alea, în culorile hârtiei de pH, cuplate la orga de lumini, ce ziceţI? Zic că vă propun o pauză în creaţie. Unii dintre voi o să aibă probleme. Rosetti, poftim, ai un colet. Dar nu te grăbi să le–mparţi. Celor care ştiu că au probleme, le ofer o şansă. Inainte de aflarea notelor la teză, în şapte minute, cel mult, pa maximum o pagină de caiet, nu studenţesc, îmi argumentaţi de ce chimia e cea mai frumoasă materie. Orice caterincă, gargară, orice mostră de limbaj de rumeguş vă scoate din joc. Testul e voluntar, rezultatele obligatorii, odată accep-tat. Fireşte că aprecierea îmi aparţine. I make the rules. Go !

            Mă duc la geam. În curte se joacă, fireşte, baschet. Mai am exact şapte minute până să mă decid pe ce speranţă să mizez în seara asta.

                                               25 octombrie 1994

fragment

La o anumită oră a după-amiezii salonul începu să foşgăie. Cum Aurelian discuta sotto voce cu ai lui, i se paru ca figurile noi sunt vizitatori ai altor pacienti. Abia pe seară realiză ca lunganul uscativ, ciolanos si vag pletos în trening ocru cu bleumarin e proaspat internat. Mai apoi ii vazu abdomenul uriaş, cu o gâlmă cât o minge de oină: hernie ombilicală cu probabilă ocluzie, gândi Aurelian. Doctorul Akbari, revenit în spital, după mai bine de 40 de ore active, garda plus serviciul curent, intră in salon şi le promise celor 3 din rând cu Aurelian că-i operează pe toţi în noaptea asta, tânărului grăsuţ, de vârsta mezinei lui Aurelian, găsit în colţ, la internare, cu apendicită, lunganului şi solidocului aterizat în aceeaşi dupămasă, în patul de alături. Aurelian avu un reflex egoist, o să mă trezesc când o să-i aducă pe ăştia şi n-o să mai pot adormi. Reuşi, totuşi, să-şi procure un somn nu mai rău ca acasă şi fu el, a doua zi dimineaţă, după vizită, când numele lunganului ajunse până la creierul aflat în prin proces de autoizolare protectivă, care se înfipse prevenitor la patul uscăţivului: Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău, numele dumneavoastră e identic cu cel al cântăreţului Pieţii Univeristăţii…
Ochii negri, adânci, forară în lentilele groase ale politicosului coleg, le străpunseră, aflară ce aflară, apoi omul răspunse, cu un ton ce amesteca mai multe nuanţe decât întrebătorul, antrenat să analizeze vocea umană, putea sesiza. Dar era cert mai multă obidă şi zădărnicie decât orgoliu: Eu sunt.
Chiar în condiţiile astea, e o şansă pentru mine să vă întâlnesc în direct. Apoi reflexul reportericesc o luă înaintea ritmului social de spital: Iată coordonatele mele (între timp, făcuse doi paşi până la noptiera proprie, revenind cu o carte de vizită). După ce ieşim de aici vă propun un interviu. Bine, replică firesc artistul, obişnuit cu abordarea. După ce ies de aici (nuanţa nu scăpă urechii omului) lansez o carte. Despre ce? Despre culisele Pieţii Univeristăţii. Nu-i prea târziu?
Eu acuma o pot lansa. Da, la urma urmei, după 19 ani, mai bine să existe aşa o carte decât să nu existe. Şi data lansării e in intervalul 13-15 iunie, ca să aibă rezonanţă? Încă nu ştiu, o să vedem. Vreau să cumpăr cartea, să nu uiţi să mă inviţi.
Aurelian observă că, dus de subiect, presupusese automat că la data aia va fi mobil, ceea ce nu putea fi sigur.
În seara zilei următoare: Bă Relule, cu şmecheria aia mă poţi găsi şi pe mine? Păi cum, îl pot găsi şi pe papa Bonifaciu. Si de ce nu m-ai căutat până acu? Doar tu m-ai recunoscut. Simplu, nu mi-a dat prin minte. E pătrată, dupa forma capului.
continue reading "CINCI SĂPTĂMÂNI ÎN SALON"

Am aflat de harta seismică a Bucureştilor mai întâi pe Facebook. Nu neapărat acest mediu reacţionează sistematic mai prompt decât mass media. Ba, de cele mai multe ori, câte un deţinător de cont postează o ştire veche de 2-3 zile. Alteori ştirea e veche de 2-3 ani. Nici o problemă în asta, informaţia circulă pe canalele ei, cei situaţi în noduri ale reţelei informative (nu doar ale reţelelor de socializare) reacţionează.

Ştirea despre realizarea Institutului de Fizica Pământului a invadat media naţională abia la 2-3 zile după ce subiectul fusese discutat în e-grupul Fizică70, unde îl supusesem atenţiei colegilor de promoţie în general şi celor care, cu aproape juma’ de veac (de seninătate) în urmă absolviseră secţia care atunci se chema sintetic geofizică. Cu 2 ramuri, fizica pământului şi fizica atmsferei. Secţia a dispărut demult din curricula universitară, specializările de profil sunt acum plasate în zona master. Nu am de gând să rezum analizele şi interpetările colegelor noastre pe datele publicate de Institut. Vineri 8 aprilie, la ora 22, pe TVR2 va fi avut – la data publicării articolului de faţă -, un interviu cu dr. Mircea Radulian, director ştiinţific al Institutului citat. Iar ştirile televizate despre publicarea hărţii sunt însoţite de un microinterviu cu profesorul universitar Gheorghe Mărmureanu, fost director.

Subiectul meu e unul… subiectiv. Las pe seama persoanelor publice specializate şi implicate şi pe seama mass mediei să susţină aspectele tehnice, manageriale şi cele de strategie urbană. Nu voi insista asupra expereienţelor personale a celor 3 cutremure trăite: 77, 86, 90. Decât tangenţial, focalizat pe institutul unde atunci hălăduiam.

Ajunsesem acasă deja cred în primele minute ale zilei de 5 martie. Liniştit despre soarta familiei şi a locuinţei (harta seismică ceea de aveam să aflu atunci Bercenii, unde locuiam, e zona de risc relativ minim), avusesem reflexul irational de a mă repezi la institut. Vedeam în minte labratorul devastat. Habar n-am cum am ajuns. Erau doar câţîva oameni, cei care asigurau permanenţa. Afară de mine, prezenţă caraghioasă în context, mai era doar un şef de secţie. Pe la 3 m-a depus, cu trabantul personal, la muzeul de istorie a Bucureştilor, fără a omite sămi precizeze că era Palatul Şuţu. Precizare stranie, prin luciditate şi echilibru, într-un Bucureşti mai mult sau mai puţin devastat. Am ajuns acasă pe la 5, iar peste o oră o porneam la servici. O noapte cumva peripatetică.

În seara de toamnă a lui 86 eram în umbra Carpaţilor. Am dedus că în Bucureşti trebuia să fie mai serios. A fost. Nici pe departe ca în urmă cu 9 ani. Hazliu, tocmai se termina un an în care institutul fusese reparat. Luni de zile mobilierul, în cea mai mare parte aparatură, fusese îngrămădit claie peste grămadă pe holurile largi. Ce şi cât se putea lucra s-a lucrat. Încăperile fuseseră abordate pe rând. Luni dimieaţă aparatura era ninsă de moloz. Spre deosebire de 77. Iar pereţii surâdeau sarcastic din gurile în formă de X. S-a luat totul de la început, dar n-a durat decât câteva săptamâni.

În fine, la 10 zile după duminica orbului, din 90 (cine nu înţelege n-are decât să întrebe), o echipă de la MOM, AKA Magyar Optikay Müvek, omologul budapestan al IOR, ne vizitau pentru revizie tehnică. La scula mea de bază. Un optician specalizat şi în mecanică fină plus un electronist. Scula mea umplea micul laborator de o travee, la etajul I. Perechea ei, la subsolul aceleiaşi clădiri, era în parohia secţiei acelui şef din noaptea de 5 martie 77. Personaj pitoresc, sosie perfectă a lui Lenin. Poate – glumeam unii dintre noi -, fabricat de Pronie, pentru a diminua un procent, două din decontul marelui criminal. La ora declanşării seismului, pe la prânz, specialiştii maghiari plecaseră, dar scula de la subsol era în program de frânare. Să precizăm că un rotor de titan, de aproximativ un kg, se roteşte cu 60,000 rotaţii pe minut, sprijinit într-un singur punct, pe un suport. Conservarea a ceea ce se numeşte moment cinetic face ca obiectul să-şi găsească singur şi să-şi conserve axa de rotaţie. Dacă, doamne feri, scapă, trece prin cam 3 pereţi. Groşi. Într-o direcţie imprevizibilă. O bombă interesantă. Aceleaşi teoreme ale mecanicii, coroborate cu tehnologia constructivă, fac funcţionarea sculei foarte stabilă. Dar, cum nu e animalul mecanic pe care să-l laşi singur, frânarea, care durează cam ¾ oră cerea prezenţa cuiva. Care era o fiziciană atunci tânără. Ochiul de soacră, care vede după colt, al soţiei mele, comentase inteligent reacţia mea colegială: ei, toată lumea ştie că ai gusturi ciudate. Asta e genul care-şi calcă pe tiv. Lăsasem clubul de cafea din propriul laborator şi coborîsem la subsol să-mi exercit solidaritatea colegială. Soţia a deschis uşa: plec acasa, să văd de copii, dacă s-or fi speriat? Nu se speriaseră. Coborâseră din bloc şi aşteptau să vină mamaşitata. Tata e ocupat la institut, trebuie să supravegheze o bombă. Soţia mea nu-şi pierde humorul decât dacă nu ştie unde-i sunt copiii, nepoţii şi pisoiul. Pe care, în mai 90 nu-l aveam… n-aveam nici nepoţi.

Dar subiectul articolului e legat de exemplele întâlnite de mine dspre implicarea fenomenului seismic în literatura de limbă română. Iată dece am spus că subiectul e subiectiv. Nu am decât 2 piese la acest dosar. La 4 ani distanţă. În 1973 apare romanul Casa Isolda sau cutremurul. Autor – regretatul Leonida Neamţu. Dintre puţinii cititori ai blogului, majoritatea cunsc afinitatea mea cu ciudatul scriitor. În vara lui 70, repartizările în producţie se făceau centralizat. Cel puţin în mediul universitar, în sensul de atunc al termenului. Absolvenţii de la fizică şi de la chimie au fost adunaţi, în acel an, la Cluj. Trei din sutele de absolvenţi se grupseră într-un commando cu ţintă precisă. Regretatul meu prieten Eugen, prietena lui de atunci, Delia, chimistă şi subsemnatul. Azimut pe strada Horia, unde atunci era redacţia revistei Steaua. Pentru a nu rata ocazia de a-l aborda în direct pe scriitorul nostru. Trec peste relatarea întâlnirii, poate altă data, poate nu. Delia fusese repartizată prin secuime. Ei, bine, cu o singură excepţie, apăru în toate cărţile din următorii ani. La mişto. În 71 era… mitralieră. Dar personajul feminin din acea carte, actriţă de meserie, avea ceva, pour les connaîsseurs, din frumoasa şi deşteapta noastră coechipieră de invazie. Păi şi eu aş fi căutat-o în oraşul repartiţiei. Unde presupun că mulţi pureci n-a făcut. Ei şi în romanul cu cutremurul fata apare în întreaga ei splendoare, cu nume cu tot. Acuma şi eu am fabricat personaje feminine bazate pe oarece surse. Dar niciodată fară procesare literară, fără cocktail de trăsături. Dar eroina principală a acelui roman era… strania casă Isolda. Cutremurul literar era… partenerul ei. Delia, cu cei doi bărbaţi de care soarta o legase din copilărie, petrecută în acea contorsionată casă, ocupau loc în lumina reflectarelor, dar erau, de fapt, personaje secundare.

Am cunoscut-o acum 5 ani pe Anda, fiica scriitorului. Am evitat s-o întreb altceva afară de ce povestea, unui e-grup, despre peisaje montane, descrise în alte romane, pe unde-l însoţise, în copilărie, pe tatăl său…

După cutremurul din 77, la suprema madre a profitat de ocazia unor presupuse fisuri în clădirea unde funcţionase Institutul de Chimie fizică al Academiei şi l-a găzduit în clădirile înstitutului unde am funcţionat primii 5 ani din carieră sub directoratul ei. Erau destui fizicieni acolo, îi cunoşteam pe toţi. Atmosfera a devenit mai respirabilă. Băieţii importaseră joaca lor preferată, cenaclul pe care aveam să-l numim ulterior Joc Secund. În prima sau a doua şedinţă, actualul director al Institutului de Chimie Organică al Academiei ne-a citit o nuvelă fantastică, pe care o săevit s-o rezum. În care acţiunea era declanşată de un mare cutremur. Descris cu un realism impresionnat. Cu toţii trăisem, cu 2-3 luni în urmă, cutremurul real. Dar a descrie realist un fenomen e una şi ce se întâmplase era cu totul alta. Prietenul nostru scrisese nuvela în… iarna premergătoare cutremurului. Poate n-o fi fost singura intuiţie anticipativă, probabil or exista nulte. Dar a rămas singura cu care m-am întâlnit eu.

Nimic despre cutremurul care va urma, nimeni nu ştie când.

În anii 80, când partidul, care era în toate, lansase o ofensivă fără precedent împotriva liceelor care nu pregăteau rezerva de cadre a clasei muncitoare şi-i îndrumau pe elevii particulari fie către liceele de matematică – fizică, la preţ redus, dar încă existente, fie la cele mai chisnovatice, cum era cel de turism. Într-o seară îmi terminasem ora mai devreme, fătuca venise la lecţie cu o oră mai devreme şi nu trebuia să redau camera către locuitorii ei de baştină, generaţia următoare, am mai stat la poveşti cu fătuca. Departe de a fi genul meu şi oricum îmi impusesem o conduită riguroasă, purta în locul ochilor două faruri de ceaţă de un verde intens. I se rupea eperduement de matematică, i se rupea şi de neputinţa mea de a face lecţii eficiente dacă nu mă imprietensc cu elevul, motiv pentru care peste 90 la sută erau eleve, tot ce părea s-o intereseze era să-şi verifice şi chiar să-şi antreneze potenţialul de seducţie. Ştia, mica bestie, că e arma cea mai eficientă pentru reuşita în viaţă. Ca să fac mişto de prietenul meu care avea să înconjure ulterior pământul în câţiva ani (Israel, coasta de est, coasta de vest, Honolulu, revenit de câţiva ani în Connecticut), i l-am recomandat pentru fizică. Omul fiind inginer chimist. Silicatist ca specialitate. Temperament fugos, a fost mult mai sensibil ca mine la privirile verzi. Dar în seara aia, cum adolescenta bine dezvoltată (închipuţi-vă o scândură cu plete arămii în toate direcţiile şi cu o pereche de faruri de ceaţă de culoare verde intens, mă repet că să vă intre bine în cap), domnişoara, care oricum era la un liceu de matefizi şi avea un câmp destul de larg de alegere nuş’cum m-a făcut să-i povestesc că din generaţia mea eu am fost privilegiat. Căci terminând liceul într-un bastion al chimiei naţionale, făceam o zi pe săptămâna practică la combinat şi ieşeam odată cu diploma numită atunci de “maturitate”, pe drakku maturitate, habar n-aveam ce-i viaţa, şi cu un certificat de operator chimist. Obtenabil în teorie în urma a 3 ani de şcoală profesională în locul liceului. Hazul e că cel mai bun prieten al meu din vremea aia, acum profesor universitar de mecanică la iaşi, îşi valorificase hârtia muncind 4 ani în combinat, dintre care 16 luni de armată cinstită.
Subiectul poveştii de faţă e farmecul acelei zile de vineri petrecută în combinat. În teorie trebuia să fim rotiţi pe la secţii. Ceea ce s-a întâmplat în proporţie de 15% cel mult. Oricum nici n-am intrat în secţiile debuşeu ale viitoarei mele specialităţi, fizica polimerilor. Ne lăsau însă să şedem într-un vestiar încălzit. La poveşti. Asta era tot farmecul. Omul se mai schimbă, în copilărie eram povstaş instinctiv, îi adunam pe toţi în jurul meu şi inventam poveşti. Acum, la bătrâneţe fireşte am dat în mintea copiilor şi mai inventez câte o poveste, dar mai rar, însă la vrema aia deprindeam arta de a asculta. Căci poveştile unora dintre colegi aveau mai mult farmec. O singură colegă, deloc atrăgătoare din perspectiva mea (asta e o figira de stil, nici una dintre colege nu era atrăgătoare din perspectiva mea, la vremea aia eram îndrăgostit fără speranţă de sora mai mică a altui coleg, care însă, la cei 14 ani ai ei, era iubita fiului secretrului de partid pe orăşel. Când m-am mai referit la faza asta am avut grijă să romanţez ironic, ştergând din amintire individul, care, azi, dacă n-ar fi la fel de bătrân ca mine, s-ar da jos din maşina de fiţe şi ar bate un bătrân care trece strada prea încet, apud ultimele ştiri teve şi am bătut monedă doar pe coincidenţa vârstelor. Aveam vârstele actorilor adolescenţi cu care nebunul de Zefirelli filmase Romeo şi Julieta. În fine, nu de fata aia e vorba, dar nu mă lasa inima să n-o pomenesc în orice poveste al cărei fir trece pe lângă ea, colega cea drăguţă care nu mă interesa nu participa la comerţul cu poveşti. Ce citeşti tu acolo, Corina, o întreb, bănuind un roman de aventuri. Căci ce altceva ar fi putut, la mintea noastră, să fie mai captivant decât poveştile pline de haz ale câtorva ţărani urbanizaţi, doar trăiam nu departe de ţara natală a lui Ion Creangă. Ei bine nu, era o carte din bibliografia obligatorie pentru bac. Cum toată clasa terminală am jucat fotbal până se întuneca, distracţie întreruptă doar de vizitele la cutare colegă, unde se aduna juma din clasă să le explic rezolvarea problemelor de analiză matematică, deh, materie nouă, mutra mea de şoarece de bibliotecă ce se visa triceratops era şi ea bună la ceva, decisesem să nu citim, prietenul eu şi cu mine, nici un rând din bibliografia obligatorie la română. Singura excepţie, scena de viol din Răscoala. Asta după ce… dar să urmăm firul poveştii. Privind figura inocentă a colegei lipsit de sex appeal, mi-a venit o idee. Uite cum facem: tu citeşti, dacă aşa crezi că se rezolvă lucrurile în viaţă, dar e interzis să mai abuzezi de orele astea la căldurică, fără profi pe cap, prinos de la sfântul combinat. Citeşti acasă, pe timpul tău. Aicea povesteşti ce-ai citit. Iar eu mă oblig să fac 2 rezumate diferite, pentru mine şi pentru Paul. Da de ce şi pentru el, întreabă zâmbind Corina, pe care, altfel nebăgată în seamă de vedetele clasei, la curent cu Beatles şi care înjghebaseră un trio la chitară, se simţi prinsă în joc. Cineva îi dădea în sfârşit atenţie, nu contează că o făcea că s-o exploateze. Păi simplu. Pentru că eu sunt om educat şi dacă mă refuzi nu mai am decât argumente academice la îndemână, iar astea nu prea au valoare de piaţă în cetatea chimiei. Dar Paul nu ştie multe. Aşa dacă dacă refuzi îţi trage o mamă de bătaie că-ţi înroşeşte fundu. Paul nu se gândise la aşa ceva, dar a prins idea din zbor şi o făcea deja pe Titi duru cu mutra lui uşor mongoloidă, de-l puteai crede ţigan. Lovitura a penetrat ţinta mai ceva decât dacă aş fi fost Robin Hood. L vârsta aia nu numai fetele, dar cu precădere fetele, amestecă inconştient imaginaţia romantică cu cea erotică, aşa că spectrul unei bătăi care săi înroşească fundu i-a roşit obrajii, de puteai face omletă pe ei. Sau char pâine prăjită. Zis şi făcut. Asta era toamna, la începutul clasei terminale. Să vă mai spun că toate fetele au prezentat mândere profului de română caiete de rezumate muncite din greu? Că toţi băieţii afară de Paul şi de mine au prezentat fie cópii ale caietelor colegelor, fie nimic, socotind că cu câte un 2 pe caiet nu rămâneau corigenţi la limba română. Erau oricum la 24000 de mile de Minluescu şi romanul lui omonim, dar e drept că nici eu nu-l descoperisem încă. Dar ştiau să cânte Con venti quarto mille bacci, deşi nu înţrelegeau textul. Singurele caiete date ca exemplu au fst cele două făcute de mine. Avusesem grija sardonică să-l fac pe al lui Paul mai bun. Şi ca să fac şi miştu de el, cine să facă miştoul cel mai acid decât cel mai bun prieten, dar şi să acopăr nemernicia. Aşadar Paul a luat 8 la caiet, eu 7, iar Corina… 6. O să mă întrebaţi de ce n-am dus colaborarea până la consecinţa logică şi n-am plimbat-o serile pe bulevardul cel nou, să-i infiltrez o doză de stil. Ce intrebare tâmpită! Îşi jucase rolul, iar eu aş fi refuzat un flirt, o idilă chiar, fie şi cu Carla Bruni din sonete. Care nici nu se născuse. Căci eram îndrăgostit fără speranţă de iubita fiului secretarului de partid al orăşelului.
Bun, o să spuneţi că nici asta nu-i poveste, că iar e fragment de memorii. Ei, şi? Asta am keff azi, asta povestesc. Dar dacă mi-o veţi rejecta, mâine-poimâine scriu altă versiune a poveştii. Poate ceva de aventuri, cum credeam că citeşte colega noastră drăguţă, finuţă chiar, dar lipsită de sex appeal şi interes.
Mai rămâne în rezervă şi variant că alde Corina nu era aşa fără sare şi piper cum ne părea nouă. Şi că, de fapt, noi eram boii cu gustul nedezvoltat. Cine ştie? Şi cui foloseşte? La ce-mi foloseşte mie că am gustul de-a dreptul rafinat? Îmi dă doar puseuri cardiace. Cum? aţi ţinut-o minte şi pe aia că cei născuţi sub acelaşi semn cu mine au un bolovan în loc de inimă? Era o minciună patentă.
Întrebarea corectă e dacă scândura cu plete arămii şi faruri de ceaţă, de un verde electric, s-a plictisit au ba ascultând povestea. N-am întrebat-o. dar lecţiile următoare de analiză matematică şi-a ţinut farurile de ceaţă aplecate pe caiet.

Remember dedicat lui Victor Stancovski

Cu câteva zile înainte de 21 august curent, un canal cultural de televiziune difuzează, seara târziu, vechiul film al lui Robert Enrico, Les Aventuriers, cosecanarizat de regizor şi de autorul nuvelei omonime, tipică pentru anii ’60. Stau să-l văd, nu-s multe zile de când a intervenit spontan în conversaţiile mele, fără bază în programele TV. Nu e Samuraiul, nu e Un taxi pentru Tobruk, filmele de referinţă ale acestor bărbaţi arhetipali ai romanticilor ani ’60, Alain Delon şi Lino Ventura. Personajul lui Delon e italian, cel al lui Ventura – posibil normand. Delon e un Sartre frumos, Belmondo e un Marcuse tânăr, jubilează Catrinel Oproiu în Un idol pentru fiecare, cartea ei mai mult de sociologie amatoristică avant la lettre decât de cinema, focalizată pe aceiaşi ani. Una singură din enciclopediile mele de profil îi acordă filmului câteva rânduri.

Nu e, dar memoria emoţională* echivalează un film minor, dar rezonant cu cel puţin una din corzile muzicale ale generaţiei mele binecuvântate, cu reperele majore ale epocii în care acesta se născuse.

O viaţă de om am participat la ritualul împărtăşirii dintr-un film cu dublă privire, ponderea căzând mereu pe urmărirea şi demontarea mecanismului, a meşteşugului. Revăzând, doar a doua oară, Aventurierii, deloc surprins de predominanţa parcă firească a ochiului emoţional frust, am încercat, în câteva rânduri, să mă detaşez, să văd urzeala cadrajului, altfel banal, a ritmului, sincron cu mişcarea afectivă, dar la fel de obişnuit. Nu reuşeam mai mult de câteva secunde, alter ego-ul primar mă chema să vedem n’aibii filmul, să lăsăm fiţele. Filmul – cuminte, fără nimic memorabil, în deplin acord cu anonimatul în care kilogramele de dicţionare şi enciclopedii ce-mi străjuie somnul agitat – îl lasă la locul lui.

Şi totuşi…

Şi totuşi, filmul ăsta banal are ceva, are baskanía, are virtutea magică a maşinii timpului, anulează din poignet aproape patruzeci de ani, identifică emoţional tânărul neştiutor şi îndrăgostit de viaţă din anul de graţie ’68, care eram, cu senectul, la urma urmei la fel de neştiutor, îndrăgostit e viaţă, de acum. Nici o iotă, nici o cirtă mai mult sau mai puţin decât atunci nu găsesc în delicatul joc al triunghiului înşelător sub soare, pe mare.

Da, am amânat s-o spun, dacă în cinemateca subiectivă a minţii sufletului meu, Borsalino rămâne un moment al întâlnirii filosofilor doamnei Oproiu, dacă O sută de mii de dolari sub soare rămâne cu picanteria hazului aventurii ca farsă, în care Belmondo îl atrege pe Ventura, acest film minor nu-l poţi înghesui ca a treia latură a unui alt triunghi, reunind pur şi simplu pe partenerii lui Bébèl, acest film are triunghiul său. Iar pletele femeii au fâlfâit – aripi de albatros pasager -, peste cerul verii anului de graţie ’68, simbolizându-i romantismul irepetabil. Ca să nu se mai întoarcă…

Pe 21 august 1968 mă aflam, cu doi foşti colegi de liceu, într-o căbănuţă cât căsuţa de poveste a celor trei ursuleţi, la Valea Uzului. Dacă eu nu m-aş fi încăpăţânat să-mi car tranzistorul, spărgând puritatea cufundării în natură, numai şi numai ca să nu pierd rezultatele etapei de campionat, am fi aflat de invazia ce-a ras primăvara pragheză ca pe un eveniment deja trecut. Am coborât buluc din munte, ca să semnăm condica de prezenţă în faţa televizorului aceluia dintre noi care-l jucase cu doar câţiva ani în urmă pe Mişu Felecan, cu fata de care fusesem îndrăgostit, când eu aveam 17 ani şi ea 14. Recunosc cinstit că n-am înţeles atunci absolut nimic, întreaga mea imagine actuală despre evenimente fiind construită din piese acumulate ulterior. Şi atunci, să mă întreb, să nu mă întreb, la ce ne mai bulucisem, la ce mai cărasem tranzistorul? Oricum fusese un reflex sănătos, lipsit de orice finalitate imediată.

Singura conexiune pe care mulţi romantici mi-o contrazic acum cu violenţă fusese senzaţia tulbure că mai ’68 de la Paris şi 21 august ’68 de la Praga nu erau nici pe departe antinomice, ci pur şi simplu răsuflări pe orificii diferite ale aceluiaşi balaur.

Înainte sau după 21 august, descoperisem în revista Cinema, pe punctul de a ne deveni organ de partid (cinefil) şi de stat (la coadă la casele cinematografelor), o nouă semnătură, care mă cucerise: Radu Cosaşu. Singurul critic (aşa îl credeam atunci, de vreme ce semna în Cinema, valorificându-mi dreptul uman de a mă înşela) care vorbea într-o limbă deodată inteligibilă, coborând de la catedra de unde majoritatea celorlalţi perorau, oferind mostre din ceea ce după 90 urma să se cheme limba de lemn a criticii, la o şuetă mustoasă şi complice cu tine, cititorule. Mă cucerise mai ales deoarece îmi legitimase gustul nesigur şi în formare: reţinuse din peisajul verii doar două filme, exact pe acelea ce mă mişcaseră şi pe mine. Pe mine, cel care văzusem cu doi ani în urmă Colina şi Noaptea Iguanei, pe mine, acelaşi care aveam să văd anul următor Becket şi Blow up.

Aţi ghicit, domnilor preşedinţi, unul din ele era Aventurierii, acest film juma’ simpatic, juma’ naiv despre prietenia masculină, cum sunase fraza cosaşiană.

Eu, acela de atunci, aveam să devin, prin vremi, individul care va spune, în pandant, mult mai târziu, că Once upon a time in America nu e atât un film despre prietenia masculină, cât unul despre nostalgie, ca sentiment totalitar, de esenţă iremediabil bărbătească.

Abia în acest nou secol malrauxian aveam să aflu, ca redactor la prima reeditare digitală a cărţii pe care Radu Cosaşu o începea atunci, pe 21 august 1968, că era reacţia impecabil acoperită a omului abia de curând reabilitat, inaugurând de fapt genul propriu în proza românească.

Şi femeia?

Tot abia acum aveam să aflu că cel mai globe trotter dintre prietenii mei, „sobarul Hector Corbinski”**, avusese aceeaşi intuiţie ca mine, în faţa seducţiei brutale pe care eteric-telurica (Există aşa ceva? Există!) Joanna Shimkus, ungând-o (honi soit qui mal y pense) drept arhetip feminin, căutat şi mereu regăsit, când s-a apucat să „răsucească fusele orare”***. Mai timid, mai tremurat desenat, deşi mai în vârstă, eu ma limitasem să-mi refuz a mă îndrăgosti de o fantoşă fantasmatică, al cărei gen proxim mă îndoiam a-l regăsi în dulcele plai mioritic.

O singură enciclopedie spune, la marginea fişei unui mare actor, că Joanna Shimkus, născută pe 30 octombrie 1943, la Halifax, Canada, a devenit, din 1976, a doua soţie a lui Sidney Poitier. Flerul juvenil al celor doi viitori membri ai cenaclului Joc secund, sau comuna lor reacţie sexuală capătă o pragmatică sancţiune nobiliară.

Nota bene:
* – la o lectură mai atentă, sintagma e, cel puţin virtual, pleonastică
** – vezi Farul de la Mangalia, în Glissando, Napoca Star, Cluj, 2001 şi în Fals tratat de alchimie onirică, Eikon, Cluj, 2005-08-21
*** – Perifrază la titlul Răsucind fusele orare, Ioan Chirilă, Sport-turiosm, 1980

Bucuresti, 21 august 2005, text incorporat in vol Despre prietenie, despre batranete, Ed. Galaxia gutebnerg, Targu Lapus, 2008

Te repeţi, te învârţi în cerc, poţi publica un volum de proză scurtă, ilustrat de Lucică-peniţă-subţire, sau poţi publica o sută, tot aia. Nu ţi-ai atins nivelul peterologic, n-ai scris marea ta carte şi timpul trece… Cam aşa bătea capu’ tuşa Amalia, Amalia Moruzi, cea cu registrul larg, neatins de nici un alt membru al fostulu cenaclu Joc Secund: poezie adolescentină, proză păstoasă şi epigrame letale. Putea să bată capu’, eu îmi vedeam de treabă, cu argumente de piaţă liberă, nu le mai repet, le ştiţi. Eram de-a dreptul încântat de mine să atrag încă un cititor din generaţia următoare pe fiecare ciclul keplerian. Eu nu-s lavină, ca FNM (fratele nostru mai mare, între timp făcând muzee din muze), nu-s grohotiş tropotitor, nu-s herghelie de mustangi (Hana, lupoaica, şarpele, iapa mustang, protejată de ciorul ei tutelar plecase în drakku ştie ce misiune, lăsându-mă cu irepresibila nostalgie după sora mea de steaua lui David ce era) şi mai ales nu-s avalanşă, ce drakku nu-nţelegi, Amalia? Eu nu-s nici măcar un medalion împletit din fir de argint. N-am nimica nobil, eu sunt derbedeu. Sunt doar un fir croşetat din makramé, adunat pe-un ghem pe care nici pisicile nu-l mai bagă în seamă, lasă-mă-n pacele meu, scriu ce mi se pune pata să scriu, cui nu-i convine să intre alături, în bazar, poate-i vinde Effendi Hagop un taxid de mătase chinezească fabricată la Viscofil.
Tuşa Amalia nu se lăsa, perora, perora, eu îmi făceam număru’, Kepler înşira pe deget raza vectoare de aţă şi număra turele de stadion eliptic, puştoaicele se mai lăsau seduse de giumbuşlucurile mele ieftine. Ei, nu numai puştoaicele. Şi câte un literat mai glumeţ, în zilele de şabat personale, când sunt şi ăştia darnici. Marea carte se subţia ca un fum, era mai departe decât o pânză-n depărtare, că nici eu nu mai puteam deosebi de-o ia către Avalon, unde magistrul prosper se hodinea de veacuri de singurătate, glumind la răstimpuri cu musul deghizat în duh atoatecreator, sau găsise un canal inexistent spre apele dulci ale lacului cu nume muzical, cel de la poalele unei păduri cu o singură scorbură. Mai şedeam la taclale cu Scînteina, ocupată cu poporul ei, la modul ce mai faci, bine şi eram satisfăcuţi la capitolul comunicare. Ei, acuma cine se prinde primul că fraza asta e furată, are tot timpul să se prefacă a nu se fi prins.
Era o dupămasă aşa şi aşa, culorile dogoritoare ale doamnei Toamne mai răzbăteau printre picuri porniţi la asalt ca nisipurile Asiei, fierbinte, o pânză (sic) neguroasă se străduia să acopere apusul mereu triumfător. Îmi făcea plăcere să-mi imaginez că stau la taclale cu Don Ildefonso de societate Jesu, cel care descoperise, cu dragoste şi înţelegere, impotenţa lui Don Juan, la un pahar cu lapte acru. Fotoliul meu rotativ, din faţa calculatorului devenise unul de nuiele alb-gălbui, de culoarea moaştelor lustruite de închinăciuni, biroul însuşi îl vedeam ca o masă asortată, din paharul cu ceai sedativ gustam, cum spun, lapte acru, iar monitorul însuşi se convertise, topologic, în faciesul cu sprâncene unite peste ochi pătrunzători, descărnat dar pulsând de viaţă, al iezuitului. Ce imagine barocă! Cine-a zis că scriu baroc? Ei, fix când mi-am amintit că barocul fusese inventat de iezuiţi, brandul purtând sigiliul sfântului Ignaţiu de Loyola (nu, nu ăla cu nuca, brucina e otravă vegetală, cavalerul convertit monah nu vindea otravă, ci opusul ei, barocul e viaţă biruitoare), Padre Ildefonso găsi momentul să-mi transmită salutări de la părintele său, Karel Čapek, inventatorul ştiinţei roboticii, fabricantul de absolut. Senhor Allegro, îţi voi spune o poveste stranie dar adevărată, cu care m-am întâlnit şi care-mi şade grea pe suflet, căci e singura căreia nu i-am găsit soluţia. Dar ce muzică vine din inima mea zbârcită spre tine, eu aud sunetul propagat prin bătrânele mele oase şi tot îmi pare îngerească, harpa de monopolul îngerilor, aici şeful mare a trişat puţin, aproape n-o deosebeşti de lyra păgânilor adusă din Delos de fiul curvarului stăpân al trăznetelor, făcut cu Leda, deşi vibratoul… Vibratoul e acelaşi ca la harpă, ai urche bună, sfinţia ta, iar oasele tale nu distorsionează. Dar e o sculă cum nici Pytagora, nici Christian Huygens n-au visat. Degetele se mişcă aerian, ca la harpă, nu ating nimic, dacă un câmp eletromagnetic e nimic, nu ştii ce-i aia, abia dac-aţi învăţat să mutaţi ceasul calendarului cu 10 zile, oricum nici asta nu-i de colo, ceea ce vibrează precum aerul ce îmbrăţişează harpa nu-i străin de materia primitivă stăpânită de curvarul metamorf. Ascultă, sfinţia ta, imaginaţia mea, care te-a inventat ca sursă epică, îţi pune la dispoziţie muzica sferelor tale, m-ai făcur deja curios. Dar ce-i asta, tinere (sic; dar poate că la senectutea mea eram, faţă de el), armonicele transmit muzica sferelor celeste, să nu crezi că, dacă-s confinat în biblioteci, am rămas la nivelul întâlnirii cu micul preot confesor al acelui nenorocit Juan Tenorio. Cum, viaţa personajelor literare în biblioteci e ficţiune? Degeaba de dai scriitor, senhor Allegro, citeşte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moşa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamă, a, da, parcă Eugenio. În fine, nu prea contează. Citeşte şi vei învăţa, nu-ţi strică, personajele literare au viaţa lor reală. Reală în virtualitate, dacă efortul de a concepe o astfel de noţiune nu-i prea greu, senhor Allegro.
Moşa Mariancovici? Unde am mai întâlnit numele ăsta cumva ciudat? Sunt una din ultimele generaţii-bibliotecă, dar reflexul google-wikipedia nu-mi lipseşte. Dau de un fotbalist sîrb, din anii 30 ai secolului trecut. Blagoje Marjanović, poreclit Moša. 9 septembrie 1907 – 1 octombrie 1984. Născut şi decedat în acelaşi oraş: Belgrad. Participant la prima ediţie, cea din 1930, la Montevideo, a Cupei Jules Rimet, care conta drept campionat mondial interţări, în echipa a ceea ce atunci se numea regatul Yugoslav, primul jucător sîrb profesionist, aproape toată viaţa fotbalistică îi fu legată de oraşul natal. A jucat pentru Beogradski Sport Klub, a antrenat, după război, OFK Beograd, denumirea dată de regimul postbelic echipei. Totuşi şi-a încheiat cariera de antrenor la o vârstă relativ tânără, 52 ani, în Italia. Rămâne un anume mister cum un om dăruit pentru fotbal, un atacant, dedicat fotbalului, a mai trăit încă un sfert de secol în afara fotbalului.
Dar ce legătură aş putea face între numele unui fotbalist interbelic, până la o consoană în plus sau în minus în nume şi personajul unui misterios Eugenio? Nimic pe Google. Căile uzuale se înfundă. Dar stai! Padre Ildefonso de societate Jesu vorbea spaniola, în fine, castiliana. Eugenio ar putea fi Eugen. Singurul nume de scriitor latinofon de care-mi amintesc la prima mână ar fi italianul Eugenio Montale. Care nu are nici un personaj Moşa Mariancovici. Dar iată că alăturarea numelor Eugen şi Moşa Mariancovici găseşte un singur item, din care pescuiesc fraza: care se pricepe la fotbal ca Moşa Mariancovici, personajul sîrb al lui Eugen Barbu, în romanul Unsprezece. Iar lectura romanului îmi explică legătura: frizerul silozului din oraşul dunărean, locul acţiunii romanului, preşedintele colectivului sportiv, al cărui centru de greutate e o echipă de fotbal, găsise, în tulburii ani ai războiului, un vraf de ziare despre marele fotbalist omonim, poreclit tunul sîrb şi-şi însuşise identiatea vedetei. Faţă de nenumăratele crime pe care vâltoarea le-a adunat în anii aceia, o naivă impostură din microbul fotbalului devine aproape simpatică. Mai ales că, pe parcursul naraţiunii, impostura e dovedită (ne aflam în plin realism socialist).
Dar abia acum cuvintele fantomaticului personaj al lui Čapek mi se repercutară exploziv în minte: citeşte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moşa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamă, a, da, parcă Eugenio. În fine, nu prea contează. Citeşte şi vei învăţa, nu-ţi strică, personajele literare au viaţa lor reală. Reală în virtualitate, dacă efortul de a concepe o astfel de noţiune nu-i prea greu, senhor Allegro. Ce legătură are personajul scriitorului pe care ectoplasma iezuitului îl pronunţă cu accentul limbii sale materne, Eugenio cu autorul anonim, cine mai e şi ăsta şi ce am eu de învăţat de la acest anonim despre viaţa reală a personajelor? Înainte de a porni la această nouă anchetă, nu pot să nu admit că sunt impresionat de personalitatea şi statura oaspetelui meu neinvitat. Misterul unei fraze e demn de un iezuit. Eu nu uit că a fost un conciliu iezuit cel care a calculat, luni de zile, la solicitarea papei Grigore al XIII-lea, cele 10 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urmă faţă de mama natură în ceva mai mult de 16 veacuri de sincronicitate. Deci crema matematicienior la sfârşitul secolului XVI, puţin înainte ca Johannes Kepler să facă minuni cu calculul orbitelor planetare, se găsea la Vatican, ca o valenţă intelectuală a ordinului iezuit.
Dar cum dăm de acest autor anonim? Padre Ildefonso ştia bine, când m-a pus în braţe cimilitura, că oricât efort ar fi cerut identificarea romanului în care personajul omonim cu un mare fotbalist apare, abia de aici încolo începe adevărata dificultate. Căci cheia Moşa Mariancovici nu dă nici o informaţie despre alt autor decât romancierul consacrat. Padre Ildefonso ştia bine… ce mai ştia bine călugărul, indiferent de forma în care-mi apărea? Evrika! Evident, ştia că de voi continua să narez, pas cu pas, propria anchetă, monotonia epică, în loc să ridice tensiunea, va plictisi inevitabil. Aici nu merge decât o tăietură de montaj:
Şi eu am apucat, uneori, să mă întreb, din goana calului, de unde ştiam o grămadă de lucruri pe care frizerul silozului din orăşelul dunărean (eu eram acela, personajul de roman) nu avea de unde să le afle. Nici chiar vedeta fotbalistică interbelică, “tunul sârb”, a cărui identitate o uzurpasem, cu tot lustrul dat de călătoriile unei vedete. Dar, în măsura în care vi se pare de mirare, nu e decât pentru că voi sunteţi, ca cititori, banali oameni vii. Habar n-aveţi ce posibilităţi nebănuite oferă biblioteca pentru un personaj literar. Şi chiar non literar. Acuma, să nu credeţi că personajele stau noaptea la taifas, conform clişeelor prozei fantastice a secolului XIX. Comunicarea e mult mai subtilă. Aduce cu o osmoză secretă, pentru care coperţile şi chiar pereţii rafturilor au grade diferite de transparenţă. Iar efectul schimbului permanent de informaţii depinde, fireşte, de structura rafturilor, de ordinea fiecărei biblioteci în parte, de componenţa ei. Fabrizio del Dongo se poate procopsi cu două-trei idei ale sfântului Augustin în biblioteca dumitale, sau cu două-trei reţete ale maestrului Anthèlme Brillat-Savarin într-a dumnealui. Atâta că nu-şi dau seama. Şi nici nu se manifestă ca atare, decât dacă şi în măsura în care câte un personaj e smuls din letargie de o experienţa ca a mea. E forţat, adică, să iasă din paginile în care fusese încastrat şi în care vegeta paşnic. Iată ce-i spunea Moşa Mariancovici, personajul lui Eugen Barbu, autorului anonim, cu care un anume imbroglio, care nu face parte din ce povestesc, îl adusese în contact. Dar de ce se străduise călugărul iezuit să pricep o astfel de relaţie? Întrebările şi răspunsurile de derulează, vorba pedagogului de şcoală nouă, personajul lui Caragiale, neţăsare amăsurat. Călugărul avea nevoie să-i înţeleg, prin comparaţie, natura pentru a se putea materializa, în anume fel. Nici nu ajunsei la capătul concluziei logice şi o mişcare turbionară, un aer răcoros, uscat şi lipsit de miros, îmi ocultă, ceţos, imaginea junglei vegetale care-mi filtra razele apusului triumfător. Turbionul de ceaţă lăptoasă părea stabil. Simţii că, vorba celebrului Rică Răducanu, trebuie să vin şi eu cu ceva. Dar cu ce? În nici un caz cu o invocaţie. Nu deoarece diavolul s-ar jena să ia forma unui călugăr iezuit, vremurile când simbolul crucii îl incomoda au trecut. Dar nici noi, oamenii, nu mai suntm aşa de lipsiţi de mijloace ca atunci. Panta rhei. Licitaţia permanentă între armele de atac şi cele de apărare fac problematică orice călătorie în timp fără precauţiile adecvate. Oricum nu ştiu să invoc. Dar ştiu că dacă aş şti aş refuza. Dar nici rugăciuni nu ştiu. Şi, chiar de-aş şti, la ce bun? Oamenii pot fi sanctificaţi, dar personajele de ficţiune pot? Un eventual răspuns pozitiv ar da peste cap întregul dicţionar al sfinţilor şi, odată cu el, templul formei de credinţă dezvoltat de civilizaţia în care m-am format s-ar ruina. N-ar rămâne nici cât de-un zid al plângerii. Atunci, care e unicul meu instrument? Folosit şi când e şi când nu e cazul. Dar sora mea de steaua lui David mi-a spus că e cazul întotdeauna. Privesc printre gene ceaţa lăptoasă, rotitoare. Cu ochiul lipsit de vedere centrală închis. Imaginându-mi că şi cel valid e la fel. Vedera periferică a singurului ochi cât de cât activ prinde razele apusului. Închid pleaoapele peste câteva raze. Şi pronunţ, limpede, concentrat, fără grabă, Tatăl nostru. Accentuez, totuşi, nu mult, şi nu ne duce pe noi în ispită. Pe ultima silabă a cuvântului amin aud vocea de bas a călugărului. Calmă, liniştitoare. Deschid ochii. Padre Ildefonso şade în picioare între mine şi jungla din faţa ferestrei. Abia acum semnificaţia cuvintelor ajunge la mintea mea. Abia acum sesizez o umbră de ironie sub calmul liniştitor. Nu-mi oferi un scaun, tinere?
Aici nu mă putea prinde nicicum pe picior greşit. Eram demult deprins să servesc replici ca şi cum aş fi sigur pe mine, chiar tremurând pe dinlăuntru. V-aş oferi şi o cană cu lapte acru, padre, dar mi-e teamă că forma în care se găseşte acum s-ar putea să nu vă fie pe gustul sfinţiei tale. În anumite limite, tot ce poţi bea tu, tinere, pot şi eu, îşi regăsi tonul sfătos, din care ironia fusese filtrată, bunul călugăr. Padre, eu la ora asta beau o băutură cu care nu cred că sunteţi cu totul neobişnuit, o infuzie de Hypericum perforatum, laptelui acru recomandabil mie de urmaşii lui Michel de nostre Dame îi va veni rândul puţin mai târziu. Nu te osteni degeaba, fiule, le poţi spune medicilor medici. Ştiu că nu-s urmaşii familiei Florentine. Şi nici ai medicului Caterinei. Sunt urmaşii unui grec, Hyppokrates. Originar dintr-o insulă egeeană, fiule. Kos, sfinţia ta, ştiu. Fiule, n-am tot timpul din lume şi dacă ne vom tot învârti în jurul degetului mic nu ajungem la motivul vizitei mele. Nu sunt fantomă, nu trebuie să dispar la miezul nopţii. Dar nu pot dilata timpul, nu-ţi pot oferi un accelerator de timp subiectiv. Dar, cum să-ţi spun, în urma unor, hm, conciliabule de care nici nu trebuie să ştii dar nici nu-ţi sunt de neimaginat, sunt limitat de apariţia pe boltă a primei stele. Suntem pe acelaşi fus orar cu ţara unde evenimentul ăsta marchează începutul şabbatului. Iar eu, ca iezuit, sunt ţinut să respect codul celor de la care, vrând-nevrând, nu numai doctrina pe care o practic şi o păzesc cu străşnicie, dar însăşi persoana Mântuitorului purcede. Nu putem trece peste asta şi, iată, soarele mai are exact 2.71 diametre până ce va trece sub orizont. Să trecem la subiect, fiule. Dar, înainte de orice, să evităm orice confuzie. Cine crezi tu că sunt? Întrebat abrupt nu mai sunt aşa de sigur. Căci nu v-am mai văzut, padre. Şi asemănarea somatic-facială, cu personajul literar descris de autor e relativă. Mai degrabă un inefabil, intuitiv, dar mai degrabă instinctual, îmi spune că sunteţi Padre Ildefonso de societate Jesu. Cel care a descifrat natura personajului don Juan Tenorio, dezvăluindu-i secretul: ilustrul seducător fusese… impotent. Un personaj literar care lucreaza asupra altui personaj literar. Când am citit prima dată, cu zeci de ani în urmă, schiţa lui Čapek, habar n-aveam de această viaţă secretă a personajelor, iar când am aflat de ea* uitasem de Cartea apocrifelor. Mai exact, rămăsese una din cărţile mele de căpătâi, dar nu făcusem conexiunea. A făcut-o instinctul meu, între momentul în care îmi imaginam că discut cu sfinţia ta şi cel prezent, câd ai apărut, habar n-am cum. Dar ştiu că nu eşti produsul imaginaţiei mele. Se pare că repetam, fără să mi-o fi propus, experienţa naratorului din proza citată. Dar fără a avea motivarea aceluia, fără a fi fost implicat prin ceva, un act fizic, precum cronicile de fotbal ale aceluia, element care-l adusese pe personajul lui Eugen Barbu în faţa lui, la terasa ce părea extrasă direct din roman. Dar dacă nu-l chemasem eu însumi pe călugărul iezuit, apariţia acestuia trebuia să aibă un motiv. N-aveam decât să aştept să-l aflu.
Bătrânul sorbi iaurtul de băut, cu bifidus, turnat din ambalajul de PCV într-o ulcică de pământ ars, pe care avui inspiraţia s-o pescuiesc dintr-un băruleţ inserat în rafturile bibliotecii, apoi îşi vîrî mâinile descărnate printre faldurile rasei uluitor de albe, scoase o terfeloagă îngălbenită de vreme, ce părea gata de a se descompune în petice, o netezi grijuliu cu muchia palmei şi mi-o întinse. Părea a fi partea de sus a unei prime pagini de manuscris, în franceză. Titlul mă şocă: L’Arcturienne. Scris cu litere aplecate. Şcolăreşti. Dedesupt, cu litere mai mici: par Jaume… şi hârtia era ruptă în dreptul numelui. Interesant, prenumele autorului era scris, tot de mână, dar cu litere aproape drepte. Ceva mai jos, cu litere mai mici, tot aplecate, ceva ce părea o dedicaţie: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché. N-am gustat niciodată telenovelele, peltelele şi alte produse literare siropoase. Mă gândii că bătrânul iezuit n-avea cum să nu ştie asta. În particular că n-aş fi deloc tentat să citesc o poveste care să înceapă cu o dedicaţie aşa de autocompătimitoare. Ceva îmi dădea cu virgulă. Când ridicai spre oaspete o privire sceptică, avui de înfruntat ochii ironici, sfredelitori, negri, sub sprâncenele groase ca o mustaţă de cavalerist. Procesul meu de gândire părea transparent. Bătrânul aştepta să găsesc singur soluţia, rostul prezenţei lui cu petecul acela de hârtie friabilă, nu îngălbenită, ci de culoarea oaselor lustruite. Aveam în faţă o cutie cu piese de puzzle, fără desen şi trebuia să le articulez, pentru a găsi singur tabloul. Şi atunci Z încercă să înţeleagă totul, singur, gândindu-se. Iar asta i-a fost fatal. Fraza îmi zumzăia în urechile minţii. Ştiam de unde vine şi, după un minut de efort mental intens îmi pică o fisă mare. De un dolar găurit. De argint. Mintea mea scosese la suprafaţă citatul din lene. Din inerţie. Să mă avertizeze că efortul de a o biciui în urmărirea jocului de puzzle mi-ar putea dăuna. Ce prostie! Dar însăşi prezenţa iezuitului dovedea încredere. Nu a lui, era şi el o piesă, un mesager. La urma urmei nici nu contează a cui agent era. Important e că-mi tranmsisese mai multe mesaje, între care cel mai important era creditul de care mă bucuram. În nuvela despre Moşa Mariancovici, rostul autorului narator era să-l elibereze pe nefericitul personaj, resuscitat din bibliotecă de folosirea numelui său ca pseudonim, culmea, pentru o serie de cronici de fotbal. Să-i redea liniştea. Jucând, toutes proportion gardées, rolul lui Horatio. Să dea de ştire. Ceea ce personajul însuşi înţelesese că i se întâmpla. Rolul meu avea să fie mult mai greu. Trebuia să încep prin a-mi reprezenta o situaţie şi abia apoi să văd ce mi se cerea să fac cu ea.
Ce se presupune că aş avea de făcut, padre? Sper că aveţi cel puţin o parte importantă a documentului. Ştiam deja că nu voi mai căpăta nimic peste acea jumătate de pagină de manuscris, cuprinzând un titlu, un nume de autor şi o dedicaţie mai mult sau mai puţin lacrimogenă. Dar mesagerul trebuia provocat să-şi descarce tolba. Chiar ştiind că n-o va face. Sau că nu va face nimic mai mult decât un minim care să mă provoace pe mine să fac ceva. Să tragi concluzia logică din toate elementele, începând cu faptul de a fi început prin a-ţi imagina că vorbeşti cu mine, urmând cu prezenţa mea aici, conştientizând că nu sunt o entitate care răspunde unei invocări, deci apariţia mea nu e rezultatul magiei. De altfel nici nu eşti capabil de magie. Raţionamentul tău că nu sunt un sfânt, deci nu puteam răspunde unei rugăciuni, pe care nici nu ştii s-o scandezi are şi nu are sens. Nu poţi ignora evidenţa că am apărut în spaţiul tău intim, de lucru, de regăsire chiar, de îndată de ai spus Tatăl nostru. Ştii deja bine şi ştim amândoi de unde ştii, că acest text nu e o rugăciune în sens strict, dar e un cod care deschide canale de comunicare pe care tu le numeşti, pe limba ta, parafizice şi n-are importanţă cum se numesc în lumea mea. Ştiu, padre, de unde ştiu, murmurai. De la sora mea de steaua lui David, fie sufletul ei în paza nemărginitei bunăvoinţe a lui Alla’. Poţi spune Dumnezeu, fiule. Pot, padre, numai faţă de ea, de această soră a mea, care continuă să trăiască deoarece un număr de apropiaţi n-o uită, numai faţă de ea îl chem pe Atotputernicul cu numele dat de musulmani. Era una din manifestările humorului ei de evreică atipică. De evreică antisemită, cum ricana uneori. Dar să revenim, ai spus că nu ai prea mult timp. Uite, soarele se ascunde deja după clădirile din zare, până la orizont nu mai are mult. Coroborând elementele asupra cărora mi-ai atras atenţia, tot nu rezultă dacă mai ai sau nu, completă sau incompletă, povestea acestui Jaume. Gândeşte, fiule. Răspunsul la întrebare va rezulta din ce vei fi gândit. Padre, nu te mai recunosc. Confruntarea ta, nu atât cu personajul lui Tirso de Molina, devenit simbol, cât cu rigidul confesor de provincie nu fusese decât ocazia de a exprima sintetic o temă de meditaţie despre care îi mărturisiseşi chiar eroului muribund că te preocupase. Aveai totul în minte şi în suflet încă înainte ca autorul schiţei, Karel Čapek să te introducă în scenă. În timp ce povestea asta tocmai ai început prin a mărturisi că povestea lui Jaume e singura căreia nu i-ai găsit soluţia. Ceea ce explică prezenţa sfinţiei tale aici, Tatăl nostru n-a făcut decât să regleze optica, şarful imaginii 3D. Dar dacă n-ai dezlegat misterul, înseamnă că ştii povestea. Dacă mi-ai arătat o jumătate de filă cu titlul, autorul şi dedicaţia, înseamnă două lucruri: ştii povestea, şi crezi că are în ea ceva inexplicabil, mai dificil de pătruns decât falsa faimă a lui don Juan şi mai ştii că aici, în această jumătate de pagină e cel puţin o cheie, dacă nu chiar cheia. Continuă să raţionezi, fiule. Hm… O cheie sau cheia… tragi de timp cu povestea. O ştii, dar fie întârzii să mi-o spui, fie chiar eviţi. Mă tragi către petecul de hârtie… ia stai… nu-i imposibil să vrei să-mi sugerezi că ceea ce-mi ceri, să te ajut să lămureşti misterul poveştii, sau chiar să-l găsesc în locul tău, mi-ar şedea în puteri să fac fără a-mi spune povestea. Atenţie, nu indepdendent de poveste, ci fără să mi-o spui. Ar însemna fie că deducerea poveştii, sau măcar a ceva din ea, duce la rezolvarea misterului, fie povestea şi misterul ei se dezvăluie simultan, pe baza informaţiilor pe care le am deja. Dar în ambele variante diferenţa e între noi doi: sfinţia ta, o ficţiune, un personaj literar, dar cu o putere mentală definită ca atare mult mai mare ca a mea şi, ca ficţiune, poate cu o putere indefinită şi eu, un simplu om, nici prea deştept, nici prea prost. Dar destul de obişnuit cu ficţiunea. Stai, fiule, nu te grăbi, ţi-a scăpat un amănunt. Important. Ca personaj de ficţiune nu pot avea resurse infinite. Sunt condiţionat de concepţia autorului care m-a creat şi nu-mi pot depăşi prea mult standardul proiectat. Apoi, la ce ţi-aş mai fi cerut ajutorul? Continuă. Daaaa, să continuăm. Ce am eu şi n-are sfinţia ta? Când aparent toate şansele sunt de partea ta. Daaaaa. Doamneee! Dar mi-ai dat soluţia, padre! Cu ce seamănă un personaj literar? Chiar unul supus efectului Moşa, cum îl numise autorul acelei nuvele. Evrika! Seamănă cu un robot. Doar autorul care te-a creat e inventatorul cuvântului robot, cum de nu m-am gândit mai iute? În ce sens? În sensul că nu-şi poate depăşi prea mult limitele preproiectate. Mai puternic decât omul în aceste limite, dar lipsit de felxibilitatea practic nelimitată a unui om antrenat. Capabil de adaptare la situaţii în care un personaj se simte stigherit, iar un robot e neajutorat. Deci drama lui Jaume trebuie să fie de o natură îndeajuns de diferită de a lui don Juan. Dar trebuie şi să aibă ceva-ceva în comun. Altfel ai fi rămas să te odihneşti între paginile Cărţii apocrifelor, oricâţi cititori ai fi încântat, oricâţi critici ai fi pus la murat. Înţelepciunea unui iezuit e deasupra multor categorii de înţelepţi, dar nu trece dincolo de problemele naturii umane. Sigur, ai să-mi aminteşti că un conciliu iezuit a calculat, cu mijloace de observare precară a cerului, cele 10 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urmă în mai bine de 16 secole, voi eraţi la sfârşitul secolului XVI crema matematicienilor, deşi Girolamo Cardano publicase cu 47 ani înainte soluţiile iraţionale ale ecuaţiilor de gradul 3, mitocosite de Scipione da Ferro si Niccolo Tartaglia. Dar, sfinţia ta, reforma calendarului era o problemă economică, ergo una socială. Adică tot umană. Pe când ecuaţiile italienilor erau cu cel puţin o treaptă mai abstracte. Daaaa. Deci ceea ce te incomodează la povestea lui Jaume, pe care sfinţia ta o cunoaşte şi eu nu, e de natură extraumană.
Fără să vreau, mă destinsei. Puţin. Simţeam că atinsesem un aliniat strategic al campaniei. Regulile tacticii îmi cereau să-mi consolidez poziţia, să-mi pregătesc următorii paşi, să-mi adun, să-mi organizez resursele. Câteva secunde fui prea ocupat cu evaluarea propriei poziţii ca să-l privesc pe bunul călugăr. Când ridicai ochii, el îşi feri privirea. Atunci simţii că în acele câteva secunde mă privise intens. Nu reuşise, în ciuda antrenamentului, să coboare obloanele pleoapelor îndeajuns de iute ca să nu bănui fulgerul. Dar destinderea nu mai avea cum s-o ascundă. Tăcurăm câteva minute. Nu era un moment de odihnă, ci acea pândă reciprocă a cicliştilor de velodrom, în cursa de viteză, când rămân ambii, uneori, minute şin şir, sur place. Înainte ca unul să declanşeze sprintul fulgurant. Cu un calm deja studiat, iezuitul, cu mâinile una peste alta, ca şi cum s-ar fi sprijinit pe un toiag invizibil, aruncă vorba, precum un atout pe masă: continuă, tinere. M-am simţit ca Patton, la câteva zeci de kilometri de Rin, în toamna lui paş’patru, rămas fără benzină. Am înghiţit în sec şi am continuat: Să venim la petecul de hârtie, singurul lucru concret. Ce avem aici? Un titlu care sună cosmic şi un nume de autor care sună catalan. Oricum mediteranean. Ceea ce ar putea explica tonul elegiac, ca să folosim, sfinţia ta, un eufemism (aici schimbarăm zâmbete cu fineţe). Dar nu văd legătura între un nume cosmic şi unul mediteranean. Unde ai mai întâlnit forma Jaume, tinere? Numai în Catalunya? Ştiu eu? Nu prea mă pricep la subtilităţi lingvistice. Catalana seamănă mai mult decât orice limbă romanică cu ceea ce era latina vulgară. Dincolo de Pirinei e un amestec de dialecte, termenul generic e occitană. Langue d’oc, provensală… Dar, sfinţia ta, avem mijloace pe care voi nu le cunoşteaţi. Şi vorbind, butonam. Am noroc, dau de un website cu nume provensale. Ia’n-tă-tă! Ce văd? Jaume se poartă şi pe valea Rhonului. Habar n-aveam. Dar… Arcturiana… apoi un nume provensal… urechea mea muzicală prinde o sonoritate. Arc-tu-ri-a-na. sună ca Ar-le-zi-a-na. fata din Arles. Preludiul suitei lui Bizet îmi explodează în ambele urechi, Neghiniţă şi Gimminy fie dorm în papuci, fie sunt în tamjă cu iezuitul. Undeva aici e legătura, dar care să fie? Continui să butonez. Aşa aflu că piesa muzicală a ilustrat o piesă omonimă. Scrisă după o nuvelă tot omonimă, care face parte din culegerea Scrisori din moara mea. Alphonse Daudet. Părintele celebrului Tartarin din Tarascon. Care n-a scris decât despre Provenţa. Găsesc ambele texte în biblioteci online. Citesc lacom, uitând de călugăr, plonjat adânc. O poveste de dragoste. Tragică, dar relatată cu naturaleţe…
Uitasem de apus. Cerul e aproape negru. Padre Ildefonso de societate Jesu zâmbeşte cumva absent. Priveşte cerul. Lună plină, stelele mai întârzie puţin. Nu mult. Tinere, te-ai apropiat mai mult decât mă aşteptam, dar eşti departe. Nu, nu am textul şi nu cunosc povestea. Ai intuit perfect că, dacă aş fi cunoscut-o, rămânea posibil să n-o înţeleg. Tocmai deoarece numele cosmic mă derutează. Pare a introduce un element extrauman şi e adevărat că nu înţeleg. Dar mai ales tu, tinere, nu înţelegi propriul rol în dezlegarea misterului. Pune mâna şi continuă povestea, începând cu primul rând de după dedicaţie. Diferenţa de informaţie datorată diferenţei de epocă, atenţie, şi faţă de epoca mea şi a lui don Juan Tenorio, dar şi faţă de epoca lui Karel Čapek, inventatorul cuvântului robot şi al Fabricii de absolut, are şansa să compenseze puterea de pătrundere a unui iezuit. Povestea, cu mijloacele tale, care să suporte perfect titlul Arcturiana, să fie legată cumva de drama culeasă de scriitorul provensal şi să răspundă dedicaţiei. Pe care te-aş ruga să-mi faci hatârul de a o citi în esenţa ei, pentru a n-o mai resimţi ca doar sentimentală. Aşadar: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché.
Sfinţia ta, pot eu să nu accept provocarea? Dar mai e un singur amănunt. De ce-mi spui senhor Allegro? Sfinţia ta e spaniol, în fine, castilian, nu portughez. Hm, tinere, eşti subtil, nu întrebi ce eşti curios să afli. E simplu. Am tradus pur şi simplu cele două componente ale numelui tău. Cel care va apărea pe coperta cărţii al cărei prim capitol tocmai s-a încheiat cu această dedicaţie. Pe care va trebui s-o explici.

Jubileului absolvirii liceului

Istoria Artei e inseparabilă de permanenta tendinţă a fiinţei umane de a-şi extinde tehnologic memoria. De la mamuţii desenaţi pe pereţii peşterilor la autoportretul pointilist, de la Intrarea trenului în gara La Ciotat la ultima diviziune a muncii, conform căreia a apărut meseria procesării, tot tehnologice, a simţirii omeneşti, arta a fost şi va fi ritual de împărtăşanie. Simultan proiecţie a instinctului de conservare, extins în spaţiul ecologiei concurenţiale a simţirii. Alaltăieri contabilitate administrativă şi juridică scrijelită pe tăbliţe ceramice, pe papyrus şi pergament, Iliade, Odisei, Eneide, poeme ale lui Ghilgameş, Artes amatoria, teze ale sfântului Augustin, romane ale Rozei, povestiri din Canterbury, poeme ale Meselor Rotunde, ieri manuale de geografii extraordinare, descriind ţări de dincolo de negurile oglinzilor şi minunilor, blazoane cu şapte mierle pe capă şi spadă, sub deviza Audaces/audentes Fortuna juvat, doctorul Livingsone la braţ cu vizionarii fraţi Louis, Daguerre şi Lumière, navigând pe Mississippi şi măsurându-i adâncimea, Maaark Twain, fraţii Wright, desprinzându-se de Pământ cu nave mai grele ca aerul, fraţii David Wark Griffith şi Serghei Eisenstein folosind creator foarfeca. Azi, după eşecul inerent şi dramatic al primelor încercări de înregistrare tehnologică a simţurilor^*) ne bucurăm de invenţia strănepotului spiritual al filosofului pământului mai înalt, care a dotat spaţiul mioritic cu metrica cunoaşterii luciferice: administrarea transferului trăirii. E de ajuns ca orice călător să depăşească în intensitate un prag preselectat, în trăirea impresiilor de călătorie, concretă sau abstractă, convenţională sau imaginară (căci nimic nu-i mai real decât imaginarul), pentru ca reţeaua informatică în hyperunde să-i colecteze, să-i înregistreze în băncile de date simţirea, urmând ca acest capital de simţire să fie valorificat în modurile clasice, ştiri cineverité, reportaje, editoriale, până la sfânta literatură, de editori specializaţi ai fiecărui canal. Turist pe Tamisa, poţi deschide canalul care te pune în ipostaza pelticului reverend profesor îndrăgostit, sau a nemuritoarei lui eleve, fiica mijlocie a decanului, încerci toate emoţiile making offului. Versiunile avangardiste te pot pune chiar în pielea pisicii de Cheshire, iar curentul underground îţi redă emoţiile subtile ale zâmbetului pisicii…

(Enciclopedia Terrana, ediţia 273, Newest Haven, 2314… sau invers? Ce importanţă are? Cifrele sunt magice)

Rodolphe Jianu-Gorj închise ochii. Peisajul văzut din bătrânul autocar, ţipa elocvent în urechea stângă a ochilor călătorului. Închisul ochilor era, fireşte, un străvechi test, truc ludic şi reflex creator. Declanşa înregistrarea automată a răspunsului emoţional la imaginile trecătoare, oricare abonat la sistem putea simţi, în timp real, tot ce simţea călătorul cu statut clasa VII-RP. Nu-i prea păsa lui Rodolphe de contractul social, responsabilizant, ca simţitor profesionist, ci lăsă să se suprapună peste gardurile, grădinile, faţadele caselor, florile de la ferestre, arboretul, câte un scrânciob în câte o curte, una peste alta peisajul rezervaţiei folklorice Confluenţe, imaginea ritualului mortuar din orăşelul unde-şi terminase ciclul secundar în urmă cu aproape jumătate de veac. Discursul lordului primar, care oficia, în dubla lui calitate, de squire şi preot paroh, căsătorii, ceremoniale de iniţiere în viaţă şi pe cele de rămas bun îi răsuna în urechea dreaptă, cu emoţia lui liberă de obligaţiile fişei postului, personalizând paralegal momentul. Cea dispărută le fusese colegă de şcoală secundară amândouora şi continua să trăiască, cu viaţa pe moarte călcând, în memoria funcţionarului public, în cea a simţitorului profesionist gradul VII-RP, ca şi în memoria celorlalţi doi foşti colegi prezenţi, localnici. Femeia contribuise din plin la tuşa tabloului mortuar, prin două din cele şase meresii legale ale fiecărui cetăţean: ca artistă, încercase din răsputeri să reînvie străvechile tradiţii ritualice ale artei iubirii, ca tehnician brevetase softuri esenţiale ale reţelei simţirii înregistrate digital. Lordul primar anunţase, oficial, că dispeceratul local al reţelei globale de propagare a Artei, a cărui upgradare la rangul VII-RP, cu ocazia ceremoniei mortuare, va purta numele Mioriţei Colţ, fosta lor colegă.

Coincidenţa făcea ca pe eterna logodnică a lui Rodolphe s-o cheme la fel. Cu jumătate de veac mai tânără, ambele femei se lăudaseră, fiecare la vremea ei, a fi descins din ciobăniţa omonimă, fiica judelui Colţ, lord primar al ţinutului uitat de lume, unde se petrecuseră, cu veacuri în urmă, întocmai, faptele descrise în romanul a cărui lectură făcea acum parte din bibliografia obligatorie a istoriei Artei. Imaginea vie şi tremurătoare a Stillei, cântând Addio del passato spre egoista delectare a boierului Radu Gorj, strămoşul eroului nostru de acum, simţitorul profesionist Rodolphe Jianu-Gorj, realizată cu eroic de primitiva tehnologie a vremurilor, lumina toate muzeele de istoria Artei de pe mapamond.

Rudi, coboară din autocar la prima staţie şi urcă iute în spironava zonei temperate, sau chiar teleportează-te încoace, am luat contact cu lordul primar din Confluenţe, mi-a promis că inventează un truc să-ţi deconteze cheltuiala, toate resursele noastre au intrat în contul doctorului Cheptine.

Dar ce-i acolo, cine are nevoie de medic? E aşa de grav că e nevoie de mine?

Rudi, Mioriţa ta ne părăseşte, vino să-ţi iei rămas bun. Emoţiile tale sunt problema ta, dar ca cea mai apropiată persoană scrie în contractul tău că trebuie să-ţi predai recordingul emoţional bazei de date zonale. Nu mai discuta, rostreşte în fosfor cuvintele şi teleportează-te!

Nu asculta robotul casnic, Rudi!. Sunt eu, Mio. Mă sting, mă duc, I’m vanish’n, mai am câteva minute să decid. Dacă te teleportezi acasă tentaţia de a supravieţui ar putea fi mai tare, nu vorbeşte instinctul de conservare, doar suntem condiţionaţi, dar cu câtă viaţă mi-a rămas nu garantez că aş avea putere să te părăsesc, am calculat probabilitatea să trec în iubire ilegală, cu consecinţele de rigoare, e deja 87.013% şi creşte. Continuă-ţi drumul. E un ordin, dragul meu!

Dar ce…?

Nu de la mine o să afli, iubitule, nu am dreptul să-ţi spun. Gândeşte singur, ca personajul metaforic al bătrânului Arghezi, dacă chiar eşti curios. Dar continuă-ţi drumul. Doar ştii preţul trecerii în ilegalitate.

Din ambele urechi interioare ale sufletului minţii simţitorului profesionist, urmaş demn al anticului diletant admirator al Stillei, izvorîră şuvoaie triumfătoare: presimţirea anticipativă a orgasmului devastator, multiplicat, produs de împreunarea virtuală cu imemorialul şir de femei coborîtoare din ciobăniţa de fiică a judelui Colţ, dinspre urechea tip Castor, suprapusă cu jalea nostalgică, nu mai puţin zguduitoare, care, venind dinspre intelectuala ureche de tip Pollux, îl informa implacabil că nu va mai trăi niciodată în plan real plenitudinea erosului monadic cu iubita lui logodnică, ultima femeie din şir. O senzaţie de gol, dură, profund onestă, cutie de rezonanţă a cutremurului integral al propriilor lui recordinguri emoţionale. Rudi decodă, expert, mesajul interior: străvechea luptă între tentaţie şi forţa condiţionării conştiente. Responsabilitate, ordine socială imprimată până-n măduva spinală a minţii sufletului călător de culegător profesionist de impresii.

Îşi luă literal inima în dinţi, strânse tare, ca de o creangă de arţar, când curva deghizată în călugăriţă îţi scoate glontele de aur din tâmplă, sus, cu brişca sterilizată la flacără de slană cu iarbă de puşcă.

Şi analiză.

Singura fiinţă vie de pe mapamond, care putea amplifica, până la extincţie, reportajul lui contractual despre ceremonia mortuară a fostei colege, a lui şi a lordului primar din Confluenţe, era ea, femeia cu acelaşi nume, ultima treaptă a imemorialului şir de descendente ale ciobăniţei de pe plaiul cetăţii Colţ. Iubita lui binecuvântată. Perfecţionismul profesional şi conştiinciozitatea simţitorului profesionist erau pe cale să-i ucidă iubita. Şi dacă ar fi cedat tentaţiei de a se teleporta în patul ei, s-o încălzească, s-o readucă la viaţă, cum suna alerta miopului robot casnic defect, preţul ar fi fost nemăsurat: ar fi dispărut instantaneu, din matricea bazelor de date mnemonic-emoţionale orice bit referitor nu numai la femeia care pusese umărul la edificarea sistemului, ci mai ales la umbra amintirii colective a întregii poveşti a Castelului Colţ. Declanşând o periculoasă epidemie de infirmitate mnemonic-emoţională. Nimeni, niciodată, n-ar mai fi putut admira o Stilla, până la pierderile minţii.

Ajuns aici cu analiza, Rudi simţi nevoia de a judeca pe un tablou cât mai complet cu putinţă. Ce-i aia Mioriţa e pe moarte? La plecarea spre Confluenţe, pentru ceremonia despărţirii de fosta lor colegă omonimă, era bine mersi. Ca participant la programul Recording, al cărui agent de teren se considera, folosind un termen antic, făcând parte din eşalonul superior de soft, era monitorizată integral de două ori pe an şi un anume număr de parametri vitali erau monitorizaţi permanent. Era una din funcţiile auxiliare ale echipamentului individual de comunicare, baza întregului sistem de înregistrare a simţitorilor profesionişti şi de stocare a trăirilor acestora în sistemul global de baze de date. Primul gând îl duse la o testare. Dar ştia perfect că nu se testează aiurea, ci doar pe baza unor indicii. Ceva atrăsese atenţia sistemului de securitate al proiectului memoriei emotionale universale. Dar ce anume? Participase în dublă calitate la ritualul de trecere prezidat de lordul primar din Confluenţe. Fost coleg de clasă cu el, călătorul simţitor profesionist clasa VII-RP se autosuspicionă abia acum că amestecase, fără să vrea, două emoţii diferite: cea a despărţirii de Mioriţa Colţ, expert, între cele 6 meserii legale, în ars amatoria, cea care pusese piatra fundamental a sistemului global de înregistrare şi stocare a simţirii, fostă colegă de clasă cu amândoi şi cea pe care se baza dragostea pentru Mioriţa lui, cu exact 50 de ani mai tânără. Amestec subtil, aproape inevitabil, dar care risca să producă o buclă cu acelaşi efect final distrugător precum eventuala cădere în capcana acceptării scenariului schiţat de comunicarile consecutive cu un robot casnic presupus defect şi cu iubita lui. Perenul conflict dintre dragostea primară şi datorie, ca să folosim termeni medievali, de fapt dintre două condiţionăti foarte greu compatibile în caz de conflict, făcea capcana credibilă. Obiectul testului la care era supus era tocmai capacitatea lui de analiză. Dacă l-ar fi picat, pierderile sistemului ar fi fost importante, dar nu catastrofale. Pur şi simplu mărturia lui emoţională de la ritualul de trecere al fostei colege ar fi fost rejectat de filtrele interfeţei sistemului bazelor de date, iar statutul i-ar fi fost retras. Nu temporar şi nu cu o clasă sau două, ci ar fi trebuit s-o ia de la zero. Ceea ce, la vârsta lui, l-ar fi scos definitiv din joc. La vârsta lui, lordul primar din Confluenţe mai putea îndeplini încă destule mandate, dacă ar fi continuat să fie reales la fiecare nouă legislatură. La vârsta lui, Mioriţa Colţ colega creatoare tocmai plecase puţin. Într-o interpetare largă, îşi îndeplinise cu brio rolul social. Dar el, Rodolphe Jianu-Gorj, nevoit să reînceapă a urca de la zero scara ierarhiei simţitorilor profesionişti, cu talentul descoperit oricum dincolo de apogeul vieţii standard, ar fi fost mai rău decât mort. Mai rău de aşa, s-ar fi socotit nedemn de dragostea celeilalte Mioriţe Colţ, a lui, ea însăşi muncind, ca a doua meserie din cele 6 legale, la un eşalon superior agenţilor de teren, cum îşi autoironiza Rudi funcţia. Desigur, Mioriţa lui mai degrabă l-ar fi descompus violent în factori primi auzind din gura lui tâmpenia că, în cazul unui asemenea eşec, ar fi fost nedemn de ea. Dar, noblesse oblige, îşi aminti Rudi proverbul medieval valabil în epoca strămoşului său devenit erou de roman julesvernian. Aici era un clenci. Filiaţia lui Rudi era certă, stabilită de departamentul de genealogie genetică al Academiei Lărgirii Limitelor Cunoaşterii. Cele două Mioriţe, separate de jumătate de veac de senioritate, păstraseră secrete propriile fişe genealogice, sub pretextul legalităţii secretului, dar mândria feminină nu le împiedicase să se laude, fiecare, cu propria filiaţie din ciobăniţa antică, sursă a personajului aceluiaşi roman.

Bun, e posibil să fi fost supus la un test. Dar cum pot verifica? Doctorul Cheptine nu-l avea pe lista lui de pacienţi, căci această listă se rezuma la eşaloanele cele mai înalte ale sistemului. Oricum secretul profesional, bazat pe preanticul jurământ al lui Hippocrates din Kos, l-ar fi făcut pe bunul doctor să se mulţumească a zâmbi. Adevărata capcană era o cursă de viteză: ştia bine că are la dispoziţie 3 căi legale de a transmite raportul asupra ritualului de trecere a fostei colege: fie prin telecomunicare, pe linie securizată, fie depunând la cel mai apropiat punct al reţelei de colectare o capsulă sigilată cu codul personal, recognoscibil de operatorul de serviciu care introducea astfel de rapoarte în filtrele de interfaţă, fie comunicarea în direct, prin prezenţă personală. La Centru. Ordinea de prioritate era inversă, corespunzând nivelului de securitate. Toţi omologii lui Rudi erau îndreptăţiţi să apeleze la al doilea mijloc numai în caz de urgenţă de gradul 2, iar la primul, transmisia codificată pe canal securizat, numai în caz de extremă urgeţă. Iar dacă respecta protocolul şi ipoteza testului s-ar fi dovedit falsă, iar Mioriţa lui ar mai fi avut într-adevăr doar câteva clipe de trăit, uraganul emoţional al pierderii ei fără a-i fi aproape l-ar fi obligat să-şi da demisia. Invers, dacă apela nejustificat la unul din primele două mijloace, sancţiunea ar fi fost retrogradarea temporară. Nu voi mai plictisi cititorul precizând diferenţa între cele două nivele de sancţiune. Abia ajuns aici cu analiza, Rudi realiză adevărata dimensiune a provocării.

Acuma să nu credeţi, domnilor preşedinţi, care citiţi comod povestirea, că această analiză va fi durat cât timp aţi consumat citind relatarea ei. În realitate lanţul raţionamentelor fulgurante fu la nivelul condiţionării eroului nostru. Căci e al nostru acum, odată ce i-am împărtăşit drama. Mai ales că nu un singur critic a sesizat deja că povestirile mele nu capătă viaţă decât în măsura în care iau cititorul drept coautor. Mare descoperire! Nu toţi povestaşii fac aşa? De la schiţele de două pagini la romanele fluviu? În fine…

Un scriitor care-mi e foarte drag spune, prin gura unui personaj care şi lui îi e la fel de drag: În anumite împrejurări îţi vin anumite idei. Împrejurările determină ideile. E un fel de a spune că numai situaţiile limită dau măsura resurselor umane. Rudi refuză să intre prin efracţie în bazele de date ale bunului doctor Cheptine, refuză să fure prin oricare alt mijloc a cărui tehnică n-o ignora, ci reveni la zero: Va interoga din nou robotul casnic. Căci ştia că toţi omologii lui erau construiţi astfel încât să respecte cele 3 legi ale roboticii, descoperite de marele Isaac Asimov. Nu le mai repet, aş plictisi, toţi cititorii le cunosc. Pe baza lor, Susan Calvin, despre care n-am putea spune că a fost cea mai mare robopsiholog, căci a fost singura, rezolvase cele mai inabordabile situaţii absurde. Trebuia doar să ştie pe ce mizează: Mioriţa lui, indiferent de starea ei posibilă, era sau nu amestecată în plasa de păianjen în care fusese prins? Rudi decise că nu. Totul se lucrase, dacă se lucrase, prin spatele ei. Atunci robotul casnic nu numai că nu era defect, dar jucase scena pe două voci, îndeplinind ordinal unui om. Legea a doua. Deşi sensibilizat, prin construcţie, să îndeplinească cu precădere ordinele stăpânei lui, acel ordin fusese dat de un specialist în robotică de cea mai înaltă clasă. Iar aceştia erau foarte puţini. Cum putuse fi robotul casnic sa fie deteminat să îndeplinească ordinul? Într-un singur mod. Deşi era programat să monitorizeze buna funcţionare, asta era noţiunea robotică despre viaţa umană, a stăpânei lui, fusese înşelat de introducerea, cu abilitate, a unor date false. Robotul fusese convins că Mioriţa cea tânără e într-adevăr în pericol de moarte, că nu mai poate comunica singură şi că dacă nu îndeplineşte orfinul uman de a-i transmite lui Rudi scena pe care am relatat-o pe la începutul povestirii, Mioriţa chiar piere fără a-l mai vedea. Legea întâia. Securitatea omului. Accentuată de legătura cu omul Mioriţa Colţ, stăpâna lui. Bun, şi cum putea folosi Rudi un mecanism alternativ de decomandare a robotului? El, care nu era nici pe departe specialist în robotică. Ştia că dacă ar încerca să comunice direct cu Mioriţa lui, fie şi pe linia înrăgostiţilor, susbsistem de comunicare interpersonal care-i asigura o sumă de priorităţi, cei care-l manevraseră i-ar fi blocat comunicarea. Ce-l putea ajuta acum? Nu se gândi mai mult de o fracţiune de secundă. Soluţia era să-şi adjudece competenţa bătrânei doamne Susan Calvin, trecută de secole în eternitate. Acces direct nu avea, dar aici îşi îngăduia să trişeze, furtul de informaţie nu era legat direct de nexusul în mijlocul căruia fusese plasat. Nu-i luă mai mult de câteva secunde să ştie că are în minte întreaga competenţă de robopsiholog a legendarei bătâne doamne. Şmecheria mersese cu condiţia ca tot ce aflase să dispară din mintea lui de îndată ce ar fi folosit, eficace sau nu, aceaastă competenţă. Chemă robotul Mioriţei. În explică simplu că ştia că acesta primise un ordin de la o fiinţă umană recognoscibilă ca atare. Se identifică. Robotul reîncepu să-l cheme de urgenţă. Rudi puse robotul în contact cu doctorul Cheptine şi-i ceru imperios să-i solicite acestuia starea medicală a stăpânei lui. Căci intuise, acum, beneficiind temporar de cunoaşterea psihologiei roboţilor, la nivelul Susanei Calvin, că informaţia pirat servită robotului, implicând încetarea funcţionării unui om, il va dezechilibra în suficientă măsură ca să nu-i treacă prin minte să verifice infomaţia la medicul personal al stăpânei presupus muribunde. Fără a-i comunica lui, lui Rudi, nimic. Căci el, Rudi, nu avea încă dreptul să ştie direct. Fie datele doctorului se fitau şi era pierdut, fie robotul avea dovada că fusese înşelat. În această a doua alternativă, avea să-şi revină şi sa poată îndeplini ordinele lui Rudi. Ordinul următor era să uite imediat ordinul primit de la autoritatea care se inserasa aşa de abil, montând capcana. Adăugă imediat alte 2 ordine: primul, să nu-i comunice nimic stăpânei lui, despre toată tărăşenia. Ordin superfluu, căci robotul oricum ar fi uitat totul, dar Rudi nu sărea peste hăuri fără plasă de siguranţă. Al doilea ordin era mai subtil. Robotul trebuia să deschidă, în funcţie de concluzie, acea cale din cel 3 prin care Rudi trebuia să-şi comunice raportul despre ritualul de trecere din Confluenţe. Aproape imediat echipamentul individual de comunicare se puse singur în funcţie, declanşat de semnalul primit de la robotul Mioriţei, demarând procedura de solicitare de credite pentru deplasarea cu spironavele planetare la sediul Centrului Memoriei Emoţionale. Eliberarea bruscă de tensiune, căci procedura iniţiată însemna că Mioriţa lui e OK, fu cât pe ce să-l faca să piarda vehicului de acces la reţeaua spironavelor. Căci pentru procedura predării rapoartelor de simţire în direct nu se deconta teleportarea. Drumul urma să dureze câteva ore bune. Pe care Rodolphe Jianu-Gorj le folosi ca să-şi ia propriul rapot la pieptene fin. Încercând să dezamestece emoţiile coincidenţei onomastice care declanşaseră întreaga sarabandă. Când se prezentă la sediu, raportul era curat. Solicită şi primi imediat un concediu de 2 săptămâni. Nu fu deloc mirat să primească imdiat de la Mioriţa lui un mesaj aproape iritat: de ce n-ai aşteptat până la concediul planificat, acum aveam treabă până peste cap, tocmai făceam ordine în amintirile confuze ale unei inginere proapsăt întoarse de la Machu Pichu. Da. Amatoare. Dar importanţa subiectului a făcut ca lucrarea să ajungă la mine. În fine, concediul pe care mi l-au acordat simultan cu tine are caracter de ordin. O să-mi plăteşti scump figura asta. Cam cât? Păi o să te fac să te caţări pentru a 17-a oară pe versanul montan de n-o să-ţi rămână nici un centimetru pătrat nezgâriat. Apoi, cănd o să vrei să mă iubeşti, ascultând Addio del Passato o să crezi că ai devenit masochist şi nu garantez ca asta n-o să te zdruncine, sensibil şi labil psihic cum te ştiu. That’s my girl, mormăi Rudi în barba pe care n-o purta. Ascunzându-şi binişor gândul că nu va îndura ascensiunea spre Castelul din Carpaţi şi traiul lipsit de confort de acolo mai mult de 3 zile. Restul, la hotelul Grădina lui Alla’ , în cea mai mică insulă din Antilele Mici…

e-grupului Fizică70

Virgil Sălăjan obişnuia să doarmă cea mai mare parte a călătoriilor, nu prea dese, cu avionul. Cum folosea mai ales curse ale companiilor low cost, unde plăteşti fie şi un pahar de ceai, şi cum călătorea mai ales singur, rareori se trezea pentru o pauză de hidratare. Indiferent dacă drumul dura o oră şi jumătate sau 5-6 ore, se lăsa trezit de zumzetul pasagerilor, dezmorţiţi de anunţul că în aproximativ 20 de minute urma aterizarea. Deschidea rarissim revistele de reclamă ale companiilor, care aşteptau în linişte, alături de pungile fiziologice, în buzunarul fotoliului din faţa ta. Cu o singură excepţie până atunci, când, întorcându-se dintr-o vacanţă în Tenerife, îşi completase cunoştinţele despre istoria arhipelagului şi a străvechii populaţii guanches dintr-un articol bine scris, strecurat între reclamele companiei şi ale produselor de lux. Sursă utilă pentru a spori densitatea jurnalului de călătorie, pe care obişnuia a-l ţine în timp real, pe un notebook ce-i încăpea perfect în gentuţa de umăr, plină de acte şi brelocuri. Experienţa pozitivă fiind socotiă cu bun simţ ca singulară, destui din anii următori continua să doarmă în timpul călătoriei. Până-ntro zi. Cea în care tocmai începe povestirea. Trezit târziu, ora de check in fiind rezonabilă, drumul fiind lung, ceea ce se întâmpla foarte rar, ştiinde, deci, că va prinde o repriză de somn mai târziu, stimulat mai ales de raritatea lipsei la apel a plafonului de nori, locul de lângă hublou, nederanjat de aripă, interesul nativ de a compara harta vizuală, lent mobilă, a teritoriului survolat cu cea digitală, derulată pe micul display încastrat pe spatele fotoliului din faţă, la înălţimea privirii unui pasager de înălţime medie, una peste alta un cumul de improbabilităţi, îl determinară să-şi menţină atenţia trează. Ba chiar, spre uimirea sa, canalele audio funcţionând realmente, în sensul că le putea muta, putea alege genul de muzică preferată, pe care căştile i-o insinuau în creier, ceea ce completa cu humor suma de improbabilităţi, îşi zise că situaţia se cere valorificată pe cât posibil. După aproape două ore displayul, pe care rulau date numerice de croazieră, viteză, temperatură externă, oră locală probabilă de atingere a aeroportului ţintă, corelată cu timpul de zbor rămas, anunţă intrarea într-o zonă de turbulenţă. Sistemul de avertizare vocală confirmă, prin vocea comandantului de zbor, alăturând sfaturile standard. Virgil deschise notebookul, care-i semnală reţeaua wireless a avionului cu cod cu tot. Se coonectă la internet, căută şi îl luă cu frig: traiectoria avionului mergea fix către central unui uragan, care se dezvoltase cu o viteză de câteva zeci de ori mai mare decât cea standard. Uraganul nu avea o traiectorie previzibilă, pentru a putea fi ocolit la marginea lui, unde efectele ar fi putut fi asimilate turbulenţelor uzuale, ci sărea de colo-colo ca un titirez gigantic beat. Sau ca un djinn înnebunit de cele 3 milenii de recluziune într-un ulcior de lut, sigilat cu pecetea regelui Suleiman ibn Daud. Comparaţia spontană fu interpretată de virgil ca un simptom de menţinere a sângelui rece. Încercă să-şi amintească ce fizician celebru lansase butada dacă dumnezeu a făcut lumea, diavolul a inventat turbulenţa. Nu reuşi. Înainte de a-şi satisface curiozitatea folosind cele mai noi motoare publice de căutare, reţeaua wireless pică, odată cu stingerea luminilor şi a imaginilor pe dispayurile la îndemâna pasagerilor. Deşi era departe de a fi un veteran al călătoriilor cu avionul, lecţiile gratuite luate cu ani în urmă, de la un fost pilot, asimilate prin prisma propriilor noţiuni limpezi despre inerţie, îl făcură conştient că avionul viră scurt, cât îi permitea masa, înclinându-se pe aripa opusă ultimei poziţii memorate a centrului uraganului. Nimic mai logic, îşi zise Virgil, ce să mai dormi acum, a trăi un film de acţiune cu preţul inclus în bilet promitea a fi o experienţă pe măsura setului de improbabilităţi de care fusese mereu conştient. Ştia bine că avioanele de cursă lungă, mai ales pe linii transoceanice, erau dotate cu sisteme proprii de radar în cel puţin 3 domenii de frecvenţă, putând monitoriza toate caracteristicile unui fenomen meteo aşa de rar. A monitoriza? Doamne, dar ce potenţial de adaptare, de manevră, or avea ăştia? Poţi cunoaşte perfect ecuaţia antisferei Maelstromului, dacă te afli într-o ambarcaţiune angajată pe spirala funestă, absorbantă, la ce-ţi foloseşte? Îşi şopti în barba pe care refuza s-o poarte, în ciuda celor câteva femei inteligente şi rasate care-şi disputau, amuzate, compania lui, că singurele semnale interpretabile vor veni de la mişcările stewardeselor. Se aşteptă ca acestea să mărşăluiască precum păpuşile mecanice din medievalele turnuri cu ceas, asigurând pasagerii că totul e sub control. Dar că o vor face cu voci subtil schimbate, cu expresii faciale impietrite. Mania sa de a analiza trimbrul vocal şi expresia facială deveneau singurii sensori de cules informaţii. La mâna a treia, cel mult. Vocea comandantului anunţă o pană de curent şi linişti pasagerii, asigurându-i că până la repunerea sistemului în funcţie se va trece pe generatorul auxiliar. Evident, acesta nu avea cum să asigure mai mult decât luminile de deasupra fotoliilor. Stewardesele aveau şcoală, se ţineau bine. Câteva reuşiră să zâmbească aproape neforţat. Virgil îşi alese o ţintă. Figura cea mai inteligentă, varietate feminină pentru care Virgil avea o slăbiciune cunoscută în anturajul lui, o brunetă mignonă, căreia uniforma grena şi cravata la fel, peste cămaşa tourquoise îi şedea bine. N-o chemă, aşteptă să ajungă în dreptul lui, apoi îi făcu un semn discret. Stewardesa se aplecă, cu amabilitate profesională. Domnişoară, nu e cazul să vă deranjez pentru un pahar de ceai, aveţi cestiuni arzătoare la ordinea zilei. Tânăra trecu testul, recunoscând citatul din Caragiale, dar nu zâmbi. Aşteptă să vadă ce voia pasagerul ăsta prea calm. În termeni lapidari, precişi, omul îî explică tinerei că ştrie exact ce se întâmplă, că va şedea liniştit, e cel mai bun ajutor pe care-l poate da echipajului, dar că o roagă să-i sugerze căpitanului că cel mai bun mijloc de a ţine pasagerii sub control e de a monitoriza prin sistemul video lupta avionului pentru a ocoli uraganul năzdrăvan. Nu, nu sunt psiholog, domnişoară, dar nimic nu amplifică panica mai eficace decât lipsa de informaţii. Roagă echipajul să monteze un show, să ceară pasagerilor să se roage, fiecare în legea lui, asigurându-i că asta ajută. Băgaţi-le în cap ideea că cea mai mică îndepărtare de inima ciclonică a uraganului e şi rezultatul rugăciunilor. Asta va inhiba panica. Iar panica v-ar influenţă negativ pe voi toţi. De unde ştiţi? Ştiu, nu contează. Din experienţa de viaţă. Ochii negri luciră o clipă scurtă, apoi fata piruetă pe culoar, făcu semn colegei care împingea căruciorul cu băuturi să reculeze şi dispăru după perdeaua clasei avantajate. De unde nu putea ajunge decât în cockpit. Conciliabulul dură cam un sfert de oră, apoi displayurile se luminară, marcând spirala funestă şi traiectoria fragmentată a avionului. Vocea comandantului, mai calmă ca oricând, ceea ce lui Virgil îi spuse că e într-adevăr groasă, rezumă, în stil propriu, sugestiile primite prin stewardesa mignonă. Vânzând, fireşte, marfa, sub brand personal. Cum altfel? Lumea aplaudă şi se simţi o uşoară destindere. E rândul meu, al povestaşului, să notez că Virgil omisese ultimele două replici ale dialogului cu inteligenta stewardesă: Dumneavoastră vă veţi ruga? Niciodată nu vorbesc de asta, cu scuzele de rigoare. E prea personal. Dar o să urmăresc atent filmul luptei cu acest commando sui generis care încearcă să deturneze avionul. Acum sunt sigur că aici, undeva, există cineva de a cărui prezenţă la capătul cursei depind multe evenimente viitoare. Cum uitasem să spun că, în ciuda numelui românesc, Virgil decolase de pe malurile Atlanticului, iar la prezentul povestirii viteza de croazieră a ultimei generaţii de avioane de cursă lungă depăşea mult anticul Concorde, nu-i de mirare că în 2-3 ore ajunsese în zona uraganelor.

Lăsând aventura salvării avionului, inclusiv a propriei vieţi, pe seama sângelui rece al căpitanului, care nu avea cum să nu fie mai rece decât cel al unei stewardese testate, a tehnologiei şi, nu în ultimul rând, a şansei, Virgil extrase, destins, revista companiei aviatice din buzunarul din faţa lui, mută canalul muzical pe un program şi mai antic, centrat pe swing, boogie-woogie şi un strop de blues şi citi cuprinsul. Ca să ştie dacă o mai deschide sau o inserează la loc, în buzunar. Reclamele companiei şi cele la produse de lux le ignorase întotdeauna. Pariase, însă, în urma conversaţiei cu mignona stewardesă, care-i amintea de alt exemplar asemănător, custode la Prado, când aflase, uimit, numele Helenei Fourment, a doua soţie a lui Rubens, folosită ca model în roluri de rezonanţă, că revista companiei ar trebui să aibă o rubrică adresată cititorilor atipici. Cum avea orgoliul, nu întru totul nejustificat, să se considere. Modul în care câştigă pariul îl uimi peste măsură. Ce căuta un articol despre nove şi supernove într-o revistă răsfoită anodin, dominată de articole de lux? Dar mirarea atinse un maxim de multă vreme neîntâlnit când văzu semnătura. Era a unui fost coleg de promoţie, care impresionase, cu doar 2-3 ani în urmă, întâlnirea de 40 de ani de la absolvirea facultăţii, cu un mesaj audiovizual impresionant. Scuzându-se, ci-că, penrtru absenţă. Spiritul de condotier renascentist, care-l făcuse egal de admirat şi de detestat cu jumătate de veac de solidaritate în urmă, era nu numai imediat recongnoscibil, ironia derutantă departe de a se toci de presupusa înţelepciune se ascuţise, ce mai, omul le râsese provocator în faţă. Reverberaţia mesajului conturase o concluzie deloc comodă. Majoritatea foştilor colegi auzuse crâmpeie disparate despre el, dar suma acestora era descuranajt de incoerentă. În fine, articolul, despre a cărui prezenţă, cu litere foarte mici, se spunea că reprezintă materializarea unui contract pe 3 ani şi 51 zile (sic), cu compania aviatică, avea la prima lectură tonul unei fişe din rnciclopedia liberă online, mai degrabă decât seriozitatea unei broşuri de popularizare ştiinţifică stricto sensu. Abia la a doua lectură, Virgil, martor privilegiat, privind cu ochii minţii ochii ironici, vii, pe ecranul derulat peste tabla amfiteatrului unde avusese loc întâlnirea, sesiză că autorul pur şi simplu îşi bătea joc de companie, de acel segment minor dintre pasageri, care-i va citi prezentarea dar, în adânc, de încă ceva. Poate de sine însuşi, se întrebă Virgil după a doua lectură. Simţi nevoia unei pauze de reflecţie. Ridică ochii pe display. Situaţia era staţionară, avionul cotea spre exteriorul uraganului, acesta se mişca imprevizibil. Câte odată se îndepărta de avion. Dar numai după ce-l împinsese mult în afara rutei lui. Pe display traiectoria avionului era marcată cu alb, a centrului uraganului cu bleumarin. Virgul fu izbit de aspectul de joc inteligent. De jic strategic pe calculator. Părea aburd, dacă nu un scenariu SciFi. Un elefant furios urmărind un ţânţar. Virgil ridică ochii. Peste mai puţin de 10 minute stewardesa cu care discutase se înfăţişă. Domnişoară, dacă nu e un secret de zbor, mi-ai putea răspunde la două întrebări? Nu se obişnuieşte să discutăm cu pasagerii, domnule. Dar ca să mă revanşez pentru ideea dumneavoastră vă propun să vă formulaţi întrebările sub formă de ipoteze. E ca şi cum aţi gândi cu voce tare. Şi ai să-mi infirmi sau ai să-mi confirmi ipotezele, domnişoară? Nu chiar direct, nu-mi risc serviciul după ce vom scăpa din beleaua asta. Gâdiţi-vă că aţi fi avocat, se vede că nu sunteţi. Biiiiine, simulă Virgil un suspin, care-i acundea mica satisfacţie a acceptării jocului. Să zicem că uraganul vă blochează comunicarea cu turnul de control al aeroportului unde ar fi trebuit să fi ajuns deja. Să presupunem că în direcţie opusă puteţi comunica. Să mai presupunem că aţi luat legătura indirect, prin intermediul unui şir de turnuri de control cu “al nostru”. Bănui că afară de noi alte avioane în zonă fie au aterizat deja, fie or mai fi câteva care să fi fost înghiţite, doamne feri, de aripa uraganului. E de presupus că domnul commandant caută un loc de aterizare, poate într-o ţară străină, care să nu fie ostilă celei unde vrem să ajungem. Toată problema se reduce la o cursă de viteză, depindem de fapt de rezervele de combustibil. Orice avion transoceanic ia kerosen de rezervă pentru câteva ore, nu multe. Ei, bine, eu cred că nu am atins încă limita de rezervă dar nu mai avem mult şi mai cred că negocierile cu ţările unde am putea ateriza sunt cel puţin dificile. Virgil se opri. O privi intens. Derulând raţionamentul, care i se părea elementar, o urmărise cu extremă atenţie, părând a privi dincolo de ea, încercând să citească pe faciesul delicat, în ochii negri, adânci, orice urmă de schimbare a expresiei. Mă duc să vă aduc un pahar de ceai, domnule. La fraza asta banală se reduse răspunsul. Ce preferaţi? Depinde ce aveţi, dacă spun de afine risc să nu ştiţi ce-s alea. Prea bine, domnule, un pahar cu ceai de afine. Imediat, domnule. Parodierea limbajului unui butler englez îi spuse lui Virgil mai mult şi mai multe decât orice cuvinte explicite pe care slujbaşa companiei nu avea voie să le pronunţe în faţa pasagerilor. Evitase până şi uzualul totul o să fie bine, domnule, aveţi încredere în echipajul nostru. Când se înfiinţă cu paharul de ceai de afine, Virgil era adâncit temeinic în a treia lectură a articolului despre nove şi suoernove al fostului său coleg de promoţie, cel care absentase aşa de spectacular la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire.

Până la aterizarea, într-o ţară din fericire nu cea mai ostilă, oricum la sud de Rio Grande. Ţara către care luase avionul, nu avea prieteni în zona hispanică a bicontinentului. Virgil salvase deja pe un stick de memorie, mascat de medalionul în formă de steaua lui David înconjurată de o semilună, ce-l purta pe sub cămaşă, un studio, dacă nu complet, cel puţin edificator asupra rezultatelor publicate în revistele de cosmologie fizică de fostul coleg. Cum de la un nivel încolo publicaţiile de specialitate cereau bani, dacă nu erai membru al unei universităţi dintr-un cerc mai degrabă restrâns, unde accesul oricum se plătea printr-o cotizaţie generală ca membru, Virgil îşi cheltuise, online, ultimul bănuţ de care dispunea. Odată ajuns la sol nu-i rămânea decât săşi vândă vreun breloc din metal preţios, ascuns printre cele care-i împodobeau gentuţa de umăr pentru a ajunge la un azil. Desigur, asta e gluma mea de povestaş, care, deşi habar n-are cât vor cere la timpul povestirii siturile publicaţiilor pentru specialişti pentru consultarea unor articole, ştie că un pesronaj cu dotarea mentală tocmai dovedită de Virgil nu putea să nu beneficieze de linii de credit pentru situaţii limită. Dar ce m-ar împiedica pe mine să glumesc pe seama personajului meu? Oricum itinerarul naraţiunii e unul serios, nu se va împiedica de dificultăţi financiare după ce eroul tocmai a scăpat dintr-o provocare existenţială directă. Ar fi o gafă narativă nepermisă.

Virgil aşteptă într-un bungalow aproape de Charlotteville, cea mai nordică localitate a minusculei insule Tobago. Deducem de aici că singurul stat care acceptase aterizarea avionului scăpat de uragan fusese Trinidad-Tobago, poate pentru a-i face în ciudă puternicului vecin continental, cel mai vocal inamic declarat al Statelor Unite, clownul politic Hugo Chavez. De la Port-au-Prince nu-i fusese greu să ajungă la capătul cel mai îndepărtat de continent al ţărişoarei cu care începea lanţul Antilelor mici. Ar fi putut aştepta la fel de comod într-un hotel din capitală, unde sigur ar fi câştigat timp, putând lua o cursă locală care să-l ducă la Miami, de unde cu alta ajungea unde avusese treabă la îmbarcarea în cursa aşa de interesantă. Dar simţea nevoia să reflecteze. Departe de lumea dezlănţuită. Printre originalităţile lui Virgil era şi refuzul de a folosi sculele la modă cu câţiva ani în urmă, iPod şi iPhone, pur şi simplu nu-l distra să scrie cu un creionaş pentru pitici pe o tastatură cu litere milimetrice. Aşteptase liniştit ca producătorii de jucărele integrate să ajungă singuri la idea de a dota produsul notebook, aproximativ de dimensiunea unei cărţi format poche, adică A5, al cărei monitor era limita lui minimă de comfort. Asta era versiunea oficială, pe care o relata anturajului de toate categoriile. De fapt, şi aici personajul nostru începe să devină interesant, deşi nu el e cel mai interesant, cum aţi şi sesizat, domnilor preşedinţi, ideea cotiturii în dezvoltarea jucărelelor integrate îi aparţinea. Cum o infiltrase în capetele decidenţilor concernului japonez al cărui nume, nu-i aşa, n-am vooie să-l pronunţ nici măcar într-un text de ficţiune, nu face obiectul naraţiunii. De fapt rostul drumului era de a prezenta personal prototipul noii jucării la o conferinţă cu uşile închise, unde urmau să se adune reprezentanţi de vârf ai celor două mari concerne americane. Nici numele acestiora n-o să-l spun, dar motivul e diferit, gluma de mai sus s-ar anula prin repetare, iar cine sunt cei doi fabricanţi de calculatoare din USA ştie toată lumea. Evident, la conferinţă urma să fie prezenţi şi reprezentanţii marii firme de soft. O să mă întrebaţi acum cum se face că, produs fiind în Japonia, prototipul care urma să-şi joace şansa de a concura cu seria iPod, iPhone etc, ajunsese pe malul Atlanticului. Banal. Tot în gentuţa de umăr a lui Virgil Sălăjan. Numai că drumul de la Osaka la Paris decursese fără nici un incident, motiv pentru care nici nu l-am mai povestit. Cititorii pricinaşi mă vor întreba de ce de la Osaka Virgil nu luase o cursă transpacifică, mai scurtă, urmând şi sensul lui Phileas Fogg, cu câştig de o oră la fiecare 15 grade longitudinale. Fireşte, aş putea răspunde în maniera medicilor de altă dată, când farmacişti la fel de pricinaşi, sub acoperirea grijii faţă de pacient, returnau reţete ce li se păreau dubioase şi medicul adăuga sub parafă sentinţa fără apel sic volo. Dar ce-i îngăduit medicului de altădată nu-i e îngăduit şi povestaşului de acum, aşa că vreau-nu vreau, trebuie să motivez alegerea unui drum mai ocolit de către eroul meu. Pur şi simplu fabricanţii prototipului voiseră să deruteze ochii vigilenţi ai spionajului industrial, să păstreze un tempo avans, lăsând impresia că se adresează unui concern european. Ca beneficiu secundar, le era utilă o arie mai largă de verificare a posibilităţilor de conectare wireless la diferite reţele întâlnite în cale.

În timp ce restul pasagerilor aştepta calmarea uraganului, pentru a ajunge la destinaţie cu alte avioane, beneficiind de o vacanţă de 2-3 zile pe cheltuiala companiei aviatice, dorindu-i acesteia să nu dea totuşi faliment, Virgil alcătui un tablou cât putea de complet al activităţii profesionale a fostului său coleg. Al cărui nume abia acum şi-l aminti, deşi îl recunoscuse sub textul articolului din revista companiei aviatice: Zeno Ştefănescu. Realiză că, ipotezele revoluţionare ale fizicianului cosmolog, care ar fi trebuit să neliniştească lumea ştiinţifică, avuseseră soarta tipică a ideilor prea decalate în timp de epoca lor. Comunitatea specialiştilor în domeniu se împărţea, în mare, în două: unii îl considerau şarlatan, alţii iluzionar. Deloc de mirare că nu ajunsese în gura mass media. Până şi falsa fuziune la rece fusese, câteva săptămâni, mai populară pe agenţiile de presă. Cu ani în urmă. Dar abia după ce ajunse să-şi reprezinte într-un tablou coerent ideile lui Zeno, Virgil descoperi, deloc uimit, că informaţiile despre biografia concretă a fostului coleg păreau acoperite de şapte perdele de mister. Mesajul către întâlnire venea de la o adresă de e-mail ce devenise inactivă imediat ce primi un reply automat de recepţie, alocuţiunea povestea, lapidar, anecdote care abia acum îî păreau coduri, figura anodină părea a face cu ochiul de pe ecran. Totul părea o farsă amicală, exprimând nimic altceva decât respect pentru munca organizatorilor. Regretul de a nu fi putut participa i se relevă abia acum, rememorând, de fapt revăzând şi reauzind înregistrarea pe unealta lui prototip, lipită cu scuipat. Pur formal. Nici o aluzie la viaţa lui, la itinerarul biografic. Virgil se ambiţionă. Cum nu era chiar un nepriceput, iar prototipul ce semăna cu un notebook era dotat cu cele mai la zi programe de detectare a urmelor prin servere, îi trebui o zi de vară, până-n seară, să-l localizeze în Noua Zeelandă. După ce luase, la rând, cele mai importante ţări anglosaxone ale fostului Commonwealt, fără să facă prea mulţi pureci într-una anume. Se întrebă, amuzat, cum drakku îi pronunţă maorii în engleza lor cu rezonanţă cockney, unde zi se scrie tot day dar se pronunţă day, nu dey, ca în engleza majoritară, numele neaoş românesc, dar nu piedu multă vreme cu distracţia asta, numai o mică parte din plimbarea matinală pe plaja îngurstă a insulei unde Daniel Defoe îşi plasase aventura celebrului său personaj. Deşi se ştia demult că modelul personajului, marinarul Alexander Selkirk, petrecuse 4 ani din viaţă în insula Más a Tierra, redenumită, în 1966, Insula lui Robinson Crusoe şi se află în Pacific, aproape de litoralul chilian nordic. Nimic nu rupe melodia unei naraţiunei ca datele enciclopedice. Jules Verne a fost singurul geniu literar care a reuşit să facă minunea, în doze de masă. Dar scopul acestei scurte incursiuni e precis. Ne dezvăluie nu atât humorul eroului nostru, cât grija lui pentru detaliu. Dacă soarta îl adusese pe aeroportul din Port au Prince, nu exista, în mintea lui, mai bun loc de reflecţie, decât insuliţa singurătăţii unui personaj. Fie el ficţiune literară, cu sau fără sursă reală. Aşa gândea Virgil Sălăjan. Care solicitase înaltului consiliu unde urma să prezinte prototipul multifuncţional la purtător câteva zile în plus după reactivarea zborurilor obişnuite. Îşi acordase 6 zile de gândire, urmând ca într-a şaptea să se odihnească, înainte de a tocmi un cutter să-l ducă în capital stătuleţului biinsular Trinidad-Tobago.

A plictisi cititorul, chiar pe cel pregătit pentru o lectură SciFi, cu detalii ale teoriei novelor şi supernovelor, l-ar determina să arunce drakkului cartea. Aşa că o să-mi permit eu, povestaşul, să rezum la maximum, reuniunea cunoştinţelor anterioare ale lui Virgil cu a celor aflate începând cu lectura articolului din revista companiei aviatice. Denumirea de nova, cuvânt preluat cu semificaţia lui cu tot inclusiv în reticentele limbi slave, provine de la observarea, pe cer, a unei stele noi. Cu secole în urmă. Cu strălucire apropiată de stelele din clasa celor mai luminoase. Care dispărea în interval cuprinse între câte va zile şi câteva săptămâni. Rarissime ori chiar doar câteva ore. Odată cu progresele cosmologiei, de fapt cu implicarea fizicii în astronomie, toate modelele de nove şi supernove implicau instabilitate: fie sisteme binare, popular stele duble, în care caz atmosfera celei mai mici era atrasă către cea mai mare până la depăşirea unei limite calculate a masei, de la care încolo urma explozia ce trimitea strălucire efemeră muritorilor din depărtări cosmice. Celălalt model ţine de explozia găurii negre la care ajunge inexorabil o stea al cărei combustibil – hidrogenul ionizat, se epuizează. Contracţia gravitaţională concentrează întreaga masă într-o zonă spaţială pe care o numim gaură neagră. Dacă aceasta apucă să-şi mărească masa atrăgând în câmpul ei gravitaţional materie difuză până la depăşirea altei limite precis determinate şi calculabile, gaura neagră explodează. Atunci vedem o supernovă, care străluceşte pe cer mult mai intens dar mult mai puţin timp. Redistribuţia masei sesizabile face universul viu.

Ei, bine, aici vine Zeno cu ipoteza lui. El compară o galaxie cu o masă de izotopi radioactivi. Care anume nucleu va emite, să zicem, un proton, schimbându-şi natura chimică şi când anume, teoria quantică a demonstrat că e imposibil de prevăzut. Dar statistic fenomenul se petrece cu o regularitate riguroasă. Numărul de nuclee instabile rămase nemodificate de pe întreaga planetă şi din orice depozit, oricât de mic, scade exponenţial, de unde aşa numita perioadă de înjumătăţire caracteristică să zicem uraniului şi demult calculabilă pe cale quantică. Zeno pretindea a fi demonstrat că această legitate statistică e nu numai extensibilă, ci universală. Desigur, regularitatea funcţionează în condiţii exterioare stabile. Dacă nimic nu poate influenţa dinamica radioactivităţii, oricare alt fenomen derulat statistic după lega exponenţială va fi de regulă influenţat de condiţii mereu schimbătoare. De exemplu, dacă numărul automobilelor ar fi, prin absurd, constant şi trama stradală ar fi şi ea neschimbată, nimeni n-ar putea prevedea care maşină anume şi când anume va suferi un accident. Dar numărul total al automobilelor sănătoase ar scădea exponenţial. Fiecare marcă ar avea propria ei perioadă de înjumătăţire. Cu toate corecţiile schimbării condiţiilor, statisticienii sunt, totuşi, capabili de a produce fragmente de curbe de frecvenţă mai mult sau mai puţin regulate, în condiţii staţionare. Revenind la explozia stelelor, ipoteza revoluţionară a lu Zeno Ştefănescu pretinde că, în ciuda mecanismului cunoscut al biografiei unei stele, de la naşterea prin acumulare gravitaţională la epuizarea combustibilului de fuziune şi contracţia gravitaţională la o gaură neagră, toate stelele pot exploda. Doar novele şi supermovele au împiedicat, până acum, observarea fenomenului, prin frecvenţa şi spectaculozitatea lor. Ceea ce e echivalent cu a spune că echilibrul între expansiunea termonucleară şi gravitaţie nu e stabil, ci esenţialmente metastabil. Fiecare categorie de stea are propria ei perioadă de înjumătăţire, care creşte, neliniar, nu masa stelei. Aceste perioade de înjumătăţire depăşesc, însă, demonstrează fizicianul cu nume de filosof stoic, în aşa măsură clipa fulgurantă, la scară galactică, de când omul a ridicat privirea către cer, obrăznicindu-se să mai şi facă calcule, pe baza unor principii pe care crede că le-a descoperit, încât nimeni până acum n-a putut constata explozia unei stele singulare. Ipoteza Zeno modifică fundamental orice model de univers. La primele 13 vederi ea nu poate fi verificată. Cu totul alta a fost soarta teoriei relativităţii generalizate pe care sir Arthur Eddington a reuşit s-o verifice prin măsurători de mare precizie cu ocazia unei eclipse solare.

Întrebarea logică pe care Virgil şi-o puse exact în a şasea zi de muncă încordată, la ţărmul insulei unde scriitorul englez îşi plasase robinsonul era evidntă: de ce orice referiri la cercetările lui Zeno Ştefănescu încetează brusc de la o anume dată încoace mai exact, de dinainte cu mai puţin de un an de întlnirea de 40 de ani de la absolvire, la care-şi făcuse acea apariţie audiovizuală spectaculară, incitând la curiozitate o cohortă confraternă. Răspunsul logic era elementar, se ajunsese la un punct sensibil şi toate canalele de comunicare fuseseră tăiate. Ceea ce avea sens şi era posibil numai de la un eşalon foarte, foarte înalt. Cel mai probabil punct sensibil nu putea fi altul dect soarta propriei noastre surse vitale. Pe care ne-am obişnuit să-l vedem răsărind în ficare dimineaţă. Datele rămase publice ale lui Zeno ocoleau de departe orice corelaţie cantitativă între masele solare şi perioada de înjumătăţire. Deci acolo, undeva, era un punct fierbinte. Dar universul trăieşte de aproximativ 15 miliarde de ani, cu ce schimba ipoteza Zeno atitudinea eşaloanelor ultraînalte? Poate nu era nimic, decât prudenţa banală a evitării panicii prin distorsionare catastrofică, hrana preferată de mass media. Dar poate că Zeno ajunsese, de fapt, mult mai departe. Consecvent propriei reguli de joc autoimpuse, Virgil se opri din reflectat explicit când apăru pe cerul caraibean prima stea. A doua zi urma să se îmbarce pe o coajă de nucă pentru Port au Prince, iar peste fix 24 ore urma să decoleze spre Miami şi apoi să ia alt avion pentru a ajunge la conferinţa ce urma să decidă nu soarta, ci ponderea pe piaţă a concurentului mai mai mare al seriei iPod. Vom trece peste acest moment, căci dacă va fi ca jucăria integrată din gentuţa de umăr a lui Virgil să mai aiba vre-un rol în povestire, vom băga de seamă. Nu înainte de a dezvălui, pentru cititor, numele atribuit de Virgil fiinţei şi să n-aud murmure de mirare că o socotea finţă. Fusese tentat să-i spuna Abulafia, dar, deşi nu avea nici un electron de scriitor în el, socoti nedemn să preia un nume de calculator deja străvechi, din Umberto Eco. La fel refuză să-i spună, pe rând, Neghiniţă şi Gimminy, deşi tentaţia fusese mai mare. Se decisese pentru Ariel. Originea angelică îi scăpa, ca şi etimologia probabil iudaică. Ceea ce-l decisese fu o lectură à travers  a piesei shakespeareene, provocată de vizionarea unui spectacol ce stârnise un val de discuţii pro şi contra neliniare, ci multidimensionale, în care logica aristotelică, binară, nu opera. Căci dacă Z îl contrazisese pe Y, care-l contrazisese pe X, nu rezulta defel că Z ar fi fost de accord cu X, ci dimpotrivă. În plină efervescenţă mediatică, Virgil pusese mâna pe volumul corespunzător şi recitise piesa, pe care o ştia din juneţe, când era alt om, cu mintea şi cu inima de acum. Sau cu anima de acum. Descoperi că geniul elisabetan ascunsese în personaj mult mai mult decât un duh servant, căci duhul avea discrete, dar cu atât mai coerente caracteristici umane. Era pur şi simplu prietenul universal al omului, pe care omul n-apucă să-l vadă, fie ecranat de prietenia primară a câinelui, fie deoarece rareori are nevoi ce depăşesc scara vieţii sociale. Secretul naturii personajului şedea în solitudinea lui Prospero. Ori, Virgil descoperise, fără tam-tam şi nu comunicase nimănui decoperirea, deşi formaţia de fizician îl ajutase să descopere, că oricât de bogată şi plenară ar fi social şi microsocial viaţa unui individ uman, există un nivel de adâncime de la care încolo, orice individ uman e marcat de solitudine esenţială. Demiurgul din Macondo nu descrisese deât o parte a acestei solitudini. Şi care nivel, conform principiilor fizicii quantice, nu putea fi atins decât de o ciocnire a eului la un nivel de energie de legătură a acelei sfere interioare de solitudine. Aceia dintre indivizii umani care au avut şansa unei astfel de ciocniri, de energie înaltă, care să-i facă a conştientiza propria sferă de solitudine, capătă în schimb o nevoie imperioasă de un Ariel. Desigur, Virgil era departe de orice experienţă de sondare abisală, inima tenebelor sale îi rămăsese straină şi decisese că aşa trebuia să rămână, dar de ce să nu provoace el soarta, manifestându-şi humorul? Oricum numele inteligenţei atotcuprizătoare era de uz strict personal si secret pur. Ar fi putut inventa un acronim într-una din limbile tehnice care să ducă la Ariel, dar ar fi fost facil. Aparentul notebook era Ariel numai pentru el.

La capătul conferinţei, cum el muncea ca freelancer şi avea legături profesionale cu toate corporaţiile întrunite, solicită placid un concediu de câteva luni. Odată implementarea lansată, proiectantul putea, in teorie, să-şi ofere o vacanţă, plătită generous, sau să lucreze la proiectul următor. Sau la dezvoltarea celui tocmai lansat. Nimeni din liderii corporaţiilor reunite nu avu nici o obiecţie, ba chiar râseră, glumind, monden, că-şi permite luxul unei vacanţe. Nimeni din cei de faţă nu-l întrebă unde anume şi-o va petrece, dar aflând de aventura avionului şi de izolarea lui de ceilalţi pasageri, în care nu vedeau dincolo de o firească măsură de păstrare a secretului, îşi închipuiră că va fi contractat un virus erotic local, pentru vindecarea de care numai revenirea în acele locuri de vis putea crea anticorpii necesari. Observaţia aparţinea reprezentantului companiei care îşi luase ca simbol un măr. Nimic mai firesc.

Numai că Virgil, cu conturile bine burduşite şi cu cărţile de credit bine plasate în buzunare greu de atins, îşi pierdu urma pe un traseu aviatic ce înconjura binişor planeta, petrnu a ateriza în final la Auckland. A-l regăsi pe Zeno Ştefănescu nu avea cum să fie simplu, dar nu-i trebuiră mai mult de 2-3 zile. Află, din goana calului, că la acei antipozi ai Mitteleuropei, era cunoscut ca dr. Zeno şi atât. Numele lui românesc era de nepronunţat pentru gâteljurile maori injectate cu engleza mai apropiată de cea vorbită în Aussieland decât în Lombard Street. Sigur că globalizarea adusese şi la acest capăt al Pământului destui români, dar reuşi să nu fie contactat de nimeni. Viaţa lui social era sublimă: lipsea cu desăvârşire. Virgil, care am văzut deja că nu era lipsit de intuiţie, se dăduse drept canadian, câte un funcţiona vamal mai dus pe la bisericile cinematecilor recunoscu prenumele unui personaj jucat în antichitate de Sidney Poitier şi dicuţia încetă înainte de a începe alta, despre numele Sălăjan. Pe scurt, când plăti taxiul local, care avea formă de jeep, la aproape o milă de bungalowul fostului coleg, şoferul refuzând să meargă mai departe, avu destul timp să-şi imagineze ce mutră o să facă acela când va deschide portiţa de lângă cutia poştală şi va pătrunde pe aleea, cum altfel, de zgură. Ăsta joacă tenis şi azi, îşi zise Virgil. Fu aproape dezamăgit când Zeno îl întâmpină cu o fluturare banală a mâinii, continuând să-şi cultive grădina. Careva trebuia să ajungă la mine, după ce-şi va fi pus unele întrebări, mormăi posesorul chipului neschimbat care aproape le făcuse cu ochiul de pe ecran, la sărbătorire. Numai că nu mă gândeam deloc la tine, mizasem pe alte câteva minţi speculative. Virgil nu muşcă momeala, retorsionă calm întrebând dacă ar putea continua inviorătoarea conversaţie undeva, afară sau înăuntru, unde se poate şedea, el parcursese mai bine de o milă cu rucsacul în spate şi o valiză pe rotile, gentuţa de umăr nu se pune. Sufletul ţi-l tragi dacă te intorci spre vest cu un radian şi ceva, e acolo un soi de kiosk, cu băncuţe circulare. După nu mai mult de 2 minute poţi şi dormi, mă duc să prepar masa, se apropie ora prânzului pe meridianul ăsta, nu contez pe ce ţi-au dat ăia în avion. Păi nu, am mai gustat din specificul local, te caut de 2-3 zile. Perfect, eşti deja adaptat, n-am de ce să-mi fac probleme, eu dieta nu mi-o schimb nici dacă vine papa în audienţă privată. Zi repede de ce-ai venit, deşi e transparent. E groasă cu Soarele, nu? Ei, bătrâne, asta speram de la minţile speculative ale promoţiei, de asta v-am provocat cu mesajul ăla insolent, ca geniile să se apuce să adune doi şi cu doi. Nu, nu te credeam prostu’ clasei, ştiu de mica revoluţie pe care tocmai ai stârnit-o cu computerul integrat la purtător, dar te credeam mult prea, cum să spun, hai pe limba ăstora, deeply involved în kestii pragmatice. În fine, îl aşteptam pe Sabba Nicolescu, mintea cea mai strălucită, dar dacă ai venit tu mă voi folosi de tine, am de prăşit terenul ăsta până-n zare, nu vreau ierbicide, n-a venit comanda de maşini agricole, o să prăşesc cu săpăliga, nu te simţi jignit. Nici nu mă gândesc, ai fost şi tu prea deeply involved în altceva mult mai esenţial, n-ai cum să mă cunoşti, vorbăria ta e fără echivoc. E mai clar că e gorasă decât dacă mi-ai fi scuipat un simplu da. Du-te la bucătărie şi trezeşte-mă când e gata masa.

Ei, pune-ntrebarea, dom’ reporter, parafrază gazda o străveche replică a grupului Divertis. Mai primea şi el casete cu înregistrări, se mai distra, nu era aşa de izolat în urmă cu mai bine de 20 de ani ca acum. Nu pun nici o întrebare, doar reproduc cu voce tare rezumatul raţionamentelor care m-au adus la tine. Vezi tu, punem pe seama nivelului de realitate quantic, pe care-l găsim în nucleu şi-l regăsim în aglomerările gigantice de nuclei care sunt stelele, adică 98% din masa vizibilă a universului, care era evaluată, până nu de mult, la abia 1% din masa necesară echilibrului între expansiunea universului şi recontracţia lui gravitaţională. Nu e singurul efect statistic pe care l-am pus cu candoare în spinarea lui papa Wernher, şi a relaţiei de incertitudine. Uitând că orice proces spontan de scădere numerică exponenţială a unui grup de entităţi macrospopice, adică nici micro nici cosmic, la scara vieţii, decurge la fel. Asta au intuit mulţi, tu ai pus oul lui Columb pe masă. Nu contează că nu înţeleg matematica folosită de tine, contează doar că nu ignor că e o direcţie relativ nouă, fără aplicaţii până acum. Aşa cum teoria matricilor şi-a găsit aplicaţia în versiunea matricială a mecanicii quantice, sau teoria grupurilor în cristalografie. E asta o legitate a cunoaşterii, sau e o corelare transcendentă? De fapt nu contează. Important e că legea descreşterii numărului de nuclee radioactive rămase nemodificate se regăseşte, iată, la cel puţin 3 nivele. Că fizica quantică a explicat foarte mult din cosmologie era de aşteptat, dar ciudăţenia e la scara noastră, bărtrâne scarabeu. Eu cred, şi, doamne, atâtea zeci de ore în avioane mi-au fost prea de ajuns, başca săptămâna petrecută în pretinsul rai al lui Robinson, eu cred că tu ai intrat pe o cale inaccesibilă muritorilor în legile hazardului, ai verificat pe cazuri la scara noastră intermediară, ai învăţăt să prezici pe altă cale decât magia şi care pentru mine poate rămâne black box şi nici n-ai îngădui altfel, când şi unde anume va avea loc cutare accident pe cutare autostradă. Astfel pregătit, ai evitat greşeala lui Icar, aripile tale nu-s de ceară, ci dintr-un material inefabil, dar termorezistent, sigur, vorbesc metaphoric, al cărui exclusivitate o posezi şi ai luat Soarele la ţintă. Asta e clar. Ce nu ştiu încă e dacă ai aflat întâmplător peste cât timp va începe să explodeze, sau chiar l-ai provocat s-o facă. Pentru cel care a citit relaxat articolul tău zis de popularizare din revista unei companii aviatice, care nu era decât un cârlig pentru minţile pe care încercai să le atragi, în timp ce echipajul, nu mai puţin calm, îşi căuta o cale foarte îngustă între ostilitatea unui uragan atipic şi ostilitatea de la sol, pentru acest spectator privilegiat, nici o ipoteză în ce te priveşte nu poate fi absurdă. Şi care să fie scopul meu, ricană gazda. Tot unul logic. Cu mai bine de două milenii şi jumătate în urmă cel puţin două surse, una europeană, dacă socotim cultura greacă drept bază a celei europene şi una am uitat, indiană sau chineză, pe acolo, au prevăzut degradarea umanităţii şi a fiinţei umane. Specia nu poate fi salvata per total. Inerţia acumulată e prea mare. Cred ca ai gândit în spiritul lui Hari Seldon, personajul lui Asimov. Da, Fundaţia, ştiu ce vrei să zici. Sigur că ştii, numai că tu ai şi făcut ceva. Habar n-am încă ce. Tot ce ştiu e că ai încercat sa creezi un nucleu de brainstorming şi ai ratat. Eu îţi sunt perfect inutil. Nu mai sunt demult fizician. Iar fizicienii de care ai tu nevoie nu-şi reprezintă tabloul. Nu, bătrâne crab, nu de tot inutul. Nu uita că m-ai găsit şi că ai şi înteles. Poate tocmai deoarece nu mai eşti fizician, cum spui. Ai păstrat modul de a gândi şi ai comutat iute dintr-un proiect la care ai lucrat câţiva ani ca să urmăreşti o idee. Întâlnită mai mult sau mai puţin întâmplător. Nu, nu mă întreba dacă eu am dirijat itinerarul aiurea al uraganului. Sunt aşa de adâncit în ce lucrez că nici măcar n-am habar dacă se poate sau nu şi dacă se poate cine poate. N-am nevoie de mângâieri pe cap, bătrâne scarabeu, ce dacă am ajuns la tine. Era logic că eşti mai bine ascuns aici decât într-un birou secret al unei agenţii guvernamentale. Tocmai. Asta nu e treaba unei singure ţări. La mine se adună fire din toate piscurile de pe glob. Numai că aş fi avut nevoie de câieni care să-şi amâne, sau să-şi abandoneze proiectele. Îţi dai seama că la cei implicaţi în proiectul LHC nu mă puteam gândi. Cu Basarab, creatorul transdisciplinarităţii, însă, conlucrez fără să ştie prea multă lume. E vorba de specie. Dar ia spune, bătrâne crab, cum intuieşti tu explozia Soarelui? Păi ar trebui să treacă printr-o fază cumulativă, de creştere progresivă a activităţii, Soarele e o stea tânără, are abia 5 miliarde de ani, combustibil termonuclear căcălău. Creşterea activităţii ar mări atât masa atmosferei, cât şi foarte puţin raza stelei. Ceea ce ar deplasa poate infinitezimal echilibrul între expansiune şi gravitaţie. Fenomenul s-ar accelera până ce, rupându-se echilibrul, ar avea loc explozia. Materia solară s-ar împrăştia mult dincolo de orbita lui Pluto. Soarele ar devei o pitică albă, iar fragmentele aruncate de explozie ar colapsa într-o grămadă de găuri negre. Frumos spectacol. Dar de ce n-a fost observat până acum? Ai răspusul, perioada de înjumătăţire a stelelor din clasa Soarelui e de ordinul miliardului de ani. Fenomenele sunt rarissime. Şi faptul că s-ar întâmpla cu singura stea cunoscută în jurul căreia corbitează singura planetă cunsocută care… Virgil nu sfârşi fraza. Aici e cheia. Cunoscută. Nu se poate să nu fi dat peste calculele ce evaluează numărul probabil de sisteme stelare din galaxie cu o planetă în condiţii similare, sunt cu milioanele. Atunci asta e focul Gheenei? De unde drakku vrei să ştiu, bătrâne crab, nu-s mitolog, nu-s teolog, am nevoie de mai multe creiere decât pot coordona, cu tine am pierdut deja prea mult timp. Ai picat în plasa asta ca musca-n lapte. Ai dreptate, de ce să te mângâi pe cap. Sunt două posibilităţi. Fie viaţa va pieri cu totul pe Pământ, noi nu vom apuca perioada asta, ceea ce se va întâmpla odată ce scutul geomagnetosferei va ceda, deci poate cu sute de mii de ani înainte de marele spectacol, cum l-ai numit, fie proiectul transformării naturii fizice a fiinţei umane reuşeşte la timp şi atunci cei care vor face faţă transformării nu numai că se vor regala, prin urmaşii urmaşilor lor, de marele spectacol. Sună SciFi. Şi telecomuncaţiile prin sateliţi geostaţionari au fost mai întâi SciFi, nu uita. Ei, proiectul ăsta e infinit mai complex, bătrâne crab. De aia voi socoti ca un dar dacă voi apuca măcar organizarea echipelor de cercetare. Nu mă întreba care-i ideea transformării, nu uita că port numele unui filosof stoic. În cel mai bun caz a treia generaţie de cercetători o va schiţa şi nici Dumnezeu atoateştiutorul nu ştie cum şi dacă se va produce. Dar aşa inutil cum te crezi mi-ai dat o idee. Trebuie să o pun în disscuţia consiliului. Avem nevoie de teologi, mitologi, angelologi, cunoscători ai magiei şi cine ştie câte alte competenţe. Nu poţi şti de unde sare iepurele. Specialişti ca ăştia au la degetul mic lucruri pe care urmaşii generaţiei noastre vor şti să le decodifice. De exemplu determinarea naturii parafizice a îngerilor e esenţială. Timp este. Alegerea e limpede. Ne putem distruge singuri cu mult înainte ca viaţa să devina imposibilă în întregul sistem solar pe cale naturală, cu mai multă vreme decât a fost de la Sumer încoace, cum spunea un fost coleg poet, până la explozia Soarelui. Putem supravieţui, de bine, de rău, până ce astrul care ne-a dat viaţă ne-o va lua. Sau o mică parte dintre noi, depozitând întreaga memorie a lumii, luînd natura solară, în sensul cel mai larg, aică devenind fiinţe din câmpuri energetice biostructurate, procesoare de informaţie, cu parte raţională şi cu parte emoţională, vor supravieţui. Finalul cel mai dificil, supravieţuirea, bătrâne crab. Nu scrisese un fost coleg al nostru, un aiurit care n-avusese niciodată treabă cu fizica, o carte despre filme cu titlul ăsta?

Virgil nu mai auzi ultimele fraze. Adormise. Nici nu mă gândesc să vă dezvălui dacă adormise spontan, sau dirijat. N-aveţi decât să alegeţi varianta preferată. Tot ce vă pot spune e că la trezire nu-şi va mai aminti nimic. Va pleca din vizita la fostul său coleg retras în solitudine şi preocupat de crearea de noi soiuri de flori de Synthia, îşi va termina vacanţa meritată, apoi se va întoarce la lucru. Problema implementării hibridului dintre iPhone şi notebook, mai complex decât fiecare în parte, îl va absorbi cu totul. Va ţine, vag, minte, că citise un articol despre nove şi supermove în revista unei companii aeriene, dar va uita numele autorului. O vreme îl va preocupa numele comercial al noului produs. Că prototipul lui răspundea la numele de Ariel asta nu va şti niciodată nimeni.

Lui Liviu Antonesei

Şerban se trezi în mijlocul nopţii. Asta se întâmpla rar. Adormea greu, cu o teamă permanentă. Auzise de ceea ce adulţii numeau moarte, ba chiar participase, anonim, mărunt, neglijabil, înspăimântat, la ritualul de trecere a unuia din adulţii din jurul altfel importantei lui persoane, tatăl fetei pe care-o admira până la paralizie, de prezenţa căreia nu se bucura decât câteva zile pe an şi numai în vacanţele şcolare, când descindea, prinţesă de dincolo de poveşti, în orăşelul până atunci aşa de confortabil. Avocatul Papadopol, unul din cei doi adulţi care-i dădeau atenţie era intins pe spate, în căptuşeala de mătase albă a sicriului, iar Şeban se ferise să-l privească. Dar nu de atunci, ci dintotdeauna, se temuse să adoarmă. Dacă, doamne feri, moartea nu-i decât un somn din care nu te mai trezeşti? Şerban habar n-avea ce-i viaţa, ar fi exagerat să credem că ar fi regretat-o, dar încetarea din funcţie (da, ciudat, avea instinctiv conceptul ăsta!) a micului eu, încătuşat în stâmta încăpere a minţii, îl îngrozea. Asta îl şi împiedica să doarmă dupăamiaza şi primul strat de adulţi din jurul lui, organizaţi în ceea ce se numea familie, nu înţelegeau la ce chinuri îl supun, obligându-l, cu blândeţe, să doarmă dupăamiaza. Spre binele lui. Aşadar, deoarece adormea greu, la limita posibilităţii de a-şi ţine pleoapele deschise, batăr dormea adânc şi se trezea dimineaţa senin. Ei, nu chiar senin. Ci treptat, pipăind prudent pereţii minţii sale. Se recunoştea mai întâi, da, sunt tot eu, Şerban, n-am intrat în mintea altcuiva, apoi îşi amintea ziua din săptămână şi, în sfârşit, scotea la lumină, pe rând, gospodăreşte, lucrurile pe care şi le repeta conştiincios în fiecare seară anterioară, în loc de rugăciune. Pentru a nu le uita peste ziua următoare şi a se feri de consecinţele lor. De pildă că fetiţa unor vecini, una din cele din afara lumii poveştilor (Şerban cultiva discret conştiinţa vagă a apartenenţei sale cumva simultane ambelor lumi), manifestase, inocentă, simptomele recognoscibile ale unei boli despre care adulţii din jur spuneau cu fereală că ar fi contagioasă. Dar în mijlocul nopţii nici nu-şi amintea, de fapt, să se fi trezit vreoadată. Aşa că, în întunericul firesc, nici nu se miră că intrase brusc în posesia tuturor simţurilor, complet diferit de laboriosul proces matinal rutinier. Dacă vă întrebaţi, domnilor preşedinţi, de ce folosea Şerban cuvinte adulte, pe care nu avea cum să le cunoască, răspunsul e la îndemâna logicii voastre: întreaga poveste, puţinul de până acum şi nu mult mai multul ce urmează, e mai puţin o naraţiune stricto sensu, cât o reverie proustiană, declanşată de parfumul amestecat, de cozonac, brad, nostalgie şi daruri, într-o dimineaţă de Crăciun, în care personajul nostru, acum de-a dreptul bătrân, îşi reproşa, visător, incapacitatea de a scrie o poveste de Crăciun, cerută de redactorul care era el însuşi şi promisă de el însuşi sie însuşi, ca de la colaborator la redactor. Habar n-am, eu, autorul, dacă evadarea proustiană se va dovedi sau nu un subeterfugiu eficace pentru Şerban, fostul copil care se trezise la mijlocul unei nopţi de 5 spre 6 decembrie. Dar asta e problema lui şi eu n-am decât să-l las sa se descurce cum o putea.

Şerban – copilul de opt ani şi jumătate se trezi, aşadar, brusc, la mijlocul nopţii de Sfântul Nicolae. Avea oarece bănuieli că anul ăsta va fi tăiat de pe lista copiilor care primesc daruri. Nu cunoştea sentimentul pe care, la maturitate, îl va numi frustrare, primea totul ca pe un datum. Dar nu se cădea să-şi înfrâneze curiozitatea. Se ridică în şezut şi i se păru că vede pe măsuţa de toaletă din faţa oglinzii ovale, în care se maimuţărea ziua, în rolul legendarului portar Zamora, obiecte despre care îşi amintea precis că aseară nu erau acolo. Întunericul nu era deplin, prin perdeaua semitransparentă pătrundea un mănunchi subţire de raze de lună. Direct pe obiectele alea. Care căpătară, în imaginaţia vie a lui Şerban, imposibil de despărţit, cea mai mare parte a zilei, de vederea lucrurilor reale, aspectul fabulos al unor cutii gemene de abanos cu intarsii de fildeş şi argint. Care nu puteau ascunde decât harta zdrenţuită a comorii din insulă. Căci pe Şerban ceea ce adulţii numeau bijuterii îl lăsau rece. Hm, nu de tot rece. Căci îl fulgeră o amintire inversă. Dacă încă n-am uitat că avea opt ani şi jumătate, amintirea inversă era de pe la vreo 12, când, luat braţe, oarecum imprudent, ca să nu zis de-a dreptul iresponsabil, de cea mai pârguită femeie tânără de dincolo de margimea cercului de adulţi, abia mai puţin de dublul vârstei lui de atunci, se surprinse pe nemestecate cu ghearele în colierul de turmalin (sau de jasp? ce contează?) care marca trecerea insesizabilă de la gâtul alb la sânii abia ascunşi promiţător sub decolteu. Se sperie aşa de tare de sperietura femeii tinere, că-şi ascunse instinctiv feţişoara sub pletele ei. Dar fu a doua oară surprins de viteza cu care se adaptă situaţiei noi şi, continuînd să simuleze ruşinea, o sărută pe gât, sub lobul urechii. Aşa cum experimentase deja, prin subsolurile blocurilor, cu adolescente cooperante şi curioase. Fu imediat curentat de frisonul ce străbătu corpul femeii, dar simulă iarăşi stăpânirea de sine, petru a o filma parşiv, cu falsă inocenţă, în gros plan. Se ţinuse bine. Are şi asta şcoală, îşi surâse, mut, Şerban. În sine şi-n spiritul legii, cum avea să citească, la vârstă matură, un gând nepieptănat al unui gânditor.
Cum de-mi permit eu, en tant que autor, asemenea efecte narative neruşinate, ca amintirea inversă, tocmai în frisonul investigaţiei nocturne a micului meu erou? Simplu. Una că fac ce vreau, ca autor. Pe riscul meu, se înţelege. A doua că tocmai v-am sugerat că, o viaţă de om de atunci, Şerban nu fu capabil să deosebească fiorul atingerii pielii unei cărţi, căci cărţi se dovediră, în lumina banală a dimineţii, cele două cutii de comori (harta unei comori e ea însăşi o comoară, chiar una mai preţioasă, copilul bănuia asta), de fiorul atingerii pielii unei femei dezirabile.

Dimineaţa Şerban nu fu defel mirat că descoperirea cărţilor, două volume cu coperţi roşii, în formatul de atunci al Bibliotecii pentru toţi, Momente şi schiţe, de Caragiale, în locul fabuloaselor imagini nocturne, în lumina lunii, departe de a-l dezamăgi, îl întărâtă. Nici nu se atinse de dulciurile aferente, în ambalaje colorate şi lucitoare, ronţăi absent micul dejun, ceai cu pâine cu brânză, şi plonjă avid în lumea mult mai colorată a Miticilor. Nu-i de mirare că şi azi, când deja trezirea la mijlocul nopţii a devenit obositoare monedă curentă şi copilul de atunci l-ar întrece net la alergare, Şerban scoate din memorie ca un iepure din gioben câte o frază-perifrază din cele citite în vacanţa aia şi pirogravate pe răbojul memoriei.

Până la Crăciun, Şerban înghiţi, hulpav, ambele volume de Momente şi schiţe. Bănuia că avea să fie primul lui Crăciun care, fără a fi lipsit de bucurie, va fi lipsit de o taină. Am spus o taină şi nu taină. Se va vedea, îndată de ce. Taina nu era descoperirea identităţii reale a lui Moş Crăciun. Mult mai târziu, Şerban, de acum om serios, responsabil, păstra slăbiciunea teoriilor la purtător, pentru orice (“ceapa din ciorbă şi farfuriile zburătoare”, cum avea să sintetizeze, plastic, Raul Ţintaură, prietenul său, scriitorul, într-o schiţă portetristică din galeria nuvelei cu care începea volumul său de debut). Dar în momentul primirii, de la un Moş Nicolae convenţional, al volumelor Caragiale, Şerban se lămurise de cel puţin 3 ani. Pe cont propriu. Intuise şi cât de păguboasă ar fi devoalarea descoperirii sale. I-ar fi frustrat pe adulţii din jur de convenţia reprezentării ficţionale a grijii şi dragostei lor. Lumea e un teatru şi orice om un actor, îşi aminti iarăşi invers, Şerban-cel-de-opt-ani-şi-jumătate, între lectura a două schiţe de Caragiale, ronţăind absent ceaiul cu pâine şi brânză de la micul dejun, de o replică pe care o va citi peste alţi doi ani, în alt volum BPT, de data asta bleu ciel, pe care-l va primi de alt Moş Nicolae, de data asta cu piesele lui Shakespeare. Şi mai ales s-ar fi frustrat pe sine de a fi focarul bucuriei iradiate, în convenţia teatrală, de adulţii iubitori. Doi ani de zile practicase un joc subtil, prefăcându-se a nu şti, până cu un an în urmă de prezentul naraţiunii. Când avea şapte ani şi jumătate. Mereu şi jumătate, forţa calendarului e mai tare decât Zidul plângerii. Căci Şerban fusese născut în buza verii. Atunci, cu un an înainte de Caragiale, dar cu jumătate de an după prima carte primită în dar, de ziua lui, Insula Misterioasă, de Jules Verne, Şerban apăruse, într-o zi, în apropierea vacanţei zisă la vremea aia de iarnă, nu apăruse, ci ţâşnise, năvălise în casă, cu haina descheiată, roşu la faţă, anunţând vestea cea mare: Au adus pomuri la piaţă, grăbiţi-vă, să nu se termine! Abia după îndeplinirea misiunii de încredere realiză, siderat, că rupsese comevenţia de două ori subtilă. Omertá. Din roşie de efortul alergării pe deal, de la nivelul şcolii, dincolo de gardul de fier şi beton al căreia începea piaţa orăşelului, de unde informaţia la zi cu pomurile, până în cartierul de sub brazi, faţa lui Şerban se făcu de hârtie. Ai casei îngheţară. Apoi, peste un minut înghiţit cu noduri, de toţi, izbucniră cu toţii într-un râs sănătos, complice, confratern, peste puntea dintre generaţii, trei la număr, generaţiile, în casa tip colonie. La commedia sara finita. De acum vom intra în epoca mult mai subtilului, mult mai complicatului, mult mai problematicului, mult mai dificilului joc de-a adulţii, în care totul se face la vedere, pe faţă. Sau transparent, cum sună jargonul totalitarei democraţii euro-atlantice, în noua ei limbă de plastic ecologic, ca să nu pierdem ocazia de a parodia oximoroanele la zi. Înlocuitoare a limbii de lemn, vorbită în asa zisa democraţie socialistă multilateral destrămată.

De acest prim Crăciun transparent, Şerban primi mai multe jocuri de carton: o poştă, cu plicuri, timbre, registre, un planiglob de tip Monopoly, care te ajuta să vizualizezi geografia julesverniană, inevitabilele cutii cu piese de şah şi moară (ţintar) din carton şi mai ales, minune a minunilor, un telegraf adevărat, cu fire şi baterii, de puteai comunica dintr-o cameră, printr-un buzzer în alta, prin alfabetul Morse. De se minuna colegul de clasă de peste drum, un secui mic şi rău, dar dotat cu surori care aveau să-i trezească lui Şerban interesul mai târziu, după părăsirea cartierului de sub brazi, cu inefabilul lui farmec, pentru a se muta mai jos, la bloc.

Iar Şerban cel bătrân, care căuta în săpăturile astea arheologice filonul unei povestiri de Crăciun, promisă sieşi ca redactor al ziarului, reflectă, înainte de a face pasul următor, către ultimul flash-back, la Crăciunul anterior ruperii convenţiei, ultimul Crăciun inocent, când extaziat de darul cel mai eclatant, o puşcă cu arc, îl făcuse să joace în faţa adulţilor adunaţi în încăperea cu pomul, unde nu se făcea foc, elaboratul one-little-man-show al repartizării fiecărui dar anodin câte unui scop ad hoc, pentru a-şi plasa climaxul acutei de efect, pe scenariul elaborat în timp real: Iar asta e pentru… Korea. Era, cândva, între Inchon şi Panmunjon. Reflectă la semnificaţia scrisă adânc, a momentului solistic, creat numai şi numai pentru a face adulţii să râdă. Ceea ce în pădurea de simboluri ale sferei sale aperceptive era suprema expresie a bucuriei. Adulţii, dintre care chiar nu conta cine-i făcuse bucuria darului minunat, o puşcă funcţională, cu care putea ţinti orice obiect din casă, fără a-l sparge, fără a-l dărâma, pisica vărgată y compris. Şi dacă tot nu conta, meritau contradarul colectiv al spectacolului de comedie regală.

Semnificaţia i se relevă lui Şerban în ediţie senectă doar acum: gestul histrionic generos fusese o tainică înrolare. Niciodată renegată, de la care nu derobase, instinctiv, niciodată. Clarificată lent, cum ai roti şurubul unei focalizări de telescop cu 360 de grade per deceniu. Conştientizată de-a binelea chiar de Crăciunul trecut, când a kiulit, pur şiu simplu de la tradiţia ziarului şi n-a scris nici o povestire de Crăciun. Dar când a primit de la fiul său un set de DVD cu câteva zeci de episoade ale serialului MASH.

Da, căci biografia, sau, dacă vreţi, istoria relaţiei lui Şerban cu Crăciunul şi minunile sale, e îndeajuns de ciclică pentru a putea sări peste etapa când progenitura lui Şerban respecta, tacit, aceeaşi convenţie netransparentă, de dragul tradiţiei instituite în familie. Cu mici adaptări inerente schimbului de epocă. De la o vârstă încoace, Pomul de Crăciun a ieşit din sfera darurilor ficţiunii, pentru a-i antrena pe copii la ritualul împodobirii lui. Ca în ultimul moment, să fie momiţi pentru câteva minute într-o cameră, până se aşezau sub pom darurile. Bucuria primară a darurilor contrabalansa net efortul respectării convenţiei. Căci Şerban îi surpinsese, odată, comunicându-şi concluziile: Moş Cărciun e mama şi tata, dar e mai frumos aşa, darurile de Crăciun sunt altfel de daruri decât alea de zilele noastre. Aşa că teoria lui Şerban e că acceptarea bonam fidem a ficţiunii ţine exact cei şapte ani de acasă. După care, complicitatea mutuală, sau mai precis cooperarea în complicitate e primul examen de maturitate dat de cel care a urmat cum se cade şcoala asta, a celor şapte ani de acasă.

Cercul se închide de câţiva ani, de când Şerban şi coautoarea naturală a primilor şapte ani de acasă ai fiecărui urmaş, cu tot cu ficţiunea minunată a personajului Moş Crăciun, primesc, sub pomul de Crăciun, altul dar mereu acelaşi, ei înşişi daruri de la această generaţie următoare. Minunea s-a articulat în altă minune. Dar care să fie minunea asta din urmă, domnilor preşedinţi? Nu, de data asta n-aţi ghicit. Nu faptul de a inversa sensul darurilor de Crăciun e minunea. Minunea e că progenitura reuşeşte să-şi facă timp să participe, fie şi inserat în programe individuale autonome, la acest ritual. Acesta e adevăratul dar de Crăciun pe care Şerban îl primeşte în ultimii ani. Făr’a se întreba de-l merită au nu.

Aşa că dacă n-o să fie în stare să scrie pentru ziar o povestire tradiţională de Crăciunul ziarului, nu-i rămâne decăt s-o înlocuiască cu transcrierea pe curat a acestui excurs arheologic, oglindit în globurile din pom, care funcţionează ca oglinzi convexe. În care, nu-i aşa, imaginea e virtuală, mai mică şi mai depărtată decât obiectul real.

Cedez spaţiul blogului meu pentru a publica un text scris de Hana Fratu AKA Luana Zosmer AKA Carola Arbel, sora mea de Steaua lui David cu aproximativ 16 luni înainte de a pleca puţin. Ca ecou reverberant la postarea precedent.
LUMÂNĂRILE
Pe mine o să vă rog să mă scuzaţi, dar mă duc două-trei zile la balamuc. Altfel nu se poate. Ultima întâmplare mi-a sucit mintea complet şi nu numai mie. Ca de obicei, am aprins lumânările, şapte la număr. Plus una separată, azi, că era nevoie. Lumânările ard şapte ore. Uneori bate vântul, bate aerul condiţionat şi una sau două dintre ele se sting. Când am timp le aprind la loc, când am pacienţi le aprind după ce pleacă pacienţii. A venit o pacientă şi când m-am dus să-i deschid uşa am văzut că una dintre lumânări se stinsese. Mi-am zis, lasă c-o aprind mai târziu, dar n-am apucat. Tratamentul s-a prelungit, astfel că pacienta care urma după ea a trebuit să aştepte cinci minute. Când am ieşit din cabinet era în contemplarea lumânărilor. Făcea meditaţie. Uite, una s-a stins, zice. Nu-i nimica, o aprind după ce terminăm tratamentul. Îi bag femeii acele-n corp, îi pun discul cu muzica irlandeză care-i place şi ies să duc un borcănel în bucătărie. În mod absolut normal, borcănelul cade pe ciment, se sparge buuuuf, împrăştie tot ce-avea în el, adun cioburile, adun ce era-n borcan, spăl podeaua, revin la pacientă să-i învârt acele-n ea. Ca să precizez, lumânările astea nu stau de capul lor, ci-n nişte păhărele colorate, ideea Ucăi, bună idee. Ca să aprind lumânarile am nişte beţe lungi, e o istorie întreagă. În fine, eliberez pacienta, aia pleacă şi pe drum îmi spune: vezi să nu uiţi s-aprinzi lumânarea. Nu uit, zic. O duc până la poartă, iau nişte rufe de la uscat, intru-n casă, mă duc la sertar, iau băţul lung, iau bricheta să aprind lumânarea. Mă uit la pahar, lumânarea ardea liniştită. Măi femeie-mi zic, tu te-ai tâmpit la tot capu’. Nu se poate să ardă când două ore şi ceva a fost stinsă şi două persoane ţi-au zis s-o aprinzi. Ai halucinaţii. Mă uit încă o dată. Lumânarea arde. Ma mai uit odată. Lumânarea arde. Mă uit în paharele celelalte, să văd, în comparaţie cu ele, cât e consumat din lumânarea asta. Pare că e mai puţin consumat. Deci, ca şi cum s-ar fi stins şi cineva a aprins-o mai târziu. Da cine? Mă uit la Goldie, întrebător. Goldie cască, plictisită. Doar n-o să aprind eu lumânări, parcă zice, iar eşti nebună? Dau telefon la pacientele care-au plecat, le întreb dacă ele au aprins. Ultima zice că ea mi-a spus s-o aprind când a plecat, n-a aprins-o. Cea dinainte zice că n-a aprins-o, da’ nu se miră nici dacă se aprinde singură, că la mine-n casă-n doi ani jum’ate, de când vine, a văzut altele şi mai rele.
Da’ nu pot să nu încerc să mă lămuresc. Cred că ştiu eu care-i faza, o bună amică, femeie cu simţul umorului de nu se poate, a murit zilele trecute. Spiritul ei, dacă tot e liber să facă nişte plimbări, şi-o fi zis, ia s-o văd şi pe nebuna asta, că m-a făcut să râd post mortem, cu un de-ăla de dacă-l citeau, cădeau ăia din jur peste mine-n groapă. O fi venit amica mea, a văzut lumânarea, şi-o fi făcut ea ce-o fi făcut, de-a aprins-o. Nu ştiu cum, da’ ea ştie. Altă idee n-am, nici să mă omoare careva. De-aia zic, aşa că e bine să mă caut la cap, da’ pe de altă parte, mai bine mă caut la lumânari, că alea se-aprind de capul lor, nu de capul meu.

Dacă 15 decembrie fu data plecării surorii mele de steaua lui David, eu aflai pe 19. N-ar fi completă comemorarea ei dacă n-aş completa-o cu o postare lansată azi 19. Cred că am mai scris deja, undeva, cândva, că aflasem dis-de-dimineaţă printr-un mesaj de la fiul ei, Dan Fratu. Aveam o scurtă întâlnire, în friguroasa Gară de Nord, cu sursa unuia din cele două personaje ubicue ale mele, pe care le numesc duhurile mele transparente. Pe seară avui o alta, telefonică. Sursa celuilalt aduh transparent al meu mă sună, de peste mări şi ţări, să-i confirm ceea ce nu credea a se fi întâmplat. Aşa fu aranjamentul îngerului meu păziitor. Numai Scânteina lipsi în ziua aia. Formal doar…
Ce are sen să scriu azi, la 3 ani după ce aflai de plecarea în misiune la lupoaice, şerpi, mustangi, bizoni şi altele, ce populează fostele preerii? Preeriile au fost şi nu mai sunt, dar… Mai există bizoni. Şi cei care-i văzură…. Doare duhurile mele transparente circulă liber, osmotic, prin proza mea, indiferent dacă apar explicit, ca personaje, ori doar veghează naraţiunile. Despre sora mea de steaua lui David am scris o singură piesă. Apărută, întâmplător, în anul către capătul căruia s-a hotărât să plece puţin. Titlul volumului, onorat de cea mai bună cronică ce s-a scris despre scrisul meu şi, destul de probabil, una din cele mai bune care se vor scrie vreodată. De va fi să mai scriu…, titlul e de găsit aici, pe blog, în stâga sus, printr-un simplu click. Piesa – iat-o, mai jos. Nu găesc ceva mai potrivit, pentru a rotunji comemorarea. De luni se vor derula alte teme. Angela merge mai departe, chiar dacă Alice nu mai locuieşte aici.

SURÂSUL CIORULUI TUTELAR
Hanovra se trezi cu un cântec vechi în urechi. Cântecul era la modă când era o adolescentă îngrozitoare, întorcând zilnic pe dos întreg cartierul din jurul liceului cu nume de episcop paşoptist, de mai multe ori. Că în nici o dimineaţă de la bunul Dumnezeu nu ştiai de-i cu fundu-n sus ori cu turla bisericii. Cântecul o enerva. Îi contraria firea aprigă şi-i irita amintirile de copil puber, că toată ziulica îşi auzea nenumăratele mătuşi fredonându-l melancolic. Cum poate fi cineva melancolic? Tot aşa cum poate fi cineva persan, îi sună în urechea de dinlăuntru răspunsul ironic al alter egoului ei intelectual. Căci Hanovra e aşa de vie, încât are mai multe alter egouri. Încercă să se convingă că melodia lirică e zgomotul alarmei ceasului deşteptător şi scoase un braţ musculor din cearşaf să troznească ceasul pe dalele de marmură ale studioului unde-şi făcea vara culcuşul. Ceasul, care n-avea nici o vină, protestă în felul lui, trompeţind de trezire. Primul gând lucid al Hanovrei fu că duioşia nepotrivită a Câmpiilor verzi, cu care se trezise în urechile sufletului ei pribeag, devansase ceasul deşteptător cu aproape un minut. Cum două gânduri lucide consecutive erau prea mult, Hanovra scoase de sub cearşaf un braţ virtual, şi-l băgă în urechea propriului suflet, să extragă, drakkului, de acolo, melodia nostalgică a câmpiilor verzi şi să dea cu ea de pământ. Adică de dalele de marmură, pentru care se certase la sânge cu cei mai importanţi doi bărbaţi din viaţa ei, namila de fiu şi tatăl acestuia. Acum, dalele îşi dovedeau utilitatea. Dar… cântecul refuza să se lase extras. Întinsese dendrite în toate direcţiile, care se lipiseră de cotloanele sufletului. O să am o zi nasoală, îşi mormăi Hanovra în baia personală, alternând duşurile fierbinţi cu cele reci, în ritm de kazaciok. Raz, dva, tri! Cum pot eu să-i popesc azi pe nemernicii ăia imbecili în sirop de vişine ale căror cadavre simbolice mi le-am propus pentru azi, până-n prânz, cu leşintătura asta de melodie sentimentală sub casca mea de păr blond? Ieşi de sub duş şi se privi în oglinda cât peretele, în care se vedea toată. Mulţumită de examen, sânii fermi, pântecele plat, celulita lipsă pe coapse. Clipi. Scânteia amarnică se stinse, privirea deveni goală, de statuie antică, ăsta era un truc vechi când pornea la război. Dar cum drakku să porneşti la război cu câmpi verzi bătuţi iresponsabil pe pereţii sufletului?

La fereastra băii se auzi un ciocănit, lumina ei mată, icoană ironică spre răsărit, spre deşert, se umbri de o umbră. Hanovra făcu contactul uscătorului, un turbion de aer cald îi uscă trupul mintenaş, apoi aburcă peste el salopeta matinală. Era gata pentru ora de grădină. Aproape gata. Se aşeză în salon, piticul Ali bu ben Fîstîk îi aduse cahfeaua, cu o temenea şi dispăru agil, înainte de a-şi încasa şutul în turul şalvarilor. Aşezase, preventiv, o tavă cu seminţe de Synthia şi boabe prăjite de năut lângă cahfea. Trecu o secundă nehotărâtă, apoi geamul de la salon, coplanar cu cel mat de la baie, fu deschis de din afară, de mâinile îndemânatece ale piticului Ali şi ciorul Nebukadnezar fâlfâi până la spătarul rotunjit al scaunului de lângă Hanovra. Ciuguli, tacticos, o boabă de Synthia, apoi una de năut. Îi concăni preietenei sale cu două braţe în loc de aripi ştirile zilei. În cartierul marocan e linişte şi pace. Peste noapte, nimic deosebit de semnalat în afara scandalurilor obişnuite, câteva capete sparte, da’ erau seci, pagubă-n ciuperci. Doar o undă de preocupare, ce nu devenise încă îngrijorare, undui ochii inteligenţi ai ciorului: În casa doamnei Sanjit (te-ai tâmpit la cap, aia e doamnă cum sunt eu arhimandrit, mârâi Hanovrea) apăruse de aseară, cu arme şi bagaje, o nepoată creolă, de prin Surinam, sau Jamaica, drakku ştie. Iar în bagajele ei ciorul radiografiase o trusă de fabricat păpuşi şi un asortiment de ace. În cartierul nostru liniştit se va întâmpla ceva, filosofă, în concluzie, ciorul, ciugulind ultima sămânţă de Synthia şi ultima boabă de năut prăjit. Tava golită de aramă oferi celor două perechi de ochi un arabesc încolăcit în sine însuşi, în care ciorul vedea, în fiecare dimineaţă, un potir, iar Hanovra vedea un castel scoţian. Desenul se umbri o clipă scurtă, cât fâlfâiră aripele ciorului spre fereastra salonului.

Acum chiar e ora de grădină, recunoscu Hanovra în sinea ei. Cu sapa înainte dărui fiecărei vietăţi, de la trandafirii japonezi la broasca ţestoasă şi de la şarpele de casă la cactuşii de Arizona, perfect aclimatizaţi, câteva vorbe de îmbărbătare, din sufletul ei deja înveştmântat în culori de camuflaj, varianta nisipie. Înainte de a face pace între cele mai încăpăţânate două dobitoace, motanul negru sacru şi femela de ogar auriu, un detaşament de albine zumzăi de nicărí şi-i dansă un mesaj urgent de la fostul ei şef. Era nevoie de ea, să lase grădina în plata Domnului, clientele programate în seama spiritelor mătuşilor ce fredonau al’dată Câmpiile verzi (aici în mintea iute a Hanovrei scârţâi un releu de alarmă, ăştia nu mă mai lasă nici să mă trezesc în pacele meu), va primi temporar, adică pentru 75 ore şi 21 minute (tembelul ăsta nu renunţă la obsesiile lui numerice!) statutul SB-273 (ohoo, e groasă dacă o fac pe generoşii!). Hanovra trase câte un jet de flăcări din nara stângă spre crucea orizontal-verticală a rozei vânturilor, uite-aşa, pfffffffff! şi alt jet din nara dreaptă spre crucea intermediară a rozei vânturilor, aia cu nord-vest, bolborosi descântecul protectiv asupra casei şi ocupanţilor ei, trase iute salopeta vechilor tangouri peste cea de grădină, se aburcă pe vechea motocicletă Zundapp şi demară, trântind un amărât de cerşetor etiopian orb de la colţul străzii. Du-te… de-a dura şi raportează că rândunica a zburat, dar ciorul păzeşte casa, nemernicule!

Vă e limpede, domnilor preşedinţi, că-mi trebuie un procent important din forţa morală a personajului meu, în întregime fictiv, ca să resping tentaţia firească de a-i nara imposibilele aventuri profesionale. Mai ales că activa deghizată, ascunsă chiar, sub nume de râu mioritic: Cerna, sau Bega, sau chiar Moldova, am uitat. Ce apă-i asta, stolnice? E apa Moldovei, Măria Ta! Aşa să-i rămână numele! Aţi ascultat poemul radiofonic “Legenda Moldovei”, îmi sună în cap, de data asta mie, autorului, un text Divertis, când mă izbi evidenţa că folclorul toponimic naţional ar putea fi acuzat, în termeni europeni, de discriminare, cele mai multe nume de ape sunând masculin. Sigur, aş putea să inventez lesne, să pretind că deghizamentul eroinei mele ar fi fost Vltava, asta ca o ironie la adresa temperamentului ei fugos, prea puţin rezonant cu valurile majestuoase ale râului tutelar boem şi morav. Dar… la ce mi-ar folosi?

Hanovra fu pusă în faţa unei misiuni aberante: trebuia să coordoneze investigaţiile generic adunate sub egida termenului de import forensic, ceea ce-i toca nervii răsuciţi de furie, căci cadavrul care-i determinase pe foştii ei şefi s-o scoata din grădină era al vechiului ei camarad de arme, cu care împărţise şapte ani de râie, mai intimi şi mai duri decât orice căsnicie, decât orice amor, căci nici un contemporan de pe stradă şi nici un scriitor nu-şi pot reprezenta energia de legătură a unui parteneriat profesional în meseria asta jegoasă. Iar pe fostul partener de cercetări în teren o să-l numim convenţional Max. Max von Sydow, dacă simplu Max nu ajunge, cititor lacom şi nesăbuit!

Cadavrul lui Max, întors conştiincios pe toate feţele, nu purta, la primele 3 vederi, nici o semnătură cunoscută. Pe Hanovra o cuprinse un început de bănuială sinistră: s-ar putea ca crima să fi fost un avertisment adresat ei însăşi!. Jamais trois sans trois et quatorze, îşi mormăi Hanovra în strungăreaţa trădătoare. Aruncă, atentă, încă 0.14 de privire cadavrului. Muştele deja se băteau cu viermii pe sângele închegat. Şopti neauzit descântecul de accelerare a acuităţii vizuale, aprinse lanterna cu lumină polarizată, se transofrmă, invizibil pentru foştii colegi, în lupoaică, adulmecă şi găsi în spatele urechii stângi a cadavrului lui Max von Sydow un Z microscopic. Zain! Se retransformă în femeie, alaiul profesional nici nu simţi dubla tranziţie, apoi îşi puse mintea la treabă.

Mâine seară, după apusul soarelui, îşi va fluiera ciorul tutelar, să zboare înaintea motocicletei Zundapp, să-i lumineze drumul până la casa reconstruită din temelii, unde nu se mai putea şimţi de acum încolo în perfectă siguranţă

Pentru Andrea Hedeş
Era o paşnică duminică de întâi aprilie. Luciana îşi planificase de cu seară să-l ducă pe micul Robert să vadă expoziţia itinerantă de papagali. Orăşelul lor nu avea grădină zoologică, Zoli, soţul ei fusese nevoit să ia maşina familiei într-o misiune de PR: întâmpina un grup de japonezi, parteneri de afaceri. Până la cel mai apropiat oraş cu logistică în stare să găzduiască spectacolul papagalilor nu era la mai mult de o oră şi 17 minute cu un autobus local, prilej de bucurie în sine pentru Robert, cărui-ai plăcea să călătorească. De fapt era chiar a doua dintre plăcerile lui, după cea de a o asculta pe mama citind. Orice. Nu conta că nu pricepea mare lucru, vocea ei era muzica micuţului lui sufleţel. Şi nu era dispis s-o împartă cu nimeni. Ştia deja ce-s ăia papagali, făcuse praf o carte plină de desene colorate, care se deschidea formând căsuţe pentru animelele şi păsările nemaivăzute. Papagalii cu pricina veneau de departe, ţara lor era într-o insulă de dincolo de Africa, mama îi arătase la calculator. În fiecare an o grămadă de papagali plecau în toate ţările, să-i poată vedea copiii din toată lumea, aşa-i povestise mama.
Dimineaţa senină promitea o zi de pomină. Acolo unde erau găzduiţi papagalii veniţi de pe insula… insula… Mami, mai spune, cum se cheamă insula papagalilor? Tenerife, puiuţ. Ce nume ciudat, gândi Robert, dar îşi aminti că mama îi arătase pe calculator parcul papagalilor din insula aia cu nume ciudat. Drumul cu autobuzul era numai dus. Tati avea să dea o fugă să-i ia seara, după ce termina cu japonezii lui. Aşteptând în autogară, Robert observă că din cerul albastru, fără nor, picară câţiva fulgi de zăpadă. Ştia ce-i aia, doar iarna nu se terminase aşa demult. Mami, cum ninge din senin? Ocupată cu biletele, Luciana nu auzi întrebarea, de altfel fulgii se topiseră imediat. Soarele de april strălucea. Se urcară. V’eau la geam. Bine, puiuţ, la geam stai. Să-ţi dau perdeaua deoparte, să vezi. Autobuzul porni. Era plin de copii, mai multe familii avuseseră, pe semne, aceeaşi idee. Copiii aplaudară. Robert cu ei. În spatele lor, un băiat de vreo şase ani explica surorii lui mai mici ce-s ăia papagali. Surioara era mai scundacă decât Robert, avea părul negru, tuns băieţeşte dar ondulat, ochii verzi, Robert nu avea de unde să ştie că e frumoasă, pentru el singura femeie frumoasă era mama. Dar urechea lui obişnuită cu poveştile auzi că fetiţa vorbea mai bine ca el. Mami, de ce fetiţa aia mai mică decât mine vo’beşte mai ‘epede? Puiuţ, nu mai arăta cu degetul, nu şade frumos, fetiţa e mai mare ca tine, tu eşti un băieţel uriaş. Mai auzise Robert vorba asta şi-l umplea de mândrie. Privi la fetiţă cu coada ochiului. Fetiţa îi intoarse privirea verde oliv şi-i zâmbi. Robert numa’ că nu făcu bot. Cum îşi permite o fetiţă străină să-i zâmbească lui, care e şi uriaş şi are şi cea mai frumoasă mami din lume?
Pe nesimţite cerul se întunecă. După câteva minute începu să bureze, apoi ploaia de primăvară se transform în ninsoare. Şoseaua trecea printr-o pădurice, urcând un deal. Crengile copacilor se atingeau deasupra autobuzului, care trecea printr-un tunel de zăpadă. Copiii aplaudară iar, era distractiv. Luciana, mereu grijulie, se aplcă spre şofer, întrebându-l şoptit dacă nu cumva întârziase să-şi schimbe anvelopele de iarnă, ceea ce ar mai fi liniştit-o. Puiuţ lăsă peisajul de pe geam, nu suferea ca mami să discute cu altcinecva când era el de faţă. Până să dea şoferul drumul la căldură mami scoase din rucsac căciuiţa lui preferată, cu cozoroc, în culori de camuflaj şi i-o trase peste bretonaşul cârlionţat şi blond.
Dar vizibilitatea se reduse la câţiva metri. De unde faruri de ceaţă la întâi aprilie? Începură a zbârnâi telefoane mobile. Suntelele combinate înveseliră o clipă copiii oarecum derutaţi, sunau ca o orchestră. Spre vârful dealului autobuzul patină ce patină şi se opri. Afară, viscol. Întuneric ca de Crăciun. Luciana făcu apel la imaginaţia ei de scriitoare şi la experienţa ei de lucru cu copiii. Îl luă de mână decisă, pe Puiuţ, se ridică cu faţa spre călători, ceru şoferului microfonul şi îi convinse, numai ea ştia cum, să cânte un cântecel pe care, după o mică anchetă, se lămuri că-l ştiau toţi. Luminile autobuzului se aprinseră. Vrăjitorul pădurii a făcut asta, le spuse calmă. Părinţii, care nu vorbeau pe şoptite la telefon, o priviră recunoascători. Acum fiecare copil să vină pe rând aici şi să repete după mine descântecul. Ce-i aia, întrebă fratele mai mare a fetiţei care-i amintea Lucianei de descrierea unui personaj despre care citise de curând. Numai că aceea nu era fetiţă. Era femeie. În timp ce improviza, ţinând copiii sub control, îi veni în minte o idee stranie, iraţională chiar. Trimise un gând autorului respectivei nuvele: inventaţi ceva, domnule Lis şi trimiteţi-vă ficţiunea prin fetiţa asta, am recunoscut-o, e personajul dumneavoastră, e aceea despre a cărei ilustraţie îmi povesteaţi, amuzându-vă, că un prieten arhitect o socotise o pastişă după Egon Schiele. Deloc surprinsă, în minte i se clarifică precum o imagine pusă la punct cu binoclul: nu ştiu nimic de asemănarea de care-mi vorbeşti, dar oricum nu te pot ajuta pe linia asta, sursa acelui personaj s-a ascuns în adâncimea pădurilor de arţar, nu mă mai aude. Da, îmi reprezint situaţia voastră, hai să ducem împreună vraja la capăt. Hai să ne coordonăm puterea de a inventa. Gândeşte-te concentrată că dintre copaci o să iasă un om de zăpadă vorbitor. Eu o să mă concentrez la fel. Sau nu, aşa nu merge, nu e de ajuns. Eu o să scriu scenariul, tu, Luciana, o să-l percepi, ştiu că poţi şi vei armoniza sentimentele copiilor cu însăşi intenţia vrăjitorului care a adus ninsoarea. Nu poate fi răutăcios, n-ar avea sens. Da, n-ar avea sens, se auzi Luciana gândind. În tot timpul ăsta abia-l convinsese pe Robert să accete să le spună poveşti şi celorlalţi copii.
Şi tocmai când le povestea că din pădure va ieşi un om de zăpadă vorbitor, acesta apăru. Nici şoferul, nici domnul mai nervos care începuse să strige că va da compania de transport rutier în judecată nu se mirară că vocea omului de zăpadă vorbitor se auzea ca prin interfon. Fă stânga spre pădure, drumul se va deschide. Dar patinez, răspunse şoferul. Abia ţine frâna de mână. Omul de zăpadă vorbitor băgă două degete în gură şi fluieră ca un Golan. Sute de arici, fiecare cărând câte un săculeţ cu cenuşă de salcie venire de peste tot. Făcură pârtie de cenuşă. Şoferul demară. Copacii de pe partea stângă a şoselei se dădeau la o parte, cu reverenţă. Zăpada de pe crengile lor, căzând pe autobuz, înveseli copiii. Robert se linişti primul. Era ca-ntr-o poveste pe care i-o spunea mami. Mami nu e numai cea mai frumoasă femeie din lume şi cea mai povesticioasă, uite că are putere să învie poveştile.
Luciana se străduia pe 3 planuri: să intuiască ce se punea la cale, să inventeze armonic şi să-şi potolească bătăile inimii, care era să sară dintre coaste. În fine, ajunseră. În mijlocul pădurii se deschidea un luminiş, iar la mijloc era… grădina zoologică din oraşul spre care mergeau. Casa papagalilor din Tenerife. Ce ne facem, cum trecem prin zăpadă, se căină mama blondă şi subţire, cu ditamai aparatul foto de gât, a celor doi copii de pe bancheta din spate. Dumneavoastră aveţi doar grijă să luaţi imagini, veţi deschide o expoziţie cum nu s-a mai văzut, recunoscând şi figura mamei celor doi, mama fetiţei brunete, cu părul scurt, ochii oliv şi vocea cântată. N-avea acum timp să-şi bată capul de unde o ştie, nici de unde ştie că-i fotograf profesionist. Deschise uşa şi-i spuse cu naturaleţe omului de zăpadă vorbitor: fii bun şi adu-le pâslari copiilor, să nu răcească. Omul de zăpadă vorbitor făcu un semn şi o duzină de iepuri cenuşii, apăruţi de nicărí, îşi modifică forma şi se făcură pâslari, continuînd dă dea încurajator din urechi.
În fine, ajunseră cu toţii în sala mare a gădinii. Acolo, o doamnă ce părea copia în mare a fetiţei, dirija, într-o spaniolă fără accent, spectacolul papagalilor. Copiii strigau de entuziasm. Doamna îşi şterse fruntea şi atunci văzură, cine văzu, poarte doar Luciana, o fulgerare la încheietura palmei ei, exact pe venele delicate, albastre. Iraţional, Luciana, până la intrarea în sală epuizată de încordare, se uită la ceas. Când trecuse, oare, timpul? Pe geamurile sălii grădinii zoologice era aproape întuneric, dar un întuneric albsătriu, închis, străbătut de luminile orşului. Sună telefonul. Robert, prea prins de spectacol, nu observă ieşirea mamei. Era, cine altcineva, Zoli. Am terminat de o oră cu ăia, peste un sfert de oră ajung la voi să vă iau. Mai ţine mult? A nins azi, întrebă complet aiurea Luciana. A, da, cel mult juma’ de oră, păru Zoli să nu observe defazarea întrebării, o luă în banal, avusese o zi tare plină. Era atent şi la condus, tocmai urca un deal, printr-o pădure. Peste două săptămâni, de Paşte, o să înmugurească, îi comunică aparent la fel de aiurea soţiei sale. Azi n-ai avut timp să ne faci ceva bun de cină, vă scot la restaurant. M-au invitat japonezii mei, vor să-mi cunoască familia. Plonjată în cotidian, Luciana reacţionă ca atare: numai să nu stăm mult, Puiuţ e aşa de emoţionat de drum şi de spectacol, mi-e teamă că o să adoarmă la masă. Aaaa, nici vorbă. Unul din japonezi ştie să imite toate animalele din lume, ne-a demonstrat la cofee-break. De aici a pornit ideea cu cina, m-am scăpat să le spun ce l-ar distra pe fiul meu aşa un spectacol. Ca papagalii ştie să facă? Zâmbi Luciana. Sigur. Ei, o să vezi că o să ţi-l înfund pe japonezul tău. O să-i dau un personaj pe care n-o să-l poată imita. Ei, tu cu fantezia ta. Ai să vezi că o să-i placă. Luciana vorbea din ce în ce mai sigură de sine.
…………………..
Nu se miră deloc că japonezul lui Zoli vorbea cu vocea Omului de Zăpadă Vorbitor.

Unii dintre voi, care aţi plecat mai târziu, sau care n-aţi plecat, poate vă amintiţi, deşi ar fi mai sănătos să uitaţi. Alţii, care au plecat mai demult, nu ştiu aproape nimic. Eu, povestaşul de serviciu, deşi ştiu că e mai sănătos să alungi din minte toate gândurile şi sentimentele negative, sunt obligat să fiu coerent. După ce am afirmat că între individul uman şi ce scrie el există simultan, independent şi legătura intimă, structurală, şi cum m-a pus drakku (cine altcineva?) să scriu odată o povestire intitulată Ţin minte totul, ştiu că m-am condamnat la a fi un răboj viu, pe care scrijeliturile dor. Neamţul cel mititel, care-mi tot ascunde lucruri, cum drakku-l cheamă, aha, da, mulţam, herr erzherzog Alzheimer, m-ar putea exonera de condamnare. Adică m-ar elibera cumva. Dar ar fi o libertate parşivă. Precum libertatea doagelui unui butoi pe care cercurile de tablă care le ţin articulate le apasă şi s-ar dori libere. Comunicând butoiului însuşi dorinţa de a se simţi şi el liber. Numai că, dacă iei un ciocan (da, Dacă eşti nicovală, rabdă, dacă eşti ciocan, loveşte, spune Anton Pann, finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb, traducându-l în dulşea limbă românească pe Benjamin Franklin), aşadar, dacă iei un ciocan şi o daltă şi îndepărtezi cercurile, atunci eliberezei doagele de strânsură. Butoiul se simte şi el eliberat de strânsură. Dar ăsta e ultimul lui sentiment, şi nu putem fi siguri că are timp să-l resimtă. Căci… nu mai e butoi. Nu mai e el. Aşa că, stimate herr erzherzog Alzheimer, ştiu că sunt pe lista de vizite a domniei tale, dar cu puţină şansă mă duc, plec puţin, înainte să-mi vină rândul. Îţi cer privilegiul să fiu conştient când… plec puţin. Când o fi să fie. Cât mai târziu.

S-o luăm deci de la pa’şopt. Aveţi puţintică răbdare. În 75 i-am tras preşul de sub cizme marelui preten de la răsărit, profitând da miopia cu care au refuzat clauza (naţiunii celei mai favorizate, nota povestaşului) şi le-am ciordit clauza rămasă fără pretendent. Eram pe val, la pregătirea conferinţei de la Helsinki am valorificat à outrance condiţia unanimităţii şi am forţat adoptarea unor principii în fond rezonabile, ridicând tensiunea marelui frate, apoi în 77, cu tot cutremurul, s-au mărit spectacular salariiile, culmea, cu acoperire în piaţă (eram aşa de încântaţi că osul pentru ciorbă căpătase o bucăţicuţă de zgârci pe el, că n-am dibuit manevra de a limita numărul de semnături pe carta 77, un an mai târziu am rămas pe spate când, la târgul anual de produse ale economei interne am completat un chestioar sociometic corect, ce mai, peste încă un an am căpătat o sâbătă liberă odată pe lună.

N-a ţinut mult. Din 80, când pingelică a regretat că muşcase în kestia cu clauza, că făcea şi el tensiune când visa că-i sufla oarecine în ciorbă, de a început să vândă evrei şi germai cu bucata. În 82 au crescut brusc preţurile, anulând dintr-un condei creşterile de salarii de cu 5 ani în urmă şi totul a început să se raţionalizeze. Nu atât zahărul şi uleiul, nu atât abonamentul la aprozar, de care am avut şansa să aud la tip şi viteza de reacţie să închei un contract care mă scutea de o coadă la care aş fi stat degeaba şi-mi asigura ceapă şi cartofi, nu atât raţionalizarea pâinii în toată ţara mai puţin capitala (m-am descurcat 3 săptămâni într-un orăşel de provincie, la şase km de satul unde un medic făcea electropunctură pentru miopie, fără raţie de pâine dar şi fără să flămânzesc, românul se descurcă, român nu e o naţie, român e o meserie, cine a spus asta?), nu atât reducerea programului TV la 2 ore pe zi, de ode şi osanale, başca 20 minute de desene animate pe săptămână, ne-am descurcat, am furat semnal TV de la bulgari (aici, în sud, de la nemţi, la farfurie, în Ardeal, de la ruşi în Moldova, de la unguri şi de la sârbi în Banat şi Crişana, nu atât frigul, căci ne stimula să ne încălzim cu bancuri şi literatură în samizdat. Cât raţionalizarea curentului. Şi nici  asta în sine, pe întuneric erai stimulat să inventezi poveşti pentru copii, să şadă liniştiţi. Cât aşa zisele măsuri imbecile de economisire.

În primavera lui 82 s-a trecut la duminica flotantă. Desfiinţându-se şi sâmbăta liberă. Iau trei copii, mai mult sau mai puţin la întâmplare, a căror mamă avea duminica marţea şi al căror tată avea duminica miercurea. Marţi, oamenii sunt sparţi, miercuri, oamenii sunt cercuri, suna titlul unei tragicomoce povestiri SciFi, publicată pa blat, când şi literature SciFi era official prohibit. Avantaj ei. Aveau câte un părinte acasă 2 zile din şapte. Grădiniţa şi creşa nu se mai puneau. N-a durat mult. Câteva luni. Până şi tovarăşii s-au prins că e prea gogonată, nu că le pasă de noi, ci că nu funcţiona. Se înzeciseră concediile medicale. Cine drakku să mai facă referatele de lucrări? Ca să evităm întrebarea indecenta cine să mai şi lucreze în general?

Povestea asta e rău scrisă, dar deliberat rău. E ca un tablou cu mai multe rame groase, una în alta, şi cu o micuţă imagine la mijloc. Adică partea epică. Ceva aiurea, dar aiurea cu cap şi coadă.

Într-una din alea 5 zile în care şedeau toţi 3 singuri acasă, numa’ sună oarecine la uşă. Se sfătuiesc ei şi ajung la concluzia înţeleaptă că dacă nu e greşeală o să insiste. Zis şi făcut. A mai sunat. Niciunul nu ajungra cu ochii la vizor. Iar s-au sfătuit. Au adus, cu puteri adunate, un scaun, cu grijă să nu-l hârjâie pe poda, să nu facă zgomot. Cea mai mare din ei s-a urcat pe scaun, s-a uitat pe vizor, n-a văzut, în întunericul scării de bloc, o figură cunoscută. A sunat iar. Cine eşti şi ce vrei, şi-a luat curaj fetiţa, în timp ce cei doi mai mici o încurajau cu zâmbete mândre, dar cumva împietrite. M-a trimis tatăl vostru să vă aduc carne. A reuşit să facă rost de carne. Asteaptă puţin, a răspuns fetiţa. S-a dat jos cu atenţie de pe scaun, s-au retras în bucătărie, la cel puţin 3 metri de uşă şi au ţinut sfat.

Tot ce-am povestit până acuma curgător e recuperat din relatarea lor mândru-înfricoşată. Seara. La ora când tema mea de luptă era să inventez un nou episod din serialul al cărui erou era puiul de urs şi al cărui teren de desfăşurare a aventurilor era parcul Jellystone (da, aţi auzit bine, nu Yellowstone) dar au avut grijă să ţină pentru ei filmul sfatului bătrânilor din bucătărie. Au ajuns la o concluzie. Fetiţa cea mare s-a urcat iar pe scaun, a privit pe vizor, nu se vedea nimic, dar aşa avea curaj să vorbească. Domnule dragă, nu avem curent, carnea o să se strice şi mama nu ne dă voie să gătim. Aşa că fă bine şi du-te la tata înapoi şi spune-i că e fraier dacă nu ţine carnea în frgiderul de la el din laborator. Acolo trebuie să fie curent. Noi putem astepta să ne-o aducă el deseară. Bună ziua.

N-am inventat nimic. Nici nu prea sunt în stare să inventez.

Partea interesantă vine abia acum. Trecem peste reacţia împietrită a mamei copiilor. Dar tatăl, un tip şui la minte (cine altcineva s-ar fi angajat să inventeze un serial de poveşti cu puiul de urs, Monica pârâcioasa, Titifleaşcă şi Coşofleţ, cei doi poznaşi, totul în parcul Jellystone? Încercaţi şi voi şi veţi vedea că nu e chiar la îndemâna unui om normal la tot capu’. Tatăl a izbucnit într-un râs homeric. L-a distrat peste măsură cum cei 3 copii jucaseră într-un scenari propriu, inventat ad hoc, în Capra cu trei iezi pe invers. Apoi şi-a luat seama, şi-a luat răspunderile, şi-a luat a doua zi o recuperare (unica valută forţe pentru omul muncii în vremurile alea ero(t)ice, şi-a luat progenitura (trei, doamne, şi toţi trei şi i-a dus la cinema Doina, să vadă Cartea junglei. Pentru a cel puţin 4-a oară.

Credeţi că s-au distrat mai puţin ca prima dată? Timpul de înjumătăţire a dezintegrării radioactive a acestor poveşti nemuritoare se măsoară în milenii.

Mizez pe experienţa de lectură a cititorilor, care vor realiza că deşi povestea e spusă la persoana întâia şi autorul a împrumutat câteva trăsături personajului implicit al naratorului, ea se menţine în ficţiune. Nu toate poveştile sunt ficţiune. Cea de mai jos e relatarea in integrum a unor momente reale. De altfel repetate, faţă de un text mai vechi în care povesteam de respectivul scriitor. De care mă leagă unele legături.

Aşadar, mă aflam, alături de editor, diriga uneia din clasele terminale ale liceului dintr-un orăşel transilvan, care era profă de română, directoarea de studii a liceului, înghesuiţi pe podiumul pe care era aşezată catedra. În sala de clasă fuseseră adunaţi câţi elevi prinseseră prin şcoală, să nu facem măi liceul nostru de ruşine, că vine un scriitor din Bucureşti să-şi lanseze o carte. Pe lânga elevi se strecuraseră şi 2-3 profesori, pe a căror curiozitate n-ai fi mizat, dacă erai nu skeptic, ci batăr realist. Kior cum sunt, că nu văd la doi paşi cu hublourile astea groase, încercam să scanez (cuvânt asimilat, deh, n-ai ce-i face, dacă spuneam să piaptăn ar fi sunat că drakku în româna de tranziţie) publicul, intuind cele câteva figuri asupra cărora aveam să-mi fixez o privire fals concentrată (la şase ani făceam scândura în faţa unei săli pline de adulţi, nici o facultate de comunicare şi PR nu-ţi dă aşa o şcoală, dar recunosc cinstit că cel mai mult învăţasem trucuri despre vorbitul în public din autobiografia lui Asimov, aia, a doua, care se termină cu moartea lui). În timpul ăsta încercam să-mi alung din minte orice schemă, orice scenariu pregătitor, aveam de gând să mizez toată averea impactului public pe spontaneitate. Cu un sfert din urechea stângă, aia cu care aude Castor, notam mental raportul lui Neghiniţă, ascuns în pavilion, la locul lui de muncă, despre ce voroveau oficialii, iar cu o treime din urechea dreaptă, aia cu care aude Pollux, ascultam ceva mai atent, prin releul lui Jimminy, de la locul lui de muncă din pavilionul urechii respective, comentariile ironice ale duhurilor mele transparente, care se prefăceau că se distrează, dar simţeam în adâncul oaselor că nici nu le pasă.

În fine, îmi vine rândul. Invitat de profa de română, care-mi putea fi fiică, o femeie isteaţă, ce-şi ascundea ascuţimea minţii sub ochelari fumurii, dar nu cu mult mai subţiri decât ai mei şi în spatele unui limbaj cu accent aşa de pur ardelenesc că traznea de artefact actoricesc. No, amu’ să-l auzim pe domnu’ autor, cum o să încerce să vă facă să cumpăraţi 2-3 cărţi, că oricum pe alelalte aduse n-aibă grijă, nu scapă elevii de mine dacă nu le cumpăra, câtă vreme şi eu am fost avut timp să citesc cartea.

M-am ar’dicat pe picioarele dindărăpt ca să cer voie să vorbesc de pe scaun şi m-am aşezat fără să aştept încuviinţare. Am început cu câteva glume ciupite din confrinţele lui Mark Twain şi chiar ale lui Asimov însuşi, să încălzesc atmosferă în felul meu, căci după discursurile altfel decent de scurte ale oficialilor sala era sub temperatura critică, deci simpla presiune n-avea cum, apud van der Waals^* să-i aducă la punctual de lichefiere. O clipă mi i-am închipuit sărind pe bănci şi dansând ceahuca, fătucile din clasa terminală, zdravene cum îs prin Transilvania, jucându-şi nurii cu nonşalanţă. În clipa următoare era să mă înec. De uimire. Mi se păruse că o fătucă din rândul patru, banca de la geam, seamănă cu un personaj al meu. Nu, nu cu sursa umană a personajului, de fapt a patru personaje din patru nuvele diferite, ci pe rând, cu fiecare clipă, cu fiecare din alea 4 personaje. Încât dacă nu cititorii, eu o recunoşteam. Iar în cartea ce şedea cuminte pe o masă pusă lateral, la perete, sub fereastra clasei, nu erau decât ultimele două astfel de nuvele. Mi-am zis că-i vedenie şi a trebuit să renunţ la spontaneitate, punând o bandă din sutele pe care le am în memorie, ca să mă lămuresc. Ştiam bine că sifoanele mele nu băteau până în rândul patru. Distanţa fiind mărită de unghi, banca de la geam era, fireşte, lângă geam. Aşa că dacă-i vedeam clar figura vedeniei era ceva luş la mijloc.

Asta a fost doar începutul. În fix 7 minute, mă uitasem reflex la ceas, avui altă vedenie: pe perete era scris mane, tekel, phares, până ce sala de clasă se umplu de personajele mele, de-a valma principale şi secundare. Care mă priveau ironic şi zâmbeau sardonic. Ştiau, ale drakku, că sunt autonome, că nu am nici un control asupra lor. Pe feţele lor de feline sătule, după ce-ar fi înghit şoarecele bibliotecii din Alexandria, rânjetele spuneau clar: ia să vedem ce minciuni le tragi ăstora că să le vinzi poveştile noastre. Acest noastre reuşi să mă enerveze. Am reuşit, nici eu nu ştiu cum, să-mi stăpânesc tonul vocii, deşi bănui că mă strâmbam ca de durere de măsele şi cred că dădeam din mâini mai abitir ca duşmanii închipuiţi ai cavalerului tristei figuri. De ce mama drakkului n-am auvt inspiraţia să scriu şi despre tine, celebrissime, poate aveai o urmă de spirit cavaleresc şi puteam şi eu să respir. Ba chiar prezenţa inseparabilului maestru de ceremonii Sancho Panza i-ar fi acoperit pe bandiţii ăştia nesuferiţi, cu glumele lui ţărăneşti. Pe semne personajele mele, reale sau închipuite, dar cum să fie reale, îmi citeau gândurile cum îmi citeau cei 2-3 care-mi gustau scrisul, că Neghiniţă îmi şi transmise: boule, nu mai fă prostia să-ţi denigrezi creaturile, o să ratezi lansarea.

Am încercat să-i îmbunez. Cu o şmecherie. Am vorbit frumos de unele dintre ele. Personajele mele adică. Privirea lor devenea şi mai sarcastică. Jimminy îmi transmise atunci, din postul lui, o serie de comentarii pe care nici un autor n-ar vrea să le audă, venite de la prieteni, care relevau fisuri. Deşi toate cronicile publicate fuseseră profesioniste, bine ţintite şi chiar flatante, le evitase. Ce mai, îmi făceau praf nu numai cartea pe care o prezentam, ci întreaga mea textologie.

Ideea salvatoare mi-a venit în ultimul moment, când m-am uitat la ceas. Nici o lansare nu trebuie să depăşească juma’ de oră, altfel toată lumea se plictiseşte, ştiam asta. Mai aveam maximum 2-3 minute. Am scos cu gesturi spectaculare, de prestidigitator, ca şi cum aş fi făcut cu ochiul către sală, ca un prinţ, ultima mea parodie după Emil Brumaru. Despre care ştiam că fiinţele umane care-mi serviseră că surse pentru personajele cele mai importante n-o ştiu încă. Apoi. cu un racord elgant şi abil, fără unghiuri bruşte, am încheiat cu lectura parodiei. N-o să vă spun nimic despre textul parodiei, o să vă aburesc cu două din versurile brumăreşti pe care construisem, cu vecuri în urmă, altă parodie pe care deja o ştiţi cu toţii:

O, Leonid Dimov, e seară

Şi eu beau singur, într-un birt.

În timp ce citeam, m-am concentrat ca niciodată şi, spre propria mea surprindere, lăsând vocea să preia imaginea culeasă de ochi pe hârtie, am spus în minte Tatăl nostru. Descântecul a lucrat, personajele mele s-au prefăcut la loc în fătucile liceului acelui orăşel tansilvan, cu nurii aferenţi cu tot. Dar, animal cu străvechi şi conservat instinct, le-am simţit puţin încălzite. Temperatura, cel puţin cea emoţională, se ridicase cu mai bine de un grad. Reuşisem.

Atunci s-a întâmplat minunea. O fătucă mărunţică, de maximum clasa a şasea, semănând cu atleta subţirică, fiica dragului meu Leonidas, aşa cum arăta într-a şasea, urâţică dar ochioasă, apăru în faţa mea de nicări’ cu un buchet de flori de câmp. Din partea elevilor liceului nostru, domule scriitor de la Bucureşti. Ca semn că n-o fi nevoie să ne oblige doamna profesoară, diriginta de la a XII-a be, să vă cumpărăm cartea. Aflaţi că ne-am simţit bine între personajele dumneavoastră. Aşa că de amu’ doamna de română o să aibă surpriza că o să-l citim şi pe Rebreanu. Da tu de George Călinescu ai auzit, intinsei eu coarda, preluând fără fasoane buchetul. În care luminau între altele un mac, câteva viorele şi trei narcise. Pe lângă o grămadă de flori al căror nume îl uitasem, umblând aiurea prin lume, depărtându-mă mereu de pământul natal. Da, ştiu, chiar dacă la româna de gimnaziu nu-i în programă. Da de unde ştii, de la cercul de română? Nu, de la tata. Tatăl tău e scriitor? Nu, e contabil. Şi ştii şi ce-a spus George Călinescu despre Rebreanu, pe care zici că de amu’ îl veţi citi neobligaţi? Că’z doară nu seamănă cu mine, e scriitor mare. Ştiu. A zis că Rebreanu are stilul unui proces verbal de jandarm rural. Era să-mi pice dinţii de uimire. Şi tu, dacă ai fi în locul lui Călinescu, ce ai zice de stilul meu? …Nu de-i bun ori rău, asta e treaba criticilor, nu a noastră. Da’ pe noi ne-a plimbat o ţâră prin ţara poveştilor. Să mai viniţi la noi la liceu. Da’ numa’ cu o carte nouă şi numa’ dacă-i că asta. La revedere, domnule din Bucureşti.

Fără să mă mir prea mult, am constatat că rămăsesem singuri în sală. Fătucile se duseseră la drăguţii lor, cu nuri cu tot, profii şi editorul la o cafea. Era timpul să-mi fac şi eu datoria de socializare. La revedere, fătucă de contabil.

În canelarie refuzai cafeaua, norma mea e una pe zi, dimineaţa, fără zahăr, refuzai ţuica ardelenească, aia sănătoasă de-i zic aiurea răgăţenii palincă, dar acceptai un pahar cu suc de ananas. O domană din liceu, care avusese în grijă masa cu cărţi, mă luă deoparte, să-mi prezinte socoteală. Pe cele 3 cărţi nevândute i le dăruii. Ca mulţumită pentru efort. Căci persoanele oficiale îşi avuseseră exemplarele rezervate, cu autograful scriitorului de la Bucureşti. Numa’ bune de pus sub ghivecele de flori. Să nu se strice mobila, nu?

Desiréei Ontario,
În ipostaza de statuie de abanos
Cu masca dorului-dor

Tu nu scrii poveşti, tu scrii povestiri. Poveste e atunci când Făt Frumos o ia pe Cosânzeana pe cal. Asta fu sentinţa fără drept de apel a unei eroine autentice de poveste. Sau a unei personae reale. Sau, mai degrabă, si una şi alta. O realitate accentuată, dacă perifraza e posibilă. Povestaşul se opri din povestit. Feţii lui Frumoşi erau rareori frumoşi, deşi moşteneau câte ceva de la eroul generic al basmelor, căci aici se înşela prinţesa ce-şi asumase rolul de judecător, povestea şi basmul sunt specii diferite ale genului epic. Sau, în cel mai bun caz, varietăţi diferite ale aceleiaşi specii de ficţiune narativă, genul proxim fiind libertatea de a fantaza. Basmul ţine de figurile fixe, oricât l-ai moderniza, trebuie să respecte convenţia schemei. Povestea e mai liberă, dar simultan mai condiţionată. O poveste autentică are, aproape întotdeauna o morală, nu la fel de explicit precum fabula, la urma urmei la fel de schematică precum basmul, aceasta. Locul poveştii care începe e o pădure. Adâncă. Deocamdată nu voi dezvălui speciile de arbori, stejari, mesteceni, arţari ori larisă. Dar, decor de poveste, plină e de spiriduşi, zâne, elfi, tilincuţe, scânteine, prinţese-mbrăcate-n piei de leu, lupoaice deghizate-n piele de şarpe, duhuri furtunatice cu nume angelic şi-n general fauna obişnuită a pădurilor în care de petrec poveşti. Pentru aceia dintre ascultători care cunosc stilul uneori derutant al povestaşului, e limpede ca apa, lucind prin copaci, în care prinţul levantin, indrăgind vânătoarea credea că vede sclipirea înşelătoare ale colţilor de argint, că unele plurale sunt false. Dar dacă te laşi dus de murmurul poveştii, vei putea bănui care specie e decor şi care e reprezentată de personaje, secundare ori părăsite, ale poveştii. Într-o poiană, cât o curte gospodărească, de zmeu, doar o căsuţă şi alături, paşte un cal. Căsuţa nu-i de turtă dulce, nu-i cea locuită de trei ursuleţi, nici cea la care doi copii, alungaţi de maşteră, ajung, presărând pietricele, fir fragmentar al Ariadnei. Seamănă cu o cabană, dar am evitat cuvântul, ca să nu pierd din libertatea de mişcare, localizând lingvistic. Ferestrele sunt acoperite pe din afară cu uşiţe de scândură, pe care, în basorelief, sunt luna şi soarele. Închise. Nu şti, deocamdată, dacă în spatele lor sunt geamuri, câmpuri de forţă sau nimic. Uşa e sculptată în acelaşi model, cu un şnur răsucit pe margine, iar în mijloc, tot în basorelief, sunt două medalii, sau cele două feţe ale unei medalii. Pe cea de sus e chipul adevărului, pe ea de jos e chipul iluziei. Sau cel puţin aşa văd eu, povestaşul. Fiecare din voi, ascultătorii, poate vedea în desenele feţelor medaliei altceva. Nu merg mai departe, sugerând în ce fel firea fiecăruia va determina ochii să vadă ceva anume. Dar sunt sigur de dualitatea imaginilor văzute de fiecare ascultător. Iar calul, ei, bine, e negru. Un negru lucios, iar nu mat, cum ar fi părul de cal. De departe pare un cal de lemn. Ciobit. Căci îi lipseşte o ureche. V-aţi fi aşteptat să fie răpciugos? V-aţi înşelat. Calul răpciugos apare numai în basme, în grajdul împăratului, năzdrăvănia lui nu-i sesizată decât de fratele mezin, din cei trei feciori de împărat şi calul nu-şi dezvăluie puterile decât după ce-i hrănit cu un lighean de jar. Unde să găseşti jar într-o pădure, fie şi de poveste, în epoca ocrotirii mediului, când mediul, scos din ţâţâni, incendiază într-un an păduri crescute în sute de ani? Iar pungile de mangal, de la supermarket, să le lăsăm amatorilor de barbecue, cu sau fără pacostea manelelor, căci nu dintre aceştia ne vom recruta ascultătorii de poveşti. Deşi aproape banal la prima vedere, calul, ca element de basm importat în poveste, îşi va dezvălui la timp năzdrăvănia. Fără decât numa’ că habar n-am cum o să mă descurc eu, povestaşul, să-l fac în final alb, ca să poată urca eroul, cum o mai arăta şi ăla, o cosânzeană, fie şi sui generis, pe crupa lui. Altfel sentinţa va pica pe vertebrele mele cervicale, care-s atinse de discopatie şi va secţiona muşchi care mă dor tot timul. Încaltea aş scăpa de una din zecile de sâcâieli, dar sunt condiţionat să lupt. Să blochez, cu harul de povestaş, pe care dacă nu-l am trebuie să-l simulez, invenţia domnului Guillot sau sabia tiranului Damocles.
Calul vedea, la liziera luminişului, un râu. L-ar fi văzut oricine ar fi locuit în cabană, dar încă nu ştim dacă locuia cineva. Ştia şi ce se întâmplă dacă-l treci: te apucă dorul de ducă. Fiind personaj de poveste, ştia mult mai mult. Că acel râu nu era decât cel mai apropiat de întregul arbore de afluenţi care se uneau, înainte de a se vărsa într-o apă mare. De era ocean sau lac, asta calul nu mai ştia. Dacă toate personajele unei naraţiuni, fie ea basm, poveste, schiţă, nuvelă sau roman, ar şti tot ce ţine de lumea pe care o populează, nici o acţiune n-ar mai fi cu putinţă. Deci n-ar mai exista poveşti, în cel mai larg înţeles. Dar ce ştia era deja nu numai mult, nu numai uluitor, ci, mai ales, detonant. Ştia că cine trece peste următoarea ramură a arborelui de apă, va uita în 3 minute unul dintre prieteni. Dar cum dorul de ducă te trage să te afunzi şi mai mult în pădure, dacă-l treci pe următorul, uiţi, în 3 zile, toţi prietenii, mai puţin unul. Dacă scapi cu viaţă din şuvoaiele lui. Calea prin pădure devine de nepătruns, dar dorul de ducă se întăreşte pe măsură ce te-ndepărtezi de cabană. Alte 3 zile îţi trebuie să ajungi la albia principală. Ai de înotat din greu 3 ore. Dacă ajungi pe malul celălalt, uiţi pe loc cine eşti. Dar îţi aminteşti de ultimul prieten. Odată cu dorul de ducă, se naşte în tine dorul de casă. Care doare mai tare. Dacă ai şti cine eşti ai avea o şansă să navighezi între Scylla şi Carybda celor două doruri. Dar cum ai uitat, tot ce simţi e că ultimului prieten, singura ta amintire care te deosebeşte o vizuină a pădurii, îi e dor de tine. Nu te arde prea tare dorul lui, văzul ţi-a scăzut, mirosul şi auzul ţi s-au ascuţit. De acolo, numai întâmplarea şi jocul dorurilor contrarii de mai poate duce la afluenţii de pe partea cealaltă a albiei principale. N-ai, adecă, putinţa de a afla că traversarea unuia dintre ceilalţi afluenţi îţi redă memoria adevăratei tale case. Care ar putea fi pe malul lacului cât o mare. În care apele culese din pădurea uriaşă se varsă majestuos. Cabana din care ai uitat că plecaseşi nu era decât un popas. Indiferent unde ţi-ar fi casa.
Toate astea calul i le spuse trecătorului care ajunsese cu hainele zdrenţe, cu nenumărate zgârieturi şi vânătăi, pe înserat, în poiana din jurul cabanei mereu închise. După ce-l întrebă nu cum ajunsese acolo, ci de ce. Ce caută, mai bine zis. De fapt, pe cine. Dar nu deodată, ci până se spuzi cerul de stele deasupra luminişului. Drumeţul scoase dintr-o desagă răpciugoasă, o coajă de mămăligă rece, o ceapă şi dintr-o ploscă aşa de uzată că nu se mai vedea nici un ornament, îi dădu mai întâi calului să bea. Făr-a se întreba de-i e sete acestuia sau nu, cu susurul unui râu la marginea poienii. Calul bău o gură şi-i lăsă picul ce mai rămăsese. Drumeţul zdrobi ceapa în pumn, muşcă din coaja de mămăligă, fără o vorbă. Numai ochii, arşi ca de febră, ţinteau când la uşa cabanei, când la crupa calului, când la malul râului. Să vă mai mire atunci zâmbetul calului? Doar suntem într-o poveste. În lumea reală caii mai râd, dar numai într-o poveste poţi întâlni un cal care zâmbeşte. Drumeţul dădu din cap, îşi trecu mâna în care ţinuse coaja de mămăligă prin barba crescută aiurea şi ricană: Ei, prietene, acum am dovada că am trecut şi eu nişte vămi, iar tu ai dovada că aşteptai aici pe unul ca mine. Nu spun că pe mine, dar numai pe unul care n-ajunse aici decât trecând oarece vămi. Facem târgul? Eu nu fac nici un târg, omule. M-ai găsit aicea pentru că aşa vreau eu, dacă nu voiam să pasc azi aici cum treceai râurile făr-de-a uita după cine plecaşi? Şi calul zâmbi iar. Oarecum sardonic. Bun aşa, răspunse drumeţul, îs cam obosit. Ne-om târgui mâine-zi. Şi drumeţul smulse o mână de iarbă, calul avea destulă, umplu cu ea desaga acum goală, puse capul pe ea şi adormi pe dată. Calul dădu, meditativ, din capul lung şi-şi văzu de păscut la lumina lunii pline, ce tocmai se iţise, goală, de deasupra copacilor. Nu-i spusese dintâi drumeţului că-l poate trece în zbor pe deasupra întregii păduri, cu ape cu tot, ferindu-l de efectele scufundării în cele ape, fără decât numa’ în vis. Dar, spre deosebire de profetul lui Alla’ care, sub numele de Dumnezeu, asigură doar paza legilor naturii, puterea lui, făr-a se hrăni cu jar, e mai mare. Căci e iscată de mintea sufletului omenesc, plin de dureri şi doruri. Sufletul. Nemărginită e puterea dorului, Doamne al legilor naturii. Va fi treaba drumeţului să decidă, odată ajungând din urmă duhul pădurii care uitase, sub chip de om, cine şi ce era, doar din curiozitatea de a trece primul râu de lângă cabana ridicată pentru odihnă şi linişte, iar nu pentru tentaţia dorului de ducă, doar ştim tentaţia unealta cui e. Dacă va coborî de pe el, calul, pentru a rămâne, totul are un preţ, mereu în vis. Făr-de-a fi sigur că-i va putea aminti duhului pădurii că-i prinţesă. A pădurii. De arţar. Sau nu va risca să coboare de pe cal, pentru a se trezi, dis-de-dimineaţă, lângă cabana închisă, fără o coajă de mămăligă şi fără o picătură de apă. La doi paşi de undele înşelătoare ale primului râu. Fără siguranţa că va putea trece de unul singur vămile sale înapoi. O decizie serioasă e de luat numai atunci când nici una din posibilităţi nu-ţi oferă nici o garanţie.
Calul nu-şi putea permite să intervină în soarta drumeţului fără un semn de la acesta. Şi puterile lui se mărgineau la a-l duce în spate doar în visul în care, el, calul, exista. Dacă drumeţul dormea fără vise, sau visa altceva, ori pe altcineva, calul nu avea nici o putere.
Drumeţul visă că o stea se desprinsese de pe bolta a cărei configuraţie nu semăna cu nimic din ce-şi amintea, coborând, nu spre orizont, ca o stea căzătoare cumsecade, ci chiar către poieniţă. Ca o scânteie. Când atinse pajiştea, văzu, fără uimire, că era Scânteina. Ştii că n-ai nevoie de cal, uriaşule, zâmbi arătarea. Călare pe el va trebui să optezi, când îţi vei ajunge din urmă dorul. De cobori, nu te mai poate aduce nici înapoi, nici nu te poate duce de unde-ai plecat. Te-ar putea duce pe orice mal al râului cu atâţia afluenţi, care, de sus, ar putea semăna cu o menorah, până la vărsarea lui în lac. Unde n-ar mai fi nevoie de tine. Ar fi treaba altcuiva să-i amintească dorului tău negru cine este. Ce te faci atunci? Acolo, pe malul lacului, nici nu m-ai mai putea visa, să te duc în zbor oriunde altundeva. Apoi una e să călăreşti un cal care zboară, profetul lui Alla’ nu prea avea nici fantezie, nici imaginaţie, şi cu totul alta e să zbori singur, adică nu singur, ci alături de mine, dar cu propriile tale forţe. Pe care ştii deja că eu ţi le pot trezi. Alături de mine ştii că ai mai multe libertăţi decât poţi valorifica, dar cea mai importantă e şi asta abia acum veni timpul s-o afli, e că poţi trece între nivele diferite de vis. La un nivel anume îţi vei găsi dorul şi-ţi vei încerca puterile. Oriunde vei fi, ştii că e de ajuns să vrei şi apar în visele tale. Dar problemele ţi le rezolvi singur. Dorul tău negru, care poartă cu eleganţă o frunză de arţar în locul uneia de viţă, a renunţat să inventeze măşti pe care să le poarte şi s-a plictisit să încremenească, fie şi pentru o clipă, ca statuie. Dacă-ţi ofer zborul e pentru că înţeleg şi ştiu că nu-ţi poţi şi nu vrei săţi trădezi identitatea aşa de meticulous alcătuită dacă nu încerci, din toate puterile, să-i redai toate amintirile despre care ştii. Ce-mi iese mie la afacerea asta ştiu cău ţi-e clar: una e să răspund chemării visului unui uriaş doar pentru că aşa vreau, alta e să şi merite. Dacă a încercat ce avea de încercat. Din toate puterile. Pentru că eu nu sunt personaj în povestea ta am grijă să nu vorbesc pe limba mea. Oricum, în limba poveştilor nu există cuvântul eufemism. Dar ştiu că înţelegi. Şi calul? N-are decât să se ţină după noi, poate intra la marginea visului în care zburăm spre dorul tău. După ce-l găseşti, asta e treaba ta, eu sunt vehiculul, dacă reuşeşti să-i redai dorului negru memoria sinelui, calul o va ridica el singur pe crupa lui. Chiar dacă o prinţesă a pădurii de arţar n-are nimic comun cu o cosânzeană, una că n-are cosiţe, alta că ai auzit tu de o cosânzeană să poarte o frunză de arţar în locul uneia de viţă? Cosânzenele se îmbracă în costum folkloric. Dar odată aburcată pe calul năzdrăvan, condiţiile poveştii sunt îndeplinite. A, cine-i va încălzi spinarea de pe şeaua calului? Fix cine vrea ea. Nu mie e cazul să-mi ceri părerea care e şansa sa fii tu. Iar calul va fi şi el eliberat de limitarea zborului doar peste râul ca o menorah, o va putea duce, sau îi va putea duce unde vor voi, deci va putea zbura şi el oriunde. Să nu spui că vrei mai mult de-atât că jur ca nu-ţi mai apar în vis. Greşeşti, Scânteina. Nu ştii mai mult decât ştie calul despre efectu binefăcător al afluenţilor de pe celalaltă parte a râului tutelar. Eu sunt sigur şi nu mă întreba pe ce mă bazez, că prinţesa neagră, cu ochii oliv, şi-a amintit deja cine e. Fără decât numa’ ca e posibil să se fi plictisit să fie tratată ca atare, degeaba i-am repetat în fel şi chip că Jocul n-are sfârşit. Se simte exact ce e, o fiinţă omenească, cu dorurile şi durerile ei. Şi nu tratând-o ca pe o prinţesă i le pot alina, fie şi parţial. Acum înţeleg că încercarea autorului de a încropi o poveste sui generis e lipsită de sens. A greşit şi el, luînd ad litteram fraza ei, cu calul şi cosânzeana. Era o metaforă. Nu te mai da după migdal, ce-i aia că nu eşti personaj în povestea asta? Eşti, cum sunt şi eu, cum e şi calul, cum e şi imaginea fetei fără cosiţe şi cu ochii oliv. Doar ea, fata, nu e personaj, ci sursa reală a unuia. Şi pentru o trata ca fiinţă umană, trebuie să ies din poveste împotriva voinţei autorului. Să devin şi eu fiinţă umană. Ce am a-i spune nu face parte din poveste, dar câtă vreme sunt încă personaj, şi tu eşti personaj, vom conveni, complice, că renunţăm la atributele deductive şi chiar la cele intuitive şi vom lăsa dialogul dintre cele două fiinţe umane, din afara poveştii, pe seama lor. Dacă e posibil. Dialogul. Dacă nu, ne vom fi jucat rolul. Cum zicea odată Gilbert Bécaud, cu dragoste şi înţelegere. Ceea ce intă în atribuţiile noastre de personaje. Astfel nimănui nu-i va trăzni prin tărtăcuţă să încerce a decoda imaginea zborului pe care mi-l oferi. Să zburăm, Scânteina! Calul ne va urma, la marginea visului.
Aici drumeţul trecu în alt nivel de somn. Mai adânc. Văzu o corabie navigând în largul insulei Avalon, nu apucă să se mire că vede aşa departe, că auzi vocea inconfundabilă a musului: căpitane, poţi zbura cât şi unde vrei în vis, ştiu că te vei trezi înainte de a prelua cartul de la miezul nopţii. E lună plină, un ochi de lup o priveşte liniştit.

Profesorului V. G.

Aşa cum precizam în cuvântul înainte, am făcut rocada ultimelor două capitole. Al doilea şi ultimul volum de călătorii era proiectat să apară cu doi ani mai devreme, la scurt timp după întoarcerea din pelerinajul în Ţara Sfântă. Voi evita citarea proverbului românesc omul propune şi Dumnezeu dispune, din două motive: primo, ar fi mai mult sau mai puţin facil, iar expresiile facile sunt evitate cu destulă grijă de-a lungul paginilor celor două volume. Secundo, conform concepţiei mele despre Dumnezeu, asumată în timp, astfel de mărunţişuri intră în atribuţiile îngerului păzitor. Aşa că cele ce urmează se doresc a fi o relatare a ultimului meu tur de autocar, care acoperă cea mai mare parte a nordului European. Inch’alla’ mă voi limita, în măsura posibilităţilor de orice natură, cele existenţiale dar şi cele logistice, la mici sejururi liniştite. Intervertirea ordinii narative e firească, un volum care cuprinde o călătorie în Israel, mai ales redusă la unilaterala dimensiune de pelerinaj, sau hagialîk, nu se poate sfârşi decât cu acest ultim raport. Către cine, către ce? Parafrazând titlul omului liber, căruia nu i-a fost teamă de nimic  şi n-a sperat nimic, care veghează o lume în care Christos a fost răstignit nu de două ori, ci de nenumărate, ori de pe colina citadelei din capitala cretană, raportul meu, cu insolenţa abandonării rarissime, punctuale, dar aici motivate, a simţului măsurii, despre ultima călătorie pe drumuri europene se cere adresat tot unui pictor compatriot. Precum raportul lui. Care şi-a intrerupt deja destule proiecte de noi tehnici picturale pentru a ilustra, în peniţă subţire, călătoriile comune pe continentul prozei mele. Patria noastră e tot insulară. Imaginară, însă. Insula Misterioasă, în numele dragostei comune pentru poetul Emil Brumaru. Către ce? Elementar, domnilor preşedinţi, către comunitatea cititorilor, indifernt, că’z doar aşa-i corect politic, de rasă, confesiune, neam, capacitate de lectură, apartenenţă la sferele mele concentrice de conexiuni. Da, şi de sex. Dar şi către acel eu care, de la precedenta călătorie, simte că duhurile lui transparente însoţitoare şi-au pierdut, cumva, poziţia de adresanţi, pentru simplul motiv că acum fac parte integrantă din fiinţa mea. Asupra acestui aspect voi reveni, fugar, la finele capitolului.

Îmi doream demult să văd nordul, aşa cum îmi doream să văd Israelul. Zona mediteraneană venise, înainte de astea, de la sine. Deloc de mirare că cel mai acasă mă simţisem în Italia, dar cel mai plăcut în Tenerife. Ştiam că n-am afinităţi cu nordul, dar, iarăşi inch’alla’, logica îngerului meu păzitor cerea să devină posibil. A devenit. La timp. Plecat cu aşteptări minimale şi cu angajamente responsabile că voi rezista durităţii drumului, n-am avut decât de câştigat. Iată de ce povestea asta nu va decurge liniar, la modul jurnal, va filtra, lăsând afară o foarte mare cantitate de informaţie, în spiritul subiectivităţii asumate la începutul primului volum şi se va reduce la abia câteva momente semnificative, privite însă prin lupa emoţională şi microscopul reflexiv. Cred că dacă m-aş fi apucat, ca în toate celelalte capitole, să narez zi cu zi aş fi plictisit iremediabil un cititor generic care ştie mai bine ce-l interesează să vadă pe acelaşi traseu. Anul ăsta un traseu foarte aglomerat, ca dovadă că fusese proiectat eficient de agenţia care-l asumase.

La fel ca în primul tur European, despre al cărui itinerar scrisesem că va fi fost cusut, cu aţă multicoloră, zona lui Jupiter cu zona lui Thor, punctul de plecare şi sosire a fost, firesc, Budapesta, simetrizând prima şi ultima zi rezervate drumului de la şi înapoi la Bucureşti. Acum, însă, cele 12 zile rămase propriuzis pentru tur s-au apropiat în mai mare măsură de muncile lui Hercule. Diferenţa faţă de precedenta ediţie, cu 5 ani în urmă, a primei zile, fu minoră. A lipsit popasul pentru ultima ciorbă, recuperată, însă, la un mic local maghiar pentru şoferi de tir şi pentru turişti, dar am văzut efectiv deja celebra mea cazarmă a armatei militare^* prin faţa căreia, prin voinţa ironică a îngerului, autocarul a trecut, har Domnului, ca un car. Cu boi. Chiar dacă unitatea militară nu mai există demult, decât în volumul de debut al prietenului Raoul Ţintaură, volum şi el deja veteran, în care prima piesă, citând titlul unui tulburător film sârbesc d’antan, Trec zile, fusese dedicată prietenului R.I.M.^** O bilă albă în plus, cea neagră fiind, cum spuneam, anulată. Diferenţa majoră ţine, însă, de evoluţia Budapestei. În 5 ani s-a schimbat vizibil, chiar cât putea observa în luminile nocturne, vederea mea mult slăbită. O bilă albă mult mai ponderală pentru Ungaria. Impresie comparativă favorabilă în orele matinale de până la graniţă. Slovacia pare din altă lume, cu excepţia centrului vechi, medieval, mitteleuropean, al Bratislavei, fostă Pressburg, şi chiar, mai puţin cunoscută ca Pozsonyi şi Istropolis. Oraş văzut la întoarcere, în penultima dupămasă. Mediul ambient redevine gospodăresc odată cu trecerea în Polonia. Ratez însă Krakowia, vechea capitală a regilor poloni creştinaţi, din cauză a ceea ce din perspectiva mea se vede ca o stângăcie de program: cosumarea inutilă a peste 3 ore pentru a vizita, chipurile opţional, o salină (odihna în parcul apropiat a celor care au declinat opţiunea, între care eu şi ai mei, n-a avut cum compensa frustrarea anticipată a pierderii capacităţii de a mai reţine ceva de la un ghid românofon glumeţ, dincolo de castelul Wawel. Am fost şcocat totuşi să aflu opinia ghidului că tragicul subiect al celei de-a doua crime de la Katyn, la exact 70 de ani de la prima, mult mai amplă ca proporţie, preşedintele geamăn, înmormântat acolo, nu şi-ar avea locul între regi. Părerea lui şi dreptul lui de-a o avea aşa, dreptul meu de-a mă simţi şocat. Trecând peste Oszwieczim, Auschwitz în germană, care merită un comentariu per se, vizitat dimineaţa următoare, deci la care voi reveni expres, la fel de şocat fui când ghida, mai mult sau mai puţin tot românofonă (care vorbea de fapt o limbă stranie, cu lexic italian şi liant gramatical românesc fantezist – totuşi infinit mai simpatic decât româna ţigănită care se întinde ca buruiana în propria mea ţară) numise incident (sic!!!) tragedia de pe aeroportul de lângă Smolensk. Şi, ca să n-o bănuim de confuzie, repetă, straniu, dar extrem de liniştită, cuvântul. Nu eram în Danemarca, dar ceva pare putred, ceva cere analiză ulterioară şi nu puţine conexiuni. I-am dat, totuşi, o bilă albă, pentru eleganţa cu care a plimbat autocarul pe două străzi paralele, între care e situată păduricea numită parc, ce lasă vederii palatal regal, neocupat de exact 216 ani, dar păstrat ca muzeu. Restul, dacă am mai văzut ceva în Varşovia, am uitat. Eufemism pentru nu m-a mai interesat. Bile albe însă întregii confrerii ad hoc, ghidul nostru, ghidesa locală şi chiar 2-3 turişti care ştiau pe unde păşesc şi cu care avui onoarea unor conversaţii în cunoştinţă de cauză, Turul varşovian se derulă cumva compensator în plan emoţional, deşi tocmai aici… dar să nu duc analiza balanţei emoţionale la consecinţa ei logică, în numele realpolitik. Căci dacă tragedia noii decapitări a elitei statale poloneze fu expediată cum spusei, se pedală mult pe distrugerea Varşoviei de către Wehrmacht în toamna lui 44, fără a se şopti un singur cuvinţel despre cinismul lui Stalin, căci armata roşie râdea pe malul opus al Vistulei, aşteptând ca duşmanul să-i facă treaba, distrugând rezistenţa poloneză, pentru a netezi calea către puterea postbelică a aşa numitului comitet de la Lublin. Cum nu puteam lăsa să treacă chiar pasiv, nu mi-aş fi putut suporta laşitatea, am luat figura inocentă a turistului-care-bate-capu’ şi i-am şoptit ghidesei că informaţia ei e incompletă. Căci au fost două rezistenţe poloneze: una bazată pe Armia krajowa, armata regală, comandată de guvernul în exil de la Londra (şi sacrificată la fel de cinic de aliaţi la Monte Cassino şi la Arnhem) şi Gwardia ludowa, creaţie a lui Stalin, care a impus unor aliaţi dezonorabili măcar pentru asta, mutarea Poloniei postbelice cu juma’ de ţară mai spre vest, pe seama a două provincii istorice germane. A fost unul din puţinele dar intensele momente de comunicare, când privirea obosită, apatică, a unei doamne elegante, ce părea coborâtoare dintr-un lung şir de pani, şi-a reprimat o fulgurantă strălucire, apoi a schimbat la fel de elegant, vorba. O înţeleg. A doua zi, ghidul nostru a pedalat mult, dar incomplet, despre Gdansk, mai mult ca sediu al Solidarnosc decât ca port hanseatic. Turist agasant, m-am convins de-a lungul periplului, că ştie mult mai multe decât spune. Şi el e de înţeles. Dar, fără falsă modestie, şi eu însumi sunt de înţeles. Căci deşi de 12 ani nu mai merg pe stadion, căci n-aş mai vedea jucătorii, deşi am renunţat să văd în ultima seară, la televizorul autocarului, două filme care ar fi făcut trecerea timpului mai lesnicioasă, căci, la 3 metri de ecran, nu puteam citi subtitrarea, fui, pariez, deşi refuz a fi gambler, că nimeni altcineva nu remarcă, între nenumăratele reclame luminoase cu preponderenţă ocidentală, pe frontonul unei clădiri înalte, în noaptea varşoviană, cuvântul Solidarnosc, cu litere de foc. A doua bilă albă a distinsei pani, peste care nu poţi trece, fu o statuie a lui Chopin. Mai definitorie, într-un fel, decât statuile tuturor regilor, ori a catedralei unde sunt inmormântaţi. Căci pentru mine, Marea Poloneză exprimă vitalitatea, spiritul de luptă ireductibil al ethosului polonez mai exact decât orice altă piesă muzicală născută de artiştii acestui binecuvântat neam. Andrzej Wajda însuşi, utilizează un fragment din celebra piesă în mai mult sau mai puţin încifratul său film de tinereţe Cenuşă şi diamant. Film despre care, într-un ciclu de cultură cinematografică, în ritmul de un spectacol pe săptămână, aflasem, de la o doamă critic de cinema, care, student fiind, ne povestise pe vremuri despre moartea lui Czybulski ca despre a unui Siegfried, că filmul acesta nu se poate înţelege decât dacă se cunoaşte structura rezistenţei poloneze – Armia Krajowa şi Gwardia ludowa… acesta fu gândul reflex la vederea statuii lui Chopin. Se mai închisese un cerc, fie el mai mult sau mai puţin întortochiat.

Şi acum să revenim la Oszwiciem.

Centrul de greutate al turului sunt cele 3 ţări skandinave, dar Varşovia şi Praga joacă rolul unor suplimente de prima mână. Asta în condiţia în care din Berlin afară de resturile zidului, poarta Brandemburg şi Check point Charlie nu prea mă interesează mare lucru. Dacă celebra uzină a morţii e pe traseu – cu atât mai bine. O spun cu tonul cu care l-am citat de mai multe ori pe André Gide: Acolo unde nu poţi spune cu atât mai bine, spune cu atât mai rău, Nathanael. Sunt aici mari făgăduinţe de fericire. Ceea ce se conectează, în capul meu sucit şi pătrat, de lemn ciobit, cu un instantaneu întâlnit cu 40 de ani în urmă. Un poet surrealist, Robert Desnos, care, în drum spre camerele de gazare, le-ar fi cerut celor între care era încolonat, palmele, să le ghicească viitorul. Veţi fi fericiţi cu toţii!! , ar fi exclamat poetul. Iată că nu numai un evreu poate călca cu moartea pe moarte. Ci cel puţin doi. Iar dacă concepţia trunchiului creştin al rădăcinii abrahamice, a învierii, deci a dublei naturi a lui Iisus, n-ar fi decât o metaforă, genială oricum, metafora poetului surrealist nu-mi pare mai puţin genială. Păstrând, desigur, absolut toate proporţile. Intru cu gândul la un excelent articol scris de o scriitoare franceză, colaboratoare, cu ani în urmă, a portalului cultural LiterNet.ro, la care lucram atunci, care, vizitând Muzeul victimelor comunismului şi al rezistenţei, aflat în clădirea celebrei închisori din Sighetu Marmaţiei, unul din centrele vitale ale gulagului românesc, după ce trecuse pe la Auschwitz, nu s-a jenat să compare impresiile ei emoţionale. Pentru o scriitoare pentru copii îmi pare comparabil cu a scrie Doktor Faustus. De ce plec de aici? Pentru că în sfera conexiunilor mele de gen, am întâlnit şi indivizi care declară ritos că au şters ţara în care s-au născut de pe harta lor sufletească (mă rog, expresia era mai trivială, eu am poetizat-o), am întâlnit şi personae omologe care au onestitatea să nu se dezică de această ţară în care s-au născut, pe care o şi vizitează, din când în când. La testul propunerii de lectură a articolului scriitoarei franceze (nu-i precizez numele, poate fi găsită pe liternet.ro, în secţiunea Destinaţii culturale, pagina despre Sighet, cu titlul citat mai sus, care e cel oficial). Fireşte, au refuzat testul lecturii, în franceză, versiunea română aparţinându-mi. Îi înţeleg şi pe ei. Am lungit aşa de mult contextualizarea contactului meu cu situsul, pentru a încrca să fac cititorul să înghită o găluşcă nu prea lesne de digerat. Eram curios dacă voi mai afla ceva ce să nu ştiu. Căci în plan emoţional îl vizitasem de nenumărate ori. Prin literatură. Care e, o repet mereu, laboratorul ideal. Departe de a sugera că reacţia emoţională s-ar fi tocit în timp. Dar eram, la intrare, conştient că emoţia indusă îmi ecranase posibilitatea de a-mi reprezenta fenomenul într-un mod coerent. Îmi lipsea un model. Văzusem nenumărate imagini fotografice, dar nimeni şi nimic nu-mi răspundea la întrebarea elementară de ce clădirile au aspect de cazărmi şi ansamblul – alură de unitate militară. Am găsit răspunsul pe loc şi am văzut în asta raţiunea adâncă a includerii vizitei în programul centrat pe izvorul vikingilor. Acum, dacă mă iei repede, habar n-am ce informaţie provine de la ghidul turului, un băiat citit, cu minte articulată şi care de la ghizii locali, prin intermediul traducerii automate în engleză, la căşti. Dar contează? Ei, bine, ansamblul fusese, într-adevăr, sediul unei unităţi a armatei regale poloneze.^*** La început, nu Wehrmachtul, ci comandamentul SS, a făcut din ea un lagăr de muncă. Unde a îngrămădit în primul rând polonezi, dar şi germani socotiţi ostili sau chiar nu îndeajnus de credincioşi regimului nazi (adică al Partidului Naţional-Socialist al Muncitorilor din Germania – NSDAP, pentru cititorii care nu cunosc istoria), apoi civili recoltaţi din Campania primăverii lui 40, adică danezi, belgieni, olandezi, luxenburghezi, norvegieni. Să nu uităm că dintre germanii internaţi o mare parte erau preoţi, în primul rând catolici. Una din nenumăratele capcane în care papa Pius al XII-lea n-a căzut. În schimb au căzut nenumăraţi oameni cu uzul raţiunii dar, poate, prea grăbiţi să analizeze în context, care i-au reproşat zeci de ani papei lipsa protestelor oficiale. Desigur, din lotul majoritar, al elitei poloneze încă neexterminate, făceau parte, naturaliter şi un anume număr de evrei. Cum Wehrmactul (numele oficial al armatei germane, pentru aceiaşi cititori) se oprise, conştiincios, la limita de demarcaţie trasată în odiosul pact Ribbentropp – Molotov, semnat la 23 august (sic) 1939, linie care reproducea partea de Polonie ocupată în 1795 de imperiul rus şi lăsată atunci tot pe mâna aceluiaşi imperiu, cu altă pălărie, până la concretizarea ideii de exploatare economică a forţei de muncă gratuită, în primăvara-vara lui 1940 trecuse destul timp, avem dovada că ideile regimului nazi au evoluat destul de lent. Abia peste 2 ani, în 1942, câd Hitler a decis soluţia finală a aşa numitei probleme a evreilor, lagărul de muncă a devenit ceea ce se ştie – primul şi cel mai eficient centru de industria morţii. Între timp, după 22 iunie 1941, lagărul, încă de muncă, se mai umpluse cu un număr relativ mare de politruci ruşi, cei pe care SS nu-i împuşcase pur şi simplu, militarii prizonieri din armata roşie avându-şi locul în lagăre de prizonieri. Cu mintea de acum, procesând aceste informaţii cronologice, nu-mi pare defel lipsit de interes să mă întreb care era contextul militar când Hitler a decis transfirmarea lagărului de muncă în lagăr de exterminare. În Est se derula ofensiva de vară germană, în apus se clocea debarcarea din nordul Africii, iar generalul Montgomery pregătea revanşa de la El Alamein, împotriva lui Rommel, vulpea deşertului. În Pacific flota imperială japoneză suferea prima înfrângere, dezastrul de la Midway. Chiar metodele de ucidere în masă au evoluat, pe măsura zelului criminalilor patologici care lucrau acolo. Nici măcar ghizii locali, cu toţii evrei polonezi, nu ne-au spus că însăşi folosirea gazului Ziklon B ca agent letal a fost rodul întâmplării. Eu ştiam de aproape 50 de ani. Fireşte, cuptoarele au fost adăugate abia după reconversia scopului lagărului. Uzina morţii (mi-aş dori mult, ca povestaş de meserie, să găsesc un epitet adecvat, dar limba e prea săracă, nu posedă termenul care să exprime superlativul absolutissim al unei atari neegalate monstruozităţi) a funcţionat, deci, ceva mai puţin de 3 ani. Am văzut pe pereţi, săpate în marmură neagră, o serie de date. Ceva mai mult de un milion de evrei, cam a 5-a parte din totalul de 6 milioane dat de statisticile nemuritoare, dar lista neamurilor ucise acolo e lungă. Germani, cu zecile de mii. Da, şi români. Cred că 8-9 neamuri, nu le-am numărat. Nu, nu evrei români. Români. Căci pe altă placă erau reprezentate ţările de origine ale evreilor ucişi acolo. Şi lista aceea e destul de lungă. Dar, atenţie, România nu figurează pe ea. Deci conform datelor oficiale ale muzeului de la Oszwiciem, din mai mult de un million de evrei ucişi nici unul nu provenea din România. Din Ungaria erau destul de mulţi. Că e posibil, chiar probabil, ca o parte, foarte greu de evaluat, dintre evreii ucişi acolo provenind din ceea ce atunci era Ungaria să fi fos arestaţi de trupele horthiste în teritoriul românesc ce făcuse obiectul raptului diktatului de la Viena, ăsta e un subiect care, dincolo de raţiuni probabilistice, plauzibile, ar putea fi lămurit parţial într-o carte a cercetătorului istoric maghiar Tibori Szabo Zóltan, promovată în fragment tot de portalul LiterNet.ro (mi-a revenit onoarea de a redacta articolul, dublându-l cu un interviu cu autorul), cetăţean român. Evreu maghiar, mai precis. Câţi evrei trebuie să-şi asume România, prin regimul mareşalului, asta nu priveşte muzeul de la Oszwiciem, care fu subiectul turului. Bunul simţ elementar îmi cere să denumesc această parte a drumului ca pelerinaj. Totuşi, ceva lipsea din datele inscriptionate pe plăcile de marmură neagră. Tocmai numărul de preoţi germani care au fosti ucişi aici.

O să evit să spun că am părăsit locul cu inima grea. Ar fi facil. Nici un om normal nu l-ar putea părăsi altfel. Dar greutatea de pe inimă nu poate împiedica, asta e credinţa mea de liber credincios, funcţionarea simultană a raţiunii şi a lucidităţii. Adevărul despre astfel de monştri ai istoriei spus doar parţial e periculos. În fine, o să vă întrebaţi, domnilor prşedinţi, de ce mă încăpăţânez să folosesc, de unul singur, numele polonez al sitului. Întâi de toate tocmai deoarce i-am aflat istoria evolutivă şi funcţia originară. Dar, la modul general, iau la întâmplare, dacă celebrul oraş care a trăit şi a strălucit multe veacuri sub numele originar de Königsberg se cheamă acum Kaliningrad, ca să nu dau alte exemple, de ce să nu redau primului lagăr al morţii numele lui? Căci al treilea motiv, mai subtil, e că, cel puţin pentru mine, crima lui Hitler, executată cu aparatul organizaţiei SS, creşte în nivelul de aberaţie antiumană dacă ştim bine că a fost făcută pe pământ polonez. Ar mai fi un amănunt, pe care nu pe drum l-am aflat, dar am avut şansa să-l citesc între cea ce am nuimt/voi numi pelerinajul în ţara sfântă şi excursia de acum. Într-un volum despre falsuri istorice. Abajururile de lampă făcute din piele de om care avea să fie ucis acolo sunt artefacte. Puse cu un genial simţ comercial în circulaţie. Înteresant e, mai ales, de cine anume. De John Charteris (1877 – 1946), fost şef al Military Intellinge al Angliei. Nu spun al UK, pentru a exonera, virtual, de răspundere, componentele cu urme celte ale regatului unit, Wales, Scotland şi Ulster. De ce am pus anii limită biografici? Simplu. Deoarece falsurile le-a lansat după o anume dată din 45, penultimul an de viaţă, dar a apucat, înainte de a muri, să mărturisească lansarea lor cu scopul de a şoca. Iată, îmi spun, un caz rarissim de medalie fără revers. Ca o bandă Moebius, suprafaţă cu o singură faţă. Intenţia de a şoca lumea era funciarmente corectă, poate chiar necesară, a o face prin minciună nu e de competenţa noastră, ca exemplare omologe a speciei, să judecăm. O va face instanţa supremă. Dacă nu cumva a şi făcut-o, mărturisirea falsului fiind rezultatul ultimului examen de conştiinţă al autorului falsului. Căinţa lui, vorba lui Tenghiz Abuladze. Să ne înţelegem. Că numai nişte bolnavi psihici într-o fază extrem de gravă ar fi putut deservi fabrica morţii, e elementar, dragii mei doctori watsoni. Că ar fi fost în stare să fabrice astfel de obiecte monstruoase e lipsit de orice îndoială. Faptul, pare-se demonstrat, e că alţii le-au făcut dând vina pe criminali. Ceea ce-i şi mai rău. Poate că limita răului e la minus infinit.

Dar orice medalie are cel puţin un revers (într-un univers cu geometrie suficient de complexă): la intrarea pe sub potalul pe care sunt scrise, în fier forjat, celebrele cuvinte Arbeit macht frei avui şansă să descopăr că între ceilalţi 39 pasageri ai autocarului, unul era un profesor din facultate. Şansa? Nu. Privilegiul. Căci o parte din locurile văzute prilejuiră dialoguri profitabile. Pentru mine, fireşte.

Nu puteam călători de la Krakovia la Varşovia ocolind muzeul de la Oszwiciem. Puteam însă să ne rezumăm la atât. Ghidul avu, însă, o idee genială. Foarte probabil pregătită de acasă şi neînscrisă între opţionalele turului. O scurtă oprire la Czestochowa. Locul cel mai sfânt al Poloniei, închinat Fecioarei Negre, unde se adună, anual, peste 2 milioane de catolici. După un pelerinaj necesar, alt pelernaj, la fel de necesar. N-am putut intra până în focar, era slujbă. M-am limitat la a respira aerul de acolo şi am spus în gând singura rugăciune pe care o ştiu. Nu e nevoie să precizez că dialogul imaginar rămâne între mine şi Sfânta Fecioară. Trecusem, în 2 ani consecutivi anteriori, pe lângă cele două morminte posibile ale Mariei, cel de lângă Efes şi cel de lângă cetatea Yerushalayimului. În primul dintre aceşti doi ani făcusem pelerinajul la altă fecioară neagră, la moreneta, cea castanie, cum ar veni, deşi statuia e neagră. La complexul mânăstiresc de la Montserrat. Peste câteva zile de atunci, trecusem pe la Fatima. Czestochowa fu, însă, cu toată subţirimea, cu toată diluarea contactului, prin puterea iradiantă a locului, generatoare a senzaţiei de anulare momentană a oboselii, de zbor, de seninătate, de armonie, pe care n-o mai întâlnisem decât în Capela Sixtină, la mormântul Sfântului Petru, din catedrala ce-i poartă numele italian, Sanpietro, la Vatican şi în catedrala Notre Dame de Paris. Momente relevate ca atare în primul volum. Există, totuşi o deosebire aproape insesizabilă. Despre celelalte momente de iluminare am dat seamă inclusiv duhurilor mele. Abia acum am împărtăşit, în mine, cu ele, momentul. Astfel se închise cel mai mic cerc. Cel mai larg avea să se închidă în penultima seară, la Budapesta. Între ele, altele, concentrice sau excentrice. Dar Czestochowa mai închise un cerc. Exact cu 20 de ani în urmă, primisem de la o fostă colegă, pe atunci bună prietenă, catolică, o carte poştală cu fecioara neagră. Se rugase acolo şi pentru mine, între cine ştie câţi alţi păcătoşi. Fotografia îmi străjuie şi acum colţişorul unde e înghesuit birouaşul cu calculatorul, alături de multe alte obiecte încărcate de semnificaţie şi îmi place să cred că fiecare îşi aduce, per se sau/şi prin funcţia de canal de comunicare al îngerului meu păzitor, la ce, cum, când şi de ce scriu ce scriu. La tastatura de aici şi, prin extensie, la oricare alta. Căci astfel de influenţe se propagă după legi mai libere deât rigoarea celor 4 câmpuri fundamentale.

Voi trece peste cea mai lungă traversare cu ferryboatul, 19 ore, o navă mult mai prăpădită decât cele 2 din Mediterana, ca să ajung în prima din cele 3 capitale skandinave. Am uitat pe câte insule din cele nu ştiu câte mii dintr-un mare lac se întinde Stockholmul. Se pare că al doilea lac european, ca întindere, după Ladoga. Dar informaţia asta e disponibilă. Oricum cam ăsta e raportul numărului de insule. Cel puţin ca ordine de mărime. Ceea ce face din capitala suedeză o Veneţie a nordului, în mai mare măsură decât alte oraşe gratulate cu această relaţionare. Din cele 3 capitale vikinge e oraşul cu personalitatea cea mai distinctă. Inevitabilul amestec de stiluri arhitectonice pe care uriaşele clădiri de sticlă şi oţel care domină epoca a fost rezolvat în moduri diferite în diferite oraşe mari. Parisul are cartierul Defense, dar nici o altă clădire de gen nu strică linia inimitabilă a centrului istoric. La fel Strassbourgul. Bucureştii au devenit un ghiveci penibil. Atâta cât se poate vedea noaptea, Pesta e armonizată rezonabil, căci în Buda colinară e mai puţin propice pentru astfel de clădiri. Stockholmul are zone distincte, dar omogene. Cel puţin pe mica suprafaţă pe care am avut timp s-o vedem. 3-4 insule, legate de poduri. Cum hotelul era binişor în afara orşului, am avut cam 4 ore pe cont propriu. Toate bune şi frumoase, mai ales că pe malul opus faţă de palatal regal al unui canal dintre două insuliţe observasem un velier care se detaşa net de navele contemporane. Vas istoric, aveam să aflu, dar l-am prins cu pânzele strânse. Un soi de Bric Mircea al lor. ici n-am apucat să ne întoarcem de la el că începu ploaia. Am alergat la autocar, parcat în faţă palatului, şoferilor li s-a făcut milă. Ploaia, parşivă, a durat jumătate de oră, dar nu merita riscul să ieşim din nou. Un cartier în plus ar fi însemnat, cel mult, mai binele, care, însă, rareori nu e duşmanul binelui. Am ezitat să-i mai bâzâim pe şoferi şi am aşteptat mai bine de o oră şi jumătate plecarea spre hotel.

Turul de oraş de a doua zi, făcut cu un autocar local, confirmă modelul ghizilor la fel de locali, cu toţii românofoni, model sugerat aprioric de ghidul nostru. Primul situs – primăria. Detaşată oricum ca arhitectură, din afară, are un rol tradiţional: în imensul ei hol are loc, anual, banchetul consecutiv atribuirii premiilor Nobel, cu excepţia celui pentru pace, petru care e rezervat holul, mai putin pretenţios, al primăriei din Oslo. Nu mă întrebaţi asupra stilurilor, acest capitol e conceput complementar ultimului, care presupusese stimularea memoriei pasive prin documentare minuţioasă, doar nu puteam spune prostii despre cutare sau cutare eremit ale căror mânăstiri seculare le văzusem. Aici accentul e pus pe impresie. Împresia proapsătă a ignorantului. Într-adevăr, holul impresionează. Organizarea spaţiului e simultan utilitară, adaptată scopului şi rafinată. Aflăm că arhitectul suedez (înterogaţi Wikipedia!) care a conceput şi construit clădirea, în 1910, deci după ce fundaţia Nobel a început a funcţiona efectiv, şi-a folosit soţia, ca resursă de ajustare a proiectării. Iată cum: protocolul ceremoniei presupune, firesc, o masă de onoare, la care iau loc premiaţii şi perechea regală. Aceştia ajung la masa situată la nivelul podelei, iar nu pe un eventual lipsit de gust podium, coborând pe o scară dintr-o galerie plasată pe latura lungă a dreptunghiului sălii. Unde ajung ieşind pe o uşă situată pe peretele opus al laturii scurte. Uşă cu decoraţiuni impunătoare. Frapează unghiul scării. Cum sala nu are curburi, scara e dreaptă, de-a lungul laturii scurte, bordând peretele opus uşii pe care areopagul participanţilor onoraţi îşi fac intrarea. Unghiul scării pare calculat cu precizie farmaceutică şi nu seamănă cu nici o altă scară de acces între nivelul zero şi cel imediat superior. Ghidul povesteşte, zâmbind complice, că soţia arhitectului, îmbrăcată exact în ţinuta prescrisă de protocol, coborâse de nenumărate ori pe machete cu unghiuri variabile, pentru a stabili panta optimă de coborâre. Pe criteriul evident de optimizare a efectului scenic al majestăţii quasisacrale a momentului. Unghi determinat, desigur, de dimensiunile treptelor. Un pas majestuos – o treaptă. Efectul asigură simultan două scopuri: condiţiile păstrării ţinutei regale la coborâre şi efectul estetic la privirea de departe a scării, cu sau fără personaje ilustre coborând-o. Noi însă o urcăm. Încerc să ghicesc, asta-mi e meseria de călător reflexiv şi curios, care să fie procentul de participanţi atinşi de o înfiorare la aceşti aproximativ 20 de paşi. Prefer să ţin pentru mine evaluarea, n-o încredinţez nici măcar prietenului meu publicul – prin intermediul acestor gânduri. Ieşim din sală pe uşa pe care intră anual premiaţii Nobel şi majestăţile lor. Restul primăriei nu mai contează. Totuşi ar fi o stângăcie impardonabilă să părăsesc sala înainte de a semnala orga orizontală (n-am mai văzut aşa ceva), la inserţia cu tavanul, cu tuburile paralele galeriei. Caut semnificaţii dincolo de raţiunea pur arhitectonică. Poate există, poate nu. Dar imaginaţia liberă a călătorului care sunt nu se abţine să conexeze prezenţa între cei sărbătoriţi ai premiatului Nobel pentru fizică cu undele acustice staţionare produse, naturaliter, în orice tub de orgă. Un omagiu indirect, inconştient, al arhitectului? În definitiv şi acesta trebuie să fi avut un înger păzitor. Îmi place să-mi imaginez că îngerul lui i-a şoptit că dacă prepararea explozibililor e o problemă de chimie, mecanismul exploziei e de natură strict fizică: Reacţiile chimice între componentele oricărui exploziv determină o tranziţie de fază fulgurantă. Materialul, lichid, solid sau de vâscozitatea plasticului, devine brusc gazos. Presiunea gazului creşte cu câteva ordine de mărime, temperatura urmează în primele milisecunde legea izocoră, apoi forţa presiunii depăşeşte energia de legătură internă a materialelor din jur, pe care se bazează rezistenţa lor mecanică. Ce rost au consideraţiile astea aici? Dar mai ales acum? În nici un caz nu reprezintă efectul Asimov, adică incapacitatea funciară a povestaşului de a evită să-şi etaleze cunoştinţele. Ci efectiv onoarea de a fi regăsit în corpul expediţionar pe unul dintre profesorii din facultate, la abia un an de la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire. Cu care am purtat nu puţine conversaţii înviorătoare. Şi la care mă voi mai referi.

În fine, interesant e numele locului: sala albastră. Deşi decorul e dominat discret de roşu-auriu. Zidurile sunt din cărămidă roşie. Albastrul numelui n-are nici o legătură cu cerul, exprimă doar, precizează, cu un zâmbet şoltic ghidul local, o anume ideosincrasie a suedezilor faţă de roşu. Ca simbol. Ne şi spune de ce, iar eu voi simula că am uitat.

Am spus cumva că restul primăriei nu contează? M-am pripit. Dacă sala albastră, descrisă mai sus, e rezervată banchetului anual al protocolului Nobel, dansul aferent are loc în sala de aur, decorată cu un rafinat mozaic din duble plăcuţe de sticlă între care e o foiţă de aur. Ştiind că aurul e cel mai ductil metal, tehnicile extrem orientale reuşind de secole, dacă nu de milenii, tragerea în foiţe de ordinul zecilor de microni, tehnologia occidentală a realizat prin mijloace altermative foiţe de aur cu grosimea de câteva straturi atomice, pentru experimente ştiinţifice. La această grosime, culoarea metalului e verde transparent. Nu cunsoc grosimea foiţelor de aur cu care neozeelandezul sir Ernst Rutherford a realizat celebra sa bombardare cu particule alpha emise de surse radioactive naturale, ceea ce a deschis drumul şirului de modele atomice în cei treizeci de ani care au zguduit fizica (George Gamow). În fine, camera consiliului municipal e impunătoare, are 101 locuri. Acum 52 consilieri sunt femei. Nu m-am grăbit să calculez proporţionalitatea faţă de populaţia Suediei, cifrată la aproximativ 10 milioane, cu un plus de femei de peste 400,000. Urmează muzeul navei Vasa, Care n-a navigat nici o milă, ci s-a scufundat imediat după lansare, din cauza unor erori de proiectare. Straniu fenomen la o naţie de navigatori, cel de-al patrulea neam de stăpâni ai mărilor, după fenicieni, minoici (cheftiu, sau hai să le spunem cretani, în limbajul actual), apoi greci. Ghidul spune că doar mai puţin de 2 metri în plus pe lăţime ar fi salvat flotabilitatea navei. Recuperată după circa 3 secole de pe fundul apropiat al mării, acum în jurul ei e ridicată clădirea unui muzeu. Să faci dintr-o epavă un muzeu îmi pare mai straniu decât să faci ziua naţională – şi simbolul naţional! -, dintr-o înfrângere, precum ciudaţii sârbi şi încă mai ciudatii catalani din partea iberică a Pirineilor. Dar astfel de paradoxuri sunt, între altele, provocări ale imaginaţiei călătorului, în fireasca tendinţă a acestuia de a înţelege mentalităţile neamurilor printre care a păşit. Ghidul local îşi face numărul, ducându-ne să vedem cea mai mică statuie din lume, numită băiatul de fier, creaţie a unei femei. De ce nu mă mir? Dar socot nu tocmai decent să psihanalizez. Altă faptă memorabilă a altei femei, o tânără de 18 ani, reuşise, la vremea sa, strângând peste 35,000 semnături pe o petiţie, să blocheze un proiect de neînţeles al aceluiaşi consiliu municipal, de a demola şi reconstriui centrul vechi, inima istorică a oraşului, care asigură prin sine însăşi un procent important din identitatea urbană a capitalei. Bile albe tinerei, deşi i-am uitat prompt numele. Care tot nu contează, contează fapta. Înainte de finalul în fanfară, stricto sensu, al turului de Stockholm, suntem duşi într-o piaţă al cărei nume iar l-am uitat, din acest centru vechi, dar unde ghidul îmi serveşte, evident nu numai mie, răspunsul la naiva prsupunere că aceasta e una din puţinele capitale necucerite vreodată. A fost, totuşi, aflăm. O singură dată. De un rege danez, Christian al II-lea, dacă nu mă înşel. Acesta a aplicat conştiincios, la scară redusă, principiul decapitării elitelor neamurilor cucerite, iniţiat de geniul lui Temucin, zis Genghiz Khan, cu câteva secole în urmă. A dat un decret de amnistiere şi a invitat protipendada locală la o petrecere publică a impăcării. În acea piaţă. Sub sceptrul lui, evident. Cam 90% dintre nobilii suedezi au sosit. Au fost măcelăriţi. Turist agasant pentru orice ghid, abia acum regret că n-am insistat să memorez anul, pentru a vedea dacă gestul regelui danez premerge sau urmează celui al lui Alexandru Lăpuşneanu. Oricum mult mai rafinat, acesta din urmă. Ideea e aşa de obiectivă, în cruzimea cinică a pragmatismului ei, încât am mari îndoieli că regele danez cunoştea legenda asasinării similare, la Alhambra, a întreg neamului abenceragilor. Pentru doar un presupus adulter al unuia dintre aceştia. Am descris scena ascultării legendei în primul volum. Dar abia cu mintea de acum mă întreb dacă sultanul ucigaş nu şi-a disimulat un banal scop politic intern sub masca geloziei.

Înainte de a ne despărţi de simpaticul ghid, acesta ne oferă spectacolul schimbării gărzii la palatul regal. La acest moment mă refeream când spuneam ca finalul turului conduis de el fu en fanfare stricto sensu. O defilare strălucitoare, cu fanfara înainte, cu uniforme simple dar coifuri teutone, cu un număr apreciabil de femei în componenţă. Un soi de finis coronat opus punctual. Circumstanţe ideale pentru a polemiza zâmbind cu o distinsă şi inteligentă feministă declarată. Căreia sper să fi reuşit să-i sugerez argumente valide că în esenţă gândim la fel, indiferent de culorile bandierelor parapolitice.

Pentru dupămasă în program e incursiunea într-o insulă, parcă (cititorul avizat mă va ierta dacă confund) a reşedinţei regale de vară şi a unui parc plin de statui, opera unui artist naţional notoriu. Profit de ocazie că drumul către ţintă, la o anume distanţă de Stockholm, trece nu departe de periferia unde e plasat hotelul şi chiulesc. Nu sunt singurul, dar, spre cinstea grupului, suntem doar o minoritate. Ajunsesem la limita extenuării fizice dar şi la limita de la care încolo n-aş mai fi reţinut nimic. Am valorificat libertatea dupăamiezii dormind până către seară.

Ultima dimineaţă în Suedia, în sfârşit pe o vreme plăcută, în sensul de lipsită de ploaie, la Uppsala. Universitatea, foarte stilată şi catedrala protestantă, unde sunt înmormântaţi Gustav Vasa, rege iniţiator, dacă nu mă înşel, de dinastie, dar mai ales Karl Linné, întemeietorul clasificării vietăţilor. Nu vreau să evit paralela între opera empirică a savantului suedez cu tabelul lui Mendeleev şi mai ales cu legile, tot empirice, ale mişcării planetelor, datorate lui Johannes Kepler. Taxonomia contemporană, bazată pe genetică, joacă aproximativ rolul pe care chimia quantică a orbitalilor electronici l-a jucat pentru fundamentarea clasificării elementelor chimice făcută de savantul rus, sau calculul diferenţial şi cel integral inventate de sir Isaac Newton care, pornind de la forma matematică a principiilor sale a regăsit legile lui Kepler. Fireşte, interlocutorul acetor gânduri e profesorul regăsit în grup. Nu-l las să completeze că însăşi matematica lui Newton, un instrument ad hoc, despre care englezul habar n-avea pe ce baze intrinseci funcţionează, fu aproape simultan fundamentat matematic de germanul Gotfried Leibnitz. O spun tot eu, în continuare. În confreria din care d-sa, la venerabilă vârsta, face parte activă, şi pe care eu am părăsit-o demult, dacă cumva i-am aparţinut de fapt vreodată, sunt lucruri elementare. Din păcate, în locul unei prietenii între savantul englez şi cel german s-a iscat un conflict alimentat de resentimente. Nimeni nu-i perfect. Dar paralela de mai sus nu-i decât omagiul insignifiantei mele persoane la trecerea prin acest centru universitar suedez a cărui faimă a trecut demult graniţele nordului. În fine, pe seară ajungem la Oslo. Tot la periferie. Har Domnului, e singurul hotel de până acum vecin cu un centru comercial, al cărui super (sau hyper? Drakku ştie şi nu contează)market ne ajută să refacem rezervele alimentare care ne protejează de preţurile prohibitive pentru biata noastră ţară din acest nord prosper. Căci diferenţa dintre preţurile de supermarket şi cele de local e, în medie, insurmontabilă.

Turul omolog al capitalei norvegiene are, ca punct de reper, tot primăria, o clădire pătrăţoasă, hyperfuncţională, fără graţie, care, cu ani în urmă o făcuse pe mezina mea, cea mai călătorită din familie, să le spună în faţă şi fără jenă băştinaşilor că au un oraş urât. Compensaţia e însă un triptic opţional, muzee navale, la capătul sudic al peninsulei Bigdóy, ce dă tot în golful pâlnie al capitalei, numit, numai băştinaşii ştiu de ce, fiord. Asta într-o ţară plină de fiorduri adevărate, care nu aveau cum să intre în itinerar. Rămâne să mă bucur că prietenul meu din Haifa, fost coleg de grupă cu aproape juma’ de secol în urmă, le-a văzut anul trecut. Nucleu de interes maxim pentru mine, al întregului tur. Câteva nave vikinge, cu rol mortuar (ceea ce pare a contrazice legenda arderii pe mare a corăbiilor mortuare pentru regii vikingi), pretinse a avea cam 1100 ani. Se non è vero… oricum dacă ar fi artefacte ulterioare, sunt certamente făcute după schiţe ce reproduc originalele. Mă învârt mult în jurul lor, căutând (şi găsind) explicaţia penetrabilităţii acestor nave în amontele râurilor teritoriilor multă vreme doar jefuite iar încă nu cucerite. O cocă lăbărţătă, chilă de 10-12 inci, ceea ce asigură simultan echilibru, flotabilitate pe valuri rezonabil de mari (vikingii se lăsau rareori surprinşi în larg de furtuni), dar mai ales un pescaj de ordinul jumătăţii de metru. Am măsurat din ochi vâslele (pe care uitaseră să le înnegrească!), maximum 3 metri. Introduse mental în orificiile din borduri, situate, acestea, imediat sub marginea superioară, nu puteau ajunge la mai mult de 2-3 metri în lateral. Iată cum puteau ajunge aşa departe în amontele râurilor interioare. Eleganţa formei corăbiilor compensează, paradoxal, lipsa de eleganţă a primăriei (Rådhus). Dar dau şi măsura până la care spiritul pragmatic dus la extrem produce pierderi în plan estetic. Odată mai mult, nu le poţi avea pe toate. Muzeul numit Kon Tiki ar fi trebuit să se numească Thor Heyerdahl. Căci adăposteşte cele 3 ambarcaţiuni cu care marele etnolog aventurier şi-a făcut demonstraţiile practice asupra ipotezelor transferurilor transoceanice de populaţii: pluta Kon Tiki (care a valorificat curentul atlantic subecuatorial), ambarcaţiunea Ra, făcută din papyrus, după schiţe antice egiptene şi Tigris, cu care a explorat partea vestică a oceanului Indian. În provoc pe ghid: lipseşte a patra. Care a patra, că n-au fost decât astea trei. Ba nu, plusez. Şi care zici tu că ar fi a patra? O copie a lui Kon Tiki, al cărei acces într-o zonă controlată politic de imperiul roşu a fost oprită de marina cu fanion de aceeaşi culoare. Ca replică, norvegianul, care, după ce realizase, nu putea să nu posede un dram de nebunie benefică, a dat foc replicii plutei, sub camerele televiziunilor şi cu destui ziarişti de faţă. Îţi dai tu seama ce efect mediatic ar fi avut azi? Atunci marinei cu stea roşie i se fâlfâia. Ghidul tace. Rumegă. De unde ştii? Am citit, nu-mi amintesc sursa, dar am citit in limba română. În anii ăia în care redactorul de serviciu de la România liberă căruia îi scăpase, între sute de telegrame de felicitare, în aprilie 74, şi pe cea a lui Salvador Dali: Vă felicit pentru instituirea sceptrului prezidenţial. Pe bune nu-mi mai amintesc sursa, ar putea fi o notiţă strecurată în presă de vreun scriitor care cumpăra Le Monde învelit în Scînteia de la kioskul din piaţa palatului. Vânam ca un copoi asemenea şopârle strecurate. Dar contează? Reflectă, apoi i se luminează ochii. Dacă nu m-ai fi spus nu-mi aminteam. Am citit şi eu kestia asta undeva, dar nu mai ştiam daca era vorba de copie sau de original. Păi originalul plutei e, oficial, aici, nu?, ricanez eu. Ghidul zâmbeşte. Alt moment de comunicare. În fine, al treilea muzeu e rezervat celebrului vas Fram. Îmi amintesc una din primele cărţi ale copilăriei, Spre pol, scrisă chiar de Fritjof Nansen. Şi citită aproape simultan cu emoţionanta poveste Fram, ursul polar, cred că a lui Cezar Petrescu. După care s-a făcut şi un film românesc. Din care nu mi-o amintesc decât pe Carmen Galin. Să păşesc pe puntea lui Fram, adică Înainte, la 55-56 ani după lectura expediţiei polare a celebrului explorator, asta mai închide un cerc. Oare finele inexorabil al vieţii va fi anunţat de închiderea ultimului cerc semnificativ? Dar să revenim la Nansen. A urmat, după ce norocosul lui omolog Roald Amundsen îi luase caimacul polului nord, cum i-a luat tragicului căpitan Scott caimacul polului Sud, o carieră de activist internaţional pentru cauze nobile. Nici asupra autenticităţii vasului adăpostit de clădirea muzeului nu te poţi pronunţa. Dar dacă cumva, ar fi artefact, e unul extrem de minuţios, căci are, dincolo de forma structurii, caracteristică începutul secolului XX, dincolo de curbura cocăi, rotunjită ca un ou, pentru a urca pe sloiurile de gheaţă făra a se sparge, o patină repartizată exact unde şi cum trebuie. Oricum pare mai probabil să fie Fram cel autentic, dar mai ales încă odată nu contează. Se întâmplă să păşesc pe traversa de la „chei” la punte simultan cu profesorul. Conversaţia decurge de la egal la egal, în ce priveşte recunopaşterea componentelor. Poate ne contrazicem puţin cu privire la vinciul ancorelor, ridicate la pic, dacă priveşti către prova de din afară. Profesorul semnalează motorul vinciului, eu replic că dacă n-ar fi decât motorul atunci cele 6 pârghii pentru manevra manuală, evident de rezervă, n-ar avea rost. Evit cala, prefer să rămân pe punte. Să-mi imaginez că simt aerul sărat şi îngheţat, care acum m-ar ucide. Pe neaşteptate, profesorul mă întreabă: nu-i aşa că te miri de cunoştinţele mele marinăreşti? Nu-mi permit să mă mir, domnule profesor, le înregistrez şi îmi pun problema unei explicaţii logice. Bravos, asta e atitudine ştiinţifică. Ştinţifică îi spunem noi, prizonieri mentali ai formaţiei, orice om cu mintea întreagă ar fi abordat strict identic, poate doar în termenii limbajului propriu, problema. Am făcut armata pe bricul Mircea, spune, pentru prima dată cu o nuanţă de mândrie, profesorul. Despre realizările în materie de manageriat ştiinţific vorbise până atunci pe un ton neutral. Fac socoteli în minte. La vârsta când d-sa făcea armata, în copilăria mea minele erau pline de soldaţi. Fiecare contingent plătea obolul, cu 2-3 luni înainte de liberare se întâmpla inexorabil un acidemt de mină. Vă invidiez puţin, domnule profesor. La vremea aia armata se făcea 3 ani, iar la marină 4. Am marcat şi eu un mic punct. Dar pe care din ediţiile bricului aţi fost îmbarcat? Pe a doua, care avea şi motor pe lângă velatură. Vezi straiurile astea? Le urcam cum aleargă copii, una-două eram la rândunică, postul de observaţie al celui care, secole de-a rândul, striga Pămââânt!!  Secole spuneţi? Primii navigatori cunoscuţi, fenicienii, care botezaseră actualul Gibraltar Stâlpii lui Melkart, zeul lor, cu 4 milenii în urmă, ca şi vikingii, făceau mai mult cabotaj. E adevărat că Eric cel Roşu pare să fi atins Newfoundland cu secole înainte să atingă Columb insula caraibeană. În fine, e mai important să avem acum şansa de a păsi pe puntea asta. Dar, domnule profesor, îngăduiţi-mi să vă spun, stimulat de plăcerea conversaţiei, în cunoştinţă de cauză, pe puntea lui Fram, despre greementul unui velier, fie el şi cu motor, o poveste despre căpitanul Scott. Ştiţi că a ajuns la polul sud cu 11 zile după Amundsen, găsind drapelul norvegian şi că a murit de epuizare, poate şi de inimă rea, la câteva zile de ultima bază, unde şi-ar fi putut recupera resursele vitale. În anul de graţie 2000, fiul altui explorator celebru, sir Edmund Percival Hillary, care-l fotografiase pe şerpaşul lui, Tenzing, pe vârful Everest, nici ăla, fiul, probabil nu întreg la tot capul, a refăcut, pas cu pas, itinerarul căpitanului Scott şi a revenit la punctul de plecare, nava cu care acostase la banchiza antarctică. Undeva, într-o lume care nu poate să nu existe, dacă astfel de fapte se întâmplă într-a noastră, indiferent dacă credem în ea sau nu, sufletul căpitanului Scott îşi va fi găsit liniştea… alt loc mai nimerit decât puntea lui Fram pentru a vă împărtăşi povestea asta nu-i.

Am sărit, grăbit să ajung la, de fapt, climaxul incursiunii mele în teritoriul vikingilor, peste parcul Vigeland. Plin de statui dintr-un material cenuşiu, poros, n-am de gând să caut acum natura lui. Văd persoane extaziate. Exact cele a căror poziţie, în perioada activă, era incompatibilă cu a mea. Nu rezist să fiu simultan sincer si puuuuţin rău. Eu nu văd defel siluete umane aici. Ci doar vag umanoide. Ceva între mutanţi şi extratereştri umanoizi grosolani cât cuprinde. Lipsiţi de graţie, dar exalând, doar natura, fie şi reflectată artistic, e plină de legi de conservare, o vitalitate stranie. Nu primitivă. Ci accentuînd aparenta condiţie nonterestră. Impecabilă e, însă, unitatea de stil. Nu mai repet povestea originii parcului, cine ajunge până aici cu lectura se va informa. Numele parcului e al sculptorului.

Deşi deja obosit, regret neincluderea în program a două din cele mai bine de 50 de muzee câte numără Oslo: Al pictorului Munch şi muzeul evreiesc. Până la ora stabilită pentru plecarea către hotel, ne aşezăm într-un părculeţ plăcut, confortabil, la două străzi de primărie, reperul adunării la autocar, dincolo de care descopăr, dar nu mai am lumina potrivită să şi fotografiez, Parlamentul (Stortinget). Frumuseţea şi eleganţa acestuia compensează alura de cazemată a primăriei.

La prima ajustare a textului, după ce-l postasem la data angajată pe blog, vestea crimei cu aproape 100 de victime a unui norvegian, în capitala prin care am trecut de curând, îmi dă peste cap şirul gândurilor… contrastul între absurditatea crimei şi liniştea oraşului, regăsită de noi, îmi anulează orice raţionament. Senzaţia e că fantoma unuia dintre din călăii de la Oszwiciem a pătruns în universul mostru dirct din iad. Înseamnă că, vai, e posibil…

Reintrăm, după căteva ore, dimineaţa următoare, în Suedia, pentru a atinge Göteborgul, unde plouă. Mă uit în jurul meu şi constat, pentru prima dată de la plecare, o doză de regret. N-am cui aminti o dimineaţă de martie 1989, când, după 0-1 aici, echipa a cărei emblemă o port la şapca de basebal, o distrugea, în sferturile de finală ale Cupei Campionilor Europeni, cum se chema atunci competiţia, pe reprezentanta oraşului, campioana anului trecut a Suediei, cu un eclatant 5-1. Penultimul pas către a doua finală a CCE, cea în care A C Milan ne-a distrus, la rândul ei, cu 4-0. Un salt la Helsinborg pentru traversarea cu un ferryboat mai mic, la oraşul pereche Helsingør. E mai ieftin decât pe pod, nu departe de versiunea suedeză a oraşului, peste un braţ de mare. Aproape, la Lund, lângă Malmø, şade o veche prietenă. Aceasta, când se supără pe compatrioţii ei de câteva zeci de ani le spune că UE se opreşte la… København. Copenhaga în grafia noastră. De ce amintesc? Se va vedea. Căci dacă atitudinea celor doi ghizi polonezi faţă de cel care a fost Lech Kaczinsky m-a derutat, oferindu-le beneficiul prudenţei, drapat în preferinţe politice personale ceea ce aveam să aflu că există în capitala daneză m-a revoltat. În ce carte ma izbeam, tot la câteva pagini, de leitmotivul aşa merg lucrurile ?

Odată ajunşi pe teritoriu danez, cheltuim aproape jumătate de oră pentru a fotografia ceea ce în catalogul agenţiei era numit palatal lui Hamlet. Nu era prima dată când constatam că documentele de informare turistică sunt redactate pentru clientul cu un nivel mediu de cultură, altfel cu ce l-ai momi? Minoritatea situată statistic deasupra standardului, cea ce e inevitabil, conform calculului probabilităţilor, n-are decât să-şi exercite libertatea cum vrea. În limitele corectitudinii politice, n’est ce pas? Raţionamentul autorilor catalogului e transparent. Clientul potenţial observă similitudinea toponimică a celor două oraşe de pe malurile strâmtorii ce desparte sudul Suediei de Zeeland, insula mai mare a Danemarcei. Face legătura cu Elsinore, doar o fi citit şi el batăr programul câte unui spectacol de teatru cu celebra piesă sakespeareană. Şi-şi spune că da, ăla o fi locul acţiunii. În realitate, castelul se numeşte Kronborg. Adică cetatea coroanei. După sprintul (mă rog, sprintul unui om de vârsta mea) cu care culeg cele câteva unghiuri de captare a imaginii, mă dau iarăsi pe lângă ghid. Avusesem flerul să-l provoc încă pe ferryboat: Îţi dai seama, Edy, că dacă Shakespeare ar vedea acum intensitatea taficului peste strâmtoare n-ar mai avea inima să-i omoare pe toţi în scena finală? Replica vine prompt: Depinde de cine era cel care a semnat piesele cu numele Shakespeare. La capitolul ăsta nu eram chiar fără săgeţi în tolbă. Am aşteptat să continuăm dialogul la revenirea de la castel la autocar. Omul îşi desfăşoară un raţionament de bun simţ. Castelul a fost construit în 1525 şi o să vă spun şi de ce, pe drum către Copenhaga. Shakespeare s-a născut, zice-se, în 1561. Pe vremea aia informaţia circula mult mai lent ca azi şi cu viteze diferite la nivele sociale diferite. Informaţiile vehiculate în piesele semnate Shakespeare trădează aparteneţa autorului lumii de curte. Plusez: am citit într-o enciclopedie a personalităţilor care au influenţat istoria, făcută de un autor cu nume anglosaxon şi bine gospodărită, că  portretul robot al dramaturgului posibil, aici e humorul istoriei, purta prenumele tău. S-ar fi chemat, apud mister am-uitat-cum, Edward de Vere şi, într-adevăr se învârtea şi pe la curtea regală, dar avea şi viciul, viciu pentru mentalitatea epocii, de a duce viaţă nomadă a actorilor. E probabil să ai dreptate cu raţionamentul tău, fiul unui fabricant de mănuşi din Stratford on Avon era mai greu să cunoască tot ce dă pe goarnă în piesele lui. Acum că avem amândoi şansa de a o da în bară – cui ii pasă? Mie nu. Căci dacă un doctor în şekspirologie mi-ar demonstra cu a şi cu be că repet legende răsuflate şi le mai şi socot plauzibile, i-aş replica cu o schiţă a lui Isaac Asimov. Acţiunea se petrece în mediul univeristar, în care scriitorul a trăit destui ani. Trei profesori de specialităţi diferite au obiceiul să prânzească săptămânal la o cârciumă din campus (alt clişeu asimovian). Apare un al patrulea. Mărunţel, chel, oacheş şi taciturn. Era… Shakespeare. În vizită într-o universitate din secolul XX. Devine partenerul prânzurilor săptămânale. La capătul semestrului le spune că i-a plăcut societata lor ca indivizi, dar se retrage. Pleacă înapoi, în lumea de dincolo. De ce? Experimentul a eşuat lamentabil. Mă înscrisesem la cursul de shakespearologie (de notat diferenţa de grafie), eram curios care-mi e imaginea după 4 secole. Şi m-a picat profesorul la examen. Eram incompetent la materia asta. Deh, de-ale lui Asimov. Aşa că, autentic sau pseudonim, ce contează e geniul creatorului de limbă. Păcat c-au stricat-o mai întâi americanii, apoi negrii şi acum hispanicii refuză s-o înveţe.

Povestea reală a castelului Kronburg avem s-o aflăm de la ghid, om vesel, cu un verbiaj plin de aluzii, ca unul care e conştient de o anume imunitate. Subiectul atinge un punct sensibil: corupţia vamală. Subiect, vai, la zi. Aici şi acum. În România. Despre care toată lumea ştie că nu e o maladie inerentă şi intrinsecă a organsimului social ci un aparat bine pus la punct, unul în plus, pentru desăvârşirea controlului politic. Tendinţa marinarilor care aduc mărfuri în porturi de a înşela vama e veche de când se aduc mărfuri pe mare, începe ghidul. Şi e un adevăr elementar. Regele danez din acea primă parte a secolului XVI a găsit o soluţie inteligentă. Împotriva hoţilor nu poţi lupta decât cu metode hoţeşti. Câtă lână ai adus din Englitera, căpitane? Păăăăi, 5 baloturi. Pe corabie încăpeau 100 de baloturi. Bun, te cred. La câte koroane balotul? Să zicem 2. Bun, ia de la mine 10 koroane şi-ţi cumpăr toată încărcătura de… 5 baloturi. Marinarul negustor se scaprpină ciudos sub beretă. A şi măsurat, cu ochii lui de vltuir, că tunurile castelului bat până-n port. Decât să-şi piardă şi corabia mai bine pierde încărcătura. A doua oară nu va mai risca să înşele vama. Dar va înşela vămile altor porturi mai puţin dotate cu echipament la fel de inteligent şi eficace anti contrabandă. Din spatele hublourilor mele de submarin cu care abia mai văd la doi paşi privesc, nu fără o nuanţă lejer sardonică, pe acei pasageri care făceau, după propriile lor spuse liber exprimate, din establishmentul vremurilor mai mult sau mai puţin trecute. Nu pare să-i impresioneze. Ar fi de gust discutabil să fac presupuneri asupra pensiior celor câţiva, mă rog, mai degrabă câteva. Povestea nu-i atinge. Pe vrema lor oricum totul era al Partidului. Fără falsă modestie, am un mărunt sentiment de confort. Povestea ghidului despre funcţia aşa zisului castel al lui Hamlet n-a căzut chiar în gol. Good night, sweet prince… e ceva putred în toată lumea şi era deja din vremea ta… Morala fabulei e, însă, cu mintea de după asimilarea acestei informaţii, că imaginarea cadrului tragediei hamletiene aici are mult mai mult humor decât aş fi putut bănui timp de 55 de ani, de la prima lectură, într-un volumaş BPT, a textului. O să ziceţi că nimic nou nu-i sub soare? Vai, nu-i adevârat. Cu jumătate de mileniu în urmă, un rege danez înventase un mijloc inteligent şi eficace pentru a limita această maladie, care e contrabanda. Acum şi aici e sursă electorală. Lumea se degradează. Ce-i mai grav, crima înspăimântătoare a unui scelerat norvegian, sau hăcuirea cu sabia a puţinilor care nu plătesc puterii locale taxa de protecţie, într-un orăşel de graniţă? Răspunsul aparţine fiecărui cititor în parte, iar evantaiul virtual al răspunsurilor teamă mi-e că e/va fi larg…

Voi trece peste incidentul de la ultimul popas între Göteborg şi Helsingborg. Deşi, cei câţiva care aflaseră că voi scrie un jurnal m-au întrebat dacă voi menţiona incidentul, mai ales o doamnă căreia-i scăpase porumbelul că-i place cum povestesc (şi care sper că-l va citi, în prima lui ediţie, pe blogul meu), deşi am confirmat cu hotărâre, doar nu era să-i dezamăgesc, lumea era pe bună dreptate oarecum furioasă, nu-l voi menţiona. Din respect pentru cititorii mei refuz să scad nivelul relatării. Dar am sautat intervenţia decisă a unei pasagere căreia i-am mulţuimt într-o pauză şi cea oficială, a ghidului. Atât.

Cu siguranţă capitala Danemarcei merita, în sine, mai multă atenţie decât i-am acordat. Dar, cu toată jumătatea de dupăamiază câştigată chiulind, nu recuperăm, plecăm la drum în fiecare dimineaţă mai obosiţi, atingem limita fizică şi mentală mai devreme. Sau să vorbesc exclusiv în numele meu? Bine, recitiţi fraza la persoana întâia singular. Aş fi vrut, sau aş fi preferat, sau mi-ar fi plăcut să am în colecţie o fotografie a unei statui a lui Hans Christian Andersen. Cea din colţul pieţii primăriei e excelentă, cu ţilindru, privire adânc melancolică, dar lipsită, parcă, de îngăduinţă şi cu o carte deschisă între mâini, sprijinită de coapsă, în poziţia picior peste picior. Dar cum am reuşit să evit turul ăsta să fotografiez altceva decât peisaje, clădiri şi monumente, fără pesonaje, cu o singură excepţie, mă gândeam să recuperez fotografia în timpul lăsat liber, care oricum e întotdeauna prea lung faţă de resursele de orice natură de a-l cheltui cu folos. N-am mai avut ocazia şi se va vedea de ce. După cea mai scurtă dintre prezentările primăriilor celor 3 capitale vikinge, ghidul local, alt român, cel mai rafinat, dar a cărui plicitseală e bine deghizată sub volubilitate (mai ales în comparaţie cu temperamentalii săi omologi  de la Krakowia, Stockholm şi Praga), ne duce să vedem, la ţărm de mare, celebra mică sirenă. Statuie zice-se proaspăt revenită din… China. Metal eloxat, atitudine melancolică, poziţie bine găsită, cu spatele la ţărm şi privirea invizibilă spre neatinse depărtări, sugerează datele esenţiale ale poveştii lui Andersen. Ghidul ne spune şi povestea statuii. Inspirată de un spectacol de balet (sau de operă, cu solouri dansante?) scenarizat, la vremea sa, după poveste. Un sculptor de notorietate atunci, nu mă-ntrebaţi cum se numeşte, avu ideea nemuririi nu a poveştii, oricum nemuritoare, nu a spectacolului, nu a personajului, ci a balerinei interpretând personajul. Balerină la fel de notorie în epocă. Interesant e că, văzând schiţa, balerina a refuzat să pozeze nud, aşa că fu aleasă altă operă de artă a bunului Dumnezeu ca model pentru trup, capul fiind modelat după cel al balerinei. Omul e o fiinţă asociativă, mi-am reamintit unul din dictonurile preferate. Momentul seamănă cu personajul Deborah, la vârstă nubilă, din nu mai puţin celebrul film Once upon a time in America, ars poetica lui Sergio Leone. Există un cadru în care Deborah dansează, nud, în podul plin de saci de făină, pentru Noodles, care priveşte prin locul liber lăsat de un nod scos din peretele de scândură. Cadrul e scurt, câteva fotograme, o secundă mai mult ar fi stricat secvenţa (dulceaţă se mănâncă cu linguriţa, proverb românesc). Surpriza vine însă în postgeneric: un nume rămas anonim, un alt boboc de adolescentă e filmată în acel cadru, ca body double. Dacă Jennifer Connaly, actriţa ce-o interpreta pe Deborah nubilă şi care şi-a pierdut farmecul odată cu maturizarea, va fi filmat ulterior cadre sau chiar secvenţe nud, asta e irelevant şi nu face parte din conexiunea declanşată de povestea ghidului.

Constat, cu o anume uimire, că pentru băştinaşi, pentru grup şi pentru cei doi ghizi, cel local, repet, român şi cel al agenţiei, Andersen se reduce practic la Mica Sirenă şi la Fetiţa cu chibrituri. Nimeni n-a citat altă poveste, n-am văzut, în strâmtele limite ale trecerii prin Copenhaga, unde nici acum nu ştiu dacă există un muzeu Andersn, bănui că nu se poate să nu existe, urmele poveştii care pentru mine e emblematică, reprezentativă şi semnificativă. Un soi de deget opozabil palmei, căci e optimistă, deşi 97% din text e mai rece şi mai tristă decât poveştile mai larg cunoscute: Crăiasa zăpezii. Key şi Gerda nu sunt Hänsel şi Gretel, ci copiii care se iubesc din poemul lui Jaques Prévert. Key e răpit de crăiasa zăpezii, mai rea decât maştera din Albă ca Zăpada, care domneşte într-un palat, fireşte, de gheaţă. Precum maştera, crăiasa zăpeziii are o oglindă. În care imaginea e hidoasă. Crăiasa are puterea de a îngheţa inimile. Cursa extenuantă, tenace şi cu nezdruncinată credinţă a Gerdei ajunge să spargă oglinda vrăjită, inima lui Kay se dezgheaţă, crăiasa piere. E povestea soţiei lui John Nash, matematicianul skizofren, premiat Nobel pentru economie în 1994 (vezi A beautiful mind, carte şi film). Aş putea pretinde că am întrezărit spiritul poveştii, faţă de care, să fiu iertat, mica sirenă e vodevil, în ochii melancolici ai statuii din colţul pieţei primăriei, dar aş risca să fiu simultan mincinos şi inconsecvent. Mai ales după ce n-am omis episodul cu mărturisirea ofiţerului majestăţii sale John Charteris.

Am renunţat la restul progrmului, luînd în anfiladă o stradă pietonală, gen fostul Lipscani, deschisă din piaţă primăriei, la capătul căreia, din altă piaţă, se putea lua metroul. Avurăm nevoie de ajutorul unui tânăr băştinaş, îndatoritor şi înţelegător, pentru a cumpăra tichete, pe care n-am înţeles de ce n-am găsit o strungă unde să le inserăm pentru a ne deschide calea spre peron. În fine, ajunserăm la hotel, antepenultima staţie până la capătul liniei, unde era aeroportul. Ceea ce confirmă ideea localizării hotelurilor. Am reflectat la experienţa incapacităţii de a utiliza o maşină mai informatizată decât cele japoneze utilizabile, acelea şi de indivizi cu IQ cât al lui Forrest Gump. Nivelul tehnologic în sine nu e totul, inserarea lui într-un sistem prietenos e esenţială. Cele 2 oraşe japoneze văzute în 2006 bat, la capitolul ăsta, Copenhaga. Asta e, la urma urmei, acceptabil, cred că e destul de probabil ca un anume procent senect dintre locuitorii Copenhagăi însăşi să nu se descurce fluent în dialogul interactiv cu un ecran ce-ţi oferă arborele de opţiuni, perfect natural, acesta, pentru majoritatea crescândă a utilizatorilor de smartphone. Alt dinte am împotriva străvechii capitale vikinge şi voi respinge cu vătraiul (liniştiţi-vă, domnilor preşedinţi, într-un apartament de bloc dintr-un ghetto – aşa numesc eu cartierele de blocuri -, nu e loc pentru un şemineu, iar în viloaiele kitsch ce ne-au năpădit ca bălăriile nici nu am posibilitatea să locuiesc şi nici n-aş face-o) un dentist care şi-ar propune să mi-l scoată, batăr de mi-ar fi cel mai bun prieten. Există o comunitate să zicem hipiotă, de fapt asocială, în care dacă nu eşti de-al lor e mai bine să nu intri neînsoţit de unul de-ai lor, poliţia nu se bagă – ghidul dixit, autointitulată nu ironic ci neruşinat (nu spun numită, căci s-ar deduce fals c-o recunosc ca atare!), la intrarea căreia scrie: Aici se termină UE şi se intră pe teritoriul statului independent Christiania. Est modus in rebus. Sau, vorba regretatului doctor Savel Cheptea: prea puţin e la fel de rău ca prea mult. Sa, cum zicea Hippokrates din Kos, unul din părinţii medicinei, în versiune latină: dosa facit velenum. Toleranţa cu care se laudă danezii a mers deja mult, mult, prea departe. Dar nu luaţi cele de mai sus, care se mărginesc să exprime o atitudine (consider atitudinea şi caracterul parametrii umani definitorii, iar nu inteligenţa ori talentul). Odată exprimată atitudinea, redevin reflexiv şi nu pot interpreta apariţia acestei celule canceroase în organismul social al aparent celei mai sănătoase părţi a Europei (regate protestante, state sociale) decât ca simptom al legii naturii. De fapt punctual al legii entropiei. Sociale, evident. Dacă stelele se nasc, trăiesc şi mor, pentru a oferi materie pentru naşterea altor stele, ceea ce face din galaxii macroecosisteme cosmice cu o viaţă specifică, civilizaţiile nu sunt eterne. Pentru a admite că faci parte dintr-un fluviu care curge dinainte de a te naşte tu şi mult după ce vei muri e nevoie nu de luciditate, ci de o mică doză de curaj. Iată cum, din poignet, încerc a găsi partea bună a acetei revoltătoare enclave. Faţă de care o moschee la doi paşi de fostele turnuri gemene e mai de bun simţ, iar taberele ilegale de la periferia Romei sunt dacă nu tolerabile, cel puţin ineluctabile, la scara exagerării aşa zisei democraţii. Atenţionez cititorul a cărui tensiune arterială ar creşte la lectura acestui pasaj, după ce fusese avertizat că refuz să inserez în paginile raportului de misiune incidentul de dinainte de părăsirea teritoriului norvegian, că n-are decât să sară pagina. Aceia dintre cititori dotaţi cu intuiţie şi care mi-au fost alături în marşul nordic vor fi simţit de la acel pasaj că voi plăti cu dobândă exact aici şi acum.

Cum cel mai enervant lucru din tur a fost, cu nimic mai puţin decât în cel european de acu’s 5 ani, lălăiala, lungirea pauzelor, lungirea inutilă a timpului independent (prea puţin pentru valorificare eficientă, mai ales pe ploaie sau sub permanenta ei ameninţare, prea mult pentru a nu contribui la cazarea mai mereu târzie cu decontarea cumulativă a oboselii, maximul desincronizării fu atins în ziua cu relevanţă personală. Nu voi pomeni ce anume aniversam noi în acea zi, n-are legătură cu subiectul, care e schiţarea locurilor, corelat cu minime reflecţii pe marginea acestora: plecare ultramatinală pentru a aştepta la ţărmul sudic al Zeeland cam o oră şi jumătate „decolarea” ferryboatului. Un mic dejun înlocuit cu hrană rece, cum de multe ori se aranjase în cei 8 ani anteriori ne-ar fi putut face, eventual, să prindem ferryboatul de 9. Aşa am stat aiurea pentru cel de 11. Cu consecinţele inevitabile: ajunşi la Berlin către seară etc. Noroc că nu prea mă interesa mare lucru, cum spusei câteva pagini mai sus. Singurele puncte de pe agenda mea le-am atins: poarta Brandemburg, care abia acum, în direct, văzui că e inspirată din poarta Propileelor, cum ne spune ghidesa locală, deşi văzusem sute de fotografii şi imagini din filme cu ea, o bucăţică de zid, înconjurară, ironic, cu un gard de sârmă (pentru conservare, dar ironia rămâne) şi Check point Charlie. O bilă albă ghidesei care a explicat denumirea punctului oficial de tranzit de nivel protocolar înalt în vremea aşa zisului război rece prin conceptul de alfabet militar. Şi magna cum laude pe lângă bila albă pentru a fi considerat implicit că e vorba de alfabetul militar american: compania Alpha, Bravo, Charlie… cine a citit literatuea mediului militar american, fie ea şi de consum, ştie. În fine, pe Unter den Linden degeaba treci cu autocarul, dacă nu te poţi plimba per pedes în parfumul teilor. Reichstagul nu mă interesa, imaginea soldatului rus cu steagul îmi dă peste cap concepţiile evoluţioniste, convingându-mă că nu mă trag dintr-o ramură africană a primatelor mari, ci din tauri. Pentru imaginea asta am ca antidot curent celebrul catren, dedicat soldatului rus, pentru care Păstorel a făcut, la vremea cuvenită, pârnaie. Nu-l mai citez, cine e curios îl va găsi. Şi se va amuza sau nu. Ad libitum. Doar diversitatea şade la baza stabilităţii oricărui ecosistem. Merită, totuşi, menţionate Tiegarten, o mândreţe de parc, Kurfűrstenstraβe, un bulevard ce dă măsura gigantescului oraş şi o informaţie relevantă: 400,000 arbori pe marginea arterelor. Dar blocurile din Berlinul fost colonie imperială sunt mai mohorâte decât în cel mai lipsit de personalitate ghetto bucureştean, faţă de care Drumul Taberei e de-a dreptul elegant. Ştiu exact pe cine va înfuria aprecierea de mai sus, dar mai ştiu că probabilitatea de a-mi citi, mai întâi online, apoi tipărite, paginile, e quasinulă. Şi chiar ar fi benefică lectura, o şansă, oricât de iluzorie, de a scoate acea distinsă doamnă din încremenirea în proiect. Aici voi evita să mă abţin de la precizări cum am făcut-o în cazul incidentului ocultat. Nu i-a fost de ajuns distinsei companii de autocar că îngerul ei păzitor îi dăduse în Oslo un avertisment biologic, a ţinut să-mi împroaşte, cu mânie proletară şi privire cruntă, la prima pauză după Praga, drept replică la comparaţia de mai sus, că pe vremea comunismului fiecare membru ceapé mergea în fiecare vară la mare. Firea de ardelean căpos, căpăţânos şi încăpăţânat îmi cerea s-o desfiinţez. Aceeaşi fire de ardelean lent îmi cerea să-nu uit că nu-i nici o grabă. M-am limitat, deci, la o replică soft, de circumstanţă, dar răspunsul mental, abstas, era limpede: cucoană, dacă, prin absurd, ar fi fost aşa cum zici, de ce nu te muţi în Cuba sau Korea de Nord? Sau chiar în Venezuela măscăriciului Hugo Chavez. Cum lipsa de grabă a ardeleanului fu satisfăcută, conştiinţa de reporter îmi cere să nu omit dialogul virtual. E tot o problemă de atitudine.

Lângă Potsdam, am cheltuit aiurea inutil de mulţi bani pentru a scuti abia jumătate de oră de ploaie, faţă de pauza impusă chipurile de orarul autocarului, căci în muzeul fostului palat Sans souci n-aveai de ce rămâne mai mult, iar palatul însuşi e o versiune palidă a modelului francez, chiar pentru gusturile franţuzite ale lui Frederic al II-lea. Singurul obiect de artă care mi-a atras ateţia, lăsat inteligent pe ultimul culoar al itinerariului, fu un portret al regelui prusac, un studiu psihologic de fineţe. N-am aflat numele pictorului, l-aş fi notat, dar custozii nu vorbeau defel decât nemţeasca lor care pentru mine e deja mai puţin inteligibilă decât japoneza. Şi când mă gândesc că avusesem ideea inteligentă de a le da copiilor lecţii de germană… ca bază nu pentru engleză, generaţia lor o învăţa oricum, în versiunea slang, dar funcţională, ci pentru familia limbilor germanice. Din păcate experimentul a eşuat. Ar fi fost interesante grădinile de la Sans Souci, dar, din păcate ploua. Şi din fericire, autocarul a sosit la minut. Exit Germania. Mă rog, peste câteva ore bune. Şi după oprirea, reglemetară dar scurtă, în Dresda. Unde îi amintii, perfid, simpaticului ghid, dupa relatarea sa inerentă despre stupida bombardare a oraşului de către aliaţi, în primăvara lui 45, de Abatorul 5, al lui kurt vonnegut jr.

După străbaterea centurii Sudeţilor, pe serpentine, am coborât pentru juma’ de oră care s-a facut o oră jum’ate la Karlsbad. Mă rog, Karlovy Vary. Măcar am avut satisfacţia de a citi numele originar pe o tăbliţă indicatoare inainte de a depăşi graniţa germană. Acelaşi aspect mitteleuropean cum sesizasem cu ani in urma la Opatija, care e… în Croaţia. Se însera, n-am văzut mai nimic. Nu cred ca mi-aş petrece acolo o vacanţă. Seara ajungem în sfârşit în Praga. Să nu uit să dau Cezarului imanent ce i se cuvine. Ghidul ne precizează că cei aproximativ 800,000 etnici germani alungaţi, după război, din formatul prescurtat (fără Rutenia, adică, încorporată de Stalin în Ukraina) al artificialului stat zis ceho-slovac (o vreme char cehoslovac!) n-au fost reprimiţi în locurile lor de baştină. Sunt boemii, adică cehii, responsabili? Nici vorbă. Ci ranchiuna lui Stalin, cel mai răzbunător, până la schimonosire psihologică (de suflet nu poate fi vorba la acest individ), din clubul oamenilor foarte puternici din istorie. De atitudinea post 90 nu am bază de comentarii. S-ar întoarce vreo familie de saşi în ceea ce strămoşii lor numiseră Siebenbűrgen?

Ghidul din Praga fu vişina din glazură. Grăsoc ca un boem corcit cu un neamţ, patron de berărie (ce altceva?), locvace, monarhist înveterat, până la a face mişto de Havel. Bun dramaturg, zero politician, fu diagnosticul lui lapidar. Dar nu exista altă soluţie. De slovacii care picaseră în mania naţionalistă şi care au pierdut pe toate planurile prin desprindere, că nu le plăcea intelectualismul anticomunist al lui Havel, n-are nici măcar de comentat. Cineva din grup mă scuteşte să observ că n-au pierdut nimic. Erau în cărţi, trebuia completată masa de poker politic de la Visegrad. Răspunsul fu o grimasă. Schimb vorba şi-l întreb dacă de undeva de pe traseu se vede locul unde îşi dăduse foc Jan Palach. Din păcate nu direct, dar de pe colină o să vă arăt direcţia cartierului.

A descrie ce am înţele din Praga după ce visasem zeci de ani să-l văd, dar mai ales după ce citisem acea povestire stranie a unui prozator român, matematician ca formaţie, sălăşluind uneva în State, în care Mihai Viteazu se întâlnea cu astronomul Tycho Brahe la curtea lui Rudolf al II-lea, ar însemna să-mi bat joc de cititor. Nu vreau. Praga va rămâne în umbră. E, în felul ei, cea mai importantă aşezare umană de pe traseu, din cele 8 ţări traversate. Las deci cititorului deplina libertate de a-şi imagina propriul itinerar prin oraşul de aur. Nici nu mai notez că ghidul local, un român emigrat demult, nu mi-a putut răspunde de ce numele ceh al râului tutelar, Vltava, sună în germană Moldau, adică Moldova. Nici ce-aş fi vrut să văd la Praga n-am de gând să înşir, cum o făcusem în alt oraşe, unde mă întâlnisem cu repere livreşti. Căci afară de Londra şi Paris, cele mai multe astfel de repere de aici se adună. Dar nici nu voi omite să spun că am ochit strada Ceske Budejovice, localitatea de baştină a bravului soldat Svejk, localitate către care o plăcuţă indicatoare te îndruma pe şoseaua către celebra localitate balenară. În atari condiţii am renunţat a-i pomeni pe Johannes Kepler, pe Karel Čapek, cu Bohumil Hrabal, pe Hrehor Mendel (Hai să-i grafiem numele ceheşte, deşi fu născut german) nu-l punem, el ţine mai mult de Brno, dar pe tânărul anonim al cărui grafitti pe zidurile cine ştie cărei clădiri, Lenin! Trezeşte-te! Au înnebunit!  în ultimele zile ale lui august 1968 n-avem de ce să nu-l punem. De cei pomeniţi indirect, precum Jaroslav Hašek, născut chiar în Praga, Bedřich Smetana, acesta mort la Praga, danezul Tycho Brahe, care i-a lăsat moştenire lui Kepler datele orbitei lui Marte, studentul Jan Palach nu mai vorbim. As fi vrut să le pot întâlni fantomele între ziduri. Cum am simţit trioul personajelor lui Eco la Paris, în catedrala, atunci în şantier, unde atârnă pendului lui Foucault. Şi mai e ceva ce n-am simţit, dar asta la sfârşit.

Publicarea, pe blog, la data cuvenită, a primei versiuni a acestui jurnal, născu o reacţie de substanţă. Un interlocutor din generaţia mea, dar incomparabil mai instruit şi, spre deosebire de mine, aflat în deplinătatea forţei intelectuale, inutil să precizez că e şi un povestitor mult mai înzestrat ca mine, după ce schiţă pe un e-grup propriul său itinerar praghez, făcut cu ani în urmă, muuuult mai bogat decât al nostru, dărui membrilor e-grupului, deci şi mie, biografia unui personaj special, abate, intelectual, care învăţase, în anii de început ai primului război mondial, româneşte, de la prizonierii români ai armatei imperiale. Pentru cititorul curios, numele abatelui e Zamoral. Drept pentru care îi aduc interlocutorului meu mulţumiri publice.

De Bratislava am vorbt în avans, n-am nimic de adăugat. O cină la Tatabanya, din nou Budapesta by night, cu aceleaşi explicaţii şi aceleaşi umbre de clădiri şi ultima zi înapoi acasă, lipsită de blocajul dintre Sebeş şi Sibiu de acu’s 5 ani, pentru a strânge nişte mâini, a chema un taxi, la prima oră, zeri si ceva, a zilei de marţi 5 iulie sosit pe telefon la fel de prompt ca cel din dimineaţă plecării. Misiune îndeplinită.

Integrarea capitolului nordic în această Însemnare a călătoriei mele cere răspunsul la două întrebări: unde erau duhurile mele transparente şi ce muzică mi-a sunat în capul meu pătrat de-a lungul itinerarului. Scânteina, cel mai recent dintre duhuri, îşi va câta aria în capitolul următor, rezervat pelerinajului în ţara sfântă. Pomenirea ei aici ar fi diluat rolul pe care i l-am definit în camera de hotel din Yerushalayim, când rămăsesem să aştept medicul şi am schiţat o ficţiune înlocuitoare a relatării zilei. Publicarea în premieră, pe blogul meu, a jurnalului, înainte de a-l insera în manuscrisul altfel predat editurii şi aşteptându-şi în linişte şi fără panică, rândul promis, la data la care e publicat, mă scuteşte net de a răspunde la întrebare cu privire la cel mai vechi dintre duhurile transparente însoţitoare. Cu care dialogul a atins alt nivel decât până acum. Căci simt că mi-am încorporat fiinţa sa, ergo dialogul nu mai are nevoie de cuvinte. În fine, dar în nici un caz în ultimul rând, personajul cu adevărat cel mai vechi, intrat în câmpul meu emoţional, cu un an înainte de prima călătorie, se distrează maximizând, ca într-o încercare a rezistenţei, ambiguitatea atât a dialogului, cât şi a nondialogului, în versiune efectivă dar şi în versiune imaginară. Doar nu vă închipuiaţi, domnilor prşedinţi, că n-am purtat acum, ca în toate celelalte călătorii, dialoguri imaginare cu nălucile mele. Diferenţa, materializată prin neexplicitarea lor, prin absenţa punerii în pagină, exprimă nimic alta decât carteziana îndoială (premisă secundară ce-mi confirmă că gândesc şi exist) că de data asta vorbele mele rostite în minte au ajuns până la ele. Ele – duhurile. Duh, duhuri, substantiv neutru. Ci excepţia aceluia dintre duhuri care face acum parte din fiinţa mea. N-o să mă repet citând încă odată pe André Gide. Ştiu însă că aforismul ambiguu al lui Gide exact asta exprimă, o îndoială în adânc, deşi formal sună rezolut. Ce pot spune? Doar îi e deja clar cititorului, înainte de a-l pregăti pentru acurateţea relatării finale a pelerinajului, că acest capitol e cel mai lipsit de ambiguităţi. Mergând până la a-l şoca parţial, uneori. Pe el, cititorul generic, care dacă tz % dintre cititorii reali poartă cămăsi bleu, va purta o cămaşă colorată tz% bleu. Adică una în petice… statistice. Cel puţin Profesorul, dacă nu toţi colegii de promoţie, participanţi anul trecut (acu’s 2 ani la data preobabilă a apariţiei cărţii) la întâlnirea de 40 de ani de la absolvire, cel puţin majoritatea cititorilor mei uzuali cunoaşte legătura dintre probabilitate şi statistică: dacă un obiect individual are cu probabilitatea p proprietatrea sau comportamentul q, atunci la un colectiv statistic al obiectului respectiv, adică un număr destul de mare de obiecte omologe, proprietatea sau comportamentul q vor apărea cu bună aproximaţie în procentul p%. Ergo… despre dialogul meu nonexplicit şi, punctual, fără cuvinte, cu duhurile mele transparente voi spune fără preget cu atât mai bine, indiferent ce simt şi ce cred.

Muzica: Nu prea multă: Dansul maghiar numărul 5, apoi Marea Poloneză de Chopin, pe care o prefer tuturor nocturnelor, câteva arii din suita Peer Gynt, fraza lui Jack Kennnedy, Ich bin ein berliner, mixată imaginar pe cântecul de negri We shall overcame one day, pus în cirulaţie la vremea sa de Joan Baez, melodia imnului german, pentru care respectul meu faţă de nemţi, care n-au abandonat-o, ocultând doar agresivul Deutschald űber alles, bineînţeles primele măsuri din Vltava lui Smetana… dominate, acestea din urmă, de melodia cântată la abia un an după toamna lui 68, de Rika Zaraï, sub cupola Sălii Palatului, din Bucureşti: C’etait a Prague, il y avait plus longtemp, c’etait a Prague, et je venais d’avoir vingt ans…

Ce-ar mai fi de spus? Că itinerarul face, malgré lui, chiar fără Oszwiciem, nenumărate trimiteri la istoria celui de-al doilea război mondial. Încă recent în mintea mea şuie, deşi desfăşurat în alt mileniu. Dar a face suma conexiunior, după ce am notat câteva pe parcurs, ar fi, vorba inimitabilului cronicar al Casablancăi, un peu trop. Relatarea se opreşte deci aici.

Note: ^* La prima trecere, în 2006, deşi privisem atent, îmi scăpase. Felicia, care nu avea de unde să ştie unde era plasată, îmi atrăsese atenţia că tocmai trecusem pe lângă poarta unităţii;

^** Vezi subtilele şi exactele consideraţii despre modul de scriere, cu sau fără puncte, în prefaţa la volumul Trompetsitul care semăna cu Melchiade, Ed Limes, Cluj, 2010, în prefaţa semnată de… criticul de film Ioan Pavel Azap;

^*** În contabilitatea mea polonezii au mai multe bile albe decât oricare alt neam european. Una dintre acestea e că statul polonez, desfiinţat în 1795, de imperiul rus (în formatul de atunci), cu complicitatea Prusiei, duşman istoric, deci natural şi imperiul Austriac, cu 72 de ani înainte de a intra în faza lui de descompunere, când s-a numit austro-ungar, statul polonez deci, una dintre puterile majore ale Europpei sfârşitului de ev mediu, reconstituit de mareşalul Pilsudski, în binecuvântatul an 1918, ca republică, a păstrat pentru armată titul de armată regală. Iar dacă cumva greşesc, această titulatură a fost asumată doar după a patra împărţire a Poloniei, între cei doi monştri, în septembrie 1939, când toţi militarii care au scăpat crimei de la Katyn au constituit baza rezisteţei naţionale sub numele Armia Krajova. În 1918 sau în 1939, esenţial imi pare că guvernul polonez în exil de la Londra, ca guvern republican, n-a obiectat asupra denumirii rezistenţei naţionale.

16 iulie 2011