Ochii de peruzea mă priviră cu ceea ce părea un inceput de inţelegere. Mi-am amintit că, de fapt, nu-i ştiu titlul. E o “De-a lungul, in comuna…” drakku ştie care, o cânta odati Pavel Tornea la oboi şi am făcut, altă dată, din ea, leitmotivul unui spectacol- feerie, intitulat “Du-te, dorule, du-te, călătorule”. Dar asta-i pen-tru…asta-i…All that jazz-ul meu personal! Oare, melodia care-mi redă actul scrisului să fie aceeaşi cu cea care-mi anunţă sfârşitul? De ce m-aş mira, de ce m-aş revolta, e cartezian, e logic, e rotund. Dar atunci…

…….

       Ȋn fracţiunile de secundă iî care acest ultim gând se ma-terializa in mintea mea, imaginea femeii cu saxofon de aur masiv  şi ochi de peruzea se destrăma, lăsand în ariergardă o privire albastră plină de ironie înţelegătoare, precum zâmbetul pisicii de Cheshire. Nu suficient de rapid ca să nu remarc faptul că, pe “De-a lungul…” notele saxofonului nu sunau cu nimic mai puţin duios, mai puţin grav şi mai puţin definitiv ca oboiul.

Lui Leonida Neamţu

Numele meu este Liciniu Sigheartău. Eu povestesc această poveste. Asta dacă

reuşesc să ajung undeva unde se poate povesti. Intre cărţile copilăriei, care m–au impresionat, era una, intitulată “povestire”, in spiritul acelui secol. Acţiunea se invartea in jurul poate celui mai discret colţ pitoresc al lumii: insulele normande. Nici n–avea cum să nu mă impresioneze, era scrisă de Victor Hugo. Fireşte că asta avea să–mi spună ceva mult mai tarziu. In acea povestire, marea săpase intr–un recif izolat, la oarecare distanţă de ţărm, un scaun comod. Fluxul il acoprea in intregime. In restul timpului, era tentant, pentru amestecul de curaj şi visare ce

caracterizează oamenii mării. Scaunul era orientat spre apus. Privirea nu ajungea pană la Atlantic, dar privitorul ştia ce era dincolo de orizont. In idiomul ciudat al localnicilor, numele recifului insemna “Cine–adoarme, moare”.

Piatra pe care stau acum atat de comod e orientată spre nord-vest, e de două

locuri (alături de mine stă Loara), e varful unei formaţiuni (aşa se zice, nu?) la fel de ascuţite ca reciful lui Victor Hugo şi imi dă, in schimbul confortului provizoriu, două nedumeriri: nu mi–e prea clar cum am urcat pe ea şi incă mai puţin am habar cum o să cobor. Pentru a face anume ce? Doar aici e bine, aerul e cristalin, priveliştea imbătătoare, liniştea suficientă pentru a discuta serios cu tine insuţi, ce discuţie e mai serioasă, poate nici un interviu pentru angajarea la NASA. Dar, din cele 360 de grade se poate cobori doar printr–un loc, de urcat voi fi urcat pe altul, ceilalţi vor fi ocolit popasul pe vre–o brană a recifului. Zoli a simţit că atat eu, cat şi Loara suntem in dificultate, ne–o fi şi ajutat să urcăm aici, asta am uitat, sigur e că mi–a spus că, după ce–mi voi domoli respiraţia o să mă bucur de privelişte, ceea ce mă va deconecta de la frica născandă, suficient să–mi găsesc apoi singur calea de coborare. După care, urcand mocăneşte pe grohotişul situat cam la 90 de grade de axa privirii mele din acest moment, voi ajunge exact acolo unde el, Zoli, e dispus să mă aştepte puţin, dincoace de creasta in dosul căreia deja au dispărut ceilalţi. Il inţeleg bine pe Zoli. Desfăşurarea asta de competenţă condescendentă are trei scopuri: reuşind să–l facă pe cel mai neisprăvit să se descurce singur, aura lui de mare campion altruist creşte şi se şi asigură că o voi scoate pe Loara de acolo fără să-şi dea recitalul direct in faţa ei, căci amestecul de frică şi de orgoliu (unde am mai citit, oare, asta?) ar fi, la ea, o mixtură riscantă.

Am pornit rău povestitul. Cine are timp de reflecţiile de mai sus cand e in situaţia

descrisă? Pe drakku, sigur că acum scriu liniştit in jurnalul de bord. Liniştit pe drakku. Şi tot acolo şi cu povestitul. Nu cred că are sens abordarea acestui episod decat simultan şibine amestecat din mai multe perspective temporale, ducă–se de–a dura regulile compoziţiei, dacă eu, Moko, nu reuşesc să–mi fac un mimim de ordine in mintea sufletului, acum cand trebuie să hotărăsc intr–o problemă de itinerar biografic.

Eu, Moko? Dar abia ce atrăsesem ritos atenţia asupra identităţii mele en tant que

narator. Nu–i nici o contradicţie, o să explic cand o să am timp, acum rămăsesem cocoţat pe fotoliul de calcar şi muşchi ce–mi amintea de scaunul acoperit de flux. Zoli avu dreptate, respirand adanc şi privind spre zare m–am deconectat pentru moment de frica năvalnică ce mă indepărta de contactul intim cu corpul muntelui, ca un resac aerian. Sau eteric, drakku ştie. Alături, Loara respiră sincron, inimile ni se zbat la unison, niciodată n–am fost, in acelaşi timp, atat de aproape şi atat de departe. Căci eu habar n–am cu ce amintiri işi exorcizează ea frica peronală. Zoli se vede spre est, la mai puţin de 130 de metri, intre tronul nostru şi silueta lui se cască abruptul ăsta ce–mi pare incă inabordabil.

Mă intorc spre Loara, schimb cu ea cateva cuvinte pe care nici nu le aud şi pe care nu mi le voi aminti niciodată. Tăcerea ei spune că, deşi se ştie mai tare ca mine, regula jocului cere ca eu să fiu cel care o scoate de aici. Incerc să mă desprind de tot de acel eu incă neeliberat de frică şi nu reuşesc. Mai e ceva de plătit. Mă retrag şi din dublura care a accepat “misiunea” de la Zoli, să mă pot privi, ca la cinema. Ii fac semne hotărate lui Zoli să dispară. Acum ştiu că voi putea privi in jos fără să mă apuce ameţeala şi voi găsi prizele de coborare de pe soclu, dar mă răsfăţ incă puţin, panoramand jumătatea de orizont, ca şi cum aş fi destul de liniştit ca să mă pot bucura de el. Realizez că Loara face

la fel. Abia peste multă vreme imi voi putea oferi luxul de a–mi pune intrebări asupra relaţiei dintre imaginea cu care plec eu de acolo şi cea cu care pleacă Loara, dacă va să existe una. Ne ridicăm simultan, intr–o complicitate a pudică.

Sigur că, pană seara, la corturi, au fost momente mai dificile tehnic, popasuri mai

imbătătoare, privelişti mai impresionante. Dar n–au fost decat momente de excursie. Chiar una deosebită. Pe valcelul cu fereastră (traseu codificat 1B in scara alpină, aveam să aflu in aceeaşi toamnă) nu m–am putut descurca fără sprijinul lui Zoli, deşi n–o să inţeleg niciodată cum a făcut să treacă, practic, peste mine, inapoi, s–o susţină pe Loara, şi să–mi arate, cu ea intre braţe, de sub tălpile mele, fiecare priză. Dar, deja mă simţeam la fel de sigur precum Tartarin in Alpi, cand credea că totul e amenajat şi aparenţa riscului face parte din spectacol. Şi asta nu-mai pentru că plătisem vama pe ţancul ce–mi amintise de “Cine–adoarme, moare”. Vamă grea. Am incercat să evit să spun că n–am scăpat din

ghearele fricii decat după ce mi–am şoptit in barbă – vorba vine – că scaunul, de unde nu ştiam că pot cobori, e limita mea spre nord vest şi, in consecinţă, nu mă va mai prinde nimeni, niciodată, pe acolo sau echivalent. Imi voi respecta, oare, angajamentul? Iar in măsura in care nu, va putea insemna asta, oare, că–mi voi fi depăşit o limită (spre nord vest!), sau că voi fi uitat, cu inconştienţă iresponsabilă, avertismentul? Dar cum Dumnezeu oi fi ajuns eu, Moko, fraierul pitoresc, roşcovan şi neindemanatec, in aşa o situaţie? Voi reuşi să explic asta destul de convingător?

* * *

Spăl vasele cinei cu nisipul paraului de sub tăpşanul pe care e tabăra şi pot reflecta in voie, imun la gălăgia din jurul focului. Ceilalţi işi descarcă tensiunea, cu ironia superioară a lui Zoli cu tot. Vocea Loarei, acută şi sonoră, bate campii. Cu graţie? N–am chef să analizez acum. Recuperaea luciului vaselor măsoară şarful tabloului. Costul rememorării acelui moment de varf se poate calcula in pumni de nisip.

Deci Moko sunt tot eu. Să evit a spune că–i personajul amintirilor lui Liciniu, ar fi infantil. Tot ce–mi amintesc, din primii ani de viaţă, despre numele meu, e că ambii părinţi evitau să–l foloseacă. Formulele de adresare erau aşa de numeroase, incat am inţeles relativ tarziu cine sunt. Dacă sunt aşa un neisprăvit, o fi şi din cauza asta. Intr–o seară, mami şi tati s–au intors de la mozi mai veseli ca de obicei. Mozi inseamnă, sau mai bine zis insemna pe atunci, in graiul locurilor, cinema. Din seara aia, tati incepu să–mi spună, nu ştiu de ce, Pepe, iar mami Moko. O vreme, noutatea impărţi lumea in două tabere. Se intamplă să invingă a doua. Porecla a traversat, din proprie voinţă, mai multe graniţe de mediu şi colectivitate, şcoli, armată, mai toate. De Pepe am inceput să uit şi eu. Cate un

interlocutor mai dus pe la bisericile cinematecilor, imi preciza, din an in paşte, la un pahar de apă sfinţită, că accentul corect ar fi căzut pe ultimele silabe, dar mediul il modificase, din motive de idiom local. Eu zambeam, neatent şi uitam prompt. Ce–mi păsa mie de subtilităţi culturale, cand eu nu mă ştiam decat de Moko şi nici nu vedeam cum aş putea ajunge altcineva. Cum o să se lipească un nume roman de moaca mea dodoloaţă, cu un suras tembel sub pistrui şi ochi porcini, albaştri verzui (tourqoise?), sub gene spelbe şi păr roşcovan şi creţ? Şi totuşi. O singură persoană, imi spunea pe numele oficial, cu o incăpăţanare cumva complementară publicului. Un bătran hirsut, ce trăia intr–o cabană din munte, muntele de la noi de acasă, nu ăsta. Nimeni nu ştia exact ce rubedenie e cu noi, şi mai puţini ştiau cum il chema, toată lumea nu–i spunea decat “al Procoteanului”.

Cu Zoli şi Loara eram, fireşte, prieteni din copilărie. Se presupune că ne ştiam colţurile unde ne căzuseră dinţii de lapte, bucată cu bucată. Zoli, invingătorul perpetuu, materializare ironică a lozincii “Primii in sport, primii la invăţătură (producţie, etc.)” Nu ştiu cum reuşea să impace postura de lider de grup şi opinie cu cea de secretar UTM, and so on. Neee, nu und so weiter, neee. Niciodată n–am găsit in capul meu pătrat altă expresie pentru a–l defini, decat etalon de virtute. Fireşte că nu–mi dădeam seama că nici asta nu era decat o etichetă, ce nu explica nimic.

Şi Loara. Ei bine, Loara era o sălbăticiune, un pic dodoloaţă şi lipsită de orice greţuri. N–o jena nimic să repete, chiar in prezenţa cuiva aşa de strălucitor ca Zoli, tot la trei fraze, că ea e soarele. Admiraţia pentru el nu era lipsită de subversivitate (asta o spun nu cu mintea de acum, cand frec tingirile cu nisipul raului, ci cu cea de peste alte vremuri), iar condescendenţa protectoare faţă de un bleg mare şi roşcovan ca mine ascundea un soi de preţuire niciodată afirmată public. Fireşte că numele ăsta, vag geografic, o expunea mereu bancurilor ieftine, de provincie, dar privirea ei sfredelitoare a făcut mereu ca bancurile să nu facă purici.

Acuma, desigur, eu eram mereu ultimul care invăţa să umble pe bicicletă, cat despre bătaie, cine şi–ar fi inchipuit aşa ceva, cu Zoli, campionul, alături? O singură dată, cand el era la un instructaj, la raion, m–am trezit cu doi gemeni in carcă. Unul mă ţinea de la spate, celălalt imi căra pumni in stomac, cei din jur ţipau, iar Loara tăcea, fulgerand negru. Eu, mai mult nu eram acolo, nici măcar nu reuşeam să mă privesc de dinafară. Abia intr–un tarziu, nici eu nu ştiu dacă din plictiseală sau uimire tembelă, oricum numai după ce Loara a ţipat Dă şi tu, nătărăule!, mi–am smuls braţele din cel din spate şi mi–am văzut pumnul, mare şi pistuiat, pătrunzand prin fermoarul bluzonului de piele al celui din faţă. S–a auzit mai intai “Hac!”, apoi toţi s–au răspandit in tăcere.

De ce–mi aduc aminte faza asta, cand nu mai am ce spăla? Poate pentru că n–am mai auzit, nici pană atunci, nici de atunci, din gura ei, un cuvant de ocară. Realizez că, azi, sus pe soclu, Loara nu mi–a adresat nici un cuvant. Printr–un recul, aud vocea ei, cu acute cu tot, in timp ce–mi randui vesela deja lucitoare, de la doi metri deasupra malului.

Spune că, pană atunci, niciodată in viaţa ei nu–i fusese frică. Oare i–am descifrat vocea, sau imi amintesc conversaţii viitoare, peste ani, cand va recunoaşte asta, cine ştie? Urc in tabără, aşez meticulos obiectele de aluminiu, imi fac de lucru cu rucksacul, gălăgia are un moment de nehotărare intre a continua şi a se opri. Surprins, dau in buzunarul rucksacului, pe care–l ştiam gol, de un ghemotoc de hartie. Il strecor in buzunarul propriu, pentru lumina răsăritului. In jurul focului pare a se desfăşura un soi de joc de cabană, de genul “Cine/ce ai vrea să fii acum?”. Mă aşez la foc. Scanteile se amestecă lejer cu stelele. Pe un ton ostentativ neutru, mă aud spunand că mi–aş dori să fiu aeroportul Otopeni. Zoli se uită la mine mai lung ca Loara. El ştie ce dată e azi.

* * *

Neisprăvitul de Moko s–a făcut pană la urmă ceasornicar. Refuză să schimbe baterii. Nu lucrează decat pe ceasuri mecanice, cu arc. Are o teorie, pe care–o rezumă in diferite versiuni, in funcţie de client, precum că ceasul cu arc n–o să dispară nici dacă nu vom mai avea cărţi şi filme decat pe CD–uri. Oricum, cine stă să–l asculte? Angajamentul de a nu mai călca pe creasta–cuţit a acelui masiv emblematic şi l–a călcat incepand cu anul următor, cand a scos din traseu un grup de coechipieri, dintre care pe majoritatea ii intalnise in dimineaţa respectivă. Fusese nevoit s–o facă, deşi simţea că-l depăşea situaţia, deoarece amicul competent care se oferise, de dimineaţă, să conducă grupul, odată trecut de lanţuri, hotărase să incheie pace separată, căutand pe cont propriu o ieşire spre braul de mijloc. A ales soluţia cea mai complicată, ducandu–i pe toată creasta, pentru simpul motiv că era singurul drum in care nu risca nimic, ştiind fiecare piatră din zilele de după cea tocmai povestită. Cele două gemene, apaţinand unei familii din grup, de cate zece ani fiecare, pe nume Carmen şi Loara (sic!) au zburdat inocente, impreună cu persoana ce–I devenise intre timp apropiată lui Moko, păstrand zilei o amintire fără pic de nor.

Noi credem că nu putem stabili dacă incălcarea repetată, de către Moko a angajamentului de–a nu–l mai prinde nimeni prin aşa locuri, angajament cu care el susţine că şi–ar fi cumpărat, in acea zi de august, capacitatea de a continua drumul, a reprezentat o depăşire a limitei măsurate atunci, pe loc, sau măsura inconştienţei de a ignora avertismentul.

10 august 1999

…Bătrânul tace:

Jocul şi dreagostea mea e înţelepciunea

Lucian Blaga

Bătrânul motan von Weber cloceşte ceva ce pare un ou. Sau jumătare de ou. De când îşi face veacul în acelaşi spaţiu, de unde iese odată-de două ori pe an, într-un coş de plastic, a văzut mai multe asemenea animale. Pe semne ştie că-s şoareci. De şoarecii adevăraţi habar n-are. Nu i-a văzut niciodată. Când era tânăr vâna gândaci, sărea în urmărirea muştelor şi a fluturilor de lampă, într-un reflex atavic. Dar parcă în joacă, cumva demonstrativ. Dar atunci mirosea orice deschidere a uşii ce da spre lift şi ţâşnea pe trepte. În sus sau în jos. După o vreme nimerea poziţia uşii, dar greşea etajul. Animalele înalte, pe două picioare, care erau meniţi să-l servească, tropăiau pe trepte până-l găseau tupilat în faţa unei uşi cu aceeaşi poziţie ca cea de unde fugise. Deja de ani de zile rar mai păşeşte agale către uşă. Dar, de cele mai multe ori, n-o mai bagă în seamă. Gândaci nu mai sunt, dar nu i-ar mai băga nici pe ăia în seamă. Animalul mare strecoară o labă sub burta lui, o pune pe şoarece. Nu-i pasă. E împins binişor. Se ridică agale, se învârte şi revine în acelaşi loc. Închide ochii, filosofic. Deodată se ridică şi ţâşneşte. Ce face? Da, ţâşneşte. Trap săltat sub pat. Abia atunci se aud bocănituri în uşă. Până să se caute buni de chei, Luca trage câteva şuturi în uşă. Face mişcarea asta de aproape 5 ani. La început von Weber alerga spre uşă. Era smotocit prompt de mogâldeaţa nu mult mai mare ca el. Acum se ascunde sub pat.

Luca galopează în şarjă de-a lungul apartamentului, seamănă pe jos hăinuţa, şepcuţa şi se apleacă sub pat. Nu ajunge până la mijloc, unde von Weber a adoptat o poziţie strategică inexpugnabilă. Bărbuţă, vreau mătura! Pen’ce, întreabă cel apelat, ca şi cum n-ar înţelege. Să scot pisica asta mucegăită de sub pat. Nu e pisică, ţi-am mai spus. E pisoi. Bine, pisoi. Da’ vreau să-l scot de acolo (mereu vreau). Ia-ţi singur mătura.

Copiii se concentrează rareori mult timp pe o ţintă. Luca uită de pisoi, dă drumul la televizor, ştie canalul preferat cu desene animate, ca fond, nu se uită, mângâie tableta. Construieşte. Un hotel, un spital. Bărbuţă, ce să mai construiesc? O şcoală. A, nu aia e greu. Nu am model pentru bănci. Bine, atunci un teren de hockey. Nu, mai bine de baschet.

Dar von Weber n-are răbdare la întuneric. Iese pâş-pâş. Se propteşte în faţa ui Luca şi scârţâie. Nu miaună cu sunet plin. Parcă cerşeşte smotoceală. Luca lasă terenul de baschet neterminat, coboară şi-l călăreşte, Luca, îi rupi spatele! Buni se panichează, băieţelul câd nu vrea nu aude. Scoate chiote de luptă, târnuie pisoiul, ce pisoi, e ditamai măgăuaia, aproape 5 kile. Luca se apleacă pe spate, pisoiul stă ca blegu’. Poate i-o place. Pisicile nu fac decât ce vor. Suportă. Buni se miră. Bărbuţă se retrage la laptop. Luca, lasă-l! Nu vezi că a dat urechile pe spate? Deja s-a enervat! Acuş te zgârie. Luca n-aude, n-a vede n-a greul pământului. Von Weber scuipă. Luca-l lasă jos, se apleacă de-a buşilea şi mimează scuipatul. Von Weber priveşte nedumerit. Nu înţelege. Pleacă agale. Se tolăneşte la doi paşi, dispreţuitor, îşi linge labele. Face a ploaie.

Dar, de unde până unde von Weber? Ăsta-i humorul lui Bărbuţă. De când nici nu-i zicea nimeni aşa. Pisoiul era mic, la parter nu era cabinetul veterinar, cel mai apropiat era la 20-25 minute. Speriat de zgomotul străzii, era prima ieşire din universul de până atunci, îi înfipsese ghearele în pieptul şi-n braţele viitorului Bărbuţă. Măi, da-i trebuie un nume, veterinarul o să-i facă un carnet. Păi tu eşti cu numele. Ce-i drept. Biiine, hai să-I spunem Karl. Nu-mi place, e sec, nu vezi ce drăguţ e? Dacă-i aşa drăguţ nu vrei să-l ţii tu, să te zgârie şi pe tine? Nu, dece să-ti stric plăcerea? Asta crezi tu că-i plăcere? Păi de aia l-ai luat, că-ţi plăcea. Bine. Mă mai gândesc. Şi, pe la jumătatea drumului: dacă nu-ţi place Karl, să-i spunem Maria. Faci mişto? E băiat. Da-i nume fain. Nu, nu. Nu-ţi bate joc de pisoiul meu. Acuma-i al tău? Poftim, ia-l. Şi, în fine, la întrebarea veterinarului, un pensionar mucalit, cum îl cheamă, purtătorul de pisoi, aproape anesteziat de înţepături, dă drumul la caterincă: von Weber. Veterinarul surâde.

În drum spre casă: ai copt-o, nu? Păi pisoiul merita. Şi cine-i ăla, cum ai zis? Karl Maria von Weber? Fotbalist german. A trimis finala din 66, de pe Wembley, în prelungiri, în ultimul minut.

Pisoiul proaspăt botezat von Weber s-a obişnuit iute cu strada. N-a mai zgâriat până acasă. Dar puncţiile au usturat zile întregi.  

Toate astea se întâmplau când maică-sa trăia. Peste câţiva ani a dat semne de demenţă. Eram în nord. Buni nu era încă Buni şi era singură când Sarah a atacat-o. De atunci, Buni are un reflex de teamă, deşi e o femeie tare. În câteva zile pisica a însângerat vreo 5 persoane. M-a durut sufletul, dar singura metodă sigură era un şut cu bocancul, când se pregătea să sară. Ţintit să nu-I spargă botul, să nu-i turtească traheea. Cam în stern. Cu forţă câtărită farmaceutic. După 2-3 flituri n-a mai atacat pe nimeni. Abia atunci am dus-o la veterinar. Altul. Un tânăr. Simpatic şi vorbăreţ. Până s-a-nfinţat cabinetul veterinar la parterul blocului, l-am încurajat să scrie o carte. Pentru clienţii lui. Posesorii de animale mici din cartier. Care-o fi cartierul ăla într-o pădure de blocuri? Am avut cu el o conversaţie subţire. Buni-care-nu-era-încă-Buni era în spital. După zgârieturi. După ce-a tranchilizat-o pe Sarah, Doru-doctoru s-a hazardat: dac-aş avea eu o pisică aşa isterică aş lua-o de coadă şi aş proiecta-o cu capul de pereţi. Domnule doctor (era mai tânăr decât copiii mei), vă costă o vodka (n-aveam şi nu am voie) ca să nu vă torn soţiei mele. Căci dacă află ce-aţi zis de pisica ei, nu contează c-a băgat-o în spital. Dar vă ia de ciuf şi vă dă cu capul de aceiaşi pereţi. Nu zâmbeam. Îl testam. N-a avut de ales. A râs. Dar Sarah a murit peste alţi câţiva ani. Dar nu brusc şi deodată. Ci după doi ani de suferinţă. Căzând dintr-una-ntr-alta. Cititorii nu trebuie violentaţi cu amănunte. Căci asta e o povestire veselă. Dar nu poţi aprecia veselia mai bine decât dacă pui în shaker o picătură de bitter. Nu neapărat suedez. Alte ori, când vine Luca, de la fotbal sau de la grădi, von Weber doarme aşa de temeinic încât nu apucă s-o taie sub pat. Luca sprintează la fel. Ce faci, pisică mucegăită, dece nu fugi su’pat? Şi-l ia la scărmănat. Câteva clipe motanul doarme pe el, nu reacţionează, apoi se lasă ghigosit şi în sfârşit, o tunde şi, peventiv, e iar la întuneric. După ce bipedele îşi văd de treburile lor, motanul repetă faza cu provocarea. Nu miaună, scânceşte.

Ieri nici nu l-am văzut ieşind de sub pat. Eram concentrat pe laptop. Când îl aud pe Luca mieunând: Buni, Bărbuţă, ce pisică e asta? Mormăi fără a-mi întrerupe lectura unui e-mail: ţi-am spus că nu-i pisică. E pisoi. Pisică, pisoi, asta nu-i pisica noastră. Cum să nu fie a noastră, uşa nu s-a deschis, n-avea cum să iasă şi nici altă pisică să intre. Vino să vezi, Bărbuţă.

Mă ar’dic bombănind. Dincolo, ce văd? Lustra se bălăngăne. Pe scheletul ei şade un motan. Negru, cu ochii verzi, care, culmea, ţine în gheara labei stângi din faţă, un… primus. Zâmbesc cam strâmb. Suntem 4 persoane în apartament şi sunt singura care pricepe mesajul. Nu apuc să-mi pun întrebări, sunt tot singurul care trebuie să reacţionez. Cum a ajuns pisoiul ăla aclo sus, Luca? Băieţelul revine la limbajul gestic din primii 3 ani de viaţă şi-mi arată cu braţele cum a venit motanul ăla negru pe uşa de la mine, cum a sărit pe spătarul canapelei, de acolo pe frontonul bibliotecii şi apoi pe lustră. Nu te speria, Luca, vorbesc eu cu el. Domnule Behemoth, cărui fapt datorăm privilegiul vizitei dumneavoatră? Aveţi cumva un mesaj de la Messire? Vă rog aveţi grijă să nu vă scape primusul, doamne fereşte. Ai grijă cum vorbeşti, cetăţene! Luca nu spune nimic, e împietrit, dar ochii lui întreabă: cum vorbeşte pisica asta? Nu sunt mucegăit, piciule, articulează cel de sus, dar tonul vocii e binevoitor. Cetăţene, Messire îţi mulţumeşte pentru ce şi cum ai scris despre el, şi schiţează un gest spre cealaltă bibliotecă. Bine, domnule Behemoth, dar nu e meritul meu, e meritul regizorului, aşa l-a văzut el pe Messire şi al actorului care i-a dat viaţă pe ecran. Eu doar am… Vladimir Bortko şi Oleg Basilaşvilli au fost deja răsplătiţi, cetăţene, acum e rândul tău. Messire semnează chiar acum, ca să zic aşa, cele 3 decrete, dar creatorii şi-au primit răsplata în urmă cu… ei, ştii tu cu câţi ani. Ştii şi regula. Poţi dori un singur lucru. Aibi grijă ce-ţi doreşti, s-ar putea să se-mplinească. Iar vocea motanului cocoţat avu o undă de ironie binvoitoare. Nu mi-a trebuit mai mult de un sfert de secundă, pe semne dorinţa-mi se plămădise în mine demult. Dacă nu din totdeauna. Mulţumeşte-i din partea mea pentru dar, domnule Behemoth. Aş fi fericit dacă aş şti, cumva, când n-oi mai fi, că băiatul ăsta ar avea darul meu de povestaş, când va fi mare.

Motanul cu ochii verzi se agăţă mai bine cu laba stângă, în ghearele căreia ţinea primusul, îşi eliberă pe cea dreaptă, scoase o brichetă în formă de pudel, o scăpără şi o apropie de primus. Care se aprinse. Trupuşorul lui Luca fu străbătut de o undă de tremor, de la vârtejul din partea stângă a vârfului capului până la adidaşi şi înapoi. Buni şedea în uşa dinspre bucătărie, la fel de împietrită. Flacăra primusului se lungi, se subţie, cu irizări verzi albăstrui, transparente. Îl urmări pe Luca. Acesta mi se cuibări în braţe. Avui timp să observ că era prima dată când n-o prefera pe Buni. Nu mă mirai că timpul mi se dilatase. Limba de foc rece, tourquoise, de grosimea unei andrele, îl atinse pe Luca în mijlocul vârtejului cu care se născuse, îl acoperi pe tot corpul cu o aură străvezie, de aceeaşi culoare. Ochii micuţului se luminară. Ştiui că lumina focului rece îl mângâia. O privii pe Buni, liniştitor. Flacăra rece se retrase, motanul răsuci cu laba rotiţa primusului, care se închise. Geamul vibră, apoi renunţă să se deschidă, ca să nu dărâme pădurea verde de ghivece. Mânerul uşii cu geam, spre balcon, se roti, uşa se deschise, motanul zbură pe un curent de aer, dispăru în zare. Se dizolvă în cerul incendiat de arama topită a apusului. Mereu triumfătoare. Porumbeii care-şi făcuseră sălaş într-un dulăpior exilat în balcon lansară discursuri agitate, pe limba lor. Din care ieşi… Herr von Weber. Imperturbabil. Intră în cameră tacticos, se propti în faţa mea. Înţelesei şi-l lăsai pe Luca jos, mângâindu-l vag pe freză. Băieţelul care părea să-si revină, lansă: Buuniii! Ce vrei, puiule? Sabia mea. Care sabie, ai tu sabie? Dă-i, mă fato, balonul ăla roz în formă de sabie. Da’ la ce-ţi trebuie sabia, Luca? Trebuie să distrug pisica asta mucegăită. Ţi-am spus de mii de ori, nu-i pisică, e pisoi. Şi dece s-o distrugi? Mâine pe cine mai chinui? Ei, zic şi eu aşa. Am glumit. Şi Luca ridică, nu fără efort, cele 6 kilograme de pisoi, îl aşeză lângă el. Spre uimirea lui Buni, şi a mea, herr von Weber nu fugi, ci începu să toarcă. Iar Luca… începu, lejer uimit, să-i spună o poveste.

Privirea mi se mută către un anume colţ al bibliotecii. Cea veche de aproape un secol. Prin geam se refracta o vagă rază tourquoise. Am înclinat, discret, capul. Lumina a diminuat, apoi s-a stins. Din bibliotecă, Messire Woland luă act de reverenţa mea. 

Şerban îşi zie că s-a produs minunea aşteptată de medici. Adică ieşirea autonomă din comă. Putea deschide pleoapele, văzu salonul vag luminat. Până în momentul ăsta nu fusese complet inconştient, ci o conştiinţă tulbure, zero control asupra corpului, aproape zero control asupra inputului senzorial. Singura senzaţie, vagă, intermitentă, o percepuse ca auz. Auzea ca de dincolo de un spaţiu nedefinit, mai degrabă deducea două voci. În tipul stării de comă, pentru care nu avea cuvinte, decât îşi percepea vag doar confinirea într-o existenţă pe care nici n-o putea numi spaţiu recluziv.

Dar fragmentl de auz intermitent durase îndeajuns de mult timp ca să poate face, căt putea mişca restul de minte, un minim de conexiuni care-l legau de ceva ce nu putea numi exterior.

A fost coma indusă incompletă? Asta mă întreb eu, povestaşul. Dau din umeri şi mărturisesc că habar n-am. În teorie, naratorul beneficiază de toate libertăţile necesare ca să lămurească cititorul asura tuturor aspectelor întâmplării narate. În praxă eu, interesat de personajul Şerban, dar, cum să vă spun, doar ca personaj tranzitoriu. Aveţ, aşadar, puţintică răbdare, vom ajunge în toate punctele poveştii care se desfăşoară.

În lipsa informaţiei pe care n-o puteam lua de la medici (o fi existat mai mult de cel a cărui voce credea Şerban a o fi auzit), ideea receptării semiconştiente sub comă va sugerez, stimaţi cititori, să alegeţi între acceptarea ciudăţeniei ca ficţiune, ca licenţă auctorială, ca ipoteză ştiinţifică, sau oricare altă ipoteză. Sau elaboraţi voi înşivă orice presupunere coerentă.

Deci Şerban avea impresia că ieşise din comă. Spontan sau cine ştie cărei manevre medicale, care-şi găsise momentul să aibă efect.

Aţi dedus, stimaţi cititori, că Şerban era un om curios. Dar nu numi curios.

Primul gănd conştient nu zbură spre peopria lui soartă. Ci, aţi ghicit, la condiţia actuală a Lorenei. Fata care-I lumina orizontul. Şi care, ştia precis, lipsise din peisajul neclar care ar fi trebuit să ducă la inducerea comei, într-un mediu cu vag aspect spitalicesc. Iar tocmai lipsa Lorenei din neclarul care-l dusese la strania seniconştiinţă al comei făcea cu mai multă putere focalizare primlui gând în căutarea ei.

…

În alt salon, comparabil din fragmentele de imagine fulgerate mai sus, un bărbat conectat la o aparatură părea adormit. Sau mai rău. Am rotit privirea, explorând spaţiul salonului. Văzui un ecran în plus, faţă de ce mă obişnuisem sa fie prezente. Ecranul îmi atrase atenţia. Îmi trebuiră peste 113 secunde până să realizez că obiectivul ce trimitea semnale pe ecran era focalizat pe pleoapele bărbatului. Mi-am zis că imaginea aceea ducea şi într-un cabinet. Unde un medic, sau mai mulţi, erau informaţi în timp real cu ce se întâmpla cu activitatea cerebrală a bărbatului aparent imobil.

De sub ţevăria de plastic, prin care se vedeau lichide de culori diferite, pompate prin nas, probabi în cutia craniană, se auzi un sunet nervos. Mai degrabă un răget. Cineva roti aparatul cu ecranul focaizat pr pleoapele pacientului, iar dispozitivul se focaliză pe buzele acestuia. În echipa medicală exista un membru care citea pe buze. Alt aparat amplificăvoceainaudibilă. Bărbatul repeta: ce meme drakkului o caută ăla pe Lorena? Peste câteva zeci de repetări culese cum am văzut, discursul inaudibil se schimbă:cinemama drakkului e ăla?

Apoi, pe neasteptate patul se zgudui violent. Încercările obisŞde a-l lega n-au dat rezultaate. Ierarhia grupului medical se vădi, medicul care conducea procedura bolborosi ceva. O asistenta nostimă veni cu o seriga hipodermică şi inseră 1 cm² dintr-un lichid transparent, vag albăstrui. Zcjdirile încetinită. Părea un cal  care simte puterea călăreţului.

Altă asistentă veni cu un registru în care notă de pe fişa pacientului, ataşată la capul patului: Rudenko Mircea, 43 de ani, accident aparent letal, preluat pentru Proiectul de cercetare ZTRANS

Ca povestaş, constat ca mi-am dat inelegant cu stângu-n dreptul. Logica relatării presupune acordul domnului Rudenko la procedurile experimentale. Dar cum să-I iei acordul când abia l-au cules, cine l-a cules, din praful sanghinolent? Nici nu ştim, povestaş şi cititori, daca mi era viu sau nu. Cum o să mă descurcu capcana pe care am clădit-o vioi în jurul meu?

Ei, acuma n-o să exclam εβρϊχα. Formula e pentru un foarte mare siracuzan. Dar dece aş avea de o exclamaţie anune. Arunc găselniţa în pagină şi merg mai departe.

Numele pacientului fusese găsit pe o etichetă plasata sub ecran de plastic, pe cureaua genţii, altfel sofisticate, pe care poliţia o recuperase din grămada sanghinolentă.

Proiectul ZTRANS se vede a avea susţinere disretă, dar puternică. Cercetarea poliţistă a numelui fu completată cu 2 persoane din proiect. Un trimis al medicului lider şi o secretară, sosită în proiect ca scenaristă. Medicul lider avu impresia că guvernul i-o băgase pe gât, ca să raporteze tot ce vede. Se înşela doar parţial. Numele ţărănesc al fetei nu fu decodat. Dar eu, povestaşul, am şi făfut lista membrilo5 grupului de cercetare poliţenească ce făcură legătura Safta <=> softeriţa. O adoptară.

Căutarea posibilelor origini a unui Rudenko Mircea se blocă din start nici o familie de ruteni de pe teritoriul ţării nu avea legătură cu nici un prenume românesc. Puterea guvernamentală se vădi prin surprizătoarea aprobare, primită prin ministerul de externe, de extindere a cercetărilor onomasrice îţări conexe.Acelaşi rezultat. Mai diluat chiar. Fură nevoiţ să-l boteze pe cel ieşit quasiexploziv din comă John Doe. Câtă vreme numele elegant plastifiat nu-şi găsea acoperire.aici interveni Safta softeriţa. Într-o discuţie disretă, între 4 ochi,  extrăsesecu medicul lider, căruia e timpul să-I spunem pe nume, dr. doc. Amir Schmullowitz, se lămuriră lucrurile şi softeriţa îşi luă munca în serios.

Meseria de scenarist nu exista când fata lua 10 pe dizertaţia cu care încheia un masterat. Îi era teamă şi de umbra ei, dar ştia că insolenţa era singura armă.creierul ei fu încărcat cu nenumărate texte SciFi care aveau batâr cea mai străvezie legătură cu extragerea informaţiei dintr-un creier dat. N-o să înir decât unul. Se intitula Vacanţa lui Virgil şi din mintea eroului cineva extrăsese informaţie. Nu era decât o idee Scifi, dar Safta s0fteriţa fugi la Amir, cu care ajunsese să se tutuie. Eh, îi putea fi tată.

L-am numit pe dr. doc. Amir Schmullowitz medic, deoarece aşa era încadrat în organigrama proiectului. Dar el acumulase cunoştinţe de fizică ce-l situau deasupra absolvenţilor din vremurile în care facultatea însemna ceva. La care adăugase cunoştinţe pe care le-ar fi apreciat Norbert Wiener.

Modelul matematic al interacţiunilor dintre un câmp electromagnetic exterior, modulat corespunzător şi un creier înconjurat de câmpul de influenţă se apropia de finalizare. O condiţie lesne de intuit era condiţia creierului indus. Chiar normal, chiar în vis, când creierul uman dezvltă o activitate internă intensă, câmpul propriu al creierului se comportă ca un factor rezistent, iar eficacitatea câmpului inductor scade aproape de zero. E nevoie de un creier catatonic. Ideal – în comă. Dezavantajul e că activitatea electragnetică a creierului comatos nu se cunoaşte integral şi condiţiile la limită ale ecuaţiilor câmpului inductor sunt perturbate. Avantajul, dacă e un avantaj, e că altfel nu se poate.

Dar modelul lui Amir nu ştia ce are de făcut.

Aici intervenea scenarista. Safta- softeriţa elaboră un model scenaristic simplu. Personajul era un tânăr despre care nu se ştia marelucru decât că se numea Şerban şi… ieşea din comă. Nu se ştia prin ce fire era legat de lumea sa, afară de faptul că era legat foarte intens de o anume Lorena.

Dar apliacrea modelului Amir nu dăduse rezultate. Cel mult un rebus sui generis. Cu care rimau mii de prenume.

Scenariul softeriţei prevedea o zonă variabilă. Dându-I acelei Lorenei identităţi variabile, rezonante succesiv cu toate prenumele determinate de modelul Amir…

Şi minunea se întâmplă. Pacientul hm… rutean? Ruteano-român? Se trezi. De fapt îl trezi ficţiunea unei Lorene. Era prima trezire de la accident. El nu fu prea surprins. Lorena umplea cea mai mare parte a lumii sale inainte de accident. Habar n-avea că fusese destinat să moară.

Voi lăsa dedalul de informaţii pe care acum, membrii proiectului şi componentele medicale şi poliţieneşti ale acestuia pe seama cui va fi interesat să povestească. Eu privesc spre alt focar.

Îndrăzneala softeriţei se manifestă dezinvolt. Amir, ti-aduci aminte de un film de război? Care? Despre scufundarea cuirasatului Bismarck. Mai ştii finalul? Ochii secretarei râdeau. Marele doctor făzu unefort. Parcă, zise. Comandantul Home Fleet pleacă din zona de comandă şi o invită pe secretară la un mic dejun.

Ei, doctore, aşa vezi!

Şerban îşi zie că s-a produs minunea aşteptată de medici. Adică ieşirea autonomă din comă. Putea deschide pleoapele, văzu salonul vag luminat. Până în momentul ăsta nu fusese complet inconştient, ci o conştiinţă tulbure, zero control asupra corpului, aproape zero control asupra inputului senzorial. Singura senzaţie, vagă, intermitentă, o percepuse ca auz. Auzea ca de dincolo de un spaţiu nedefinit, mai degrabă deducea două voci. În tipul stării de comă, pentru care nu avea cuvinte, decât îşi percepea vag doar confinirea într-o existenţă pe care nici n-o putea numi spaţiu recluziv.

Dar fragmentl de auz intermitent durase îndeajuns de mult timp ca să poate face, căt putea mişca restul de minte, un minim de conexiuni care-l legau de ceva ce nu putea numi exterior.

A fost coma indusă incompletă? Asta mă întreb eu, povestaşul. Dau din umeri şi mărturisesc că habar n-am. În teorie, naratorul beneficiază de toate libertăţile necesare ca să lămurească cititorul asura tuturor aspectelor întâmplării narate. În praxă eu, interesat de personajul Şerban, dar, cum să vă spun, doar ca personaj tranzitoriu. Aveţ, aşadar, puţintică răbdare, vom ajunge în toate punctele poveştii care se desfăşoară.

În lipsa informaţiei pe care n-o puteam lua de la medici (o fi existat mai mult de cel a cărui voce credea Şerban a o fi auzit), ideea receptării semiconştiente sub comă va sugerez, stimaţi cititori, să alegeţi între acceptarea ciudăţeniei ca ficţiune, ca licenţă auctorială, ca ipoteză ştiinţifică, sau oricare altă ipoteză. Sau elaboraţi voi înşivă orice presupunere coerentă.

Deci Şerban avea impresia că ieşise din comă. Spontan sau cine ştie cărei manevre medicale, care-şi găsise momentul să aibă efect.

Aţi dedus, stimaţi cititori, că Şerban era un om curios. Dar nu numi curios.

Primul gănd conştient nu zbură spre peopria lui soartă. Ci, aţi ghicit, la condiţia actuală a Lorenei. Fata care-I lumina orizontul. Şi care, ştia precis, lipsise din peisajul neclar care ar fi trebuit să ducă la inducerea comei, într-un mediu cu vag aspect spitalicesc. Iar tocmai lipsa Lorenei din neclarul care-l dusese la strania seniconştiinţă al comei făcea cu mai multă putere focalizare primlui gând în căutarea ei.

…

În alt salon, comparabil din fragmentele de imagine fulgerate mai sus, un bărbat conectat la o aparatură părea adormit. Sau mai rău. Am rotit privirea, explorând spaţiul salonului. Văzui un ecran în plus, faţă de ce mă obişnuisem sa fie prezente. Ecranul îmi atrase atenţia. Îmi trebuiră peste 113 secunde până să realizez că obiectivul ce trimitea semnale pe ecran era focalizat pe pleoapele bărbatului. Mi-am zis că imaginea aceea ducea şi într-un cabinet. Unde un medic, sau mai mulţi, erau informaţi în timp real cu ce se întâmpla cu activitatea cerebrală a bărbatului aparent imobil.

De sub ţevăria de plastic, prin care se vedeau lichide de culori diferite, pompate prin nas, probabi în cutia craniană, se auzi un sunet nervos. Mai degrabă un răget. Cineva roti aparatul cu ecranul focaizat pr pleoapele pacientului, iar dispozitivul se focaliză pe buzele acestuia. În echipa medicală exista un membru care citea pe buze. Alt aparat amplificăvoceainaudibilă. Bărbatul repeta: ce meme drakkului o caută ăla pe Lorena? Peste câteva zeci de repetări culese cum am văzut, discursul inaudibil se schimbă:cinemama drakkului e ăla?

Apoi, pe neasteptate patul se zgudui violent. Încercările obisŞde a-l lega n-au dat rezultaate. Ierarhia grupului medical se vădi, medicul care conducea procedura bolborosi ceva. O asistenta nostimă veni cu o seriga hipodermică şi inseră 1 cm² dintr-un lichid transparent, vag albăstrui. Zcjdirile încetinită. Părea un cal  care simte puterea călăreţului.

Altă asistentă veni cu un registru în care notă de pe fişa pacientului, ataşată la capul patului: Rudenko Mircea, 43 de ani, accident aparent letal, preluat pentru Proiectul de cercetare ZTRANS

Ca povestaş, constat ca mi-am dat inelegant cu stângu-n dreptul. Logica relatării presupune acordul domnului Rudenko la procedurile experimentale. Dar cum să-I iei acordul când abia l-au cules, cine l-a cules, din praful sanghinolent? Nici nu ştim, povestaş şi cititori, daca mi era viu sau nu. Cum o să mă descurcu capcana pe care am clădit-o vioi în jurul meu?

Ei, acuma n-o să exclam εβρϊχα. Formula e pentru un foarte mare siracuzan. Dar dece aş avea de o exclamaţie anune. Arunc găselniţa în pagină şi merg mai departe.

Numele pacientului fusese găsit pe o etichetă plasata sub ecran de plastic, pe cureaua genţii, altfel sofisticate, pe care poliţia o recuperase din grămada sanghinolentă.

Proiectul ZTRANS se vede a avea susţinere disretă, dar puternică. Cercetarea poliţistă a numelui fu completată cu 2 persoane din proiect. Un trimis al medicului lider şi o secretară, sosită în proiect ca scenaristă. Medicul lider avu impresia că guvernul i-o băgase pe gât, ca să raporteze tot ce vede. Se înşela doar parţial. Numele ţărănesc al fetei nu fu decodat. Dar eu, povestaşul, am şi făfut lista membrilo5 grupului de cercetare poliţenească ce făcură legătura Safta <=> softeriţa. O adoptară.

Căutarea posibilelor origini a unui Rudenko Mircea se blocă din start nici o familie de ruteni de pe teritoriul ţării nu avea legătură cu nici un prenume românesc. Puterea guvernamentală se vădi prin surprizătoarea aprobare, primită prin ministerul de externe, de extindere a cercetărilor onomasrice îţări conexe.Acelaşi rezultat. Mai diluat chiar. Fură nevoiţ să-l boteze pe cel ieşit quasiexploziv din comă John Doe. Câtă vreme numele elegant plastifiat nu-şi găsea acoperire.aici interveni Safta softeriţa. Într-o discuţie disretă, între 4 ochi,  extrăsesecu medicul lider, căruia e timpul să-I spunem pe nume, dr. doc. Amir Schmullowitz, se lămuriră lucrurile şi softeriţa îşi luă munca în serios.

Meseria de scenarist nu exista când fata lua 10 pe dizertaţia cu care încheia un masterat. Îi era teamă şi de umbra ei, dar ştia că insolenţa era singura armă.creierul ei fu încărcat cu nenumărate texte SciFi care aveau batâr cea mai străvezie legătură cu extragerea informaţiei dintr-un creier dat. N-o să înir decât unul. Se intitula Vacanţa lui Virgil şi din mintea eroului cineva extrăsese informaţie. Nu era decât o idee Scifi, dar Safta s0fteriţa fugi la Amir, cu care ajunsese să se tutuie. Eh, îi putea fi tată.

L-am numit pe dr. doc. Amir Schmullowitz medic, deoarece aşa era încadrat în organigrama proiectului. Dar el acumulase cunoştinţe de fizică ce-l situau deasupra absolvenţilor din vremurile în care facultatea însemna ceva. La care adăugase cunoştinţe pe care le-ar fi apreciat Norbert Wiener.

Modelul matematic al interacţiunilor dintre un câmp electromagnetic exterior, modulat corespunzător şi un creier înconjurat de câmpul de influenţă se apropia de finalizare. O condiţie lesne de intuit era condiţia creierului indus. Chiar normal, chiar în vis, când creierul uman dezvltă o activitate internă intensă, câmpul propriu al creierului se comportă ca un factor rezistent, iar eficacitatea câmpului inductor scade aproape de zero. E nevoie de un creier catatonic. Ideal – în comă. Dezavantajul e că activitatea electragnetică a creierului comatos nu se cunoaşte integral şi condiţiile la limită ale ecuaţiilor câmpului inductor sunt perturbate. Avantajul, dacă e un avantaj, e că altfel nu se poate.

Dar modelul lui Amir nu ştia ce are de făcut.

Aici intervenea scenarista. Safta- softeriţa elaboră un model scenaristic simplu. Personajul era un tânăr despre care nu se ştia marelucru decât că se numea Şerban şi… ieşea din comă. Nu se ştia prin ce fire era legat de lumea sa, afară de faptul că era legat foarte intens de o anume Lorena.

Dar apliacrea modelului Amir nu dăduse rezultate. Cel mult un rebus sui generis. Cu care rimau mii de prenume.

Scenariul softeriţei prevedea o zonă variabilă. Dându-I acelei Lorenei identităţi variabile, rezonante succesiv cu toate prenumele determinate de modelul Amir…

Şi minunea se întâmplă. Pacientul hm… rutean? Ruteano-român? Se trezi. De fapt îl trezi ficţiunea unei Lorene. Era prima trezire de la accident. El nu fu prea surprins. Lorena umplea cea mai mare parte a lumii sale inainte de accident. Habar n-avea că fusese destinat să moară.

Voi lăsa dedalul de informaţii pe care acum, membrii proiectului şi componentele medicale şi poliţieneşti ale acestuia pe seama cui va fi interesat să povestească. Eu privesc spre alt focar.

Îndrăzneala softeriţei se manifestă dezinvolt. Amir, ti-aduci aminte de un film de război? Care? Despre scufundarea cuirasatului Bismarck. Mai ştii finalul? Ochii secretarei râdeau. Marele doctor făzu unefort. Parcă, zise. Comandantul Home Fleet pleacă din zona de comandă şi o invită pe secretară la un mic dejun.

Ei, doctore, aşa vezi!

Avertisment: personajele pe care le veţi întâlni mai jos sunt în întregime fictive, cu toate datele lor, adresele email y compris. Orice asemănare, oricât de vagă, cu persoane aparţinătoare unor e-grupuri, este produsul integral al fanteziei autorului.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Wednesday, November 13 20.., 23:57 PM

Subject:limpezire, tulburare

Bună Victor,

Dă-mi voie sa vorbesc deschis, eu aşa sunt. Ne ştim de ceva vreme pe listă, ne-am mai întâlnit uneori şi pe altele. Niciodată nu ne-am prea înţeles, sunt destul de surprinsă de mesajul tău pe personală, dar mai ales de tonul şi conţinutul lui. O spui cu seninătate, ca şi cum ar fi lucrul cel mai obişnuit din lume, că te-ai îndrăgostit de mine. Ţi-ai dat seama că nu te pot lua în serios? Dacă e o glumă, e una proastă. Îţi mai permit un singur mesaj personal, în care săţi ceri scuze, sau să te explici, altfel îl voi şterge necitit şi la fel voi proceda cu alte mesaje care mi-ar sosi direct de la tine fără săă tracă prin listă.

Numai bine, Maeve_de_Connaught

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

Sent: Thursday, November 14 20.., 00:07 AM

Subject: ce-ar mai fi de spus

Dragă Maeve (sau Mairead, sau Medb, sau, de ce nu,

Vivianne),

Sentimentul care m-a cuprins, cu totul pe nepregătite, ca un tsunami ce înghite un simplu val, e, în primul rând pentru mine, o surpriză. Ce pretenţii am putea avea amândoi să mă explic, eu nu sunt Liciniu, să tot analizez şi să mă analizez. Eu trăiesc. Trăiesc cu aceeaşi intensitate bucuria de a vă împărtăşi psalmii, bucuria de a-mi încleşta gândirea într-o partidă de şah, fie că-l văd pe adversar în faţă, fie că ne transmitem mutările prin e-mail, bucuria oricărei bucurii sau a oricărei dureri. De unde să ştiu de ce

te-ai instalat, de-odată, în centrul universului meu? Şi cui îi pasă? Ştiu doar că e cinstit să nu-ţi ascund ce simt. Iar dacă-mi vei arunca mesajele la gunoi, internetul va şti să-ţi deseneze câte un trandafir purpuriu în fiecare dimineaţă şi credinţa mea, împreună cu elfii tăi, te vor face să le simţi şi parfumul.

Val, ca sir Lancelot întors din cruciadă.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

To: Victor Alexandru Lăpuşan, val@hotmail.com

Sent: Thursday, November 14, 20.., 01:43 AM

Subject: sir Lancelot n-a fost în cruciade

Bună Victor,

Ce fel de îndrăgostit oi fi tu, dacă nici nu ştii că nici un cavaler al mesei rotunde n-a fost în cruciade? Nici n-a inventat inchiziţia, nici n-a vândut indulgenţe pentru aşazisa iertare a unor păcate inexistente. Ei erau fii naturii, îi celebrau misterele şi ritmurile, prin ritualuri sacre, dar ce-ţi explic eu ţie? Victor, trebuie să ştii că eu am viaţa mea. Şi chiar dacă n-aş avea-o, sau, mă rog, ar fi loc în ea pentru cineva, nu văd nici un motiv să fii tu acela. Nu vreau să te rănesc, dar nu avem nimic în comun. Şi te rog, prieteneşte, să renunţi la mesajele personale. Nu vreau să-mi schimb adresa din cauza ta. Numai bine, Maeve. Şi nu mă mai confunda cu Vivianne.

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.co.uk

Sent: Thursday, November 14, 20.., 01:57

Subject: thor=jupiter tonans=

Maeve-Medb, m-ai făcut să caut pe internet, scrie acolo că modelul tău purta sabie, legenda zice că era un soi de amazoană. Nu seamănă cu ce susţii tu pe listă, armonia naturii cu fauna de spiriduşi inclusă. Seamănă, însă, cu tine, iar eu tocmai de luptătoarea asta m-am îndrăgostit. Îţi place sau nu, eşti strănepoata Ligiei. Ştiam bine şi ce gândeşti şi ce simţi în legătură cu ce numiţi voi spiritualitate, dar a fost peste mine să mă-mpotrivesc sentimentului care m-a invadat. Poate că Dumnezeu vrea să-mi încerce credinţa. Sigur vrea să încerce şi ce numeştiu tu credinţa ta. Vino,

nimfă a pădurii, să ne unim credinţele, natura şi Dumnezeutot una sunt (Iartă-mă, Doamne). Val, ca valul după val.

From: Liciniu Sigheartău lis6@fx.ro

To: armonie@yahoogroups.com

Sent: Monday, November 18, 20.., 09:14 AM

Subject: armonia contrariilor

Vreau să apreciez, mai ales ca liber credincios, remarcabila armonie între portretul neopăgânismului, datorat prietenei noastre cu pseudonim celtic şi surprinzătoarea ieşire din rutina citatelor necritice a lui val, ale cărui comentarii la psalmii lui David, deşi discutabile pe alocuri, reprezintă o salutară premieră în asumarea răspunderii morale. Mă întreb în ce măsură coincidenţa

„saltului calitativ” al pledoariilor fiecăruia are o determinare obiectivă. li.s.

From: Medb of Connaught moco@yahoo.uk

To: Laura Perju njum_njum@yahoo.com

Sent: Friday, November 29, 20.., 23:48 PM

Subject: vârtej

Bună Laura,

Maimuţă poznaşă, nu ºtiu ce să mă fac cu Victor, e din ce în ce mai insistent, insistă să petrecem sărbătorile solstiţiului împreună, ca să nu mai spun că el se încăpătânează să le considere legate de naşterea lui Iisus. Degeaba i-am amintit că la români Crăciun e o divinitate precreştină, că Père Noël e o ipostază a divinităţii paterne a naturii universale, scuză-mă că încep să predic faţă de tine,

care ai adoptat animismul renăscut, mă exasperează şi ştii tu ce-i mai grav? Că nici nu-mi displace că mă exasperează, aştept toată ziua să mă instalez în faţa monitorului, să vină ca un cavaler. El s-o crede Galahad botezat, păcătuind prin dragostea pentru oaia pierdută, dar eu deja încep să-l văd

ca pe un viking ce asaltează o cetate. Tu ce părere ai?

From: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

To: Medb of Connaught moco@yahoo.uk

Sent: Friday, December 13, 20.., 23:51

Subject: ce avea sir Lancelot si eu n-am?

Eu nu sunt nici literat, să povestesc frumos de cum se ştiu oamenii descoperi şi apropia treptat, pe internet, nici reporter teve, făcând un interviu cu Vali din Piteşti, care s-a găsit cu Abdul din Annaba tot aşa, de trăiesc acuma fericiţi. Eu am nevoie de tine pe măsură ce mă respingi, nu cred nici în ruptul capului că mă respingi şi în sinea ta, iar viaţa ta, care zici că o ai, se poate schimba, atâta timp cât nici nu eşti tributară mentalităţii mele despre a nu despărţi ce-a unit, în sfânta taină, funcţionarul ecleziastic (iartă-mă, Doamne!), în numele lui Dumnezeu. Nu ştiu dacă oraşul tău are coline sau nu, dar ştiu când soseşte ultimul tren de acolo, în seara de ajun. Te voi aştepta până la momentul când voi aprinde lumânările pe crengile bradului. Vezi tu, zeiţă roşcată (aşa trebuie să fii, blondă era Boudica, nu?), la noi se aprind lumânări la slujbele de botez, de nuntă şi de înmormântare. Nu te speria, n-am ştofă de Werther, voi continua să încerc să vă fac să înţelegeţi că diferenţele între meditaţia creştină şi altele foarte la modă ţin şi de formă şi de riscul adresantului, voi continua să joc şah în amintirea misionarului din „Crucea de gheaţă”, dar o lumânare din sufletul meu, una singură, se va stinge în noaptea naşterii lui Iisus, dacă n-o să vii. Pentru totdeauna. Iar numele mele de învingător victorios îşi vor pierde semnificaţia. Fireşte, nimeni n-o să se aºtepte să le reneg. Pe cavalerul contemporan al tristei figuri n-are de ce să nu-l cheme cu nume de învingător. Nu numele trebuie să ni-l schimbăm, iubito, trebuie doar să-l înţelegem. Aştept şi nădăjduiesc.

Victor Alexandru.

From: Adnan Seroussi salam_alekum_20..@yahoo.fr

To: Victor Alexandru Lăpuăan val@hotmail.com

Sent: Tuesday December 24 20.., 17: 48

Subject: Xmas candle from a muslim soul to my friend

val

Dragă val, după cum ştii, seara asta n-are, pentru noi, nici o semnificaţie. Sper că Allah, în nemărginita lui înţelepciune, nu-mi va lua în nume de rău faptul de a utiliza, pentru tine, noul serviciu internet care-ţi va trimite, peste un sfert de oră, exact când ştiu că tu obişnuieşti să aprinzi,

în sunetul clopotelor catedralei din Trèves, ascutalt pe CD, primele lumânări în bradul tradiţiei tale, holograma 3D a unei crengi purtând lumina aurie aprinsă întru puţină dragoste şi înţelegere. Iar când strigarea muezzinului mă va chema la rugăciunea mea de seară, voi adăuga, ştiind că Allah nu se va supăra, o rugă şi pentru liniştea ta sufletească. Prin mine, prietenul tău, toată Casablanca sărbătoreşte (Allah mă va ierta), Naşterea celui care, pentru noi, e doar profetul Issa ben Mariam. Al tău Adnan.

From: Larissa Andrejevna Raskolnikova

lara_XXI@ekat.univ.ru

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Tuesday December 24 20.., 23:53

Subject: lumină din lumină aurie

Dragul meu băiat, m-ai speriat în ultimele săptămâni. Nu spui nimic, răspunzi rar şi monosilabic, ba nici nu mă mai plictiseşti cu papa ăla al vostru. Dar eu simt, tu nu uita că sunt rusoaică, eu simt, moy dorogoy, simt în tine o disperare de sfârşit de lume. Ce-i cu tine, băiatule? Dacă vre-o prăpădită din apusul ăla palid şi debil e cauza, de ce nu-mi spui mie, că zbor până-n Carpaţii ăia ai tăi să te alin, nu-mi pasă nici de Saşa, că-i murat în votcă, iar copiii o să mă aştepte oricum. Acuma serios, la mine e aproape de miezul nopţii, tu pe semne tocmai te apuci să-ţiîmpodobeşti bradul, îţi trimit o poză cu camera, chiar aşa, în clar-obscur. Şi, dorogoy Vytea, o să mă folosesc şi de serviciul ăsta nou, măcar că mă omoară Saşa, costă cât raţia lui de votcă pe cele trei zile de Crăciun, îţi trimit şi o hologramă 3D cu o creangă de brad, ca pe la noi, cu o lumânare albă, ce se va aprinde cu lumină aurie când veişbinevoi să doreşti. Cred c-o so chem pe Tania, de la etajul de dedesupt, tot e ea singură, poate aşa-l trezim pe Saşa. Copiilor le-am luat patine noi şi câte un pachet de-i zice santa claus. Mai către dimineaţă, vorba vine, pe la 4, o să mă rog pentru tine, dracu să te ia cu filioque al tău, atuncea vei aprinde încă odată luminile în bradul tău, abia atunci te va ajunge miezul nopţii tale de papistaş păcătos, te sărut.Te-ar săruta şi Saşa, da-i încă beat. Lara.

From: Noburu Hasegawa sunrise_light@sakura.ne.jp

To: Victor Alexandru Lăpuşan val@hotmail.com

Sent: Wednesday December 25 20.., 14:11

Subject: a golden-white candle for a friend Nimic nu ne împiedică, dragă prietene, să aprindem

pentru tine o lumânare alb-aurie, pe o creangă de brad, pe care noul serviciu internet ţi-o va proiecta, ca hologramă 3D (softul e japonez, dar păstrează secretul), la ora când, la capătul unei nopţi speciale pentru tine, vei fi primit zeci de asemenea pachete de informaţii, de pe toate meridianele, de la prieteni de toate confesiunile. Ştii, fără îndoială, că noi, ca budişti zen, avem tradiţii în acelaşi timp mai sobre şi mai pline de flori, în jurul solstiţiului, care e universal. Am ales o versiune mai strălucitoare a culorilor Vaticanului care conţin şi lumina aurie în a cărei forţă miraculoasă cred o parte dintre noi şi îţi dorim să fii la fel de fericit pe cât suntem noi. Fie ca lumina aurie, chiar alături de cea albă, să te înconjoare cu armonia ei. În numele familiei mele (la

noi urările tradiţionale se fac de la familie la familie, chiar

dacă ziua asta a ta nu e tradiţia noastră), Nobu

Alte ºi alte holograme aurii, până când cenuºiul timidal ferestrei din spatele monitorului la care val surâdea impietrit se deschise spre argint auriu, în razele unei dimineţi de iarnă rece precum cristalul. După o noapte de aºteptare, vineţiul vag translucid al unui obraz neras se refletca, înconjurat de hologramele pâlpâietoare, în ecranul amuţit. ªi cum local e dimineaţa de Crăciun, îl voi părăsi pe eroul meu imaginar, în voia soartei sale, nu înainte de a face câteva minime precizări:

Prezenţa mea aţi început deja s-o intuiţi de îndată cemesajele purtătoare de holograme alb-aurii pe verde brad, din care am selectat cel mult 17%, le-aţi putut citi în limba acestor ultime rânduri. Prietenii ecumenici ai lui val le vor fi scris în engleza deja universală (mă rog, versiunea fiecăruia

de engleză), dar, traducându-le, am intenţionat să vă las în ambiguitate. N-ar trebui să fiţi siguri nici că am relatat fapte petrecute, nici că am inventat totul. Exact cum nu trebuie să fiţi siguri dacă subiectul uman al neaºteptatului val de dragoste ce-l izbise pe erou îi va suna sau nu la uºă. Căci

morala fabulei, dincolo de cea subsidiară, dar simetrică, a finalului oarecum fowlesian al poveºtii de dragoste aferente, trebuia, IMO, să fie independentă de raportul realitate/ ficţiune. Dacă faptul esenţial că mai toate fusele orare ºi-au trimis prietenia sub forma luminii aurii, dar respectând

convenţia condiţionării confesionale a lui val, nu vă e de ajuns, n-aveţi decât să trimiteţi soluţiile voastre de final pe adresa povestitorului, pe care deja o cunoaºteţi: lis6@fx.ro. Nu e exclus ca unii din voi să aducă la uºa lui val persoana aºteptată. Sau măcar un mesaj de la aceasta. Oricum, toate

soluţiile voastre vă aparţin. Poate aºa vom avea o ºansă să aflăm, împreună, de ce în jurul bradului tradiţional s-a înregistrat o singură absenţă. Poate că cea mai semnificativă legătură a poveºtii de mai sus cu Crăciunul e bazată pe amintirea unei nuvele a lui Radu Cosaºu, în care una din nenumăratele sale mătuºi inventa, în beneficiul personajului narator, o tradiţie ad hoc: orice scriitor evreu ce se pretinde, trebuie să aleagă cea mai bună pagină scrisă peste an, ca s-o ardă de Crăciunul

creºtin. Sigur că autorul nu are privilegiul de a fi nici evreu nici dovada că ar fi scriitor, dar… nu putea risca.

Fetelor cu numele Lia

Mai 68-ul meu a fost setul final al unei partide de trandafiri roşii, jucate de la primul serviciu la matchball cu garda deschisă, in dispreţul suveran al tuturor regulilor tacticii, pe care nu le ignoram.

– Laurenţiu, hai să fim serioşi, de ce nu vrei srecunoşti că de fapt eu m-am lăsat agăţată, in drumul de la cabinetul medical la farmacia studenţească?

– Şi cu ce schimbă asta, Lia, datele problemei? Nu aveai cum să nu te laşi agăţată, atata vreme ce eu luasem iniţiativa.

– Ei, Laurenţiu, te crezi irezistibil?

– Să fim serioşi, Lia, de ce nu vrei să recunoşti că n-aş fi luat niciodată iniţiativa dacă tu n-ai fi hotărat asta in sinea ta? Nu sunt turnul Eiffel.

Fata zambi, conciliant. Nici frumuşică, nici uraţică, nici cu cine ştie de vino-ncoa, o arătare banală, dar care se schimba pe negandite, cand zâmbea, de te mirai cum

se face că in pomul cu vrăbii de langă restaurantul Pescarul mai rămanea una singură care să nu fie îndrăgostită de ea, odată cu mine. Căci o magie secretă o prefăcea pe loc intr-o ciocarlie săgetand prin cerul cenuşiu in direcţia unde ceasul spunea că trebuie să fie soarele. Nu puteam vedea altă imagine cand zmbea ea,Lia, ciocarlia.

Cabinetul medical al Universităţii era la extremitatea parterului blocului dinspre bulevard al complexului dintre clădirea de la drept şi Operă, tot acolo locuiau colegele noastre, noi în cel de vis-à-vis. Camera ce-o împărţeam cu vechii mei prieteni craioveni, cu viitorul decan al facultăţii, cu geamănul meu astrologic din acelaşi orăşel natal şi cu puştiul, fratele Laurei, frunza de toamnă de care fusesem indrăgostit înainte ca o banală şuetă pe culoarul de aşteptare la cabinet să mă deturneze cu forţa neaşteptată a unui fiat transcendent. Fereastra camerei noastre dădea spre nord, opus curţii interioare a complexului, aveam în prim plan oarece atenanse, în plan depărtat se ghicea terenul de handbal, pe care mai încingeam ce o miuţă (acolo mi-am pierdut un pullover proaspăt primit in dar). Ȋntre ele, fieful baronului Rosenfeld, ca sa nu pierd ocazia sa fac pe deşteptu. Autobăşcălia e protecţia cea mai eficace impotriva năvalnicei agresiuni emoţionale a amintirilor. Sau nu-i? Nici o comparaţie nu-i mai potrivită pentru drumurile printre amintiri decat o documentare jurnalistică pe un fost camp de luptă. Cele mai multe mine ingropate vor fi explodat atunci, o parte dintre cele rămase au ruginit, dar exact inainte de a travesra ultimul şanţ antitanc colmatat de vreme şi uraţit de buruieni, inainte de a

intra in pădure, o ultimă mină rămasă, numai ea şi drakku ştiu de ce, activă, iţi explodează in faţă.

Toţi trandafirii din tufa aia, dintre magazii şi baraca vestiarului terenului de handbal păreau răniproaspete ale unui balaur cu blana verde şi incalcită. Trandafirii infloresc in mai, era mai 68, culori calde peste tot. Frizura morcovie a lui Daniel Cohn-Bendit rima cu nucleul nefumuriu al flăcărilor maşinilor incendiate, pe cand in oraşul de aur inflorea flacăra speranţei. Iar Rika Zarai avea să cante C’etait a Prague,

et je venait d’avoir vingt ans mai tarziu, in toamnă, la Sala Palatului, practic in altă epocă. Numai că eu habar n-aveam de toate astea, deşi fusesem selecţionat să fac

parte dintr-un soi de gardă de onoare cand De Gaulle a vizitat Universitatea. A trecut la 3.14 metri de mine, la ieşirea din Aulă, fără să-mi fi pus problema pe ce criterii

fuseseră selecţionaţi cei caţiva studenţi figuranţi care inchipuiau publicul. Şi fără sa fiu defel conştient că silueta inaltă, majestuoasă, intr-un costum gris-petrole de modă veche, aparţinea singurului lider aliat care nu se lăsase impresionat de Stalin. Cu atat mai puţin că avusesem chiar atunci privilegiul de a participa, indiferent de rolul insignifiant, la ultima manifestare protocolară a generalului, inainte de a se retrage la Colombey-les-deux-Eglises. Intr-o străfulgerare năucă eu imi proiectasem trandafirul meu roşu, furat din fieful baronului rosenfeld, din blana ţepoasă şi verde a

balaurului staţionat intre atenansele aceleiaşi Universităţi şi baraca vestiarului terenului de handbal, il proiectasem la butoniera siluetei hautaine in costum gris-petrole.

După ruperea randurilor am dat fuga in căminul aflat la nici 113 metri de esplanada Universităţii, să-mi las propriul meu costum gris-fer in dulap, să intru in

uniforma de misiune, blue jeans şi cămaşă „de munte”, in carouri nerr-azzurro, culorile interiste. Ca apoi s-o tai prin spatele căminului, ocolind magaziile, să-mi las

dijmă picătura rituală de sange dactiloscopic balaurului Rosenfeld, in schimbul trandafirului roşu furat, să traversez, in diagonală, terenul de handbal al atator

miuţe, să sar gardul in Plevnei şi să ajung la spitalul studenţesc inainte de masa de pranz. Acolo (doamne, era să scriu din inerţie acolo unde vantul rostogoleşte norii,

nu, nu acolo) se puneau deja pariuri zilnice in mediul faunei locale, vine azi băiatul cu trandafirul roşu? Ce să facă şi băieţii ăia internaţi, mai ales că erau mai mult

fete, trebuiau să se distreze şi ei (sau ele?), timpul tece greu in recluziunea spitalului, mai ales cand iubitul, prietenul, fratele, uneori tatăl, mult mai rar soţul mai

trece el pe acolo, aduce de mancare, chiar flori cate odată, cu indicaţia expresă de dat la asistente, ori la doctor, dar niciodată cu un trandafir roşu la butoniera armurii de tinichea. Dacă privirile fals binevoitoare ar fi putut ucide, ca-n nuvela aia cumplită a lui Karinthy Frigyes, trandafirii roşii i-ar fi impodobit Liei coşciugul.

Setul final am spus? Ce prostie, nu era decat setul doi. După primul set, intr-un aprilie reavăn, mustind de sucurile vitale ale pămantului, cutreierand localurile

studenţeşti la modă, precum nişte cărţi-flăcări

citite-mpreună, mai ales Student Clubul, unde canta Dorin Liviu Zaharia cu formaţia Olimpic 64 şi cu teatrul de cafenea, de unde şi-a luat zborul Andrei Şerban către alte zări, in cea mai convenţională dintre idile, a urmat o pauză intre seturi mai giumbuşlucară, cu o excursie de 1 mai acasă, in provincie, acompaniat de două colege de grupă plus fata de care fusesem indrăgostit la varsta pletosului de Leonhard Waiting, cand cea mai hazoasă dintre colege văzuse cai călare fără

a fi conştientă că-l anticipează pe Pă(ş)unescu, apoi acest set doi, maiul meu 68, revoluţia mea antiprudenţă şi antisecuritate emoţională. Din sesiunea de vară, deşi

distractivă, ritmată de proaspăta melodie a lui Bogardo pe versurile lui Sorescu, despre cat de greu furi un Rembrandt, nu merită reţinut, ca avand legătură organică cu subiectul acestei file, decat o partidă de ştrand, tot studenţesc, in care, simultan cu descoperirea, in lumina crudă a soarelui de iunie, a banalităţii trupului Liei, confirmand ironic dictonul că noaptea toate pisicile sunt negre, m-am simţit deodată străin, ceea ce m-a speriat cumplit.

Dar venea vacanţa, cu trenul din Franţa, cu Aventurierii văzuţi la mare, in pandant cu jocul de securitate practicat cu un inceput de instinct al supravieţuirii emoţionale, continuand a coresponda cu Lia ca şi cum totul ar fi in regulă. Fără a sesiza catuşi de puţin persistenţa semnificaţiilor istorice paralele, trec oricum peste ce-am mai povestit in fila despre aventurieri. Căci venea toamna, ne adunam iarăşi in agora universităţii, eu aşteptam infrigurat, am stabilit o intalnire printr-o scrisoare, Lia nu avea telefon in indepărtatul ei cartier, cu spital de nebuni in loc de fabrici şi uzine, unde urma să hălăduiesc zece ani, nu cu mult mai tarziu. In dimineaţa zilei in care urma să aibă loc revederea, m-am intersectat, mai mult sau mai puţin intamplător, cu mignona şireată, cu mutră de vidră, prietena Liei, care privise cu susţinută reticenţă penchantul aceleia către mine. Eram insoţit de proaspăta cucerire conformă jocului strans de securitate şi tocmai o convingeam să mă urmeze la secţia de specializare de care fugeau toţi. Demers derivand din acelaşi instinct anticipativ. Lia n-o să poată veni la intalnire, deoarece s-a măritat, işi scuipă nevăstuica (sau

am spus vidra? Ce contează?) misiunea diplomatică, şi, inainte cu o frantură de secundă să simt in moalele

capului, uitand că era pătrat, din lemn ciobit, obiectul numit poetic leucă, apucai să filmez satisfacţia sardonică de pe faţa triunghiulară lipsită de orice haz, ceea ce mă aduse in avantajoasa stare de a primi acolada leucei (are, oare, cuvantul ăsta genitiv?) ca proaspăt reintrat, dacă nu cumva chiar atunci intrat, in lumea reală. Lume care nici ea nu era lipsită de lovituri de teatru, vezi finalul in care spectatorul il vede pe Charlton Heston descoperind statuia libertăţii pe nisipul unei plăji de pe planeta maimuţelor, film văzut in aceeaşi toamnă, ecranand melodia suavă şi dură a aventurieirilor.

Şi trandafirii roşii? Păi in vara aia buimacă, intre mai 68-ul meu şi 21 august al lor şi al cosaşului cu augustul lui pe un bloc de gheaţă, mă pusese drakku, cine altcineva, să citesc piesa omonimă a lui Zaharia Barsan, o feerie romantică, in care menestrelul vopseşte trandafiri albi cu sange recoltat din buricele degetelor cu care ar fi trebuit să ţină peana, ori corzile chitarei, pentru a-i dărui tembel in fiecare zi prinţesei pe care o pregăteau a se insoţi cu voievodul nenoroc. Har cerului, nu mi-am limitat lecturile de vară la aşa o desuetă şi anacronică parabolă.

18-20.02.2006

***

Primului meu cittor preofesionist

Cititorilor atenţi nu le va fi scăpat amânuntul că celer de mai sus se întâmplaseră la trectul relatării. Alfel cum s-ar ex-ica detaşarea frazei finale? Eroul povestirii mărturiseşte, totuşi, că episodul, la urma urmei pasager şi chiar periferic, avusese un rol. Sesizat, însă, mult mai târziu. Cu toată intuirea fragiliăţii emoţionale, asupra căreia relatarea amintirii isistase, rememorarea exactă a şocului recepţionat în acea dmineaţă de toamnă nu-l schimbase la suprafaţă. Privid de departe, personajul nu ascunde că, fundamental, era fluşturatic ca toţi băieţii de vârsta lui. Poate tocmai de aceea fusese atât de surprins întâlnind o baladă gravă, la oboi, plin sezon de rock-and-roll.

Dar mai avea cel puţin o capcană de înfruntat. Inserase în armamentul de cucerire povestirea de mai sus. Efectul asupta fetelor era aproape garantat. Peste mai puţin de doi ani, în altă dimineată de toamna însorită (acum era îndrăgostit de Amalia Rodriguez – maladie pe care humorul imanent avea să-i o imprime pe viaţă), căutând cu fata ce numerota sezonul, se trezi, brutal, cu… Lia. Har cerului, conversaţia telegrafică şi banală ascunse paralizia instantanee. Ceva dinăuntrul lui se dovedi discontinuu. Precum crusta planetei, care face viaţa posibibilă, de miezul fierbinte. Modelul erupţiei vulcanice, fu rezultatul analizei, după mulţi ani mai tărziu.

Dar nu era totul. Compania sa îl luă la mişto dur: asta e aia despre care m-ai înnebunit atăta? Monşer, m-ai dezamăgit. Şi mai voiai să mă duci la meci. Nu cred ca eşti calificat nici să guşti săptăâna Antonioni. Mi-ai dat de gândit. Nu ştiu dacă merită să scot ceva din tine. Ce-I drept, pe vremea aia Laurenţiu plimba cu asiduitate fete rafinate.

Perseverare humanum est. Cum printre fetele plimbate cu consecvenţă se nimerirăă şi câteva exemplare de lux, fiice ale nomenclatruii dejiste, repertoriul de cuceriri, care aproape că-l imuniză, deveni… proză.

De fapt, rememorarea primăverii… pragheze, jalonate de Aventurieri şi de Un august pe un boc de gheaţă fu declanşată de observaţia sagace a unei distinse doamne critic. În cronica unui tărziu volum de proză. intitulat, întâmplător, Chirurgie temporală. Dsa găsise trei moduri diferite pentru a spune că textul îl scrie pe acest autor. Care găsise, la rândul lui, citind cronica, motivul care permisese inerentei maturizări, găsirea unui echilibru între mez şi crustă. Privind pe fereastră culorile triumfătoare ale apusului îşi surâse sibilinic. Şti demultişor că e incapabil să inventeze ceva. Critica e o mesere prudentă.

20.10.2023

Desiréei Ontario,

În ipostaza de statuie de abanos

Cu masca dorului-dor

Tu nu scrii poveşti, tu scrii povestiri. Poveste e atunci când Făt Frumos o ia pe Cosânzeana pe cal. Asta fu sentinţa fără drept de apel a unei eroine autentice de poveste. Sau a unei personae reale. Sau, mai degrabă, si una şi alta. O realitate accentuată, dacă perifraza e posibilă. Povestaşul se opri din povestit. Feţii lui Frumoşi erau rareori frumoşi, deşi moşteneau câte ceva de la eroul generic al basmelor, căci aici se înşela prinţesa ce-şi asumase rolul de judecător, povestea şi basmul sunt specii diferite ale genului epic. Sau, în cel mai bun caz, varietăţi diferite ale aceleiaşi specii de ficţiune narativă, genul proxim fiind libertatea de a fantaza. Basmul ţine de figurile fixe, oricât l-ai moderniza, trebuie să respecte convenţia schemei. Povestea e mai liberă, dar simultan mai condiţionată. O poveste autentică are, aproape întotdeauna o morală, nu la fel de explicit precum fabula, la urma urmei la fel de schematică precum basmul, aceasta. Locul poveştii care începe e o pădure. Adâncă. Deocamdată nu voi dezvălui speciile de arbori, stejari, mesteceni, arţari ori larisă. Dar, decor de poveste, plină e de spiriduşi, zâne, elfi, tilincuţe, scânteine, prinţese-mbrăcate-n piei de leu, lupoaice deghizate-n piele de şarpe, duhuri furtunatice cu nume angelic şi-n general fauna obişnuită a pădurilor în care de petrec poveşti. Pentru aceia dintre ascultători care cunosc stilul uneori derutant al povestaşului, e limpede ca apa, lucind prin copaci, în care prinţul levantin, indrăgind vânătoarea credea că vede sclipirea înşelătoare ale colţilor de argint, că unele plurale sunt false. Dar dacă te laşi dus de murmurul poveştii, vei putea bănui care specie e decor şi care e reprezentată de personaje, secundare ori părăsite, ale poveştii. Într-o poiană, cât o curte gospodărească, de zmeu, doar o căsuţă şi alături, paşte un cal. Căsuţa nu-i de turtă dulce, nu-i cea locuită de trei ursuleţi, nici cea la care doi copii, alungaţi de maşteră, ajung, presărând pietricele, fir fragmentar al Ariadnei. Seamănă cu o cabană, dar am evitat cuvântul, ca să nu pierd din libertatea de mişcare, localizând lingvistic. Ferestrele sunt acoperite pe din afară cu uşiţe de scândură, pe care, în basorelief, sunt luna şi soarele. Închise. Nu şti, deocamdată, dacă în spatele lor sunt geamuri, câmpuri de forţă sau nimic. Uşa e sculptată în acelaşi model, cu un şnur răsucit pe margine, iar în mijloc, tot în basorelief, sunt două medalii, sau cele două feţe ale unei medalii. Pe cea de sus e chipul adevărului, pe ea de jos e chipul iluziei. Sau cel puţin aşa văd eu, povestaşul. Fiecare din voi, ascultătorii, poate vedea în desenele feţelor medaliei altceva. Nu merg mai departe, sugerând în ce fel firea fiecăruia va determina ochii să vadă ceva anume. Dar sunt sigur de dualitatea imaginilor văzute de fiecare ascultător. Iar calul, ei, bine, e negru. Un negru lucios, iar nu mat, cum ar fi părul de cal. De departe pare un cal de lemn. Ciobit. Căci îi lipseşte o ureche. V-aţi fi aşteptat să fie răpciugos? V-aţi înşelat. Calul răpciugos apare numai în basme, în grajdul împăratului, năzdrăvănia lui nu-i sesizată decât de fratele mezin, din cei trei feciori de împărat şi calul nu-şi dezvăluie puterile decât după ce-i hrănit cu un lighean de jar. Unde să găseşti jar într-o pădure, fie şi de poveste, în epoca ocrotirii mediului, când mediul, scos din ţâţâni, incendiază într-un an păduri crescute în sute de ani? Iar pungile de mangal, de la supermarket, să le lăsăm amatorilor de barbecue, cu sau fără pacostea manelelor, căci nu dintre aceştia ne vom recruta ascultătorii de poveşti. Deşi aproape banal la prima vedere, calul, ca element de basm importat în poveste, îşi va dezvălui la timp năzdrăvănia. Fără decât numa’ că habar n-am cum o să mă descurc eu, povestaşul, să-l fac în final alb, ca să poată urca eroul, cum o mai arăta şi ăla, o cosânzeană, fie şi sui generis, pe crupa lui. Altfel sentinţa va pica pe vertebrele mele cervicale, care-s atinse de discopatie şi va secţiona muşchi care mă dor tot timul. Încaltea aş scăpa de una din zecile de sâcâieli, dar sunt condiţionat să lupt. Să blochez, cu harul de povestaş, pe care dacă nu-l am trebuie să-l simulez, invenţia domnului Guillot sau sabia tiranului Damocles.
Calul vedea, la liziera luminişului, un râu. L-ar fi văzut oricine ar fi locuit în cabană, dar încă nu ştim dacă locuia cineva. Ştia şi ce se întâmplă dacă-l treci: te apucă dorul de ducă. Fiind personaj de poveste, ştia mult mai mult. Că acel râu nu era decât cel mai apropiat de întregul arbore de afluenţi care se uneau, înainte de a se vărsa într-o apă mare. De era ocean sau lac, asta calul nu mai ştia. Dacă toate personajele unei naraţiuni, fie ea basm, poveste, schiţă, nuvelă sau roman, ar şti tot ce ţine de lumea pe care o populează, nici o acţiune n-ar mai fi cu putinţă. Deci n-ar mai exista poveşti, în cel mai larg înţeles. Dar ce ştia era deja nu numai mult, nu numai uluitor, ci, mai ales, detonant. Ştia că cine trece peste următoarea ramură a arborelui de apă, va uita în 3 minute unul dintre prieteni. Dar cum dorul de ducă te trage să te afunzi şi mai mult în pădure, dacă-l treci pe următorul, uiţi, în 3 zile, toţi prietenii, mai puţin unul. Dacă scapi cu viaţă din şuvoaiele lui. Calea prin pădure devine de nepătruns, dar dorul de ducă se întăreşte pe măsură ce te-ndepărtezi de cabană. Alte 3 zile îţi trebuie să ajungi la albia principală. Ai de înotat din greu 3 ore. Dacă ajungi pe malul celălalt, uiţi pe loc cine eşti. Dar îţi aminteşti de ultimul prieten. Odată cu dorul de ducă, se naşte în tine dorul de casă. Care doare mai tare. Dacă ai şti cine eşti ai avea o şansă să navighezi între Scylla şi Carybda celor două doruri. Dar cum ai uitat, tot ce simţi e că ultimului prieten, singura ta amintire care te deosebeşte o vizuină a pădurii, îi e dor de tine. Nu te arde prea tare dorul lui, văzul ţi-a scăzut, mirosul şi auzul ţi s-au ascuţit. De acolo, numai întâmplarea şi jocul dorurilor contrarii de mai poate duce la afluenţii de pe partea cealaltă a albiei principale. N-ai, adecă, putinţa de a afla că traversarea unuia dintre ceilalţi afluenţi îţi redă memoria adevăratei tale case. Care ar putea fi pe malul lacului cât o mare. În care apele culese din pădurea uriaşă se varsă majestuos. Cabana din care ai uitat că plecaseşi nu era decât un popas. Indiferent unde ţi-ar fi casa.
Toate astea calul i le spuse trecătorului care ajunsese cu hainele zdrenţe, cu nenumărate zgârieturi şi vânătăi, pe înserat, în poiana din jurul cabanei mereu închise. După ce-l întrebă nu cum ajunsese acolo, ci de ce. Ce caută, mai bine zis. De fapt, pe cine. Dar nu deodată, ci până se spuzi cerul de stele deasupra luminişului. Drumeţul scoase dintr-o desagă răpciugoasă, o coajă de mămăligă rece, o ceapă şi dintr-o ploscă aşa de uzată că nu se mai vedea nici un ornament, îi dădu mai întâi calului să bea. Făr-a se întreba de-i e sete acestuia sau nu, cu susurul unui râu la marginea poienii. Calul bău o gură şi-i lăsă picul ce mai rămăsese. Drumeţul zdrobi ceapa în pumn, muşcă din coaja de mămăligă, fără o vorbă. Numai ochii, arşi ca de febră, ţinteau când la uşa cabanei, când la crupa calului, când la malul râului. Să vă mai mire atunci zâmbetul calului? Doar suntem într-o poveste. În lumea reală caii mai râd, dar numai într-o poveste poţi întâlni un cal care zâmbeşte. Drumeţul dădu din cap, îşi trecu mâna în care ţinuse coaja de mămăligă prin barba crescută aiurea şi ricană: Ei, prietene, acum am dovada că am trecut şi eu nişte vămi, iar tu ai dovada că aşteptai aici pe unul ca mine. Nu spun că pe mine, dar numai pe unul care n-ajunse aici decât trecând oarece vămi. Facem târgul? Eu nu fac nici un târg, omule. M-ai găsit aicea pentru că aşa vreau eu, dacă nu voiam să pasc azi aici cum treceai râurile făr-de-a uita după cine plecaşi? Şi calul zâmbi iar. Oarecum sardonic. Bun aşa, răspunse drumeţul, îs cam obosit. Ne-om târgui mâine-zi. Şi drumeţul smulse o mână de iarbă, calul avea destulă, umplu cu ea desaga acum goală, puse capul pe ea şi adormi pe dată. Calul dădu, meditativ, din capul lung şi-şi văzu de păscut la lumina lunii pline, ce tocmai se iţise, goală, de deasupra copacilor. Nu-i spusese dintâi drumeţului că-l poate trece în zbor pe deasupra întregii păduri, cu ape cu tot, ferindu-l de efectele scufundării în cele ape, fără decât numa’ în vis. Dar, spre deosebire de profetul lui Alla’ care, sub numele de Dumnezeu, asigură doar paza legilor naturii, puterea lui, făr-a se hrăni cu jar, e mai mare. Căci e iscată de mintea sufletului omenesc, plin de dureri şi doruri. Sufletul. Nemărginită e puterea dorului, Doamne al legilor naturii. Va fi treaba drumeţului să decidă, odată ajungând din urmă duhul pădurii care uitase, sub chip de om, cine şi ce era, doar din curiozitatea de a trece primul râu de lângă cabana ridicată pentru odihnă şi linişte, iar nu pentru tentaţia dorului de ducă, doar ştim tentaţia unealta cui e. Dacă va coborî de pe el, calul, pentru a rămâne, totul are un preţ, mereu în vis. Făr-de-a fi sigur că-i va putea aminti duhului pădurii că-i prinţesă. A pădurii. De arţar. Sau nu va risca să coboare de pe cal, pentru a se trezi, dis-de-dimineaţă, lângă cabana închisă, fără o coajă de mămăligă şi fără o picătură de apă. La doi paşi de undele înşelătoare ale primului râu. Fără siguranţa că va putea trece de unul singur vămile sale înapoi. O decizie serioasă e de luat numai atunci când nici una din posibilităţi nu-ţi oferă nici o garanţie.
Calul nu-şi putea permite să intervină în soarta drumeţului fără un semn de la acesta. Şi puterile lui se mărgineau la a-l duce în spate doar în visul în care, el, calul, exista. Dacă drumeţul dormea fără vise, sau visa altceva, ori pe altcineva, calul nu avea nici o putere.
Drumeţul visă că o stea se desprinsese de pe bolta a cărei configuraţie nu semăna cu nimic din ce-şi amintea, coborând, nu spre orizont, ca o stea căzătoare cumsecade, ci chiar către poieniţă. Ca o scânteie. Când atinse pajiştea, văzu, fără uimire, că era Scânteina. Ştii că n-ai nevoie de cal, uriaşule, zâmbi arătarea. Călare pe el va trebui să optezi, când îţi vei ajunge din urmă dorul. De cobori, nu te mai poate aduce nici înapoi, nici nu te poate duce de unde-ai plecat. Te-ar putea duce pe orice mal al râului cu atâţia afluenţi, care, de sus, ar putea semăna cu o menorah, până la vărsarea lui în lac. Unde n-ar mai fi nevoie de tine. Ar fi treaba altcuiva să-i amintească dorului tău negru cine este. Ce te faci atunci? Acolo, pe malul lacului, nici nu m-ai mai putea visa, să te duc în zbor oriunde altundeva. Apoi una e să călăreşti un cal care zboară, profetul lui Alla’ nu prea avea nici fantezie, nici imaginaţie, şi cu totul alta e să zbori singur, adică nu singur, ci alături de mine, dar cu propriile tale forţe. Pe care ştii deja că eu ţi le pot trezi. Alături de mine ştii că ai mai multe libertăţi decât poţi valorifica, dar cea mai importantă e şi asta abia acum veni timpul s-o afli, e că poţi trece între nivele diferite de vis. La un nivel anume îţi vei găsi dorul şi-ţi vei încerca puterile. Oriunde vei fi, ştii că e de ajuns să vrei şi apar în visele tale. Dar problemele ţi le rezolvi singur. Dorul tău negru, care poartă cu eleganţă o frunză de arţar în locul uneia de viţă, a renunţat să inventeze măşti pe care să le poarte şi s-a plictisit să încremenească, fie şi pentru o clipă, ca statuie. Dacă-ţi ofer zborul e pentru că înţeleg şi ştiu că nu-ţi poţi şi nu vrei săţi trădezi identitatea aşa de meticulous alcătuită dacă nu încerci, din toate puterile, să-i redai toate amintirile despre care ştii. Ce-mi iese mie la afacerea asta ştiu cău ţi-e clar: una e să răspund chemării visului unui uriaş doar pentru că aşa vreau, alta e să şi merite. Dacă a încercat ce avea de încercat. Din toate puterile. Pentru că eu nu sunt personaj în povestea ta am grijă să nu vorbesc pe limba mea. Oricum, în limba poveştilor nu există cuvântul eufemism. Dar ştiu că înţelegi. Şi calul? N-are decât să se ţină după noi, poate intra la marginea visului în care zburăm spre dorul tău. După ce-l găseşti, asta e treaba ta, eu sunt vehiculul, dacă reuşeşti să-i redai dorului negru memoria sinelui, calul o va ridica el singur pe crupa lui. Chiar dacă o prinţesă a pădurii de arţar n-are nimic comun cu o cosânzeană, una că n-are cosiţe, alta că ai auzit tu de o cosânzeană să poarte o frunză de arţar în locul uneia de viţă? Cosânzenele se îmbracă în costum folkloric. Dar odată aburcată pe calul năzdrăvan, condiţiile poveştii sunt îndeplinite. A, cine-i va încălzi spinarea de pe şeaua calului? Fix cine vrea ea. Nu mie e cazul să-mi ceri părerea care e şansa sa fii tu. Iar calul va fi şi el eliberat de limitarea zborului doar peste râul ca o menorah, o va putea duce, sau îi va putea duce unde vor voi, deci va putea zbura şi el oriunde. Să nu spui că vrei mai mult de-atât că jur ca nu-ţi mai apar în vis. Greşeşti, Scânteina. Nu ştii mai mult decât ştie calul despre efectu binefăcător al afluenţilor de pe celalaltă parte a râului tutelar. Eu sunt sigur şi nu mă întreba pe ce mă bazez, că prinţesa neagră, cu ochii oliv, şi-a amintit deja cine e. Fără decât numa’ ca e posibil să se fi plictisit să fie tratată ca atare, degeaba i-am repetat în fel şi chip că Jocul n-are sfârşit. Se simte exact ce e, o fiinţă omenească, cu dorurile şi durerile ei. Şi nu tratând-o ca pe o prinţesă i le pot alina, fie şi parţial. Acum înţeleg că încercarea autorului de a încropi o poveste sui generis e lipsită de sens. A greşit şi el, luînd ad litteram fraza ei, cu calul şi cosânzeana. Era o metaforă. Nu te mai da după migdal, ce-i aia că nu eşti personaj în povestea asta? Eşti, cum sunt şi eu, cum e şi calul, cum e şi imaginea fetei fără cosiţe şi cu ochii oliv. Doar ea, fata, nu e personaj, ci sursa reală a unuia. Şi pentru o trata ca fiinţă umană, trebuie să ies din poveste împotriva voinţei autorului. Să devin şi eu fiinţă umană. Ce am a-i spune nu face parte din poveste, dar câtă vreme sunt încă personaj, şi tu eşti personaj, vom conveni, complice, că renunţăm la atributele deductive şi chiar la cele intuitive şi vom lăsa dialogul dintre cele două fiinţe umane, din afara poveştii, pe seama lor. Dacă e posibil. Dialogul. Dacă nu, ne vom fi jucat rolul. Cum zicea odată Gilbert Bécaud, cu dragoste şi înţelegere. Ceea ce intă în atribuţiile noastre de personaje. Astfel nimănui nu-i va trăzni prin tărtăcuţă să încerce a decoda imaginea zborului pe care mi-l oferi. Să zburăm, Scânteina! Calul ne va urma, la marginea visului.

Aici drumeţul trecu în alt nivel de somn. Mai adânc. Văzu o corabie navigând în largul insulei Avalon, nu apucă să se mire că vede aşa departe, că auzi vocea inconfundabilă a musului: căpitane, poţi zbura cât şi unde vrei în vis, ştiu că te vei trezi înainte de a prelua cartul de la miezul nopţii. E lună plină, un ochi de lup o priveşte liniştit.

Te repeţi, te învârţi în cerc, poţi publica un volum de proză scurtă, ilustrat de Lucică-peniţă-subţire, sau poţi publica o sută, tot aia. Nu ţi-ai atins nivelul peterologic, n-ai scris marea ta carte şi timpul trece… Cam aşa bătea capu’ tuşa Amalia, Amalia Moruzi, cea cu registrul larg, neatins de nici un alt membru al fostulu cenaclu Joc Secund: poezie adolescentină, proză păstoasă şi epigrame letale. Putea să bată capu’, eu îmi vedeam de treabă, cu argumente de piaţă liberă, nu le mai repet, le ştiţi. Eram de-a dreptul încântat de mine să atrag încă un cititor din generaţia următoare pe fiecare ciclu keplerian. Eu nu-s lavină, ca FNM (fratele nostru mai mare, între timp făcând muzee din muze), nu-s grohotiş tropotitor, nu-s herghelie de mustangi (Hana, lupoaica, şarpele, iapa mustang, protejată de ciorul ei tutelar plecase în drakku ştie ce misiune, lăsându-mă cu irepresibila nostalgie după sora mea de steaua lui David ce era) şi mai ales nu-s avalanşă, ce drakku nu-nţelegi, Amalia? Eu nu-s nici măcar un medalion împletit din fir de argint. N-am nimica nobil, eu sunt derbedeu. Sunt doar un fir croşetat din makramé, adunat pe-un ghem pe care nici pisicile nu-l mai bagă în seamă, lasă-mă-n pacele meu, scriu ce mi se pune pata să scriu, cui nu-i convine să intre alături, în bazar, poate-i vinde Effendi Hagop un taxid de mătase chinezească fabricată la Viscofil.

Tuşa Amalia nu se lăsa, perora, perora, eu îmi făceam număru’, Kepler înşira pe deget raza vectoare de aţă şi număra turele de stadion eliptic, puştoaicele se mai lăsau seduse de giumbuşlucurile mele ieftine. Ei, nu numai puştoaicele. Şi câte un literat mai glumeţ, în zilele de şabat personale, când sunt şi ăştia darnici. Marea carte se subţia ca un fum, era mai departe decât o pânză-n depărtare, că nici eu nu mai puteam deosebi de-o ia către Avalon, unde magistrul prosper se hodinea de veacuri de singurătate, glumind la răstimpuri cu musul deghizat în duh atoatecreator, sau găsise un canal inexistent spre apele dulci ale lacului cu nume muzical, cel de la poalele unei păduri cu o singură scorbură. Mai şedeam la taclale cu Scînteina, ocupată cu poporul ei, la modul ce mai faci, bine şi eram satisfăcuţi la capitolul comunicare. Ei, acuma cine se prinde primul că fraza asta e furată, are tot timpul să se prefacă a nu se fi prins.

Era o dupămasă aşa şi aşa, culorile dogoritoare ale doamnei Toamne mai răzbăteau printre picuri porniţi la asalt ca nisipurile Asiei, fierbinte, o pânză (sic) neguroasă se străduia să acopere apusul mereu triumfător. Îmi făcea plăcere să-mi imaginez că stau la taclale cu Don Ildefonso de societate Jesu, cel care descoperise, cu dragoste şi înţelegere, impotenţa lui Don Juan, la un pahar cu lapte acru. Fotoliul meu rotativ, din faţa calculatorului devenise unul de nuiele alb-gălbui, de culoarea moaştelor lustruite de închinăciuni, biroul însuşi îl vedeam ca o masă asortată, din paharul cu ceai sedativ gustam, cum spun, lapte acru, iar monitorul însuşi se convertise, topologic, în faciesul cu sprâncene unite peste ochi pătrunzători, descărnat dar pulsând de viaţă, al iezuitului. Ce imagine barocă! Cine-a zis că scriu baroc? Ei, fix când mi-am amintit că barocul fusese inventat de iezuiţi, brandul purtând sigiliul sfântului Ignaţiu de Loyola (nu, nu ăla cu nuca, brucina e otravă vegetală, cavalerul convertit monah nu vindea otravă, ci opusul ei, barocul e viaţă biruitoare), Padre Ildefonso găsi momentul să-mi transmită salutări de la părintele său, Karel Čapek, inventatorul ştiinţei roboticii, fabricantul de absolut. Senhor Allegro, îţi voi spune o poveste stranie dar adevărată, cu care m-am întâlnit şi care-mi şade grea pe suflet, căci e singura căreia nu i-am găsit soluţia. Dar ce muzică vine din inima mea zbârcită spre tine, eu aud sunetul propagat prin bătrânele mele oase şi tot îmi pare îngerească, harpa de monopolul îngerilor, aici şeful mare a trişat puţin, aproape n-o deosebeşti de lyra păgânilor adusă din Delos de fiul curvarului stăpân al trăznetelor, făcut cu Leda, deşi vibratoul… Vibratoul e acelaşi ca la harpă, ai urche bună, sfinţia ta, iar oasele tale nu distorsionează. Dar e o sculă cum nici Pytagora, nici Christian Huygens n-au visat. Degetele se mişcă aerian, ca la harpă, nu ating nimic, dacă un câmp eletromagnetic e nimic, nu ştii ce-i aia, abia dac-aţi învăţat să mutaţi ceasul calendarului cu 10 zile, oricum nici asta nu-i de colo, ceea ce vibrează precum aerul ce îmbrăţişează harpa nu-i străin de materia primitivă stăpânită de curvarul metamorf. Ascultă, sfinţia ta, imaginaţia mea, care te-a inventat ca sursă epică, îţi pune la dispoziţie muzica sferelor tale, m-ai făcur deja curios. Dar ce-i asta, tinere (sic; dar poate că la senectutea mea eram, faţă de el), armonicele transmit muzica sferelor celeste, să nu crezi că, dacă-s confinat în biblioteci, am rămas la nivelul întâlnirii cu micul preot confesor al acelui nenorocit Juan Tenorio. Cum, viaţa personajelor literare în biblioteci e ficţiune? Degeaba de dai scriitor, senhor Allegro, citeşte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moşa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamă, a, da, parcă Eugenio. În fine, nu prea contează. Citeşte şi vei învăţa, nu-ţi strică, personajele literare au viaţa lor reală. Reală în virtualitate, dacă efortul de a concepe o astfel de noţiune nu-i prea greu, senhor Allegro.

Moşa Mariancovici? Unde am mai întâlnit numele ăsta cumva ciudat? Sunt una din ultimele generaţii-bibliotecă, dar reflexul google-wikipedia nu-mi lipseşte. Dau de un fotbalist sîrb, din anii 30 ai secolului trecut. Blagoje Marjanović, poreclit Moša. 9 septembrie 1907 – 1 octombrie 1984. Născut şi decedat în acelaşi oraş: Belgrad. Participant la prima ediţie, cea din 1930, la Montevideo, a Cupei Jules Rimet, care conta drept campionat mondial interţări, în echipa a ceea ce atunci se numea regatul Yugoslav, primul jucător sîrb profesionist, aproape toată viaţa fotbalistică îi fu legată de oraşul natal. A jucat pentru Beogradski Sport Klub, a antrenat, după război, OFK Beograd, denumirea dată de regimul postbelic echipei. Totuşi şi-a încheiat cariera de antrenor la o vârstă relativ tânără, 52 ani, în Italia. Rămâne un anume mister cum un om dăruit pentru fotbal, un atacant, dedicat fotbalului, a mai trăit încă un sfert de secol în afara fotbalului.

Dar ce legătură aş putea face între numele unui fotbalist interbelic, până la o consoană în plus sau în minus în nume şi personajul unui misterios Eugenio? Nimic pe Google. Căile uzuale se înfundă. Dar stai! Padre Ildefonso de societate Jesu vorbea spaniola, în fine, castiliana. Eugenio ar putea fi Eugen. Singurul nume de scriitor latinofon de care-mi amintesc la prima mână ar fi italianul Eugenio Montale. Care nu are nici un personaj Moşa Mariancovici. Dar iată că alăturarea numelor Eugen şi Moşa Mariancovici găseşte un singur item, din care pescuiesc fraza: care se pricepe la fotbal ca Moşa Mariancovici, personajul sîrb al lui Eugen Barbu, în romanul Unsprezece. Iar lectura romanului îmi explică legătura: frizerul silozului din oraşul dunărean, locul acţiunii romanului, preşedintele colectivului sportiv, al cărui centru de greutate e o echipă de fotbal, găsise, în tulburii ani ai războiului, un vraf de ziare despre marele fotbalist omonim, poreclit tunul sîrb şi-şi însuşise identiatea vedetei. Faţă de nenumăratele crime pe care vâltoarea le-a adunat în anii aceia, o naivă impostură din microbul fotbalului devine aproape simpatică. Mai ales că, pe parcursul naraţiunii, impostura e dovedită (ne aflam în plin realism socialist).

Dar abia acum cuvintele fantomaticului personaj al lui Čapek mi se repercutară exploziv în minte: citeşte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moşa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamă, a, da, parcă Eugenio. În fine, nu prea contează. Citeşte şi vei învăţa, nu-ţi strică, personajele literare au viaţa lor reală. Reală în virtualitate, dacă efortul de a concepe o astfel de noţiune nu-i prea greu, senhor Allegro. Ce legătură are personajul scriitorului pe care ectoplasma iezuitului îl pronunţă cu accentul limbii sale materne, Eugenio cu autorul anonim, cine mai e şi ăsta şi ce am eu de învăţat de la acest anonim despre viaţa reală a personajelor? Înainte de a porni la această nouă anchetă, nu pot să nu admit că sunt impresionat de personalitatea şi statura oaspetelui meu neinvitat. Misterul unei fraze e demn de un iezuit. Eu nu uit că a fost un conciliu iezuit cel care a calculat, luni de zile, la solicitarea papei Grigore al XIII-lea, cele 10 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urmă faţă de mama natură în ceva mai mult de 16 veacuri de sincronicitate. Deci crema matematicienior la sfârşitul secolului XVI, puţin înainte ca Johannes Kepler să facă minuni cu calculul orbitelor planetare, se găsea la Vatican, ca o valenţă intelectuală a ordinului iezuit.

Dar cum dăm de acest autor anonim? Padre Ildefonso ştia bine, când m-a pus în braţe cimilitura, că oricât efort ar fi cerut identificarea romanului în care personajul omonim cu un mare fotbalist apare, abia de aici încolo începe adevărata dificultate. Căci cheia Moşa Mariancovici nu dă nici o informaţie despre alt autor decât romancierul consacrat. Padre Ildefonso ştia bine… ce mai ştia bine călugărul, indiferent de forma în care-mi apărea? Evrika! Evident, ştia că de voi continua să narez, pas cu pas, propria anchetă, monotonia epică, în loc să ridice tensiunea, va plictisi inevitabil. Aici nu merge decât o tăietură de montaj:

Şi eu am apucat, uneori, să mă întreb, din goana calului, de unde ştiam o grămadă de lucruri pe care frizerul silozului din orăşelul dunărean (eu eram acela, personajul de roman) nu avea de unde să le afle. Nici chiar vedeta fotbalistică interbelică, “tunul sârb”, a cărui identitate o uzurpasem, cu tot lustrul dat de călătoriile unei vedete. Dar, în măsura în care vi se pare de mirare, nu e decât pentru că voi sunteţi, ca cititori, banali oameni vii. Habar n-aveţi ce posibilităţi nebănuite oferă biblioteca pentru un personaj literar. Şi chiar non literar. Acuma, să nu credeţi că personajele stau noaptea la taifas, conform clişeelor prozei fantastice a secolului XIX. Comunicarea e mult mai subtilă. Aduce cu o osmoză secretă, pentru care coperţile şi chiar pereţii rafturilor au grade diferite de transparenţă. Iar efectul schimbului permanent de informaţii depinde, fireşte, de structura rafturilor, de ordinea fiecărei biblioteci în parte, de componenţa ei. Fabrizio del Dongo se poate procopsi cu două-trei idei ale sfântului Augustin în biblioteca dumitale, sau cu două-trei reţete ale maestrului Anthèlme Brillat-Savarin într-a dumnealui. Atâta că nu-şi dau seama. Şi nici nu se manifestă ca atare, decât dacă şi în măsura în care câte un personaj e smuls din letargie de o experienţa ca a mea. E forţat, adică, să iasă din paginile în care fusese încastrat şi în care vegeta paşnic. Iată ce-i spunea Moşa Mariancovici, personajul lui Eugen Barbu, autorului anonim, cu care un anume imbroglio, care nu face parte din ce povestesc, îl adusese în contact. Dar de ce se străduise călugărul iezuit să pricep o astfel de relaţie? Întrebările şi răspunsurile de derulează, vorba pedagogului de şcoală nouă, personajul lui Caragiale, neţăsare amăsurat. Călugărul avea nevoie să-i înţeleg, prin comparaţie, natura pentru a se putea materializa, în anume fel. Nici nu ajunsei la capătul concluziei logice şi o mişcare turbionară, un aer răcoros, uscat şi lipsit de miros, îmi ocultă, ceţos, imaginea junglei vegetale care-mi filtra razele apusului triumfător. Turbionul de ceaţă lăptoasă părea stabil. Simţii că, vorba celebrului Rică Răducanu, trebuie să vin şi eu cu ceva. Dar cu ce? În nici un caz cu o invocaţie. Nu deoarece diavolul s-ar jena să ia forma unui călugăr iezuit, vremurile când simbolul crucii îl incomoda au trecut. Dar nici noi, oamenii, nu mai suntm aşa de lipsiţi de mijloace ca atunci. Panta rhei. Licitaţia permanentă între armele de atac şi cele de apărare fac problematică orice călătorie în timp fără precauţiile adecvate. Oricum nu ştiu să invoc. Dar ştiu că dacă aş şti aş refuza. Dar nici rugăciuni nu ştiu. Şi, chiar de-aş şti, la ce bun? Oamenii pot fi sanctificaţi, dar personajele de ficţiune pot? Un eventual răspuns pozitiv ar da peste cap întregul dicţionar al sfinţilor şi, odată cu el, templul formei de credinţă dezvoltat de civilizaţia în care m-am format s-ar ruina. N-ar rămâne nici cât de-un zid al plângerii. Atunci, care e unicul meu instrument? Folosit şi când e şi când nu e cazul. Dar sora mea de steaua lui David mi-a spus că e cazul întotdeauna. Privesc printre gene ceaţa lăptoasă, rotitoare. Cu ochiul lipsit de vedere centrală închis. Imaginându-mi că şi cel valid e la fel. Vedera periferică a singurului ochi cât de cât activ prinde razele apusului. Închid pleaoapele peste câteva raze. Şi pronunţ, limpede, concentrat, fără grabă, Tatăl nostru. Accentuez, totuşi, nu mult, şi nu ne duce pe noi în ispită. Pe ultima silabă a cuvântului amin aud vocea de bas a călugărului. Calmă, liniştitoare. Deschid ochii. Padre Ildefonso şade în picioare între mine şi jungla din faţa ferestrei. Abia acum semnificaţia cuvintelor ajunge la mintea mea. Abia acum sesizez o umbră de ironie sub calmul liniştitor. Nu-mi oferi un scaun, tinere?

Aici nu mă putea prinde nicicum pe picior greşit. Eram demult deprins să servesc replici ca şi cum aş fi sigur pe mine, chiar tremurând pe dinlăuntru. V-aş oferi şi o cană cu lapte acru, padre, dar mi-e teamă că forma în care se găseşte acum s-ar putea să nu vă fie pe gustul sfinţiei tale. În anumite limite, tot ce poţi bea tu, tinere, pot şi eu, îşi regăsi tonul sfătos, din care ironia fusese filtrată, bunul călugăr. Padre, eu la ora asta beau o băutură cu care nu cred că sunteţi cu totul neobişnuit, o infuzie de Hypericum perforatum, laptelui acru recomandabil mie de urmaşii lui Michel de nostre Dame îi va veni rândul puţin mai târziu. Nu te osteni degeaba, fiule, le poţi spune medicilor medici. Ştiu că nu-s urmaşii familiei Florentine. Şi nici ai medicului Caterinei. Sunt urmaşii unui grec, Hyppokrates. Originar dintr-o insulă egeeană, fiule. Kos, sfinţia ta, ştiu. Fiule, n-am tot timpul din lume şi dacă ne vom tot învârti în jurul degetului mic nu ajungem la motivul vizitei mele. Nu sunt fantomă, nu trebuie să dispar la miezul nopţii. Dar nu pot dilata timpul, nu-ţi pot oferi un accelerator de timp subiectiv. Dar, cum să-ţi spun, în urma unor, hm, conciliabule de care nici nu trebuie să ştii dar nici nu-ţi sunt de neimaginat, sunt limitat de apariţia pe boltă a primei stele. Suntem pe acelaşi fus orar cu ţara unde evenimentul ăsta marchează începutul şabbatului. Iar eu, ca iezuit, sunt ţinut să respect codul celor de la care, vrând-nevrând, nu numai doctrina pe care o practic şi o păzesc cu străşnicie, dar însăşi persoana Mântuitorului purcede. Nu putem trece peste asta şi, iată, soarele mai are exact 2.71 diametre până ce va trece sub orizont. Să trecem la subiect, fiule. Dar, înainte de orice, să evităm orice confuzie. Cine crezi tu că sunt? Întrebat abrupt nu mai sunt aşa de sigur. Căci nu v-am mai văzut, padre. Şi asemănarea somatic-facială, cu personajul literar descris de autor e relativă. Mai degrabă un inefabil, intuitiv, dar mai degrabă instinctual, îmi spune că sunteţi Padre Ildefonso de societate Jesu. Cel care a descifrat natura personajului don Juan Tenorio, dezvăluindu-i secretul: ilustrul seducător fusese… impotent. Un personaj literar care lucreaza asupra altui personaj literar. Când am citit prima dată, cu zeci de ani în urmă, schiţa lui Čapek, habar n-aveam de această viaţă secretă a personajelor, iar când am aflat de ea^* uitasem de Cartea apocrifelor. Mai exact, rămăsese una din cărţile mele de căpătâi, dar nu făcusem conexiunea. A făcut-o instinctul meu, între momentul în care îmi imaginam că discut cu sfinţia ta şi cel prezent, câd ai apărut, habar n-am cum. Dar ştiu că nu eşti produsul imaginaţiei mele. Se pare că repetam, fără să mi-o fi propus, experienţa naratorului din proza citată. Dar fără a avea motivarea aceluia, fără a fi fost implicat prin ceva, un act fizic, precum cronicile de fotbal ale aceluia, element care-l adusese pe personajul lui Eugen Barbu în faţa lui, la terasa ce părea extrasă direct din roman. Dar dacă nu-l chemasem eu însumi pe călugărul iezuit, apariţia acestuia trebuia să aibă un motiv. N-aveam decât să aştept să-l aflu.

Bătrânul sorbi iaurtul de băut, cu bifidus, turnat din ambalajul de PCV într-o ulcică de pământ ars, pe care avui inspiraţia s-o pescuiesc dintr-un băruleţ inserat în rafturile bibliotecii, apoi îşi vîrî mâinile descărnate printre faldurile rasei uluitor de albe, scoase o terfeloagă îngălbenită de vreme, ce părea gata de a se descompune în petice, o netezi grijuliu cu muchia palmei şi mi-o întinse. Părea a fi partea de sus a unei prime pagini de manuscris, în franceză. Titlul mă şocă: L’Arcturienne. Scris cu litere aplecate. Şcolăreşti. Dedesupt, cu litere mai mici: par Jaume… şi hârtia era ruptă în dreptul numelui. Interesant, prenumele autorului era scris, tot de mână, dar cu litere aproape drepte. Ceva mai jos, cu litere mai mici, tot aplecate, ceva ce părea o dedicaţie: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché. N-am gustat niciodată telenovelele, peltelele şi alte produse literare siropoase. Mă gândii că bătrânul iezuit n-avea cum să nu ştie asta. În particular că n-aş fi deloc tentat să citesc o poveste care să înceapă cu o dedicaţie aşa de autocompătimitoare. Ceva îmi dădea cu virgulă. Când ridicai spre oaspete o privire sceptică, avui de înfruntat ochii ironici, sfredelitori, negri, sub sprâncenele groase ca o mustaţă de cavalerist. Procesul meu de gândire părea transparent. Bătrânul aştepta să găsesc singur soluţia, rostul prezenţei lui cu petecul acela de hârtie friabilă, nu îngălbenită, ci de culoarea oaselor lustruite. Aveam în faţă o cutie cu piese de puzzle, fără desen şi trebuia să le articulez, pentru a găsi singur tabloul. Şi atunci Z încercă să înţeleagă totul, singur, gândindu-se. Iar asta i-a fost fatal. Fraza îmi zumzăia în urechile minţii. Ştiam de unde vine şi, după un minut de efort mental intens îmi pică o fisă mare. De un dolar găurit. De argint. Mintea mea scosese la suprafaţă citatul din lene. Din inerţie. Să mă avertizeze că efortul de a o biciui în urmărirea jocului de puzzle mi-ar putea dăuna. Ce prostie! Dar însăşi prezenţa iezuitului dovedea încredere. Nu a lui, era şi el o piesă, un mesager. La urma urmei nici nu contează a cui agent era. Important e că-mi tranmsisese mai multe mesaje, între care cel mai important era creditul de care mă bucuram. În nuvela despre Moşa Mariancovici, rostul autorului narator era să-l elibereze pe nefericitul personaj, resuscitat din bibliotecă de folosirea numelui său ca pseudonim, culmea, pentru o serie de cronici de fotbal. Să-i redea liniştea. Jucând, toutes proportion gardées, rolul lui Horatio. Să dea de ştire. Ceea ce personajul însuşi înţelesese că i se întâmpla. Rolul meu avea să fie mult mai greu. Trebuia să încep prin a-mi reprezenta o situaţie şi abia apoi să văd ce mi se cerea să fac cu ea.

Ce se presupune că aş avea de făcut, padre? Sper că aveţi cel puţin o parte importantă a documentului. Ştiam deja că nu voi mai căpăta nimic peste acea jumătate de pagină de manuscris, cuprinzând un titlu, un nume de autor şi o dedicaţie mai mult sau mai puţin lacrimogenă. Dar mesagerul trebuia provocat să-şi descarce tolba. Chiar ştiind că n-o va face. Sau că nu va face nimic mai mult decât un minim care să mă provoace pe mine să fac ceva. Să tragi concluzia logică din toate elementele, începând cu faptul de a fi început prin a-ţi imagina că vorbeşti cu mine, urmând cu prezenţa mea aici, conştientizând că nu sunt o entitate care răspunde unei invocări, deci apariţia mea nu e rezultatul magiei. De altfel nici nu eşti capabil de magie. Raţionamentul tău că nu sunt un sfânt, deci nu puteam răspunde unei rugăciuni, pe care nici nu ştii s-o scandezi are şi nu are sens. Nu poţi ignora evidenţa că am apărut în spaţiul tău intim, de lucru, de regăsire chiar, de îndată de ai spus Tatăl nostru. Ştii deja bine şi ştim amândoi de unde ştii, că acest text nu e o rugăciune în sens strict, dar e un cod care deschide canale de comunicare pe care tu le numeşti, pe limba ta, parafizice şi n-are importanţă cum se numesc în lumea mea. Ştiu, padre, de unde ştiu, murmurai. De la sora mea de steaua lui David, fie sufletul ei în paza nemărginitei bunăvoinţe a lui Alla’. Poţi spune Dumnezeu, fiule. Pot, padre, numai faţă de ea, de această soră a mea, care continuă să trăiască deoarece un număr de apropiaţi n-o uită, numai faţă de ea îl chem pe Atotputernicul cu numele dat de musulmani. Era una din manifestările humorului ei de evreică atipică. De evreică antisemită, cum ricana uneori. Dar să revenim, ai spus că nu ai prea mult timp. Uite, soarele se ascunde deja după clădirile din zare, până la orizont nu mai are mult. Coroborând elementele asupra cărora mi-ai atras atenţia, tot nu rezultă dacă mai ai sau nu, completă sau incompletă, povestea acestui Jaume. Gândeşte, fiule. Răspunsul la întrebare va rezulta din ce vei fi gândit. Padre, nu te mai recunosc. Confruntarea ta, nu atât cu personajul lui Tirso de Molina, devenit simbol, cât cu rigidul confesor de provincie nu fusese decât ocazia de a exprima sintetic o temă de meditaţie despre care îi mărturisiseşi chiar eroului muribund că te preocupase. Aveai totul în minte şi în suflet încă înainte ca autorul schiţei, Karel Čapek să te introducă în scenă. În timp ce povestea asta tocmai ai început prin a mărturisi că povestea lui Jaume e singura căreia nu i-ai găsit soluţia. Ceea ce explică prezenţa sfinţiei tale aici, Tatăl nostru n-a făcut decât să regleze optica, şarful imaginii 3D. Dar dacă n-ai dezlegat misterul, înseamnă că ştii povestea. Dacă mi-ai arătat o jumătate de filă cu titlul, autorul şi dedicaţia, înseamnă două lucruri: ştii povestea, şi crezi că are în ea ceva inexplicabil, mai dificil de pătruns decât falsa faimă a lui don Juan şi mai ştii că aici, în această jumătate de pagină e cel puţin o cheie, dacă nu chiar cheia. Continuă să raţionezi, fiule. Hm… O cheie sau cheia… tragi de timp cu povestea. O ştii, dar fie întârzii să mi-o spui, fie chiar eviţi. Mă tragi către petecul de hârtie… ia stai… nu-i imposibil să vrei să-mi sugerezi că ceea ce-mi ceri, să te ajut să lămureşti misterul poveştii, sau chiar să-l găsesc în locul tău, mi-ar şedea în puteri să fac fără a-mi spune povestea. Atenţie, nu indepdendent de poveste, ci fără să mi-o spui. Ar însemna fie că deducerea poveştii, sau măcar a ceva din ea, duce la rezolvarea misterului, fie povestea şi misterul ei se dezvăluie simultan, pe baza informaţiilor pe care le am deja. Dar în ambele variante diferenţa e între noi doi: sfinţia ta, o ficţiune, un personaj literar, dar cu o putere mentală definită ca atare mult mai mare ca a mea şi, ca ficţiune, poate cu o putere indefinită şi eu, un simplu om, nici prea deştept, nici prea prost. Dar destul de obişnuit cu ficţiunea. Stai, fiule, nu te grăbi, ţi-a scăpat un amănunt. Important. Ca personaj de ficţiune nu pot avea resurse infinite. Sunt condiţionat de concepţia autorului care m-a creat şi nu-mi pot depăşi prea mult standardul proiectat. Apoi, la ce ţi-aş mai fi cerut ajutorul? Continuă. Daaaa, să continuăm. Ce am eu şi n-are sfinţia ta? Când aparent toate şansele sunt de partea ta. Daaaaa. Doamneee! Dar mi-ai dat soluţia, padre! Cu ce seamănă un personaj literar? Chiar unul supus efectului Moşa, cum îl numise autorul acelei nuvele. Evrika! Seamănă cu un robot. Doar autorul care te-a creat e inventatorul cuvântului robot, cum de nu m-am gândit mai iute? În ce sens? În sensul că nu-şi poate depăşi prea mult limitele preproiectate. Mai puternic decât omul în aceste limite, dar lipsit de flexibilitatea practic nelimitată a unui om antrenat. Capabil de adaptare la situaţii în care un personaj se simte stigherit, iar un robot e neajutorat. Deci drama lui Jaume trebuie să fie de o natură îndeajuns de diferită de a lui don Juan. Dar trebuie şi să aibă ceva-ceva în comun. Altfel ai fi rămas să te odihneşti între paginile Cărţii apocrifelor, oricâţi cititori ai fi încântat, oricâţi critici ai fi pus la murat. Înţelepciunea unui iezuit e deasupra multor categorii de înţelepţi, dar nu trece dincolo de problemele naturii umane. Sigur, ai să-mi aminteşti că un conciliu iezuit a calculat, cu mijloace de observare precară a cerului, cele 10 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urmă în mai bine de 16 secole, voi eraţi la sfârşitul secolului XVI crema matematicienilor, deşi Girolamo Cardano publicase cu 47 ani înainte soluţiile iraţionale ale ecuaţiilor de gradul 3, mitocosite de Scipione da Ferro si Niccolo Tartaglia. Dar, sfinţia ta, reforma calendarului era o problemă economică, ergo una socială. Adică tot umană. Pe când ecuaţiile italienilor erau cu cel puţin o treaptă mai abstracte. Daaaa. Deci ceea ce te incomodează la povestea lui Jaume, pe care sfinţia ta o cunoaşte şi eu nu, e de natură extraumană.

Fără să vreau, mă destinsei. Puţin. Simţeam că atinsesem un aliniat strategic al campaniei. Regulile tacticii îmi cereau să-mi consolidez poziţia, să-mi pregătesc următorii paşi, să-mi adun, să-mi organizez resursele. Câteva secunde fui prea ocupat cu evaluarea propriei poziţii ca să-l privesc pe bunul călugăr. Când ridicai ochii, el îşi feri privirea. Atunci simţii că în acele câteva secunde mă privise intens. Nu reuşise, în ciuda antrenamentului, să coboare obloanele pleoapelor îndeajuns de iute ca să nu bănui fulgerul. Dar destinderea nu mai avea cum s-o ascundă. Tăcurăm câteva minute. Nu era un moment de odihnă, ci acea pândă reciprocă a cicliştilor de velodrom, în cursa de viteză, când rămân ambii, uneori, minute şin şir, sur place. Înainte ca unul să declanşeze sprintul fulgurant. Cu un calm deja studiat, iezuitul, cu mâinile una peste alta, ca şi cum s-ar fi sprijinit pe un toiag invizibil, aruncă vorba, precum un atout pe masă: continuă, tinere. M-am simţit ca Patton, la câteva zeci de kilometri de Rin, în toamna lui paş’patru, rămas fără benzină. Am înghiţit în sec şi am continuat: Să venim la petecul de hârtie, singurul lucru concret. Ce avem aici? Un titlu care sună cosmic şi un nume de autor care sună catalan. Oricum mediteranean. Ceea ce ar putea explica tonul elegiac, ca să folosim, sfinţia ta, un eufemism (aici schimbarăm zâmbete cu fineţe). Dar nu văd legătura între un nume cosmic şi unul mediteranean. Unde ai mai întâlnit forma Jaume, tinere? Numai în Catalunya? Ştiu eu? Nu prea mă pricep la subtilităţi lingvistice. Catalana seamănă mai mult decât orice limbă romanică cu ceea ce era latina vulgară. Dincolo de Pirinei e un amestec de dialecte, termenul generic e occitană. Langue d’oc, provensală… Dar, sfinţia ta, avem mijloace pe care voi nu le cunoşteaţi. Şi vorbind, butonam. Am noroc, dau de un website cu nume provensale. Ia’n-tă-tă! Ce văd? Jaume se poartă şi pe valea Rhonului. Habar n-aveam. Dar… Arcturiana… apoi un nume provensal… urechea mea muzicală prinde o sonoritate. Arc-tu-ri-a-na. sună ca Ar-le-zi-a-na. fata din Arles. Preludiul suitei lui Bizet îmi explodează în ambele urechi, Neghiniţă şi Gimminy fie dorm în papuci, fie sunt în tamjă cu iezuitul. Undeva aici e legătura, dar care să fie? Continui să butonez. Aşa aflu că piesa muzicală a ilustrat o piesă omonimă. Scrisă după o nuvelă tot omonimă, care face parte din culegerea Scrisori din moara mea. Alphonse Daudet. Părintele celebrului Tartarin din Tarascon. Care n-a scris decât despre Provenţa. Găsesc ambele texte în biblioteci online. Citesc lacom, uitând de călugăr, plonjat adânc. O poveste de dragoste. Tragică, dar relatată cu naturaleţe…

Uitasem de apus. Cerul e aproape negru. Padre Ildefonso de societate Jesu zâmbeşte cumva absent. Priveşte cerul. Lună plină, stelele mai întârzie puţin. Nu mult. Tinere, te-ai apropiat mai mult decât mă aşteptam, dar eşti departe. Nu, nu am textul şi nu cunosc povestea. Ai intuit perfect că, dacă aş fi cunoscut-o, rămânea posibil să n-o înţeleg. Tocmai deoarece numele cosmic mă derutează. Pare a introduce un element extrauman şi e adevărat că nu înţeleg. Dar mai ales tu, tinere, nu înţelegi propriul rol în dezlegarea misterului. Pune mâna şi continuă povestea, începând cu primul rând de după dedicaţie. Diferenţa de informaţie datorată diferenţei de epocă, atenţie, şi faţă de epoca mea şi a lui don Juan Tenorio, dar şi faţă de epoca lui Karel Čapek, inventatorul cuvântului robot şi al Fabricii de absolut, are şansa să compenseze puterea de pătrundere a unui iezuit. Povestea, cu mijloacele tale, care să suporte perfect titlul Arcturiana, să fie legată cumva de drama culeasă de scriitorul provensal şi să răspundă dedicaţiei. Pe care te-aş ruga să-mi faci hatârul de a o citi în esenţa ei, pentru a n-o mai resimţi ca doar sentimentală. Aşadar: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché.

Sfinţia ta, pot eu să nu accept provocarea? Dar mai e un singur amănunt. De ce-mi spui senhor Allegro? Sfinţia ta e spaniol, în fine, castilian, nu portughez. Hm, tinere, eşti subtil, nu întrebi ce eşti curios să afli. E simplu. Am tradus pur şi simplu cele două componente ale numelui tău. Cel care va apărea pe coperta cărţii al cărei prim capitol tocmai s-a încheiat cu această dedicaţie. Pe care va trebui s-o explici.  

Literatura nu se citeşte, se reciteşte – sună unul din cele mai profunde aforisme ale lui Blaga. Primul roman al lui Leonida Neamţu l-am citit în anul apariţiei. 1965. Mă cucerise. Ulterior, stilul propriu al scriitorului, inimitabil, posesor al unui humor melancolic, abia avea să se definească. Frumuseţea pietrei nevăzute, căci de asta e vorba, era abia al doilea roman. Primul, publicat cu un an mai devreme, Toporul de argint, a introdus personajul Adrian Mocanu, detectivul personal al scriitorului.

Personajul narator din Frumusetea…, Dan Leordeanu, aici actor, apare şi în romanul de debut, fără o profesie definită.

De curând am achiziţionat Frumuseţea…, de la un anticariat. Există cărţii pe care le recitesc anual. Pe aceasta am recitit-o după 57 de ani. Prima lectură îmi plăcuse. Un bun motiv să urmăresc cărţile autorului. Această lectură, abia a doua, m-a impresionat. Dece?

Cum spuneam, mărcile stilistice, după care a început să fie recunoscut de cititorii fideli, şi le-a construit mai târziu. Nici urmă de ele în acest roman timpuriu. Un alt element repetitiv apare şi aici. Pitorescul marinar proaspăt pensionar, care-şi poartă cochet porecla de Salamanca. În rest emite aforisme de fabricaţie proprie – vulturii nu pleacă la vânătoare de muşte – şi confundă mereu culorile. Şi, da, numeşte orice băutură cu imposibilul cuvânt cacuvecher. Îl reîntâlnim în originalui roman aproape abstract Aventură şi contraaventură (1966, un an fertil pentru autor).

În romanul de debut e schiţată o demiintrigă sentimentală, nefinalizată, care sporeşte farmecul acţiunii. O reîntâlnim într-o manieră delicată, ambiguă, ce deţine cheia căutărilor grupului de personaje centrale.

Relaţia mea literară cu personajele feminine are nu puţine dimensiuni. Majoritatea lor, întâlnite în texte citite, primesc aprecieri quasineutre. Adecvate. S-a întâmplat ca mesajul de fond al majorităţii pieselor citite, povestiri, nuvele, romane, să fie purtat de personaje masculine. Iau la întâmplare, Elisabet Bennet, e unul pe care nu-l poţi ignora. În lectură. În cea mai bună ecranizare, faptul de a fi interpretat de o actriţă strălucit seducătoare – Keira Knightley – îi sporeşte atracţia. Dar e departe de personajele feminine de care te îndrăgosteşti. Am numai două, la nivelul ăsta. În ordine inversă, Midori, din Pădurea Norvegiană, a lui Haruki Murakami şi, acum e acum… personajul la construcţia căruia autorul Frumuseţii… şi-a atins aproape ab initio nivelul maxim într-o altfel relativ lungă carieră de scriitor. Sigur, Leonida Neamţu nu e nici Zaharia Stancu, nici Haralamb Zincă. Nici Mihail Sebastian. Corina acestuia e un personaj care impresioează cititorii. Nu ştiu cât şi cititoarele. Dar… nu maim ult.

Personajul din Frumuseţea… irumpe în poveste coborând în alergare un deal. Tu, citator, n-o poţi privi decât cu ochii naratorului. Care încă nu-şi dă seama că e electrocutat. O recunoaşte abia în paşnica seară a unei grădini de vară, unde e însoţită de trei băieţi care-şi fac reciproc concurenţă. Dar fata nu numai că-l cunoaşte (teatrul nu dansează madison?) de pe scenă, dar îşi flutură provocator pletele înturlucate. E o sălbatecă, recunoaşte, într-un moment ulterior, mama ei.

Relaţia personajelor pare a nu evolua. Dar tu, citator, plasat în firească rezonanţă cu naratorul, aştepţi cu răbdare. Vei fi răsplătit. Cu delicateţe, cu discreţie, cu abilitate scriitoricească.

Şi iată ce telegramă îi trimite fata naratorului, aflat în turneu teatral. Dintr-o poziţie ostentativ neutră, la plecarea acestuia:

Zeiţa celor patru vânturi te salută, îndrăzneţ navigator. Ea te însoţeşte în toate drumurile tale, cu veşnica ei nelinişte şi nu-ţi cere credinţă oarbă, ci numai să te gândeşti din când în când la ea şi s-o adori întotdeauna.

Personajul are un nume. Ar fi banal s-o cheme Maria. O cheamă Dagmar. De mică a fost conştientă că e deosebită. Cititorul deduce că, văzându-l pe narator, pe care-l cheamă Dan Leordeanu, pe scena teatrului, l-a plăcut. Banal. Firea vulcanică a împiedicat-o să-l ignore. L-a provocat. Fără să aibă habar că acesta fusese atras de ea, încă de la episodul de pe deal. Dar actorul avea, de unde oare, o faimă, meritată sau nu, de cuceritor. Ceea ce-i impune purtarea rezervat-ambiguă. Ba chiar îî atrage atenţia cu spotaneitatea ce-i e proprie: dacă ţi s-o năzări să-mi faci curte, renunţă la fraze ieftine. Actorul narator are şi el firea lui. Îşi ţine răsuflarea să n-o piardă ieftin. De aici izbucneşte vorba poetică zeiţă a celor patru vânturi. Ca într-o liciteţie de bridge, frumuseţea sălbatică îî comunică, în telegrama citată, că a acceptat ceea ce, în fond, era o declaraţie semidiscretă.

Aşa că, atunci, când fata îşi dezvăluie, în sfârşit, taina, cititorul acceptă ca ceva firesc.

Habar n-am câţi dintre cititorii, de-a lungul a 57 de ani, ai romanului, au apreciat personajul Dagmar aşa cum l-am apreciat eu. Tot ce mai e de precizat e că în 1965 se putea descrie o relaţie aşa de delicată astfel. Fără pic de eros explicit. Nu doar în 2022, ci demult nu se mai poate scrie aşa. Mai reuşeşte Sergiu Someşan, un scriitor cu un portofoliu aproape la fel de amplu precum cel al regretatului Leonida Neamţu. Dar, despre cel mai recent roman al lui, Dulce ca mierea e sărutarea ta, cu o ocazie ulterioară.

Şi Midori? Nu vă aşteptaţi, domnilor preşedinţi, să mă trădez cu o vorbă mai mult. O iau pe turnantă, vorbind de altceva.

Am dat de înţeles că, în calitate de cititor, e nevoie de mult  mai mult decât nivelul uzual, ca un personaj feminin să mă cucerească. Dar în calitate de autor? Cine-I curios n-are decât să caute cărţile mele în pagina blogului meu. A cărui adresă actuală e www.tilici.blog.

Aici e invers. Unele din personajele mele feminine sunt izvodite din surse reale. Chiar câte o sursă se regăseşte în mai mult de un personaj. Evident, nu se cade să dezvălui sursele. Dar chiar nici personajele. Decât discret.  Că, de pildă, duhul furtunatec trimite la Ariel. Cum prinţesa neagră din pădurea de arţar e o locuţiune transparentă. Dar ce ziceţi de Scânteina?

Vorba lui Stalin, deocamdată atât.

A fost odată, ca niciodată…

A fost odată o fiinţă extraterestră. Care a luat, pentru a-şi îndeplini misiunea pe Pământ, formă umană. Ca fiinţă umană nu avea cum să nu fie una excepţională. Care apar pe lume mai rar decât odată pe secol. Trece, uneori, câte un veac de singurătate a lumii între două apariţii, pe Terra, a unor asemenea misionari. Ca povestaş, nu pot şti dacă Melchiade fu întruchiparea profetică a fiinţei extraterestre din care încerc să fac personaj de poveste. Oricum, creatorul magului a fost un om ales. Habemus documenta. Numeroase. De n-ar fi decât scena în care frumoasa Remedios se înalţă la cer şi ar fi de ajuns.

Ştiu că am intrat de bună voie şi nesilit de nimeni în propria capcană şi habar n-am cum voi ieşi, dar oricum n-am cum altfel decât trăgându-ma de urechi singur. De ambele de-odată. De cea din stânga, cu care aude Castor, străjuită de Neghiniţă şi de cea din dreapta, cu care aude Pollux, gardată de Gimminy. Ca să nu se dezechilibreze capul meu pătrat de lemn ciobit, plin cu tărâţă. Care conţine întreg complexul de vitamine B.

Nu poate şti nimeni care era misiunea extraterestră a trimisului, dar forma umană, în excepţionalitatea ei, a jucat nenumărate roluri, acumulând nenumărate cunoştinţe, de la tehnica Voodoo la arta şamanilor. Ciudat, eu, povestaşul de serviciu, care, pentru a-şi îndeplini funcţia de cronicar, nu aveam cum să nu fiu scos de ironicul hazard în calea formei umane a fiinţei extraterestre, m-am mirat puţin că în călătoriile acesteia în lumea de dincolo nu l-a întâlnit niciodată pe cel mai mare şaman, Pythagora. Da, cel care a dăruit umanităţii conceptul de demonstraţie logică. More geometrico. Dar ce ştiu eu despre şamanism? Absolut nimic. Căci personajul meu, ca formă umană, e aşa de vast, încât cel mult o faptă a sa poate face obiectul unei singure poveşti.

Poveste de o simplitate biblică. Deci plină de humor. Una, poate cea mai neînsemnată dintre faptele semănate de-a lungul trecerii prin lumea noastră, îşi dezvăluie abia acum rostul pentru mine. Forma umană a fiinţei extraterestre mă provocase, dintru început, la o discuţie derutantă despre Iisus – omul. Bază comună a întreg arborelui spiritual abrahamic. N-am realizat, decât la o vreme după ce misionarul extraterestru a decis să abandoneze acea excepţională formă umană, pentru a-şi îndeplini necunoscuta misiune, că dialogul ei cu mine şi al meu cu ea n-a încetat nici o clipă să se circumscrie aceluiaşi subiect – Iisus omul. Ba chiar nu m-a tăiat mintea, atunci când mi-a vestit venirea pe lume a unui prunc, că se juca de-a arhanghelul Gavril, păstrând riguros proporţiile. Viziunea asta-mi fu, ăsta e de fapt centrul de greutate al poveştii, transmisă la momentul caclulat… farmaceutic de îngerul meu păzitor. Prin gura n’importe pas qui. Ştiind, el, îngerul, că de zeci de ani am învăţat să-i decodific mesajele, implicit să le sesizez ca atare. Şi că mă va împinge să scriu povestea cu fix o zi prea târziu.

Astfel am aflat că pruncul cu pricina e şi el însemnat. Habar n-am cu ce. Dar că sunt obligat să mai trăiesc cel puţin până-mi va veni rândul să-i transmit, pe calea poveştilor pe care abia trebuie să învăţ a le scrie, mărunta cotă de moştenire care va să funcţioneze, când nu voi mai fi, ca trigger pentru derularea programului înscris în ceea ce putem numi metaforic, genele lui spirituale.

Poate o să mă întrebaţi, domnilor preşedinţi, de ce un cronicar a trebuit să fie aşa de încet la minte. Elementar, dragii mei doctori watsoni: dacă mintea umană nu şi-ar accepta mărginirea ca un datum scris în legile naturii, alea prin care Dumnezeu se exprimă, n-ar putea funcţiona. Mintea mea nu mă tăiase dincolo de observaţia că cea mai probabilă formă umană care va continua, la vremea ei, o parte din misiunea extraterestră, e excepţionalul nepot biologic al formei umane din care am încercat, fără să reuşesc, să fac personajul unei poveşti.

Evident, asta nu e o poveste. N-are personaje, n-are intrigă, n-are conflict, n-are epică. Pare doar ecoul unor reflecţii. Dar cui îi pasă? Mie nu.

VARADERO

Pe malul oceanului imaginar un orb cânta jazz unei

curve bete. Grotesc, în jurul lor dansează poeţi  bolnavi de delirium tremens, refulate despletite de vise, cu picioarele adânc înfipte-n falsul nisip şi-un papagal galben râde de toţi, scriind cu coada pe cerul plin de fumul speranţelor arse: sic transit gloria mundi…

                                                      H.

Desi Ontario schimbase aerul. De pe malul altă dată păduros, acum urbanizat, al lacului nordic ce-i devenise patrie de adopţie, făcu un salt pe plaja albastră a litoralului, tot nordic, al unei insule caraibiene. O insulă ar fi complementul unui lac, tropicele ar fi un complement al nordului. Nimic mai potrivit pentru complementul anului de muncă, vacanţa, aşteptată uneori întreg anul. Dacă nu cumva mai mulţi ani. Cine ştie?

Abia instalată în hotelul rezervat străinilor, traversă liota de băştinaşi care ofereau îndoielnice servicii pentru un soi de peso convertibil, din care populatia nu avea legal dreptul să posede. Deşi cei mai multi reuşeau, de bine, de rău, să-şi procure cumva. Observă că un singur individ nu se mişcase din loc. Un bătrân, ai zice, prin contrast cu media aproape adolescentă a băieţilor străzii care asaltau orice străin descins din hotel, dar la o privire mai atentă nu foarte departe de vârsta ei. Pe care şi-o purta cu justificată mândrie. Omul semăna izbitor cu actorul-şansonetist din alte vremuri, Serge Reggiani. Aceeaşi privire vie, iscoditoare, atinsă de aripa melancoliei, ţâşnind dintr-o faţă despre care era greu să spui dacă era mai mult zbârcită sau mai mult ridată, cu o barbă de trei-patru zile, ca fotbaliştii, de lungime egală cu părul tuns. Îmbrăcat în zdrenţe foarte curate. Şi cântând dintr-o trompetă turtită, dar lustruită. Ciudat, fără o pălărie pentru colectat bănuţi în faţă. Desi Ontario se pomeni mergând aţă spre el. Căci recunoscuse vechi melodii ale lui Charlie Parker. Nici mai mult, nici mai puţin. Ştia bine că în Cuba poţi întâlni orice muzică, cu condiţia să fie lirică, melancolică, nostalgică, sentimentală sau în general de suflet. Dar Charlie Parker? Era aproape prea mult.

Desi Ontario se opri provocator în faţa cântăreţului, scoase dintr-un mic etui pescuit din sacoşa de plajă un medalion făcut dintr-un dolar găurit, de argint, datat 1906. Îl depuse, aplecându-se, cu un gest hibrid, amestec de dar princiar cu reverenţă, la picioarele goale, încrucişate turceşte, ale personajului şi susură: Play misty for me! Buzele părăsiră muştiucul trompetei boţite, radarele de cărbune lichid fixară musafira nepoftită, ba chiar o cântăriră. Desi Ontario simţi un tremur, pe care nu fu sigură că-l ascunse. Arătarea articulă, agale: Yeh… misty. Yo soy Varadero. El viejo. Cum o sa fii tu Varadero, Varadero e numele oraşului, în fine, al staţiunii, Crezi că eu o să mă apuc acuma să spun că mă cheamă Florida? Sunt obişnuit, señora, ca turiştii să considere numele meu oarecum neobişnuit. Şi nu, în nici un caz n-ar putea să vă cheme nici Florida, nici Florinda. Nici măcar Fleur, deşi aveţi aer de canadiană (de unde s-o vedea, Doamne?). Dacă acceptaţi serviciile mele de ghid, o să îndrăznesc să va rog să-mi pemiteţi să va spun señora Soledad. Acum, ascultaţi, mi-aţi cerut play misty for me. Şi din trompeta lucitoare începu a picura Ochy chornyia. Apoi trecu într-o melodie a lui Nat King Cole: Yo viendo unos ojos negros. Desi Ontario nu prea se prăpădea după melodiilea astea, foarte populare, gusturile ei muzicale erau mai sofisticate, iar individul îi făcea o impresie ambiguă. Pe negândite, trompeta părăsi buzele subţiri şi vocea voalată reluă temele melodice pe un text în spaniolă, care, însă, vorbea de o pereche de ojos verdes. Îşi aminti reflex de confuzia ce-o făcea unul din prietenii ei îndepărtaţi, care-i uitase, pur si simplu, culoarea oliv a ochilor. Pe semne fusese abordată de un localnic cu o treaptă mai rafinat decât vânătorii vulgari de pesos convertibili. Nimic straniu. Îi fu ciudă pe ea însăşi, ce-o apucase să-i dăruiească zbârcitului medalionul, vechiul ei dolar găurit? Undeva, în arière pensée, cuvintele îngânate de trompetist, se repercutară: ţine ochii tăi verzi deschişi când scufunzi capul tău rotund în mare, sfântul Anton te va proteja, de departe. De unde ştia ghiujul? Abia acum curioasă, Desi Ontario se smulse din faţa sosiei lui Serge Reggiani, îşi aburcă sacoşa de plajă pe umărul stâng şi demară decisă spre plajă. Mai erau câteva minute până la la ora când, pe alt meridian, aiuritul ce confundase culoarea oliv a ochilor ei avea să se roage în faţa statuii de ipsos a sfântului Anton de Padova, într-o biserică catolică, singuratecă, între zecile de biserici majoritare din cartier. Señora, usted habe olvidar el medallon, auzi vocea, care nu mai suna voalat, ci plin, timbrat, cu o neaşteptată autoritate. Piruetă, fără să se întoarcă. Arătarea se ridicase, îşi vîrâse trompeta într-o straiţă peticită, se apropie de ea cu mâna întinsă, ţinând dolarul găurit în palmă. Ochii negri, mărunţi, ascuţiţi, ascunşi între ţepii bărbii nerase de trei zile şi ai craniului tuns, se înşurubară în cei oliv. Desi Ontario nu se putu abţine să nu accepte discul de argint. Mi-l vei dărui numai după ce serviciile mele de ghid vor lua sfârşit şi numai dacă vei fi mulţumită, nu înainte. Dar mi-ai cântat la comandă. O, Yeh, misty, rânji omul, dând din cap. Fu a doua oară surprinsă de accentul care nici măcar nu era cel local, cubanezii pronunţau yeah fără efort. Alergă apoi spre plajă, cu medalionul în pumn. Fără să se mai preocupe de urmăritor. Bluza marinărească şi pantalonul lejer, de culoarea oului de raţă îi eliberară trupul elastic, strâns în costum de baie dintr-o singură piesă, de nuanţa pielii ei oacheşe, căzură peste sacoşa de plajă. Marea Caraibelor o îmbrăţisă. Câteva mişcări de crowl, pe sub valuri, o apropiară nu numai de Florida, ci de malul lacului pe care-l părăsise temporar. Cu ochii larg deschişi, sub undele de peruzea. Convenţia cu rugăciunea sincronizata a fost o aiureală, gândi, de fapt cred că am vrut să practic generozitatea cu prietenul meu. Nu apucă să-şi ducă gândul până la capăt când un turbion iscat din senin o supse pieziş spre adânc. Reuşi să-şi păstreze ochii deschişi. Nisipul fundului mării venea spre ea rotindu-se. Când să-l atingă, se simţi trasă în sus, de glezne. Plămânii îi ardeau, privirea era pe punctul să i se întunece, când fu aruncată din valuri. Respiră lacom, reuşi să facă pluta, liniştindu-şi bătăile inimii, trimise o privire spre cer, apoi câteva mişcări de crowl o aduseră pe plajă, la punctul de plecare. Trompetistul şedea turceşte alături de hainele ei, aruncate pe sacoşa de plajă. Desi Ontario se feri să-l examineze prea atent, dar o privire piezişă o convinse că mâinile de pianist, picioarele de bushman alergător după antilope gnu şi faţa boţită, de sosie a lui Serge Reggiani păreau uscate. Deşi, îşi făcu socoteala că în cele cel puţin două minute cât adăstase ea deasupra bulboanei, soarele tropical ar fi avut timp să-i usuce cubanezului pielea secheletică, permiţându-i să-şi traga bulendrele pe el. Omul râse: Yeh… misty. Escucha, senora, escucha! Şi îngână, regăsindu-şi vocea voalată, acompaniindu-se în pauze la trompetă, pe o melodie a lui Django Reinhardt (ia uite, nu bănuiam că merge pe trompetă, gândi Desi Ontario), un text în spaniola lăbărţată şi leneşă a cubanezilor, o poveste ce-o convinse că da, soarele tropical îi uscase cântăreţului pielea scheletică, deoarce el o smulsese din vârtej. Aţi greşit amândoi, spunea textul melodiei lui Django, aţi greşit când aţi hotărât sincronizarea rugăciunii cu băgarea capului sub apă. Aţi ţinut seama numai de ora oficială a fusului, nu de timpul exact al meridianului fiecărui loc. Vrei o dovadă? Spunea cântecul, vrei? Văd o siluetă care şade pe băncile acelei biserici, peste exact 17 minute va face o reverenţă în faţa statuii de ipsos a sfântului Antonio de Padova, îşi va împreuna mâninile şi va murmura. Văd rasa cafenie a sfântului trecând de pe statuie pe umerii siluetei, de sub glugă nu i se vor mai vedea decât câteva fire argintii din vârful bărbii. Iar statuia sfântului va lua canadiana plava a prietenului tău sîrb. Vino cu mine în larg, ştiu un sorb în care te vei putea menţine la orice înălţime vrei, câtă vreme va ţine rugăciunea. Nu mai vreau, mi-ajunge. Acum e ora de plajă, răspunse frivol Desi Ontario, şi chemă o negresă ce cutreiera plaja încercând să vândă flori. Cumpără o orhidee carmin, şi-o prinse după ureche şi zâmbi, privindu-şi medalionul găurit de argint. Care, nu se ştie de ce, arăta un veac mai târziu: 2006 în loc de 1906. atunci o fulgeră descoperirea că sfrijitul trompetist nu semăna cu Serge Reggiani, ci cu Melchiade.

Scoase din sacoşa de plajă cearşaful alb, îl întinse, nu găsi pietre pe plajă, îl fixă în trei colţuri cu muşuroaie de nisip. Când să pună sacoşa şi hainele pe al patrulea colţ, o pală de vânt stârnită la fel de neaşteptat ca sorbul din mare îi infăşură trupul elastic într-o îmbrăţişare a cearşafului şi Desi Ontario se pomeni zburând. Nu departe, tot în Varadero. Într-un crâng de palmieri, cu poteci de piatră, în faţa unei table de şah cât jumătatea unui teren de tenis. Cearşaful lunecă de pe trupul ei elastic şi se pierdu în vânt. Desi Ontario constată, deja mai puţin uimită, că se află îmbrăcată cu aceiaşi pantaloni de pânză, de culoarea oului de raţă şi acelaşi tricou vag marinăresc. Părul îi era încă umed, dar ochii oliv priveau tabla de şah, din spatele pieselor negre, prin lentilele unor ochelari pe care-i ştia în geanta de plajă. Partenerul de joc era îmbrăcat în uniformă albă, de paradă, cu galoane de colonel, iar din uniformă ieşeau mâini delicate, de pianist, picioale goale, de maratonist şi un cap boţit, cu barbă nerasă de trei zile şi păr tuns zero cu două săptămâni în urmă. Ochii negri, mici, rotunzi, zâmbiră, complice, trompeta turtită şi strălucitoare sună atacul şi cântăreţul de jazz ridică pionul alb din faţa regelui şi-l mută cu două pătrate înainte.

Partida se lungi odată cu umbrele palmierilor. Când nu se mai vedea mai nimic, colonelul care pretindea că poartă acelaşi nume ca staţiunea propuse reluarea ei a doua zi, la aceeaşi oră la care începuse. Şi n-o să dărâme nimeni piesele? Nimeni nu vede tabla de şah, toată lumea vede un pătrat de iarbă mărginit de poteci de piatră. Señora, permiteţi-mi să vă recomand restaurantul hotelului. E în patio, înconjurat de jocuri de apă, orchestra e condusă de nepotul meu, care tocmai a achiziţionat de la un grup de turişti dintr-o ţară care nici nu cred că există un instrument cum n-am mai văzut: un hibrid de vioară la care e ataşată o goarnă. În zilele de duminică oferă un program folcloric, zice el, din acea ţară, nu-l credeţi, nici muzica aia nu există. Ba chiar s-a împopoţonat cu o pălărie caraghioasă, de pai, cu borul foarte îngust, o cămaşă albă, de borangic şi un brîu de lână în culori violente, predomină roşul. Nu cred să gustaţi aşa o bazaconie, comandaţi-i ce vă place, cântă şi jazz, spuneţi-i că unchiul lui, El viejo, vă e ghid în Varadero.

Desi Ontario îşi plimba ochii pe menu, n-o prea inspira nimic. Nici nu-i era, de fapt, foame. Se trezi întrebând dacă pot face salată de boeuf. Puteau. Chiar dacă nu era un fel uzual. Când i se aduse porţia, ceru două furculiţe. Ridică ochii, deasupra grădinii interioare a hotelului sclipeau stelele tropicelor. Simţi în urechea stângă murmurul vocii celui care se rugase la statuia de ipsos a sfântului Antonio de Padova, undeva, într-o ţară îndepărtată: If you built it, he would come. Nu era chiar ce aştepta ea, dar nu se putu abţuine să nu aprecieze humorul siluetei ce împrumutase rasa cafenie a călugărului sfânt. Clădi cu furculiţa din salata de boeuf ceva ce semăna cu un cal. Coborî ochii spre scaunul din faţa ei. Acolo, o umbră străvezie, luă a doua furculiţă şi mâncă, fără grabă, salata. Desi Ontario simţi o lumină şi ştiu că umbra îşi ia rămas bun. Am petrecut Crăciunul la Varadero, nu mi se poate întâmpla nimic rău, gândi.

A doua zi, în exact 17 mutări, îl făcu mat pe colonelul cu barbă nerasă de trei zile, la capătul unei combinaţii în care sacrificase un turn, ambii nebuni, pentru a da lovitura decisivă cu calul. Apoi îmbrăţişă calul, calul ei de lemn ciobit, râse din inimă, ciobitura se ascundea la sânul ei stâng. Colonelul plăti cinstit, oferindu-i o hartă a litoralului nordic, centrată pe Varadero, desenată pe scoarţa unui copac pe care Desi Ontario nu-l cunoştea şi pe care colonelul cu trompetă nu voi să-l dezvăluie.

Apoi fata înapoie calul negru tablei şi plecă voioasă la malul mării, unde o cubaneză grasă vindea tot felul de suveniruri. Cu faţa spre sud-est, Desi Ontario simţi că marea Caraibelor o salută cu smaraldul ce devenea verde închis pe măsură ce se apropia de coasta îndepărtată a Floridei.

Desi Ontario se frecă la ochi. Era sigură că taraba băştinaşei grase fusese singura pe sute de metri de plajă. Dar abia ce pusese în poşeta largă, din piele de caribu, cele câteva prostioare cumpărate de la negresa cu accent leneş, că văzu, alături, un negru scheletic, care nu putea aparţine acestor meleaguri. Arăta ca un kekuyu corcit cu un tootsie, craniul dolicocefal, lucios, lipsit de păr, reflecta orgolios lumina soarelui caraibean. Şedea în poziţie de lotus, iar pe covoraşul multicolor din faţa lui odihneau doar două siluete de abanos. Trăsăturile siluetelor fuseseră, asta era vizibil, mângâiate cu dragoste şi nostalgie. Sau asta e un pleonasm? Ce contează? Una din statuete o întruchipa, la o privire atentă, pe celebra actriţă Hollyday Golightly, interpetând rolul Audrey Hepburn, în călătorie, în care olandeza zburătoare se întrecuse pe sine. Când privirea uimită a Desiréei Ontario lunecă pe carnaţia strălucitoare, de abanos, a celei e-a doua statuete, înlemni literalmente. Era propriul ei portret, nud, cu braţele ridicate spre cer, oferindu-şi sânii vântului suav, stârnit de Golfstream, purtând o frunză magică de arţar în locul celei tradiţionale, de viţă. Un fior de pudoare o electrocută, orgastic, pe Desi Ontario. Se simţi ca şi cum ar fi ieşit din spuma mării tourquoise, în faţa întregii populaţii a globului, adunată pe plajă, iar miliardele de priviri i-ar fi invadat pielea neagră şi tare, de abanos, ca o lavă de furnici stacojii. Se controlă, suveran, întrebă de preţ. Kekuyul corcit îi susţinu, dign şi insolent, privirea oliv şi retorsionă suav: le vindea pe ambele sau deloc. Contra… un dolar găurit. Ştie că señora are acel dolar de argint, cu data schimbată. Pronunţa señora cu accent britanic, ceea ce-l făcea să pară şi mai autentic. Desi Ontario îşi aminti că atunci când fusese smulsă din fărâma de maelstrom local de către aschimodia ce semăna cu Melchiade şi se mirase că-l vede pe plajă, lângă hainele ei, cu cămaşa uscată, avea medalionul dolarului găurit strâns în pumn. Plonjă în sacoşa fără fund, care nu mai era din piele de caribu, ci din piele de katamburu, ceea ce n-o mai miră defel, de pe malurile acum mâloase ale lacului Ciad, extrase dolarul găurit şi-l aruncă, puţin ciudoasă, pe covoraşul multicolor. Nu mai fu surpinsă când statuetele de abanos îi încăpură în sacoşă, dar frunza de arţar ce acoperea pubisul celei care nu semăna cu Holly Golightly o zgârie la deget, exact la încheietura unde, cu veacuri de singurătate în urmă, spinul unui trandafir alb, o făcuse să sângereze pe zăpadă. Claviatura kekuyului corcit se destinse într-un zâmbet viclean. Scoase dintr-o traistă moroşenească (sic!) două… doamne, ce altceva, două măşti, din mărgele în toate culorile curcubeului. Bonus pentru cumpărătorul inteligent, señora, rânji craniul scheletic, îmbiind-o să le încerce. Desi Ontario simţi că nu-şi mai poate desprinde tălpile de nisip. Împotriva propriei voinţe, îşi puse masca de călătoare, şi-şi simţi sufletul liber. Apoi, luă, iarăşi fără să vrea, atitudinea statuii de abanos ce-i semăna, cu braţele ridicate spre cerul caraibean, îşi simţi sânii eliberaţi de tricoul marinăresc, mângâiaţi de briza stârnită de Golfstream, îşi simţi pielea liberă, frunza magică de arţar, înlocuind-o pe cea de viţă, făcea acum parte din trupul ei elastic, triumfător. Potrivi masca dorului-dor peste cea de călătoare şi se simţi iubită de toată suflarea vietăţilor pe care bunul dumnezeu le-a înzetrat cu viaţă.

Simţi în cerul gurii gust de salată de boeuf. La Varadero e mereu Crăciun, mai apucă să gândească.  

Ultima imagine pe care Desi Ontario şi-o aminti fu propria ei mână dreaptă, cu unghiile tăiate scurt, la pândă pe o suprafaţă neagră. Degetelei îi păreau braţele unei caracatiţe adormite, care stau cu toatele de veghe.

Apoi, la întoarcere, mai scurtă părându-i calea, o lungi cu lectură, într-un aeroport intermediar, a unui roman straniu, despre o flacără misterioasă. 

Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

                                                         Ion Barbu

La ora când soarele solstiţial se ivise pe după marginea răsăriteană a aripii nordice a masivului calcaros, substanţialul mic dejun era gata înfulecat. Cu trei sferturi de oră mai devreme, pe lumină, după toaleta matinală, cei trei ocupanţi ai celor două corturi întinse alături pe un tăpşan, separat de cabană prin râul ce curgea spre est, dând numele său de ţară depresiunii intramontane ocupate de un oraş tentacular, de fapt în unghiul drept dintre râu şi un pârâu afluent al său care se scurgea din creasta nordică a masivului calcaros, aprinseseră focul în vatra de pietre, tăiaseră slănina în bucăţele, o topiseră în cratiţa de aluminiu, atârnată deasupra focului cu o toartă de sârmă, adăugaseră puţină ceapă, un strop de pastă de roşii, apoi stinseseră totul cu apă din pârâu şi fierseresă pastele în formă de fluturaşi. Apa era dozată exact cât să nu fie nevoie să fie aruncată, experienţa tehnologică multianuală îşi dăduse aportul. În timp ce acest fel de mâncare cam dur, aromat cu cimbrişor de câmp, de care tăpşanul era plin, se răcorea, pe resturile focului fiersese ceaiul. În timpul mesei, un conciliabul fixă traseul zilei. Mihnea, pictorul solid, care făcuse canotaj în juneţe, viitor membru în consiliul local al orăşelului ialomiţean unde avea să se stabilizeze, evident din partea partidului de culoare să zicem inerţială, dar asta peste aproape dumasiana perioadă de douăzeci de ani, avea idea fixă de a căuta o cale scurtă între panta ce urca la cel mai înalt vârf al masivului şi aşa numitul brâu de mijloc. Perechea proaspăt căsătorită nu avea nici o idee. Aşa că porniră relaxaţi spre un refugiu situat aproape de jumătatea înălţimii vârfului, practic locul de unde cărarea abruptă prin pădure devenea drum alpin. Tocmai acolo, în timpul unui scurt popas fură ajunşi din urmă de o familie destul de neomogenă, soţul, înalt, slab, cu câteva zeci de ani de munte în spate, soţia total neadecvată conformaţional şi vom vedea că nici comportamental, durităţii traseului care, odată cu povestea, abia va începe, plus două gemene de câte zece ani bucata, căpriţe native. Bărbatul bătuse aproape toţi munţii ţării, mai puţin masivul ăsta, era curios să şi-l treacă în palmares. Ciudat, pornise fără hartă, dar mai ales fără ţintă precisă. Poate că ar fi fost dispus să-şi întoarcă familia înapoi. Urcuşul până la acel refugiu cu nume ca un tirbuşon era oricum de ajuns pentru o jumătate de zi, dată fiind lipsa de alimente şi de apă din micul rucsac, singurul bagaj al familiei. Auzind că cel mai competent şi mai vocal din grupul de 3 ceva mai tineri ca el căuta ceva anume, dacă acel ceva ar fi fost găsit, s-ar fi putut întoarce la cabană până-n prânz, după o plimbare pe brâul de mijloc şi o coborâre mai comodă decât ar fi fost drumul înapoi. Optă omul pentru fuzionarea grupurilor.

Vă aşteptaţi, domnilor prşedinţi, ca trecerea, mascată de amestecul de tufişuri alpine şi stâncărie calcaroasă, să nu se lase descoperită. E în firea lucrurilor, căci de n-ar fi aşa nu s-ar povesti nicicum. După jumătate de oră de orbecăială de-a surda, pierdură şi calea de întoarcere spre refugiu. Găsiră, în schimb, intrarea în aşa numitul traseu cu lanţuri, fără ajutorul cărora numai alpiniştii echipaţi cu sculele potrivite l-ar fi putut aborda. Soarele, apropiat de amiază, se juca de-a v-aţi ascunselea cu sinuozităţile crestei. Dacă acesta ar fi un fragment de roman, trăirile fiecăruia din cei adunaţi de întâmplare ar fi meritat câteva pagini de căciulă. Cum e altă mâncare de peşte, vom trece peste toate, notând doar două gânduri ale celui de-al doilea bărbat din tripleta mâncătoare de paste cu slănină. Ciocnite, sub intensitatea unei raze de soare venită fix de deasupra lui: unul din gânduri era că se aflau pe un teritoriu numit în jargon local Westwald, deci trecuseră puţin dincolo de umărul de curbură al masivului, al doilea, mai mult imagine decât gând, dacă ridica privirea spre soare, să-şi caute prizele, între două lanţuri, discul de foc însuşi devenea figura unei persoane căreia îi rămăsese cumva dator, într-un moment de alegere pe termen lung. Vedenia era persistentă. Din discul solar îl priveau aparent neutru o pereche de ochi care aduceau cu cei ai Claudiei Cardinale. Se simţi provocat şi, cum rămăsese în urmă, îşi încordă toată fiinţa şi peste altă jumătate de oră îşi ajunse partenerii de ascensiune exact pe vârful despre care ştia că se numeşte La Om. Era trecut de 3 dupămasa. Acum, ce-i de făcut? Bărbatul realiză că numai şuieratul propriei respiraţii îl împiedicase să audă văicărelile soţiei lunganului care nu cunoştea masivul. Din toţi, singurii care-l cunoşteau, din vara trecută, erau pictorul şi cu el. Dar nu ajunseseră niciodată aici. Cartea marelui alpinist Emilian Cristea era în cort, Mihnea declară unilateral şi fără apel că el îşi va căuta de unul singur o cale de coborâre, simţul răspunderii urma să se manifeste în viitoarea carieră politică. Fostul lui coleg de cort din urmă cu un an, care acum împărţea alt cort cu proaspăta soţie, cu abia puţin mai răsărită decât cele două gemene şi la fel de căpriţă, conştientiză că răspunde de ceilalţi 5, pe cei 4 străini nu el, ci fanfaronadele prietenului aducându-i în grija lui. Cum tocmai îşi confecţiona o mască de siguranţă de sine şi-şi regla vocea în acelaşi ton, poate că e timpul să-i dăm un nume, cu sau fără legătură cu cel real. Hai să-i spunem Mihuţ. Mihnea dispăruse deja pe povârniş. Mihuţ îşi îngădui un minut de vedere panoramic. Versantul sudic al crestei nordice era lin, acoperit cu iarbă, lesne de coborât, dar le-ar fi trebuit 2-3 zile să ocolească pe la est masivul pentru  a reveni la tabăra de corturi. Creasta sudică, mult mai puţin spectaculoasă, i-ar fi îndepărtat şi mai mult. Ştia că mai există câteva căi de acces de pe creasta nordică spre brâul de mijloc, pe care, mergând încoace sau încolo, ar fi găsit căi de a ieşi din masiv. Nici un drum nu era, pe vremea aceea, marcat altfel decât cu muşuroaie de bolovani. Creasta nordică nu era pentru plimbăreţi. Dar Mihuţ nu avea întipărită în memorie nici o comunicare pasabilă de pe creastă, nu avea cartea lui Emilian Cristea la el, nici măcar harta aproximativă din colecţia Munţii noştri, nimic. Doar plecaseră pentru o tură care să-i aducă la tabără cu mai bine de o oră mai devreme decât acest ambiguu moment, de plenaritate şi tensiunea răspunderii, când soarele deja cobora. Îl chemă pe tatăl familiei târâtă oarecum iresponsabil în această aventură. Îi expuse franc situaţia. Îi propuse soluţia cea mai obositoare, un test de anduranţă, dar singura lipsită de riscuri. Mă rog, de riscuri majore. O luăm de-a lungul crestei şi ieşim din ea aproape de capăt, unde un drum mult bătut e vizibil. Ne duce la cabana Diana, de unde coborâm prin pădure, un drum care pe lumină e cu o idee mai uşor decât dacă ne-am fi întors de la refugiul unde ne-am întâlnit. Vom ajunge la Diana pe intuneric, dar acolo e plin de lume, imposibil s-o ratăm. Putem apoi coborî dea-mboulea, versantul e păduros, nu sunt săritori, putem folosi regula clasică: dacă nu ştii drumul cobori la apă. Apa se cheamă Valea urşilor şi ne scoate la abia câţiva kilometri de cabană. Veţi ajunge la cabană între unu şi două din noapte. Dumneata eşti rezistent, fetele o să uite de foame, torentul de senzaţii noi nu le va da timp, dacă reuşeşti să-ţi remorchezi cumva nevasta îţi garantez că vă scot din capcana asta. Ţie clar, de coborât pe unde-am urcat e imposibil. Omul munţilor, care, ciudat, ocolise acest masiv spectacular până atunci, dădu discret din cap. Copii, o pornim, dădu Mihuţ semnalul de plecare.

Până la refugiul ca o minge uriaşă de fotbal, fix pe creastă, când tocmai apuse soarele, grupusculul celor trei căpriţe abia se vedea. Din 3 în 3 minute Stoica îşi striga soţia să domolească sprintul pe cărarea de creastă, cât un cuţit. Nevasta se jeluia aşa de monoton, că Stoica reuşi să n-o mai audă. Era o metodă brevetată de multişor. Un filtru mental. Cei doi bărbaţi avură grijă s-o încadreze, cu Mihuţ încheietor de pluton. Deşi mereu cu ochii pe ceas, reglând pe cât posibil paşii pentru a intra în grafic, o parte din el trăia extatic senzaţia zborului prin aerul rarefiat, limpezit de absenţa, rară prin acele locuri, a oricărui fir de nor. Lăsă celeilalte părţi, care controla ritmul paşilor şi lansa chemări priodice către căpriţa lui, de la căsătoria cu care nu trecuse luna, să aibă grijă să evite vreo entorsă. Căci oricât ar fi de ascuţită cărarea de creastă, era plină de bolovani, ce trebuiau săriţi, ocoliţi şi, în plus, urca şi cobora în valuri nu prea regulate.

Deoc de mirare, cea mai dificilă parte a itinerarului de retragere fu drumul prin pârâul Văii urşilor, paralel cu creasta, coborând apre vest, în sens invers faţă de râul tutelar. Căci deşi nu aveau nimic de mâncare, aveau apă la discreţie şi mai ales aveau lanterne. Cu totul inutile. În albia Văii urşilor trunchiurile de copac căzute sub toate unghiurile posibile te făceau să nici nu mai bagi în seamă bolovănişul de pârâu montan. Fiecare pas însemna o lovitură în glezna stângă şi alta in tibia dreaptă. Sau invers. Interesant pentru un observator virtual, amănunt deloc inutil, dacă semnalele de avertizare pe creastă, sub soarele ce domnea pe cerul fără nici un nor, erau când onomatopeice, când articulate, dar monotone, nu vă depărtaţi dincolo de a ne vedea, Mihuţ se surprinse în acest cel mai dificil segment de drum strigând la fiecare pas prin albia pârâului, dominând susurul altfel încurajator per se al apei, numele mai tinerei soţii. Nu ştia că multe zeci de ani de atunci nu mai avea să i se mai adreseze cu acel nume prescurtat. Realiză că articularea numelui ei, prescurtat în ambele variante sub care îl purta, avea exact rolul de sirenă de ceaţă.

Sirena de ceaţă a lui Mihuţ făcu grupul, acum adunat la câţiva paşi distanţă, să remarce că mama celor două căpriţe gemene obosise în aşa măsură că nu mai era în stare să emită nici un vaiet. Păşind automat. Cu montagnardul ei la un pas în spate. Se despărţiră la mai bine de un kilometru de campamentele apropiate, căci tăpşanul în colţul căruia erau instalate corturile era practic peste drum de cabană. De unde se putea trece râul tutelar pe un pod zdravăn. Ciudat, după durerosul la propriu marş prin apa Văii urşilor, nevasta se trezise oareum din angoasă, intervenise în discuţia între cei doi bărbaţi şi când aflase că n-ar mai fi de traversat decât un pârâu paşnic, de câţiva metri, cu fundul nisipos, pentru a se despărţi cât mai aproape de locuinţele provizorii ale fiecărei familii, refuzase net. Iată de ce abia ieşiţi din calea de apă, cei 4 companioni, care trecuseră în 3 feluri diferite, mai multe probe de rezistenţă, gemenele reacţionând identic, o luară decis la dreapta, ocolind pe la un pod mai în aval, peste râul tutelar. Lunganul subţiratec şi smead schiţă un discret dat din umeri, abia vizibil în lumina lunii pline, o fluturare a palmei stângi şi-şi ajunse din urmă nevasta. O bună jumătate de oră în valea largă, adormită, se auzeau, îndepărtându-se, vociferări pe un singur ton. Se pare că nu numai tatăl nu răspundea, nici cele două gemene. A căror contribuţie la conversaţia dupăamiezii, de la vârf până la ieşirea din apa râului, fusese remarcabil de monotonă şi deloc surpinzător demnă: Vai, mamă! Stoica apucase să noteze în jurnalul mental, ţinut în timp real, că erau fiicele tatălui lor. În schimb ultimii kilometri ai perchii mai tinere până la cortul lor fură neobişnuit de silenţioşi. Cum tot în cea mai adâncă tăcere acultară a doua zi simineaţă, în timpul aceluiaşi ritual al micului dejun, cu slănină, paste, sos de roşii şi cimbrişor cules de pe tăpşan, relatarea zgomotoasă a tovarăşului lor de tabără, despre aventura lui solitară.

Decorul următorului tablou al povestirii se schimbă. O echipă mixtă de cercetători, în halate albe, gravitează, împreună cu echipamentul sofisticat, din care, eu, povestaşul, nu înţeleg nimic, în jurul unei încăperi cu atmosferă condiţionată, în mijlocul căreia şade un cap, susţinut de suporţi buretoşi. Din gâtul retezat iese o ţevărie de toate culorile şi de toate diametrele imaginabile. Două sunt roşiatice. Cu o uşoară diferenţă de nuanţă. Evident, sânge arterial ce urcă spre creier, sânge venos ce coboară, prin cealaltă ţeavă. Prin altele circulă alte lichide. Toate împinse de pompe peristaltice conectate la un calculator de proces. Dar nu toate ţevile găzduiesc lichide, unele izolează fire. Din metale diferit colorate unele, altele în care bănui metalul sub alt strat izolant, din material flexibil, fiecare de altă culoare. Tabloul se presupune a fi oarecum familiar cititorului se literatură SciFi. Nu vom cita acum niciuna din sursele literare, ideea menţinerii în funcţiunea a unui creier aparţinnd unui om cu corpul distrus de la gât în jos în suficientă măsură pentru a permite această cale extremă de prelungire artificială a func tionării, a unei vieţi sui generis, mai mult sau mai puţin conştiente face demult parte din patrimoniul universal al ideilor SciFi. Precum cea din prima povestire, precum cititorul va recunaşte alta sau altele ulterior. În fond totul e cum spui bancul. Acest al doilea moment al povestirii e rezervat somnului indus creierului ţinut astfel în funcţiune, după ce fusese obligat să trăiască experienţa tocmai narată. În altă încăpere, stafful echipei de cercetători discută rezultatele experimentului. Tocmai urmăriseră o înregistrare 3D a experienţei trăite de creierul nostru. Şeful proiectului dialoghează cu o tânără subţire, cu ochi albaştri ca un cer de vară şi cu părul strâns într-un coc sobru. Pe care ţi l-ai fi putut imagina, dacă ai ţine neapărat, desfăşurat în valuri blonde, în pregătirea unui moment de dragoste, de nu te-ar fi intimidat absenţa totală de zâmbet. Facial sau măcar în colţul ochilor. Nici reci, nici trişti. Cumva absenţi. Întregul staff are câte un dosar. Fiecare dosar are acelaşi conţinut: scriptul tipărit al programului impus creierului. Înregistrarea 3D a trăirilor acestuia se opreşte la fiecare ieşire din scenariu. Tânăra, îi spun tânără doar în comparaţie cu vârsta medie aparentă a staffului şi doar deoarece e efectiv cel mai tânăr membru al echipei de cercetători, avea, asta e lesne de ghicit, rolul de scenarist. De proiectant al trăirilor induse creierului menţinut în funcţie. Regula era simplă: absenţa din scenariu a oricăror elemente conectabile la orice experienţă a omului care avusese acel creier, atâta cât putuse afla Liana, ăsta e numele scenaristei, având acces prin decizie guvernamentală ultrasecretă, la orice date ale oricăror servicii de informaţii şi la orice date biografice accesabile în general. Tot ce i se inducea trebuia să aibă şansa maximă de a fi inedit. Căci scenariile, convertite în soft generator de impulsuri ce abutisau în centri precis determinaţi ai creierului studiat trebuiau să-l pună în situaţia de a lua decizii spontane, fără baza nici unei experienţe anterioare. Pe cât posibil.

Liana, ai calulat probabilitatea ca până acum toate deciziile creierului să fie identice cu cele ale personajului scriptului tău de bază? Opriseră înregistrarea în plină euforie amestecată cu grijă intensă, a îmbătătorului drum pe creastă. Putem subînţelege că filmul ar fi luat o cale sau alta în funcţie de deciziile creierului pus în situaţiile respective, scenariul fiind arborescent.

Domnule profesor, nu uitaţi că nu-i decât primul test. Am scris deja următoarele 3 scenarii şi am schiţat idea generală a încă 3. Va merita o analiză complexă abia după 7 teste. Iar în ăsta, primul, decizia de luat e simplă. E a unui om responsabil, care cunoaşte în mare locurile dar nu şi harta locală în amănunt. Atât. Despre omul nostru ştiam ca a fost unul responsabil, folosesc trecutul pentru că omul ca om a fost, chiar dacă creierul lui duce viaţa asta vegetativă ca obiect de cercetare. Şi mai ştiam că nu fusese niciodată prim masivul ăla. Unde nici dumneavoastră n-aţi fost. Am verificat. Şi unde un singur coechipier, Robert, care are microbul alpinismului în sânge, mi-a servit ca tester de autenticitate. De fapt acum am testat mai degrabă nu atât echipamentul, cât programul de implementare a trăirilor, ştiţi bine. Da, şi pare să meargă. Bine, continuaţi vizionarea şi notaţi tot ce credeţi că poate face obiect de brainstorming în protocolul experimentului, spuse şeful şi se ridică să plece. Restul staffului, de fapt echjipa de cercetători, căci auxiliarii tehnici nu aveau acces, ajunse odată cu perechea tinerilor căsătoriţi la cortul lor, ba chiar ascultară relatarea euforic-egolatrică a pictorului trădător.

Era ora mesei de prânz. Sala de mese aducea cu cambuza unei nave militare de pază costieră. La acest aspect îşi adusese o contribuţie nu de toată lumea cunoscută imaginaţia mai degrabă virilă a tinerei scenariste. Nici măcar profesorul, şeful proiectului, a cărui încredere o câştigase numai ea ştia cum, ani de zile, cât se copsese şi se articulase proiectul, nu ştia ce şi cât anume din arhitectura laboratorului, inclusiv unele proprietăţi ale echipamentului, izvorâseră din mintea inocentei scenariste. Cel numit Robert, care-i fusese asistent la facultate şi-şi permitea, altfel Liana îşi contrazicea flagrant numele, căci lianele nu au ţepi, pe câd ea avea prea mulţi şi prea invizibili, dar cu viteză de reacţie surprinzătoare, cu care-şi apăra îndârjit un spaţiu interior la care nimenu n-avea acces. Robert, deci, singurul căruia-i permitea să i se adreseze în afara formulelor protocolare oarecum mecanice, fără a-i acorda defel calitatea de prieten, o întrebă în joacă. Dar cu urechile ciulite pe dinlăuntru. Ia spune, Liana, ştim cu toţii că arborii tăi scenaristici sunt secreţi chiar faţă de Prof. E esenţial pentru proiect. Ştim cu toţii c-o să ne plimbi dacă ne atingem de subiect. Dar, cum rolul meu de expert alpin încetează după analiza primului test, redevin coechipier egal în drepturi la tăcerea ta. Numai că ce uiţi tu, sau te prefaci că uiţi şi aici intru în advăratul meu rol, acela de a te feri de a cădea în propriile tale capcane. Ce drakku baţi câmpii acolo, Robinho, mormăi placid Liana, savurând o lingură de salată de frunze verzi, asezonată cu tot soiul de condimente vegetale. Oricât îşi ascunsese alarma. Fostul ei asistent îşi cunoştea marfa.

Aici se impune o mică paranteză. Al cărei rol e de a vă face să vă lunece pe gâtlej platoul narativ pe care vi-l servesc. Închipuiţi-vă pe sobra scenaristă cu un şorţ brodat cu tot felul de legume şi cu o tichie la vederea căreia nici un eventual coechipier mai sobru ca ea, ceea ce era cum nu se poate mai dificil de găsit, ar fi bufnit în râs când gongul bătut cu un ditamai polonicul anunţa masa: un cilindru alb, apretat, ce-i acoperea fruntea înaltă până la sprâncene, pe vârful căruia adăsta o beretă ecosez. Mai lipsea cimpoiul. De fapt nu lipsea, căci Liana ciugulea cam cât porţia unei pisici format mini în timp ce gătea, cântând din cimpoi colegilor meseni. Pretindea, fără o schiţă de zâmbet, că aşa-i vin ideile scenaristice. Robert insistă, fără să se formalizeze.

Liana, toată lumea ştie că perfecţionismul, dacă nu-i cu măsură, e premiza unui eşec mai zdrobitor decât cel determinat de superficialitate. Ori Prof nu-i atent decât la firul roşu, detaliile nu-l interesează. Ştiu că n-ai uitat ce ţi-am spus, la ultimul examen de doctorat, când eram în comisie şi aveam mai multă libertate ca el, care-ţi era conducător. Dumnezeu se ascunde în detalii, mormăi Liana, subliniind citatul cu un refren din highlands. Cimpoiul protestă în felul lui, emiţând o notă falsă. Cine poate uita paradoxurile tale, nesuferitule. Dar privirea ei albastră şi nevinovată nu schiţă nici o urmă de zâmbet. Ce drakku vrei să spui, fotbalist brazilian ratat? Lasă, o să-ţi narez în week end, facem o plimbare. Plimbare, în jargonul alpinstului, însemna o ascensiune la coardă, cu cel puţin o coborâre în rapel, căci laboratorul era bine ascuns , unde credeţi, evident, elementar, dragii mei doctori watsoni, în locul fostei cabane de pe versantul sudic al crestei nordice, acela care cobora în pantă lină spre şes. Un urcuş din ce în ce mai abrupt, care urma să scurteze progresiv replicile dialogului aferent, traversarea crestei şi un mic tur cu desertul unei coborâri în rapel, urcuş pe creastă şi coborât înapoi, în plină noapte, când e timp de şoapte şi când fata putea fi provocată să spună mai mult decât vrea. De 7 luni, de când se îngropaseră în laborator, Liana fusese singura care refuzase, cu ostinaţie, să iasă în week end. Respecta pauza de lucru, se relaxa gătind pentru hămesiţii care se întorceau din excursii. Şi picta. Pe sticlă. Apoi fotografia rezultatul prin transparenţa geamului camerei ei, salva imaginile într-un folder triplu codat, după care transforma geamul mâzgălit în pulbete, cu ajutorul unui mojar de alamă, introdus în laborator prin contraband. Când era singură că n-o vede nimeni, adică în nopţile cu lună nouă, se furişa în afara incintei şi îngropa pulberea de sticlă colorată, cântând o arie de veselie tristă. La cimpoi. Robertinho, rezervă eternă a campioanei statului Minas Gerais, ce vrei tu de la mine? Doar nu să mă seduci, ai avut atâţia ani ocazia, nu-s genul tău, nu eşti genul meu. Să mă educi iar ai avut ocazia şi-ai ratat-o, nu că n-ai fi încercat. Să mă traduci? Neneneeeee, nu ţine. Dar fata porni în pas vioi, spre nord.

Zis şi făcut. Vom reda, rezumativ, în format narativ, discuţia care-i aduse Lianei corectiva de care nu ştiuse că va avea nevoie. Fată dragă, fraierii ăia sunt burduşiţi de ştiinţă dar au vârsta emoţională incertă. Prof i-a ales deliberat dintre candidaţi pe un criteriu inteligent. Habar n-au de literatură, deci habar n-au de natura umană. Pe scurt, habar n-au de viaţă. Sunt competenţi în analiză logică, unii chiar în analiză psihologică, dar tu şi cu mine ştim că atunci când e s-o dea în bară dpdv uman psihologii cu schemele lor o dau cel mai tare în bară. Nimeni nu va observa micile tale şmecherii scenaristice. Tu i-ai lăsat personajului indus subiectului nostru o grămadă de mici libertăţi în ce priveşte reacţiile emoţionale inobservabile, iar din restul  personajelor ai făcut roboţi. Dar cum drakku te-ai prins, replică Liana cu un început de alarmă în voce. Simplu. Am comparat relaţiile dintre cele două perchi de soţi. Dacă femeia fără antrenament montan e schematică, cea pe care personajul o numeşte cu discretă tandreţe căpriţa lui e pur şi simplu mută. Dar cu rol catalitic. Scenariul pute a artefact. Nimeni n-o să observe lipsa de consistenţă, de realism, toţi, Prof în fruntea lor, vor nota sârguincios deciziile logice ale personajului, nimeni nu va fi atent la reacţiile lui emoţionale, cu atât mai puţin la neverosimilitatea contextului. Şi ce, egoismul pictorului ţi se pare artificial, ratangiule de Robinho, ricană fata. Nici vorbă, ăla e cel mai coerent şi mai realist personaj. Literar vorbind. Misterul e altundeva. Unde, jmechere, îşi permise blonda, acum cu pletele strânse sub o bandană albă. Cheia psihologiei tale ca scenarist e tocmai în asemănarea comportamentală între cele două gemene şi soţia tânără a personajului. Privite de pe creastă cu ochii celor 3 mai în vârstă, se confundă în zare. Asta nu înseamnă nimic în sine. Dar faptul că în scenariu nu e nici o vorbă despre ce simte o mamă, oricât de văicărită, privindu-şi odraslele la limita vizibilităţii, că grupul de avangardă numit tandru şi cu humor al căpriţelor e văzut doar cu ochii personajului, ei, bine, asta ascunde ceva. Păi nu personajul ne interesa, deşteptovici? Nu contează, insistă implacabil Robertinho. Aici e ceea ce tu ascunzi. Ce ascund, ţâşni replica, iar bărbia fetei luă direcţia agresiv orizontală. Ascunzi propria ta implicare emoţională. Robert, e primul meu scenario, rosti fata cu un suspect ton de elevă de pension. Următoarele vor fi mai profesioniste. Lasă vrăjeala. Amândoi ştim că puteai evita jocurile astea. Am verificat doar, omul al cărui creier îl studiem n-a urcat în viaţa lui pe munte, tot ce ştim despore el n-are legatură cu scenariul, asta e beton. Dar ai dezvăluit, nu tuturor, ci doar mie, şi fără să vrei. Ai crescut sub ochii mei, puştoaico, mă uit la tine şi ce văd? Ia priveşte. Şi fostul asistent îi arătă 2-3 imagini în care Liana cobora în rapel. În CVul tău nu scrie, dar tu nu faci sportul ăsta prima oară. M-ai ademenit, nemernicule, fulgeră fata. Liana, de ce scenariul nu dă decât două nume, al pictorului şi al personajului nostru şi de ce ai lăsat impresia că prenumele Mihuţ e semnificativ? Pentru autenticitate. Bleah. Pe fetele gemene cum le chema? Dar pe căpriţa mai mare, soţia personajului? Căci l-ai pus să-i repete numele la nesfârşit spălându-şi păcatele în apa râului, de ce a rămas secret? Liana lăsă genele să-i cadă peste ochii albastru transparent, ziua fusese la fel de rarissim de senină ca-n scenariu, umbrele nopţii îi ascunseră privirea. Doar un tremor uşor o trădă. Necruţător, Robert întră în rolul personajului de operă şi-i proiectă altă imagine. Pe care nu-uşi putu explica cum făcuse Robert Diavolul să-i spargă simultan triplul cod şi cea mai intimitatea cea mai adâncă. Era una din fostele picture pe sticlă: un autoportret în oglindă, imaginea reflectată fiind în culori complementare. Liana, cum a chemat-o pe sora ta geamănă şi de ce nu scrie despre ea în nici o bază de date în care apari? Cristina, şopti neauzit fata. Iată de ce te-ai identificat, fără să vrei, cu personajul. La 10 ani, după ce valurile emoţionale ale acelui drum s-au potolit, nu te-ai putut împiedica să te gândeşti mai mult decât voiai, la omul care v-a scos pe drumul ăla îngrozitor de lung şi obositor, dar lipsit de riscuri. Mai ales după ce sora ta geamănă a pierit într-un accident stupid, ca toate accidentele. Ai recuperat instinctiv frânturi de conversaţie între adulţi şi ai hotărât, în sinea ta, ce vei studia. M-a mirat puţin, fără a-mi atinge vanitatea, sunt omul echilibrat şi ironic pe care-l cunoşti, dar nu putea să nu mă mire că ai luat de bună atenţia discretă cu care te-am urmărit. Fară să-ţi pese. Acum e limpede. N-aveai nevoie. Toată viaţa ai simţit, undeva, in zilele când cerul e limpede, fără pic de nor, în nopţile cu lună plină, aripa protectoare, diafană, a acelui om. Să retrăieşti ziua aia prin intermediul subiectului nostru de experienţă, pătrunzându-i emoţiile subconştiente, ţi-a dat ce încă nu aveai, Liana. Curajul să continui.

De ce, Robinho, de ce crezi aşa? Pentru că pătrunzând, pe cont propriu, prin intermediul creierulului ce răspunde doar la stimuli inteligent programaţi, în sufletul acelui om ţi-ai recuperate virtual sora pierdută. Toc circul de-a bucătăreasa pe un vas al pazei de coastă acoperă micul tău cult păgân şi te stimulează, psihologic, să te socoţi soldat al propriei cauze.

Mai erau cam 314 metri până la laborator. O vreme tăcură. Exact înainte de a intra, Liana îşi regăsi toată siguranţa în voce. Robertinho, n-oi fi tu prost, n-oi fi tu singurul din echipă care citeşte literatură, dar n-aveai nici o şansă să intuieşti sentimentele mele faţă de acea pereche decât într-un singur caz. I-ai cunoscut şi tu, fotbalist brazilian ratat ce eşti. I-ai cunoscut altundeva, altă dată. Robert nu răspunse. Intrară în incinta laboratorului, îndreptându-se cu paşi neauziţi, fiecare către camera lui.

Cum 1 iulie e o aniversare personală şi cum n-am mai inserat de foarte mult timp o proză pe blog, iată una străveche. De un sfert de veac. Incorporată în străvechiul volum de début, apărut în primele zole ale noului mileniu.

ORELE PĂIANJENULUI

            Stau la biroul meu şi citesc şarja amicală pe care mi-a dedicat-o Armanda, eleva mea preferată. Profesorul de chimie din paginile ei descinde, parcă, dintr–un scheci TV de dumi-nică dupăamiază. Sunt acolo toat e elementele tradiţionale, de la Twain, la D.D.Părtrăşcanu, trecând, puţin, pe lângă Courte-line. Nu–i nevoie ca Armanda să–i fi citit pe ultimii doi, nici să ştie cu ce erou al clase muncitoare se înrudeşte unul dintre ei, orinde s–ar afla, ea sau eroul.

            La drakku, iar bat câmpii. Ceaiul s–a răcit, muntele de teze aşteaptă cheful domnului (profesor), ţigara a sfrşit prin a se transforma într–un cilindru delicat de cenuşă lustruită, mu-cul filtrului a balansat pe marginea farfurioarei. În primul moment, cilindrul de cenuşă nu s–a rupt, cătând spre tavan, ca o piesă de artilerie. A cui? Probabil, a piticilor care–mi tropăie avan prin mintea ce nici nu se poate concentra la imperativele cotidianului, nici nu se lasă cu totul dusă de tarantela asoci-aţiilor memoriei. Ceva fâşâie, discret. Din babilonia de hârtii ce tronează, indiferent, pe birou, apare un păianjen. “Araignée du matin – chagrin, araignée du jour – amour, araignée du soir – espoir”,se insinuează printre refrenele bruhaha–ului (probabil, proustian !), pe care le miaună piticii din cpul meu. Bună dimi-neaţa, domnule profesor ! (Oriunde te–ai afla…)

            Bătaie în uşă. Come În ! “Eu am plecat. Vrei ceva?” “Ziarul, dacă nu te superi.” “Vezi, că ai şedinţă la şcoală la şase, la Marele Tău Roşcat.” “Mâr–mâr–mâr” “Si ce dacâ–i meci internaţional, în definitiv, dirigul lui nu–i un găgăuţă, din mafia ta? Ce, tu nu i–ai chemat pe părinţi în ziua concertului lu’ Maicăl Gekson? Să te duci, da? Barim, dacă e să–l exmatriculeze, să aflăm şi noi, dinainte.” “Bine, bine.” “Pa, ne vedem deseară.” Uşa se închide destul de uşor, totuşi, cilindrul de cenuşă se deplasează infim, din echilibrul lui delicat şi se fracturează pe marginea farfurioarei de ceai. Să fim serioşi, domnilor preşedinţi, nu şarja amicală a elevei mele preferate mi –a declanşat valul asociaţiilor memoriei, ba, dacă stau să mă gândesc (nu mult, să nu mă zdruncin), lectura amuzantă abia m –a ajutat să reflectez. De câteva zile mi se repetă un vis, cu variaţii inerente. Sunt în mijlocul unui lan de porumb. Unul, mai ghiduş, dintre piticii din capul meu zice că lanul e, de fapt, de secară, dar e deghizat în lan de porumb. Îl las să zică ce vrea muşchii lui (Na ! Că iar mă trezesc vorbind ca împieliţaţii ale căror teze n–am chef să le corectez) şi realizez, puţin derutat, că în vis nu se întâmplă nimic. Stau în lan, sau mă plimb, lejer, tulpinile aci mă depăşesc, aci pot scoate capul, până nu de-parte,mai bat eun vânticel care–mi resfiră părul cam lung, mai stă, de se face o linişte, despre care nu pot spune altceva, decât că–i ascuţită, chiar dacă expresia mă cam zgârie şi pe mine la ureche. Da–i aşa o linişte, de parcă ar trebui să auzi o şoaptă, care, iată, nu vine. Poate întârzie. Până aici, nimic ieşit din co-mun, vise banale, chiar rutiniere, cine ar avea timp să-şi amintească de ele, când are de făcut rost de un Dewar, în locul celui spart în laborator, de ochiosul dintr–a X–a F, care–i campion la Go. Mai ciudat e că, de câteva zile am devenir conştient de faptul că, în contextul visului, eu nu am nici o condiţionare anterioară, nu am ajuns acolo de undeva, nu mă duc niciunde, chiar lanul nu pare a fi al cuiva, mai puţin al meu decât al oricui, în sfârşit, dincolo de faptul că mă aflu acolo şi nu se întâmplă nimic, nu mai e chiar nimic. Scena, aşa statică, e ruptă din orice context. Nici asta n–ar fi neapărat în afara obiceiului viselor, atâta cât îţI poţI da seama într–o (mai mult de) jumătate de viaţă de om, în care, de cele mai multe ori, n– ai apucat să-ţi aminteşti ce–ai visat, orinude te–ai afla. Dar, când se repetă cu o (până acum) blândă tenacitate, de la un timp începi să observi, fie că ai refelexe analitice, fie că nu. Totul pare a fi ca şi când s–ar intenţiona transmiterea unui mesaj şi se pregăteşte, cu grijă, terenul, atâta cât îl poate duce, pe un profesor de chimie, imaginaţia lui, departe de a fi debor-dantă. Nu ştiu de ce mă aştept ca, într–unul dintre episoadele următoare, să aud oapte care vin, nu se ştie de unde (greu de închipuit mediu mai propice pentru asta decât un lan de porumb, nu?), sau să am oarece viziuni, sau şi un a şi alta. În sfârşit, n–aş crede că mai poat edura mult pă să se întâmple ceva, ceva care merită să–i dai importanţa cuvenită şi nu i-ai fi dat–o, dacă spunea, pur şi simplu, de la început, ce avea de spus. Se pare că mesajele pe care le primeşti prin intermediul viselor nu dispun de regie, de mizanscenă, vin, pur şi simplu, pe neaşteptate şi te anunţă, iar tu poţi, mai mult sau mai puţin, să le interpretezi. Cel puţin, aşa afirmă toţi cei care se pricep la vise. Numai că, eu nu mă pricep. Am, prin urmare, o mai mare libertate de interpretare. Desigur, poţi avea 273 de motive pen-tru a nu avea chef să corectezi un munte de teze, dintre care, poate că cel mai serios ar fi că n–ai chef pur şi simplu, fără nici un motiv. Ori, eu m–am trezit cu o intensă lipsă de chef cu obiect multiplu, chiar cumva nedefinit (să nu-mi spuneţi că n– aţi avut niciodată asemenea zile, domnilor preşedinţi, oriunde v–aţi afla). Obişnuit fiind, ca orice om cu armata făcută, să nu prea ţin seama de lipsa de chef, am apelat la elementele mini-male ale regiei cutumiere (ceaiul, ţigara, mormăitul).

            Aşa că mă văd obligat să admit că, cel mai mult nu ştiu de ce textul Armandei, care n–are nici o legătură cu lanul meu de porumb, mă detrmină acuma să mă gândesc atâta la acesta din urmă, nu ştiu nici atât de ce am deschis mai întâi caietul ei, în care, în loc de teză zâmbea textul cu pricina, ca să nu mai spun că nu ştiu chiar de loc de ce o fată subţirică şi sobră, care zâmbeşte de vre–o două ori pe an şi n–am prins–o niciodată râzând, comite o proză scurtă, vag satirică, o şarjă amicală, uşor naivă, dar dovedind o anume îndemânare a exprimării pentru generatia ei, în caietul de teze, sub titlul evident ironic, caligrafiat şcolăreşte “Lucrare scrisă la chimie pe trimestrul II”.

            Dar aşa nu ajungem nicăieri. Se pare că, pentru moment, nu ne putem reface potenţialul de reflecţie decât co-rectând, la drakku, tezele astea. Ia să vedem, ce gândeşte elevul suveran?

            …

            Uşor înghesuit în spatele ultimului vagon al tramvaiului de periferie, încerc, fără succes să–mi scot ziarul, pe care, totuşi, mi l-am cumpărat şi eu, din servieta plină cu teze, când văd, peste umărul individului mărunţel şi foarte solid, din faţa mea, prima pagină a aceluiaş  ziar. Inainte să apuc să mă mir că –l mai cumpără cineva în cartierul ăsta, îmi atrage atenţie poza color, clară, ca de obicei, imediat sub titlu. În poză, un banal lan de porumb. Să nu mă–ntrebaţi, domnilor preşedinţi, pe ce mă bazez, când sunt aşa de sigur că nu poate fi decât lanul meu. Pe frontispiciu, între vigneta posterului de pe ultima pagină şi maxima zilei, culese cu italice groase, următoarele cuvinte, pe care le silabisesc întretăiat : “Profesorul dispărut fusese văzut intrând în acest lan (pag 5)”. Individul mişcă mereu ziarul. Pentru o clipă am impresia, speranţa chiar, că va face rocada fasciculelor şi voi vedea pagina 5, dar omul împachetează ziarul, tramvaiul se opreşte în staţie şi el coboară în ciuda protestelor platonice ale unui snop de femei, care, pe semne, ieşiseră din schimb. Şi care–mi blochează uşa, ca şi orice mişcare, de altfel. Nici nu aş avea loc să mă gândesc să scot şi eu ziarul ăla. Mă resemnez. Ca să–mi deturnez frustrarea şi ca să şi treacă timpul mai repede, până la staţia mea, îmi fluier în minte o melodie. În aşa fel încât, undeva, într –un fundal al minţii, sunt conştient şi de textul acesteia. Melodia, destul de sofisticată, ca să mă mir că îi pot controla volutele. Probabil, dacr fi cu voce explicită mi–ar fi mult mai greu. De altfel, niciodată până atunci nu fusesem în stare s–o reproduc activ. În textul ei, Adriano Celentano povesteşte cum citeşte el ziarul şi–i sfătuieşte pe ragazzi care–l ascultă să nu se înspăimânte de grozăviile citite, cine ştie de câţi ani o fi ziarul ăla. Apoi se uită la dată. “E di oggi”. Tramvaiul opreşte la staţia mea. Mă strecor şi scot ziarul, încă pe refugiu. Din poza de pe prima pagină, zâmbeşte actorul american Kevin Costner. Iar textul de pe frontispiciu salută nesperatul succes al echipei naţionale de base–ball, în ciuda absolutei lipse a oricărei tradiţii. Nu mai înţeleg nimic. Mă uit la dată. E de azi. Mă uit la ceas. Calendarul ceasului arată data de azi. Ora e şi ea cea aşteptată, în jurul mijlocului zilei. A trecut dimineaţa şi n–am avut nici un necaz. E, deci, ora pentru dragoste?  Sau pentru iubire? Grecii, doxarii, aveau, au chiar, agapé şi eros, francezii, altfel subtili, au doar amour. Urc treptele roase ale scării. În laboratorul de chimie, în aşteptarea tezelor, s–o fi punând la cale o farsă nevinovată.  După amiază am şedinţă, la şcoala Marelui meu Roşcat. Îmi aduc aminte, parcă, vag, că filmul pe care mă bate el la cap, de câteva săptămâni, e cu Kevin Costner. Dar, de ce oare mă tot bate la cap? Parcă zicea ceva de base–ball? Nu, de base–ball am citit în ziarul de azi. Sau nu, iar bat câmpii, în ziarul de azi am citit ceva despre dispariţia unui profesor. Intr–un lan de porumb. Intr–un lan de porumb? Piticilor, dragii moşului, stand by, faceţi lineşte. Trebuie să intru în mintea mea.

…

            Am în faţă uşa laboratorului. Se aud chitare şi voci. Deschid uşa. bună ziua. Să nu–mi spuneţi că noua voastră formaţie se cheamă Turnesol. Ba’tocmai ! Da’cum aţi ghicit? Si de panourile alea, în culorile hârtiei de pH, cuplate la orga de lumini, ce ziceţI? Zic că vă propun o pauză în creaţie. Unii dintre voi o să aibă probleme. Rosetti, poftim, ai un colet. Dar nu te grăbi să le–mparţi. Celor care ştiu că au probleme, le ofer o şansă. Inainte de aflarea notelor la teză, în şapte minute, cel mult, pa maximum o pagină de caiet, nu studenţesc, îmi argumentaţi de ce chimia e cea mai frumoasă materie. Orice caterincă, gargară, orice mostră de limbaj de rumeguş vă scoate din joc. Testul e voluntar, rezultatele obligatorii, odată accep-tat. Fireşte că aprecierea îmi aparţine. I make the rules. Go !

            Mă duc la geam. În curte se joacă, fireşte, baschet. Mai am exact şapte minute până să mă decid pe ce speranţă să mizez în seara asta.

                                               25 octombrie 1994

fragment

La o anumită oră a după-amiezii salonul începu să foşgăie. Cum Aurelian discuta sotto voce cu ai lui, i se paru ca figurile noi sunt vizitatori ai altor pacienti. Abia pe seară realiză ca lunganul uscativ, ciolanos si vag pletos în trening ocru cu bleumarin e proaspat internat. Mai apoi ii vazu abdomenul uriaş, cu o gâlmă cât o minge de oină: hernie ombilicală cu probabilă ocluzie, gândi Aurelian. Doctorul Akbari, revenit în spital, după mai bine de 40 de ore active, garda plus serviciul curent, intră in salon şi le promise celor 3 din rând cu Aurelian că-i operează pe toţi în noaptea asta, tânărului grăsuţ, de vârsta mezinei lui Aurelian, găsit în colţ, la internare, cu apendicită, lunganului şi solidocului aterizat în aceeaşi dupămasă, în patul de alături. Aurelian avu un reflex egoist, o să mă trezesc când o să-i aducă pe ăştia şi n-o să mai pot adormi. Reuşi, totuşi, să-şi procure un somn nu mai rău ca acasă şi fu el, a doua zi dimineaţă, după vizită, când numele lunganului ajunse până la creierul aflat în prin proces de autoizolare protectivă, care se înfipse prevenitor la patul uscăţivului: Vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău, numele dumneavoastră e identic cu cel al cântăreţului Pieţii Univeristăţii…
Ochii negri, adânci, forară în lentilele groase ale politicosului coleg, le străpunseră, aflară ce aflară, apoi omul răspunse, cu un ton ce amesteca mai multe nuanţe decât întrebătorul, antrenat să analizeze vocea umană, putea sesiza. Dar era cert mai multă obidă şi zădărnicie decât orgoliu: Eu sunt.
Chiar în condiţiile astea, e o şansă pentru mine să vă întâlnesc în direct. Apoi reflexul reportericesc o luă înaintea ritmului social de spital: Iată coordonatele mele (între timp, făcuse doi paşi până la noptiera proprie, revenind cu o carte de vizită). După ce ieşim de aici vă propun un interviu. Bine, replică firesc artistul, obişnuit cu abordarea. După ce ies de aici (nuanţa nu scăpă urechii omului) lansez o carte. Despre ce? Despre culisele Pieţii Univeristăţii. Nu-i prea târziu?
Eu acuma o pot lansa. Da, la urma urmei, după 19 ani, mai bine să existe aşa o carte decât să nu existe. Şi data lansării e in intervalul 13-15 iunie, ca să aibă rezonanţă? Încă nu ştiu, o să vedem. Vreau să cumpăr cartea, să nu uiţi să mă inviţi.
Aurelian observă că, dus de subiect, presupusese automat că la data aia va fi mobil, ceea ce nu putea fi sigur.
În seara zilei următoare: Bă Relule, cu şmecheria aia mă poţi găsi şi pe mine? Păi cum, îl pot găsi şi pe papa Bonifaciu. Si de ce nu m-ai căutat până acu? Doar tu m-ai recunoscut. Simplu, nu mi-a dat prin minte. E pătrată, dupa forma capului.
continue reading "CINCI SĂPTĂMÂNI ÎN SALON"

Am aflat de harta seismică a Bucureştilor mai întâi pe Facebook. Nu neapărat acest mediu reacţionează sistematic mai prompt decât mass media. Ba, de cele mai multe ori, câte un deţinător de cont postează o ştire veche de 2-3 zile. Alteori ştirea e veche de 2-3 ani. Nici o problemă în asta, informaţia circulă pe canalele ei, cei situaţi în noduri ale reţelei informative (nu doar ale reţelelor de socializare) reacţionează.

Ştirea despre realizarea Institutului de Fizica Pământului a invadat media naţională abia la 2-3 zile după ce subiectul fusese discutat în e-grupul Fizică70, unde îl supusesem atenţiei colegilor de promoţie în general şi celor care, cu aproape juma’ de veac (de seninătate) în urmă absolviseră secţia care atunci se chema sintetic geofizică. Cu 2 ramuri, fizica pământului şi fizica atmsferei. Secţia a dispărut demult din curricula universitară, specializările de profil sunt acum plasate în zona master. Nu am de gând să rezum analizele şi interpetările colegelor noastre pe datele publicate de Institut. Vineri 8 aprilie, la ora 22, pe TVR2 va fi avut – la data publicării articolului de faţă -, un interviu cu dr. Mircea Radulian, director ştiinţific al Institutului citat. Iar ştirile televizate despre publicarea hărţii sunt însoţite de un microinterviu cu profesorul universitar Gheorghe Mărmureanu, fost director.

Subiectul meu e unul… subiectiv. Las pe seama persoanelor publice specializate şi implicate şi pe seama mass mediei să susţină aspectele tehnice, manageriale şi cele de strategie urbană. Nu voi insista asupra expereienţelor personale a celor 3 cutremure trăite: 77, 86, 90. Decât tangenţial, focalizat pe institutul unde atunci hălăduiam.

Ajunsesem acasă deja cred în primele minute ale zilei de 5 martie. Liniştit despre soarta familiei şi a locuinţei (harta seismică ceea de aveam să aflu atunci Bercenii, unde locuiam, e zona de risc relativ minim), avusesem reflexul irational de a mă repezi la institut. Vedeam în minte labratorul devastat. Habar n-am cum am ajuns. Erau doar câţîva oameni, cei care asigurau permanenţa. Afară de mine, prezenţă caraghioasă în context, mai era doar un şef de secţie. Pe la 3 m-a depus, cu trabantul personal, la muzeul de istorie a Bucureştilor, fără a omite sămi precizeze că era Palatul Şuţu. Precizare stranie, prin luciditate şi echilibru, într-un Bucureşti mai mult sau mai puţin devastat. Am ajuns acasă pe la 5, iar peste o oră o porneam la servici. O noapte cumva peripatetică.

În seara de toamnă a lui 86 eram în umbra Carpaţilor. Am dedus că în Bucureşti trebuia să fie mai serios. A fost. Nici pe departe ca în urmă cu 9 ani. Hazliu, tocmai se termina un an în care institutul fusese reparat. Luni de zile mobilierul, în cea mai mare parte aparatură, fusese îngrămădit claie peste grămadă pe holurile largi. Ce şi cât se putea lucra s-a lucrat. Încăperile fuseseră abordate pe rând. Luni dimieaţă aparatura era ninsă de moloz. Spre deosebire de 77. Iar pereţii surâdeau sarcastic din gurile în formă de X. S-a luat totul de la început, dar n-a durat decât câteva săptamâni.

În fine, la 10 zile după duminica orbului, din 90 (cine nu înţelege n-are decât să întrebe), o echipă de la MOM, AKA Magyar Optikay Müvek, omologul budapestan al IOR, ne vizitau pentru revizie tehnică. La scula mea de bază. Un optician specalizat şi în mecanică fină plus un electronist. Scula mea umplea micul laborator de o travee, la etajul I. Perechea ei, la subsolul aceleiaşi clădiri, era în parohia secţiei acelui şef din noaptea de 5 martie 77. Personaj pitoresc, sosie perfectă a lui Lenin. Poate – glumeam unii dintre noi -, fabricat de Pronie, pentru a diminua un procent, două din decontul marelui criminal. La ora declanşării seismului, pe la prânz, specialiştii maghiari plecaseră, dar scula de la subsol era în program de frânare. Să precizăm că un rotor de titan, de aproximativ un kg, se roteşte cu 60,000 rotaţii pe minut, sprijinit într-un singur punct, pe un suport. Conservarea a ceea ce se numeşte moment cinetic face ca obiectul să-şi găsească singur şi să-şi conserve axa de rotaţie. Dacă, doamne feri, scapă, trece prin cam 3 pereţi. Groşi. Într-o direcţie imprevizibilă. O bombă interesantă. Aceleaşi teoreme ale mecanicii, coroborate cu tehnologia constructivă, fac funcţionarea sculei foarte stabilă. Dar, cum nu e animalul mecanic pe care să-l laşi singur, frânarea, care durează cam ¾ oră cerea prezenţa cuiva. Care era o fiziciană atunci tânără. Ochiul de soacră, care vede după colt, al soţiei mele, comentase inteligent reacţia mea colegială: ei, toată lumea ştie că ai gusturi ciudate. Asta e genul care-şi calcă pe tiv. Lăsasem clubul de cafea din propriul laborator şi coborîsem la subsol să-mi exercit solidaritatea colegială. Soţia a deschis uşa: plec acasa, să văd de copii, dacă s-or fi speriat? Nu se speriaseră. Coborâseră din bloc şi aşteptau să vină mamaşitata. Tata e ocupat la institut, trebuie să supravegheze o bombă. Soţia mea nu-şi pierde humorul decât dacă nu ştie unde-i sunt copiii, nepoţii şi pisoiul. Pe care, în mai 90 nu-l aveam… n-aveam nici nepoţi.

Dar subiectul articolului e legat de exemplele întâlnite de mine dspre implicarea fenomenului seismic în literatura de limbă română. Iată dece am spus că subiectul e subiectiv. Nu am decât 2 piese la acest dosar. La 4 ani distanţă. În 1973 apare romanul Casa Isolda sau cutremurul. Autor – regretatul Leonida Neamţu. Dintre puţinii cititori ai blogului, majoritatea cunsc afinitatea mea cu ciudatul scriitor. În vara lui 70, repartizările în producţie se făceau centralizat. Cel puţin în mediul universitar, în sensul de atunc al termenului. Absolvenţii de la fizică şi de la chimie au fost adunaţi, în acel an, la Cluj. Trei din sutele de absolvenţi se grupseră într-un commando cu ţintă precisă. Regretatul meu prieten Eugen, prietena lui de atunci, Delia, chimistă şi subsemnatul. Azimut pe strada Horia, unde atunci era redacţia revistei Steaua. Pentru a nu rata ocazia de a-l aborda în direct pe scriitorul nostru. Trec peste relatarea întâlnirii, poate altă data, poate nu. Delia fusese repartizată prin secuime. Ei, bine, cu o singură excepţie, apăru în toate cărţile din următorii ani. La mişto. În 71 era… mitralieră. Dar personajul feminin din acea carte, actriţă de meserie, avea ceva, pour les connaîsseurs, din frumoasa şi deşteapta noastră coechipieră de invazie. Păi şi eu aş fi căutat-o în oraşul repartiţiei. Unde presupun că mulţi pureci n-a făcut. Ei şi în romanul cu cutremurul fata apare în întreaga ei splendoare, cu nume cu tot. Acuma şi eu am fabricat personaje feminine bazate pe oarece surse. Dar niciodată fară procesare literară, fără cocktail de trăsături. Dar eroina principală a acelui roman era… strania casă Isolda. Cutremurul literar era… partenerul ei. Delia, cu cei doi bărbaţi de care soarta o legase din copilărie, petrecută în acea contorsionată casă, ocupau loc în lumina reflectarelor, dar erau, de fapt, personaje secundare.

Am cunoscut-o acum 5 ani pe Anda, fiica scriitorului. Am evitat s-o întreb altceva afară de ce povestea, unui e-grup, despre peisaje montane, descrise în alte romane, pe unde-l însoţise, în copilărie, pe tatăl său…

După cutremurul din 77, la suprema madre a profitat de ocazia unor presupuse fisuri în clădirea unde funcţionase Institutul de Chimie fizică al Academiei şi l-a găzduit în clădirile înstitutului unde am funcţionat primii 5 ani din carieră sub directoratul ei. Erau destui fizicieni acolo, îi cunoşteam pe toţi. Atmosfera a devenit mai respirabilă. Băieţii importaseră joaca lor preferată, cenaclul pe care aveam să-l numim ulterior Joc Secund. În prima sau a doua şedinţă, actualul director al Institutului de Chimie Organică al Academiei ne-a citit o nuvelă fantastică, pe care o săevit s-o rezum. În care acţiunea era declanşată de un mare cutremur. Descris cu un realism impresionnat. Cu toţii trăisem, cu 2-3 luni în urmă, cutremurul real. Dar a descrie realist un fenomen e una şi ce se întâmplase era cu totul alta. Prietenul nostru scrisese nuvela în… iarna premergătoare cutremurului. Poate n-o fi fost singura intuiţie anticipativă, probabil or exista nulte. Dar a rămas singura cu care m-am întâlnit eu.

Nimic despre cutremurul care va urma, nimeni nu ştie când.

În anii 80, când partidul, care era în toate, lansase o ofensivă fără precedent împotriva liceelor care nu pregăteau rezerva de cadre a clasei muncitoare şi-i îndrumau pe elevii particulari fie către liceele de matematică – fizică, la preţ redus, dar încă existente, fie la cele mai chisnovatice, cum era cel de turism. Într-o seară îmi terminasem ora mai devreme, fătuca venise la lecţie cu o oră mai devreme şi nu trebuia să redau camera către locuitorii ei de baştină, generaţia următoare, am mai stat la poveşti cu fătuca. Departe de a fi genul meu şi oricum îmi impusesem o conduită riguroasă, purta în locul ochilor două faruri de ceaţă de un verde intens. I se rupea eperduement de matematică, i se rupea şi de neputinţa mea de a face lecţii eficiente dacă nu mă imprietensc cu elevul, motiv pentru care peste 90 la sută erau eleve, tot ce părea s-o intereseze era să-şi verifice şi chiar să-şi antreneze potenţialul de seducţie. Ştia, mica bestie, că e arma cea mai eficientă pentru reuşita în viaţă. Ca să fac mişto de prietenul meu care avea să înconjure ulterior pământul în câţiva ani (Israel, coasta de est, coasta de vest, Honolulu, revenit de câţiva ani în Connecticut), i l-am recomandat pentru fizică. Omul fiind inginer chimist. Silicatist ca specialitate. Temperament fugos, a fost mult mai sensibil ca mine la privirile verzi. Dar în seara aia, cum adolescenta bine dezvoltată (închipuţi-vă o scândură cu plete arămii în toate direcţiile şi cu o pereche de faruri de ceaţă de culoare verde intens, mă repet că să vă intre bine în cap), domnişoara, care oricum era la un liceu de matefizi şi avea un câmp destul de larg de alegere nuş’cum m-a făcut să-i povestesc că din generaţia mea eu am fost privilegiat. Căci terminând liceul într-un bastion al chimiei naţionale, făceam o zi pe săptămâna practică la combinat şi ieşeam odată cu diploma numită atunci de “maturitate”, pe drakku maturitate, habar n-aveam ce-i viaţa, şi cu un certificat de operator chimist. Obtenabil în teorie în urma a 3 ani de şcoală profesională în locul liceului. Hazul e că cel mai bun prieten al meu din vremea aia, acum profesor universitar de mecanică la iaşi, îşi valorificase hârtia muncind 4 ani în combinat, dintre care 16 luni de armată cinstită.
Subiectul poveştii de faţă e farmecul acelei zile de vineri petrecută în combinat. În teorie trebuia să fim rotiţi pe la secţii. Ceea ce s-a întâmplat în proporţie de 15% cel mult. Oricum nici n-am intrat în secţiile debuşeu ale viitoarei mele specialităţi, fizica polimerilor. Ne lăsau însă să şedem într-un vestiar încălzit. La poveşti. Asta era tot farmecul. Omul se mai schimbă, în copilărie eram povstaş instinctiv, îi adunam pe toţi în jurul meu şi inventam poveşti. Acum, la bătrâneţe fireşte am dat în mintea copiilor şi mai inventez câte o poveste, dar mai rar, însă la vrema aia deprindeam arta de a asculta. Căci poveştile unora dintre colegi aveau mai mult farmec. O singură colegă, deloc atrăgătoare din perspectiva mea (asta e o figira de stil, nici una dintre colege nu era atrăgătoare din perspectiva mea, la vremea aia eram îndrăgostit fără speranţă de sora mai mică a altui coleg, care însă, la cei 14 ani ai ei, era iubita fiului secretrului de partid pe orăşel. Când m-am mai referit la faza asta am avut grijă să romanţez ironic, ştergând din amintire individul, care, azi, dacă n-ar fi la fel de bătrân ca mine, s-ar da jos din maşina de fiţe şi ar bate un bătrân care trece strada prea încet, apud ultimele ştiri teve şi am bătut monedă doar pe coincidenţa vârstelor. Aveam vârstele actorilor adolescenţi cu care nebunul de Zefirelli filmase Romeo şi Julieta. În fine, nu de fata aia e vorba, dar nu mă lasa inima să n-o pomenesc în orice poveste al cărei fir trece pe lângă ea, colega cea drăguţă care nu mă interesa nu participa la comerţul cu poveşti. Ce citeşti tu acolo, Corina, o întreb, bănuind un roman de aventuri. Căci ce altceva ar fi putut, la mintea noastră, să fie mai captivant decât poveştile pline de haz ale câtorva ţărani urbanizaţi, doar trăiam nu departe de ţara natală a lui Ion Creangă. Ei bine nu, era o carte din bibliografia obligatorie pentru bac. Cum toată clasa terminală am jucat fotbal până se întuneca, distracţie întreruptă doar de vizitele la cutare colegă, unde se aduna juma din clasă să le explic rezolvarea problemelor de analiză matematică, deh, materie nouă, mutra mea de şoarece de bibliotecă ce se visa triceratops era şi ea bună la ceva, decisesem să nu citim, prietenul eu şi cu mine, nici un rând din bibliografia obligatorie la română. Singura excepţie, scena de viol din Răscoala. Asta după ce… dar să urmăm firul poveştii. Privind figura inocentă a colegei lipsit de sex appeal, mi-a venit o idee. Uite cum facem: tu citeşti, dacă aşa crezi că se rezolvă lucrurile în viaţă, dar e interzis să mai abuzezi de orele astea la căldurică, fără profi pe cap, prinos de la sfântul combinat. Citeşti acasă, pe timpul tău. Aicea povesteşti ce-ai citit. Iar eu mă oblig să fac 2 rezumate diferite, pentru mine şi pentru Paul. Da de ce şi pentru el, întreabă zâmbind Corina, pe care, altfel nebăgată în seamă de vedetele clasei, la curent cu Beatles şi care înjghebaseră un trio la chitară, se simţi prinsă în joc. Cineva îi dădea în sfârşit atenţie, nu contează că o făcea că s-o exploateze. Păi simplu. Pentru că eu sunt om educat şi dacă mă refuzi nu mai am decât argumente academice la îndemână, iar astea nu prea au valoare de piaţă în cetatea chimiei. Dar Paul nu ştie multe. Aşa dacă dacă refuzi îţi trage o mamă de bătaie că-ţi înroşeşte fundu. Paul nu se gândise la aşa ceva, dar a prins idea din zbor şi o făcea deja pe Titi duru cu mutra lui uşor mongoloidă, de-l puteai crede ţigan. Lovitura a penetrat ţinta mai ceva decât dacă aş fi fost Robin Hood. L vârsta aia nu numai fetele, dar cu precădere fetele, amestecă inconştient imaginaţia romantică cu cea erotică, aşa că spectrul unei bătăi care săi înroşească fundu i-a roşit obrajii, de puteai face omletă pe ei. Sau char pâine prăjită. Zis şi făcut. Asta era toamna, la începutul clasei terminale. Să vă mai spun că toate fetele au prezentat mândere profului de română caiete de rezumate muncite din greu? Că toţi băieţii afară de Paul şi de mine au prezentat fie cópii ale caietelor colegelor, fie nimic, socotind că cu câte un 2 pe caiet nu rămâneau corigenţi la limba română. Erau oricum la 24000 de mile de Minluescu şi romanul lui omonim, dar e drept că nici eu nu-l descoperisem încă. Dar ştiau să cânte Con venti quarto mille bacci, deşi nu înţrelegeau textul. Singurele caiete date ca exemplu au fst cele două făcute de mine. Avusesem grija sardonică să-l fac pe al lui Paul mai bun. Şi ca să fac şi miştu de el, cine să facă miştoul cel mai acid decât cel mai bun prieten, dar şi să acopăr nemernicia. Aşadar Paul a luat 8 la caiet, eu 7, iar Corina… 6. O să mă întrebaţi de ce n-am dus colaborarea până la consecinţa logică şi n-am plimbat-o serile pe bulevardul cel nou, să-i infiltrez o doză de stil. Ce intrebare tâmpită! Îşi jucase rolul, iar eu aş fi refuzat un flirt, o idilă chiar, fie şi cu Carla Bruni din sonete. Care nici nu se născuse. Căci eram îndrăgostit fără speranţă de iubita fiului secretarului de partid al orăşelului.
Bun, o să spuneţi că nici asta nu-i poveste, că iar e fragment de memorii. Ei, şi? Asta am keff azi, asta povestesc. Dar dacă mi-o veţi rejecta, mâine-poimâine scriu altă versiune a poveştii. Poate ceva de aventuri, cum credeam că citeşte colega noastră drăguţă, finuţă chiar, dar lipsită de sex appeal şi interes.
Mai rămâne în rezervă şi variant că alde Corina nu era aşa fără sare şi piper cum ne părea nouă. Şi că, de fapt, noi eram boii cu gustul nedezvoltat. Cine ştie? Şi cui foloseşte? La ce-mi foloseşte mie că am gustul de-a dreptul rafinat? Îmi dă doar puseuri cardiace. Cum? aţi ţinut-o minte şi pe aia că cei născuţi sub acelaşi semn cu mine au un bolovan în loc de inimă? Era o minciună patentă.
Întrebarea corectă e dacă scândura cu plete arămii şi faruri de ceaţă, de un verde electric, s-a plictisit au ba ascultând povestea. N-am întrebat-o. dar lecţiile următoare de analiză matematică şi-a ţinut farurile de ceaţă aplecate pe caiet.

Remember dedicat lui Victor Stancovski

Cu câteva zile înainte de 21 august curent, un canal cultural de televiziune difuzează, seara târziu, vechiul film al lui Robert Enrico, Les Aventuriers, cosecanarizat de regizor şi de autorul nuvelei omonime, tipică pentru anii ’60. Stau să-l văd, nu-s multe zile de când a intervenit spontan în conversaţiile mele, fără bază în programele TV. Nu e Samuraiul, nu e Un taxi pentru Tobruk, filmele de referinţă ale acestor bărbaţi arhetipali ai romanticilor ani ’60, Alain Delon şi Lino Ventura. Personajul lui Delon e italian, cel al lui Ventura – posibil normand. Delon e un Sartre frumos, Belmondo e un Marcuse tânăr, jubilează Catrinel Oproiu în Un idol pentru fiecare, cartea ei mai mult de sociologie amatoristică avant la lettre decât de cinema, focalizată pe aceiaşi ani. Una singură din enciclopediile mele de profil îi acordă filmului câteva rânduri.

Nu e, dar memoria emoţională* echivalează un film minor, dar rezonant cu cel puţin una din corzile muzicale ale generaţiei mele binecuvântate, cu reperele majore ale epocii în care acesta se născuse.

O viaţă de om am participat la ritualul împărtăşirii dintr-un film cu dublă privire, ponderea căzând mereu pe urmărirea şi demontarea mecanismului, a meşteşugului. Revăzând, doar a doua oară, Aventurierii, deloc surprins de predominanţa parcă firească a ochiului emoţional frust, am încercat, în câteva rânduri, să mă detaşez, să văd urzeala cadrajului, altfel banal, a ritmului, sincron cu mişcarea afectivă, dar la fel de obişnuit. Nu reuşeam mai mult de câteva secunde, alter ego-ul primar mă chema să vedem n’aibii filmul, să lăsăm fiţele. Filmul – cuminte, fără nimic memorabil, în deplin acord cu anonimatul în care kilogramele de dicţionare şi enciclopedii ce-mi străjuie somnul agitat – îl lasă la locul lui.

Şi totuşi…

Şi totuşi, filmul ăsta banal are ceva, are baskanía, are virtutea magică a maşinii timpului, anulează din poignet aproape patruzeci de ani, identifică emoţional tânărul neştiutor şi îndrăgostit de viaţă din anul de graţie ’68, care eram, cu senectul, la urma urmei la fel de neştiutor, îndrăgostit e viaţă, de acum. Nici o iotă, nici o cirtă mai mult sau mai puţin decât atunci nu găsesc în delicatul joc al triunghiului înşelător sub soare, pe mare.

Da, am amânat s-o spun, dacă în cinemateca subiectivă a minţii sufletului meu, Borsalino rămâne un moment al întâlnirii filosofilor doamnei Oproiu, dacă O sută de mii de dolari sub soare rămâne cu picanteria hazului aventurii ca farsă, în care Belmondo îl atrege pe Ventura, acest film minor nu-l poţi înghesui ca a treia latură a unui alt triunghi, reunind pur şi simplu pe partenerii lui Bébèl, acest film are triunghiul său. Iar pletele femeii au fâlfâit – aripi de albatros pasager -, peste cerul verii anului de graţie ’68, simbolizându-i romantismul irepetabil. Ca să nu se mai întoarcă…

Pe 21 august 1968 mă aflam, cu doi foşti colegi de liceu, într-o căbănuţă cât căsuţa de poveste a celor trei ursuleţi, la Valea Uzului. Dacă eu nu m-aş fi încăpăţânat să-mi car tranzistorul, spărgând puritatea cufundării în natură, numai şi numai ca să nu pierd rezultatele etapei de campionat, am fi aflat de invazia ce-a ras primăvara pragheză ca pe un eveniment deja trecut. Am coborât buluc din munte, ca să semnăm condica de prezenţă în faţa televizorului aceluia dintre noi care-l jucase cu doar câţiva ani în urmă pe Mişu Felecan, cu fata de care fusesem îndrăgostit, când eu aveam 17 ani şi ea 14. Recunosc cinstit că n-am înţeles atunci absolut nimic, întreaga mea imagine actuală despre evenimente fiind construită din piese acumulate ulterior. Şi atunci, să mă întreb, să nu mă întreb, la ce ne mai bulucisem, la ce mai cărasem tranzistorul? Oricum fusese un reflex sănătos, lipsit de orice finalitate imediată.

Singura conexiune pe care mulţi romantici mi-o contrazic acum cu violenţă fusese senzaţia tulbure că mai ’68 de la Paris şi 21 august ’68 de la Praga nu erau nici pe departe antinomice, ci pur şi simplu răsuflări pe orificii diferite ale aceluiaşi balaur.

Înainte sau după 21 august, descoperisem în revista Cinema, pe punctul de a ne deveni organ de partid (cinefil) şi de stat (la coadă la casele cinematografelor), o nouă semnătură, care mă cucerise: Radu Cosaşu. Singurul critic (aşa îl credeam atunci, de vreme ce semna în Cinema, valorificându-mi dreptul uman de a mă înşela) care vorbea într-o limbă deodată inteligibilă, coborând de la catedra de unde majoritatea celorlalţi perorau, oferind mostre din ceea ce după 90 urma să se cheme limba de lemn a criticii, la o şuetă mustoasă şi complice cu tine, cititorule. Mă cucerise mai ales deoarece îmi legitimase gustul nesigur şi în formare: reţinuse din peisajul verii doar două filme, exact pe acelea ce mă mişcaseră şi pe mine. Pe mine, cel care văzusem cu doi ani în urmă Colina şi Noaptea Iguanei, pe mine, acelaşi care aveam să văd anul următor Becket şi Blow up.

Aţi ghicit, domnilor preşedinţi, unul din ele era Aventurierii, acest film juma’ simpatic, juma’ naiv despre prietenia masculină, cum sunase fraza cosaşiană.

Eu, acela de atunci, aveam să devin, prin vremi, individul care va spune, în pandant, mult mai târziu, că Once upon a time in America nu e atât un film despre prietenia masculină, cât unul despre nostalgie, ca sentiment totalitar, de esenţă iremediabil bărbătească.

Abia în acest nou secol malrauxian aveam să aflu, ca redactor la prima reeditare digitală a cărţii pe care Radu Cosaşu o începea atunci, pe 21 august 1968, că era reacţia impecabil acoperită a omului abia de curând reabilitat, inaugurând de fapt genul propriu în proza românească.

Şi femeia?

Tot abia acum aveam să aflu că cel mai globe trotter dintre prietenii mei, „sobarul Hector Corbinski”**, avusese aceeaşi intuiţie ca mine, în faţa seducţiei brutale pe care eteric-telurica (Există aşa ceva? Există!) Joanna Shimkus, ungând-o (honi soit qui mal y pense) drept arhetip feminin, căutat şi mereu regăsit, când s-a apucat să „răsucească fusele orare”***. Mai timid, mai tremurat desenat, deşi mai în vârstă, eu ma limitasem să-mi refuz a mă îndrăgosti de o fantoşă fantasmatică, al cărei gen proxim mă îndoiam a-l regăsi în dulcele plai mioritic.

O singură enciclopedie spune, la marginea fişei unui mare actor, că Joanna Shimkus, născută pe 30 octombrie 1943, la Halifax, Canada, a devenit, din 1976, a doua soţie a lui Sidney Poitier. Flerul juvenil al celor doi viitori membri ai cenaclului Joc secund, sau comuna lor reacţie sexuală capătă o pragmatică sancţiune nobiliară.

Nota bene:
* – la o lectură mai atentă, sintagma e, cel puţin virtual, pleonastică
** – vezi Farul de la Mangalia, în Glissando, Napoca Star, Cluj, 2001 şi în Fals tratat de alchimie onirică, Eikon, Cluj, 2005-08-21
*** – Perifrază la titlul Răsucind fusele orare, Ioan Chirilă, Sport-turiosm, 1980

Bucuresti, 21 august 2005, text incorporat in vol Despre prietenie, despre batranete, Ed. Galaxia gutebnerg, Targu Lapus, 2008

Te repeţi, te învârţi în cerc, poţi publica un volum de proză scurtă, ilustrat de Lucică-peniţă-subţire, sau poţi publica o sută, tot aia. Nu ţi-ai atins nivelul peterologic, n-ai scris marea ta carte şi timpul trece… Cam aşa bătea capu’ tuşa Amalia, Amalia Moruzi, cea cu registrul larg, neatins de nici un alt membru al fostulu cenaclu Joc Secund: poezie adolescentină, proză păstoasă şi epigrame letale. Putea să bată capu’, eu îmi vedeam de treabă, cu argumente de piaţă liberă, nu le mai repet, le ştiţi. Eram de-a dreptul încântat de mine să atrag încă un cititor din generaţia următoare pe fiecare ciclul keplerian. Eu nu-s lavină, ca FNM (fratele nostru mai mare, între timp făcând muzee din muze), nu-s grohotiş tropotitor, nu-s herghelie de mustangi (Hana, lupoaica, şarpele, iapa mustang, protejată de ciorul ei tutelar plecase în drakku ştie ce misiune, lăsându-mă cu irepresibila nostalgie după sora mea de steaua lui David ce era) şi mai ales nu-s avalanşă, ce drakku nu-nţelegi, Amalia? Eu nu-s nici măcar un medalion împletit din fir de argint. N-am nimica nobil, eu sunt derbedeu. Sunt doar un fir croşetat din makramé, adunat pe-un ghem pe care nici pisicile nu-l mai bagă în seamă, lasă-mă-n pacele meu, scriu ce mi se pune pata să scriu, cui nu-i convine să intre alături, în bazar, poate-i vinde Effendi Hagop un taxid de mătase chinezească fabricată la Viscofil.
Tuşa Amalia nu se lăsa, perora, perora, eu îmi făceam număru’, Kepler înşira pe deget raza vectoare de aţă şi număra turele de stadion eliptic, puştoaicele se mai lăsau seduse de giumbuşlucurile mele ieftine. Ei, nu numai puştoaicele. Şi câte un literat mai glumeţ, în zilele de şabat personale, când sunt şi ăştia darnici. Marea carte se subţia ca un fum, era mai departe decât o pânză-n depărtare, că nici eu nu mai puteam deosebi de-o ia către Avalon, unde magistrul prosper se hodinea de veacuri de singurătate, glumind la răstimpuri cu musul deghizat în duh atoatecreator, sau găsise un canal inexistent spre apele dulci ale lacului cu nume muzical, cel de la poalele unei păduri cu o singură scorbură. Mai şedeam la taclale cu Scînteina, ocupată cu poporul ei, la modul ce mai faci, bine şi eram satisfăcuţi la capitolul comunicare. Ei, acuma cine se prinde primul că fraza asta e furată, are tot timpul să se prefacă a nu se fi prins.
Era o dupămasă aşa şi aşa, culorile dogoritoare ale doamnei Toamne mai răzbăteau printre picuri porniţi la asalt ca nisipurile Asiei, fierbinte, o pânză (sic) neguroasă se străduia să acopere apusul mereu triumfător. Îmi făcea plăcere să-mi imaginez că stau la taclale cu Don Ildefonso de societate Jesu, cel care descoperise, cu dragoste şi înţelegere, impotenţa lui Don Juan, la un pahar cu lapte acru. Fotoliul meu rotativ, din faţa calculatorului devenise unul de nuiele alb-gălbui, de culoarea moaştelor lustruite de închinăciuni, biroul însuşi îl vedeam ca o masă asortată, din paharul cu ceai sedativ gustam, cum spun, lapte acru, iar monitorul însuşi se convertise, topologic, în faciesul cu sprâncene unite peste ochi pătrunzători, descărnat dar pulsând de viaţă, al iezuitului. Ce imagine barocă! Cine-a zis că scriu baroc? Ei, fix când mi-am amintit că barocul fusese inventat de iezuiţi, brandul purtând sigiliul sfântului Ignaţiu de Loyola (nu, nu ăla cu nuca, brucina e otravă vegetală, cavalerul convertit monah nu vindea otravă, ci opusul ei, barocul e viaţă biruitoare), Padre Ildefonso găsi momentul să-mi transmită salutări de la părintele său, Karel Čapek, inventatorul ştiinţei roboticii, fabricantul de absolut. Senhor Allegro, îţi voi spune o poveste stranie dar adevărată, cu care m-am întâlnit şi care-mi şade grea pe suflet, căci e singura căreia nu i-am găsit soluţia. Dar ce muzică vine din inima mea zbârcită spre tine, eu aud sunetul propagat prin bătrânele mele oase şi tot îmi pare îngerească, harpa de monopolul îngerilor, aici şeful mare a trişat puţin, aproape n-o deosebeşti de lyra păgânilor adusă din Delos de fiul curvarului stăpân al trăznetelor, făcut cu Leda, deşi vibratoul… Vibratoul e acelaşi ca la harpă, ai urche bună, sfinţia ta, iar oasele tale nu distorsionează. Dar e o sculă cum nici Pytagora, nici Christian Huygens n-au visat. Degetele se mişcă aerian, ca la harpă, nu ating nimic, dacă un câmp eletromagnetic e nimic, nu ştii ce-i aia, abia dac-aţi învăţat să mutaţi ceasul calendarului cu 10 zile, oricum nici asta nu-i de colo, ceea ce vibrează precum aerul ce îmbrăţişează harpa nu-i străin de materia primitivă stăpânită de curvarul metamorf. Ascultă, sfinţia ta, imaginaţia mea, care te-a inventat ca sursă epică, îţi pune la dispoziţie muzica sferelor tale, m-ai făcur deja curios. Dar ce-i asta, tinere (sic; dar poate că la senectutea mea eram, faţă de el), armonicele transmit muzica sferelor celeste, să nu crezi că, dacă-s confinat în biblioteci, am rămas la nivelul întâlnirii cu micul preot confesor al acelui nenorocit Juan Tenorio. Cum, viaţa personajelor literare în biblioteci e ficţiune? Degeaba de dai scriitor, senhor Allegro, citeşte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moşa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamă, a, da, parcă Eugenio. În fine, nu prea contează. Citeşte şi vei învăţa, nu-ţi strică, personajele literare au viaţa lor reală. Reală în virtualitate, dacă efortul de a concepe o astfel de noţiune nu-i prea greu, senhor Allegro.
Moşa Mariancovici? Unde am mai întâlnit numele ăsta cumva ciudat? Sunt una din ultimele generaţii-bibliotecă, dar reflexul google-wikipedia nu-mi lipseşte. Dau de un fotbalist sîrb, din anii 30 ai secolului trecut. Blagoje Marjanović, poreclit Moša. 9 septembrie 1907 – 1 octombrie 1984. Născut şi decedat în acelaşi oraş: Belgrad. Participant la prima ediţie, cea din 1930, la Montevideo, a Cupei Jules Rimet, care conta drept campionat mondial interţări, în echipa a ceea ce atunci se numea regatul Yugoslav, primul jucător sîrb profesionist, aproape toată viaţa fotbalistică îi fu legată de oraşul natal. A jucat pentru Beogradski Sport Klub, a antrenat, după război, OFK Beograd, denumirea dată de regimul postbelic echipei. Totuşi şi-a încheiat cariera de antrenor la o vârstă relativ tânără, 52 ani, în Italia. Rămâne un anume mister cum un om dăruit pentru fotbal, un atacant, dedicat fotbalului, a mai trăit încă un sfert de secol în afara fotbalului.
Dar ce legătură aş putea face între numele unui fotbalist interbelic, până la o consoană în plus sau în minus în nume şi personajul unui misterios Eugenio? Nimic pe Google. Căile uzuale se înfundă. Dar stai! Padre Ildefonso de societate Jesu vorbea spaniola, în fine, castiliana. Eugenio ar putea fi Eugen. Singurul nume de scriitor latinofon de care-mi amintesc la prima mână ar fi italianul Eugenio Montale. Care nu are nici un personaj Moşa Mariancovici. Dar iată că alăturarea numelor Eugen şi Moşa Mariancovici găseşte un singur item, din care pescuiesc fraza: care se pricepe la fotbal ca Moşa Mariancovici, personajul sîrb al lui Eugen Barbu, în romanul Unsprezece. Iar lectura romanului îmi explică legătura: frizerul silozului din oraşul dunărean, locul acţiunii romanului, preşedintele colectivului sportiv, al cărui centru de greutate e o echipă de fotbal, găsise, în tulburii ani ai războiului, un vraf de ziare despre marele fotbalist omonim, poreclit tunul sîrb şi-şi însuşise identiatea vedetei. Faţă de nenumăratele crime pe care vâltoarea le-a adunat în anii aceia, o naivă impostură din microbul fotbalului devine aproape simpatică. Mai ales că, pe parcursul naraţiunii, impostura e dovedită (ne aflam în plin realism socialist).
Dar abia acum cuvintele fantomaticului personaj al lui Čapek mi se repercutară exploziv în minte: citeşte povestea întâlnirii unui autor anonim cu Moşa Mariancovici, personajul unuia, ia stai, cum îl cheamă, a, da, parcă Eugenio. În fine, nu prea contează. Citeşte şi vei învăţa, nu-ţi strică, personajele literare au viaţa lor reală. Reală în virtualitate, dacă efortul de a concepe o astfel de noţiune nu-i prea greu, senhor Allegro. Ce legătură are personajul scriitorului pe care ectoplasma iezuitului îl pronunţă cu accentul limbii sale materne, Eugenio cu autorul anonim, cine mai e şi ăsta şi ce am eu de învăţat de la acest anonim despre viaţa reală a personajelor? Înainte de a porni la această nouă anchetă, nu pot să nu admit că sunt impresionat de personalitatea şi statura oaspetelui meu neinvitat. Misterul unei fraze e demn de un iezuit. Eu nu uit că a fost un conciliu iezuit cel care a calculat, luni de zile, la solicitarea papei Grigore al XIII-lea, cele 10 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urmă faţă de mama natură în ceva mai mult de 16 veacuri de sincronicitate. Deci crema matematicienior la sfârşitul secolului XVI, puţin înainte ca Johannes Kepler să facă minuni cu calculul orbitelor planetare, se găsea la Vatican, ca o valenţă intelectuală a ordinului iezuit.
Dar cum dăm de acest autor anonim? Padre Ildefonso ştia bine, când m-a pus în braţe cimilitura, că oricât efort ar fi cerut identificarea romanului în care personajul omonim cu un mare fotbalist apare, abia de aici încolo începe adevărata dificultate. Căci cheia Moşa Mariancovici nu dă nici o informaţie despre alt autor decât romancierul consacrat. Padre Ildefonso ştia bine… ce mai ştia bine călugărul, indiferent de forma în care-mi apărea? Evrika! Evident, ştia că de voi continua să narez, pas cu pas, propria anchetă, monotonia epică, în loc să ridice tensiunea, va plictisi inevitabil. Aici nu merge decât o tăietură de montaj:
Şi eu am apucat, uneori, să mă întreb, din goana calului, de unde ştiam o grămadă de lucruri pe care frizerul silozului din orăşelul dunărean (eu eram acela, personajul de roman) nu avea de unde să le afle. Nici chiar vedeta fotbalistică interbelică, “tunul sârb”, a cărui identitate o uzurpasem, cu tot lustrul dat de călătoriile unei vedete. Dar, în măsura în care vi se pare de mirare, nu e decât pentru că voi sunteţi, ca cititori, banali oameni vii. Habar n-aveţi ce posibilităţi nebănuite oferă biblioteca pentru un personaj literar. Şi chiar non literar. Acuma, să nu credeţi că personajele stau noaptea la taifas, conform clişeelor prozei fantastice a secolului XIX. Comunicarea e mult mai subtilă. Aduce cu o osmoză secretă, pentru care coperţile şi chiar pereţii rafturilor au grade diferite de transparenţă. Iar efectul schimbului permanent de informaţii depinde, fireşte, de structura rafturilor, de ordinea fiecărei biblioteci în parte, de componenţa ei. Fabrizio del Dongo se poate procopsi cu două-trei idei ale sfântului Augustin în biblioteca dumitale, sau cu două-trei reţete ale maestrului Anthèlme Brillat-Savarin într-a dumnealui. Atâta că nu-şi dau seama. Şi nici nu se manifestă ca atare, decât dacă şi în măsura în care câte un personaj e smuls din letargie de o experienţa ca a mea. E forţat, adică, să iasă din paginile în care fusese încastrat şi în care vegeta paşnic. Iată ce-i spunea Moşa Mariancovici, personajul lui Eugen Barbu, autorului anonim, cu care un anume imbroglio, care nu face parte din ce povestesc, îl adusese în contact. Dar de ce se străduise călugărul iezuit să pricep o astfel de relaţie? Întrebările şi răspunsurile de derulează, vorba pedagogului de şcoală nouă, personajul lui Caragiale, neţăsare amăsurat. Călugărul avea nevoie să-i înţeleg, prin comparaţie, natura pentru a se putea materializa, în anume fel. Nici nu ajunsei la capătul concluziei logice şi o mişcare turbionară, un aer răcoros, uscat şi lipsit de miros, îmi ocultă, ceţos, imaginea junglei vegetale care-mi filtra razele apusului triumfător. Turbionul de ceaţă lăptoasă părea stabil. Simţii că, vorba celebrului Rică Răducanu, trebuie să vin şi eu cu ceva. Dar cu ce? În nici un caz cu o invocaţie. Nu deoarece diavolul s-ar jena să ia forma unui călugăr iezuit, vremurile când simbolul crucii îl incomoda au trecut. Dar nici noi, oamenii, nu mai suntm aşa de lipsiţi de mijloace ca atunci. Panta rhei. Licitaţia permanentă între armele de atac şi cele de apărare fac problematică orice călătorie în timp fără precauţiile adecvate. Oricum nu ştiu să invoc. Dar ştiu că dacă aş şti aş refuza. Dar nici rugăciuni nu ştiu. Şi, chiar de-aş şti, la ce bun? Oamenii pot fi sanctificaţi, dar personajele de ficţiune pot? Un eventual răspuns pozitiv ar da peste cap întregul dicţionar al sfinţilor şi, odată cu el, templul formei de credinţă dezvoltat de civilizaţia în care m-am format s-ar ruina. N-ar rămâne nici cât de-un zid al plângerii. Atunci, care e unicul meu instrument? Folosit şi când e şi când nu e cazul. Dar sora mea de steaua lui David mi-a spus că e cazul întotdeauna. Privesc printre gene ceaţa lăptoasă, rotitoare. Cu ochiul lipsit de vedere centrală închis. Imaginându-mi că şi cel valid e la fel. Vedera periferică a singurului ochi cât de cât activ prinde razele apusului. Închid pleaoapele peste câteva raze. Şi pronunţ, limpede, concentrat, fără grabă, Tatăl nostru. Accentuez, totuşi, nu mult, şi nu ne duce pe noi în ispită. Pe ultima silabă a cuvântului amin aud vocea de bas a călugărului. Calmă, liniştitoare. Deschid ochii. Padre Ildefonso şade în picioare între mine şi jungla din faţa ferestrei. Abia acum semnificaţia cuvintelor ajunge la mintea mea. Abia acum sesizez o umbră de ironie sub calmul liniştitor. Nu-mi oferi un scaun, tinere?
Aici nu mă putea prinde nicicum pe picior greşit. Eram demult deprins să servesc replici ca şi cum aş fi sigur pe mine, chiar tremurând pe dinlăuntru. V-aş oferi şi o cană cu lapte acru, padre, dar mi-e teamă că forma în care se găseşte acum s-ar putea să nu vă fie pe gustul sfinţiei tale. În anumite limite, tot ce poţi bea tu, tinere, pot şi eu, îşi regăsi tonul sfătos, din care ironia fusese filtrată, bunul călugăr. Padre, eu la ora asta beau o băutură cu care nu cred că sunteţi cu totul neobişnuit, o infuzie de Hypericum perforatum, laptelui acru recomandabil mie de urmaşii lui Michel de nostre Dame îi va veni rândul puţin mai târziu. Nu te osteni degeaba, fiule, le poţi spune medicilor medici. Ştiu că nu-s urmaşii familiei Florentine. Şi nici ai medicului Caterinei. Sunt urmaşii unui grec, Hyppokrates. Originar dintr-o insulă egeeană, fiule. Kos, sfinţia ta, ştiu. Fiule, n-am tot timpul din lume şi dacă ne vom tot învârti în jurul degetului mic nu ajungem la motivul vizitei mele. Nu sunt fantomă, nu trebuie să dispar la miezul nopţii. Dar nu pot dilata timpul, nu-ţi pot oferi un accelerator de timp subiectiv. Dar, cum să-ţi spun, în urma unor, hm, conciliabule de care nici nu trebuie să ştii dar nici nu-ţi sunt de neimaginat, sunt limitat de apariţia pe boltă a primei stele. Suntem pe acelaşi fus orar cu ţara unde evenimentul ăsta marchează începutul şabbatului. Iar eu, ca iezuit, sunt ţinut să respect codul celor de la care, vrând-nevrând, nu numai doctrina pe care o practic şi o păzesc cu străşnicie, dar însăşi persoana Mântuitorului purcede. Nu putem trece peste asta şi, iată, soarele mai are exact 2.71 diametre până ce va trece sub orizont. Să trecem la subiect, fiule. Dar, înainte de orice, să evităm orice confuzie. Cine crezi tu că sunt? Întrebat abrupt nu mai sunt aşa de sigur. Căci nu v-am mai văzut, padre. Şi asemănarea somatic-facială, cu personajul literar descris de autor e relativă. Mai degrabă un inefabil, intuitiv, dar mai degrabă instinctual, îmi spune că sunteţi Padre Ildefonso de societate Jesu. Cel care a descifrat natura personajului don Juan Tenorio, dezvăluindu-i secretul: ilustrul seducător fusese… impotent. Un personaj literar care lucreaza asupra altui personaj literar. Când am citit prima dată, cu zeci de ani în urmă, schiţa lui Čapek, habar n-aveam de această viaţă secretă a personajelor, iar când am aflat de ea* uitasem de Cartea apocrifelor. Mai exact, rămăsese una din cărţile mele de căpătâi, dar nu făcusem conexiunea. A făcut-o instinctul meu, între momentul în care îmi imaginam că discut cu sfinţia ta şi cel prezent, câd ai apărut, habar n-am cum. Dar ştiu că nu eşti produsul imaginaţiei mele. Se pare că repetam, fără să mi-o fi propus, experienţa naratorului din proza citată. Dar fără a avea motivarea aceluia, fără a fi fost implicat prin ceva, un act fizic, precum cronicile de fotbal ale aceluia, element care-l adusese pe personajul lui Eugen Barbu în faţa lui, la terasa ce părea extrasă direct din roman. Dar dacă nu-l chemasem eu însumi pe călugărul iezuit, apariţia acestuia trebuia să aibă un motiv. N-aveam decât să aştept să-l aflu.
Bătrânul sorbi iaurtul de băut, cu bifidus, turnat din ambalajul de PCV într-o ulcică de pământ ars, pe care avui inspiraţia s-o pescuiesc dintr-un băruleţ inserat în rafturile bibliotecii, apoi îşi vîrî mâinile descărnate printre faldurile rasei uluitor de albe, scoase o terfeloagă îngălbenită de vreme, ce părea gata de a se descompune în petice, o netezi grijuliu cu muchia palmei şi mi-o întinse. Părea a fi partea de sus a unei prime pagini de manuscris, în franceză. Titlul mă şocă: L’Arcturienne. Scris cu litere aplecate. Şcolăreşti. Dedesupt, cu litere mai mici: par Jaume… şi hârtia era ruptă în dreptul numelui. Interesant, prenumele autorului era scris, tot de mână, dar cu litere aproape drepte. Ceva mai jos, cu litere mai mici, tot aplecate, ceva ce părea o dedicaţie: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché. N-am gustat niciodată telenovelele, peltelele şi alte produse literare siropoase. Mă gândii că bătrânul iezuit n-avea cum să nu ştie asta. În particular că n-aş fi deloc tentat să citesc o poveste care să înceapă cu o dedicaţie aşa de autocompătimitoare. Ceva îmi dădea cu virgulă. Când ridicai spre oaspete o privire sceptică, avui de înfruntat ochii ironici, sfredelitori, negri, sub sprâncenele groase ca o mustaţă de cavalerist. Procesul meu de gândire părea transparent. Bătrânul aştepta să găsesc singur soluţia, rostul prezenţei lui cu petecul acela de hârtie friabilă, nu îngălbenită, ci de culoarea oaselor lustruite. Aveam în faţă o cutie cu piese de puzzle, fără desen şi trebuia să le articulez, pentru a găsi singur tabloul. Şi atunci Z încercă să înţeleagă totul, singur, gândindu-se. Iar asta i-a fost fatal. Fraza îmi zumzăia în urechile minţii. Ştiam de unde vine şi, după un minut de efort mental intens îmi pică o fisă mare. De un dolar găurit. De argint. Mintea mea scosese la suprafaţă citatul din lene. Din inerţie. Să mă avertizeze că efortul de a o biciui în urmărirea jocului de puzzle mi-ar putea dăuna. Ce prostie! Dar însăşi prezenţa iezuitului dovedea încredere. Nu a lui, era şi el o piesă, un mesager. La urma urmei nici nu contează a cui agent era. Important e că-mi tranmsisese mai multe mesaje, între care cel mai important era creditul de care mă bucuram. În nuvela despre Moşa Mariancovici, rostul autorului narator era să-l elibereze pe nefericitul personaj, resuscitat din bibliotecă de folosirea numelui său ca pseudonim, culmea, pentru o serie de cronici de fotbal. Să-i redea liniştea. Jucând, toutes proportion gardées, rolul lui Horatio. Să dea de ştire. Ceea ce personajul însuşi înţelesese că i se întâmpla. Rolul meu avea să fie mult mai greu. Trebuia să încep prin a-mi reprezenta o situaţie şi abia apoi să văd ce mi se cerea să fac cu ea.
Ce se presupune că aş avea de făcut, padre? Sper că aveţi cel puţin o parte importantă a documentului. Ştiam deja că nu voi mai căpăta nimic peste acea jumătate de pagină de manuscris, cuprinzând un titlu, un nume de autor şi o dedicaţie mai mult sau mai puţin lacrimogenă. Dar mesagerul trebuia provocat să-şi descarce tolba. Chiar ştiind că n-o va face. Sau că nu va face nimic mai mult decât un minim care să mă provoace pe mine să fac ceva. Să tragi concluzia logică din toate elementele, începând cu faptul de a fi început prin a-ţi imagina că vorbeşti cu mine, urmând cu prezenţa mea aici, conştientizând că nu sunt o entitate care răspunde unei invocări, deci apariţia mea nu e rezultatul magiei. De altfel nici nu eşti capabil de magie. Raţionamentul tău că nu sunt un sfânt, deci nu puteam răspunde unei rugăciuni, pe care nici nu ştii s-o scandezi are şi nu are sens. Nu poţi ignora evidenţa că am apărut în spaţiul tău intim, de lucru, de regăsire chiar, de îndată de ai spus Tatăl nostru. Ştii deja bine şi ştim amândoi de unde ştii, că acest text nu e o rugăciune în sens strict, dar e un cod care deschide canale de comunicare pe care tu le numeşti, pe limba ta, parafizice şi n-are importanţă cum se numesc în lumea mea. Ştiu, padre, de unde ştiu, murmurai. De la sora mea de steaua lui David, fie sufletul ei în paza nemărginitei bunăvoinţe a lui Alla’. Poţi spune Dumnezeu, fiule. Pot, padre, numai faţă de ea, de această soră a mea, care continuă să trăiască deoarece un număr de apropiaţi n-o uită, numai faţă de ea îl chem pe Atotputernicul cu numele dat de musulmani. Era una din manifestările humorului ei de evreică atipică. De evreică antisemită, cum ricana uneori. Dar să revenim, ai spus că nu ai prea mult timp. Uite, soarele se ascunde deja după clădirile din zare, până la orizont nu mai are mult. Coroborând elementele asupra cărora mi-ai atras atenţia, tot nu rezultă dacă mai ai sau nu, completă sau incompletă, povestea acestui Jaume. Gândeşte, fiule. Răspunsul la întrebare va rezulta din ce vei fi gândit. Padre, nu te mai recunosc. Confruntarea ta, nu atât cu personajul lui Tirso de Molina, devenit simbol, cât cu rigidul confesor de provincie nu fusese decât ocazia de a exprima sintetic o temă de meditaţie despre care îi mărturisiseşi chiar eroului muribund că te preocupase. Aveai totul în minte şi în suflet încă înainte ca autorul schiţei, Karel Čapek să te introducă în scenă. În timp ce povestea asta tocmai ai început prin a mărturisi că povestea lui Jaume e singura căreia nu i-ai găsit soluţia. Ceea ce explică prezenţa sfinţiei tale aici, Tatăl nostru n-a făcut decât să regleze optica, şarful imaginii 3D. Dar dacă n-ai dezlegat misterul, înseamnă că ştii povestea. Dacă mi-ai arătat o jumătate de filă cu titlul, autorul şi dedicaţia, înseamnă două lucruri: ştii povestea, şi crezi că are în ea ceva inexplicabil, mai dificil de pătruns decât falsa faimă a lui don Juan şi mai ştii că aici, în această jumătate de pagină e cel puţin o cheie, dacă nu chiar cheia. Continuă să raţionezi, fiule. Hm… O cheie sau cheia… tragi de timp cu povestea. O ştii, dar fie întârzii să mi-o spui, fie chiar eviţi. Mă tragi către petecul de hârtie… ia stai… nu-i imposibil să vrei să-mi sugerezi că ceea ce-mi ceri, să te ajut să lămureşti misterul poveştii, sau chiar să-l găsesc în locul tău, mi-ar şedea în puteri să fac fără a-mi spune povestea. Atenţie, nu indepdendent de poveste, ci fără să mi-o spui. Ar însemna fie că deducerea poveştii, sau măcar a ceva din ea, duce la rezolvarea misterului, fie povestea şi misterul ei se dezvăluie simultan, pe baza informaţiilor pe care le am deja. Dar în ambele variante diferenţa e între noi doi: sfinţia ta, o ficţiune, un personaj literar, dar cu o putere mentală definită ca atare mult mai mare ca a mea şi, ca ficţiune, poate cu o putere indefinită şi eu, un simplu om, nici prea deştept, nici prea prost. Dar destul de obişnuit cu ficţiunea. Stai, fiule, nu te grăbi, ţi-a scăpat un amănunt. Important. Ca personaj de ficţiune nu pot avea resurse infinite. Sunt condiţionat de concepţia autorului care m-a creat şi nu-mi pot depăşi prea mult standardul proiectat. Apoi, la ce ţi-aş mai fi cerut ajutorul? Continuă. Daaaa, să continuăm. Ce am eu şi n-are sfinţia ta? Când aparent toate şansele sunt de partea ta. Daaaaa. Doamneee! Dar mi-ai dat soluţia, padre! Cu ce seamănă un personaj literar? Chiar unul supus efectului Moşa, cum îl numise autorul acelei nuvele. Evrika! Seamănă cu un robot. Doar autorul care te-a creat e inventatorul cuvântului robot, cum de nu m-am gândit mai iute? În ce sens? În sensul că nu-şi poate depăşi prea mult limitele preproiectate. Mai puternic decât omul în aceste limite, dar lipsit de felxibilitatea practic nelimitată a unui om antrenat. Capabil de adaptare la situaţii în care un personaj se simte stigherit, iar un robot e neajutorat. Deci drama lui Jaume trebuie să fie de o natură îndeajuns de diferită de a lui don Juan. Dar trebuie şi să aibă ceva-ceva în comun. Altfel ai fi rămas să te odihneşti între paginile Cărţii apocrifelor, oricâţi cititori ai fi încântat, oricâţi critici ai fi pus la murat. Înţelepciunea unui iezuit e deasupra multor categorii de înţelepţi, dar nu trece dincolo de problemele naturii umane. Sigur, ai să-mi aminteşti că un conciliu iezuit a calculat, cu mijloace de observare precară a cerului, cele 10 zile cu care calendarul iulian rămăsese în urmă în mai bine de 16 secole, voi eraţi la sfârşitul secolului XVI crema matematicienilor, deşi Girolamo Cardano publicase cu 47 ani înainte soluţiile iraţionale ale ecuaţiilor de gradul 3, mitocosite de Scipione da Ferro si Niccolo Tartaglia. Dar, sfinţia ta, reforma calendarului era o problemă economică, ergo una socială. Adică tot umană. Pe când ecuaţiile italienilor erau cu cel puţin o treaptă mai abstracte. Daaaa. Deci ceea ce te incomodează la povestea lui Jaume, pe care sfinţia ta o cunoaşte şi eu nu, e de natură extraumană.
Fără să vreau, mă destinsei. Puţin. Simţeam că atinsesem un aliniat strategic al campaniei. Regulile tacticii îmi cereau să-mi consolidez poziţia, să-mi pregătesc următorii paşi, să-mi adun, să-mi organizez resursele. Câteva secunde fui prea ocupat cu evaluarea propriei poziţii ca să-l privesc pe bunul călugăr. Când ridicai ochii, el îşi feri privirea. Atunci simţii că în acele câteva secunde mă privise intens. Nu reuşise, în ciuda antrenamentului, să coboare obloanele pleoapelor îndeajuns de iute ca să nu bănui fulgerul. Dar destinderea nu mai avea cum s-o ascundă. Tăcurăm câteva minute. Nu era un moment de odihnă, ci acea pândă reciprocă a cicliştilor de velodrom, în cursa de viteză, când rămân ambii, uneori, minute şin şir, sur place. Înainte ca unul să declanşeze sprintul fulgurant. Cu un calm deja studiat, iezuitul, cu mâinile una peste alta, ca şi cum s-ar fi sprijinit pe un toiag invizibil, aruncă vorba, precum un atout pe masă: continuă, tinere. M-am simţit ca Patton, la câteva zeci de kilometri de Rin, în toamna lui paş’patru, rămas fără benzină. Am înghiţit în sec şi am continuat: Să venim la petecul de hârtie, singurul lucru concret. Ce avem aici? Un titlu care sună cosmic şi un nume de autor care sună catalan. Oricum mediteranean. Ceea ce ar putea explica tonul elegiac, ca să folosim, sfinţia ta, un eufemism (aici schimbarăm zâmbete cu fineţe). Dar nu văd legătura între un nume cosmic şi unul mediteranean. Unde ai mai întâlnit forma Jaume, tinere? Numai în Catalunya? Ştiu eu? Nu prea mă pricep la subtilităţi lingvistice. Catalana seamănă mai mult decât orice limbă romanică cu ceea ce era latina vulgară. Dincolo de Pirinei e un amestec de dialecte, termenul generic e occitană. Langue d’oc, provensală… Dar, sfinţia ta, avem mijloace pe care voi nu le cunoşteaţi. Şi vorbind, butonam. Am noroc, dau de un website cu nume provensale. Ia’n-tă-tă! Ce văd? Jaume se poartă şi pe valea Rhonului. Habar n-aveam. Dar… Arcturiana… apoi un nume provensal… urechea mea muzicală prinde o sonoritate. Arc-tu-ri-a-na. sună ca Ar-le-zi-a-na. fata din Arles. Preludiul suitei lui Bizet îmi explodează în ambele urechi, Neghiniţă şi Gimminy fie dorm în papuci, fie sunt în tamjă cu iezuitul. Undeva aici e legătura, dar care să fie? Continui să butonez. Aşa aflu că piesa muzicală a ilustrat o piesă omonimă. Scrisă după o nuvelă tot omonimă, care face parte din culegerea Scrisori din moara mea. Alphonse Daudet. Părintele celebrului Tartarin din Tarascon. Care n-a scris decât despre Provenţa. Găsesc ambele texte în biblioteci online. Citesc lacom, uitând de călugăr, plonjat adânc. O poveste de dragoste. Tragică, dar relatată cu naturaleţe…
Uitasem de apus. Cerul e aproape negru. Padre Ildefonso de societate Jesu zâmbeşte cumva absent. Priveşte cerul. Lună plină, stelele mai întârzie puţin. Nu mult. Tinere, te-ai apropiat mai mult decât mă aşteptam, dar eşti departe. Nu, nu am textul şi nu cunosc povestea. Ai intuit perfect că, dacă aş fi cunoscut-o, rămânea posibil să n-o înţeleg. Tocmai deoarece numele cosmic mă derutează. Pare a introduce un element extrauman şi e adevărat că nu înţeleg. Dar mai ales tu, tinere, nu înţelegi propriul rol în dezlegarea misterului. Pune mâna şi continuă povestea, începând cu primul rând de după dedicaţie. Diferenţa de informaţie datorată diferenţei de epocă, atenţie, şi faţă de epoca mea şi a lui don Juan Tenorio, dar şi faţă de epoca lui Karel Čapek, inventatorul cuvântului robot şi al Fabricii de absolut, are şansa să compenseze puterea de pătrundere a unui iezuit. Povestea, cu mijloacele tale, care să suporte perfect titlul Arcturiana, să fie legată cumva de drama culeasă de scriitorul provensal şi să răspundă dedicaţiei. Pe care te-aş ruga să-mi faci hatârul de a o citi în esenţa ei, pentru a n-o mai resimţi ca doar sentimentală. Aşadar: À ma bien aimeé Carmen, la belle, misterieuse et inoubliable arcturienne, avec la mélancholique joie de mon âme ecorché.
Sfinţia ta, pot eu să nu accept provocarea? Dar mai e un singur amănunt. De ce-mi spui senhor Allegro? Sfinţia ta e spaniol, în fine, castilian, nu portughez. Hm, tinere, eşti subtil, nu întrebi ce eşti curios să afli. E simplu. Am tradus pur şi simplu cele două componente ale numelui tău. Cel care va apărea pe coperta cărţii al cărei prim capitol tocmai s-a încheiat cu această dedicaţie. Pe care va trebui s-o explici.

Jubileului absolvirii liceului

Istoria Artei e inseparabilă de permanenta tendinţă a fiinţei umane de a-şi extinde tehnologic memoria. De la mamuţii desenaţi pe pereţii peşterilor la autoportretul pointilist, de la Intrarea trenului în gara La Ciotat la ultima diviziune a muncii, conform căreia a apărut meseria procesării, tot tehnologice, a simţirii omeneşti, arta a fost şi va fi ritual de împărtăşanie. Simultan proiecţie a instinctului de conservare, extins în spaţiul ecologiei concurenţiale a simţirii. Alaltăieri contabilitate administrativă şi juridică scrijelită pe tăbliţe ceramice, pe papyrus şi pergament, Iliade, Odisei, Eneide, poeme ale lui Ghilgameş, Artes amatoria, teze ale sfântului Augustin, romane ale Rozei, povestiri din Canterbury, poeme ale Meselor Rotunde, ieri manuale de geografii extraordinare, descriind ţări de dincolo de negurile oglinzilor şi minunilor, blazoane cu şapte mierle pe capă şi spadă, sub deviza Audaces/audentes Fortuna juvat, doctorul Livingsone la braţ cu vizionarii fraţi Louis, Daguerre şi Lumière, navigând pe Mississippi şi măsurându-i adâncimea, Maaark Twain, fraţii Wright, desprinzându-se de Pământ cu nave mai grele ca aerul, fraţii David Wark Griffith şi Serghei Eisenstein folosind creator foarfeca. Azi, după eşecul inerent şi dramatic al primelor încercări de înregistrare tehnologică a simţurilor^*) ne bucurăm de invenţia strănepotului spiritual al filosofului pământului mai înalt, care a dotat spaţiul mioritic cu metrica cunoaşterii luciferice: administrarea transferului trăirii. E de ajuns ca orice călător să depăşească în intensitate un prag preselectat, în trăirea impresiilor de călătorie, concretă sau abstractă, convenţională sau imaginară (căci nimic nu-i mai real decât imaginarul), pentru ca reţeaua informatică în hyperunde să-i colecteze, să-i înregistreze în băncile de date simţirea, urmând ca acest capital de simţire să fie valorificat în modurile clasice, ştiri cineverité, reportaje, editoriale, până la sfânta literatură, de editori specializaţi ai fiecărui canal. Turist pe Tamisa, poţi deschide canalul care te pune în ipostaza pelticului reverend profesor îndrăgostit, sau a nemuritoarei lui eleve, fiica mijlocie a decanului, încerci toate emoţiile making offului. Versiunile avangardiste te pot pune chiar în pielea pisicii de Cheshire, iar curentul underground îţi redă emoţiile subtile ale zâmbetului pisicii…

(Enciclopedia Terrana, ediţia 273, Newest Haven, 2314… sau invers? Ce importanţă are? Cifrele sunt magice)

Rodolphe Jianu-Gorj închise ochii. Peisajul văzut din bătrânul autocar, ţipa elocvent în urechea stângă a ochilor călătorului. Închisul ochilor era, fireşte, un străvechi test, truc ludic şi reflex creator. Declanşa înregistrarea automată a răspunsului emoţional la imaginile trecătoare, oricare abonat la sistem putea simţi, în timp real, tot ce simţea călătorul cu statut clasa VII-RP. Nu-i prea păsa lui Rodolphe de contractul social, responsabilizant, ca simţitor profesionist, ci lăsă să se suprapună peste gardurile, grădinile, faţadele caselor, florile de la ferestre, arboretul, câte un scrânciob în câte o curte, una peste alta peisajul rezervaţiei folklorice Confluenţe, imaginea ritualului mortuar din orăşelul unde-şi terminase ciclul secundar în urmă cu aproape jumătate de veac. Discursul lordului primar, care oficia, în dubla lui calitate, de squire şi preot paroh, căsătorii, ceremoniale de iniţiere în viaţă şi pe cele de rămas bun îi răsuna în urechea dreaptă, cu emoţia lui liberă de obligaţiile fişei postului, personalizând paralegal momentul. Cea dispărută le fusese colegă de şcoală secundară amândouora şi continua să trăiască, cu viaţa pe moarte călcând, în memoria funcţionarului public, în cea a simţitorului profesionist gradul VII-RP, ca şi în memoria celorlalţi doi foşti colegi prezenţi, localnici. Femeia contribuise din plin la tuşa tabloului mortuar, prin două din cele şase meresii legale ale fiecărui cetăţean: ca artistă, încercase din răsputeri să reînvie străvechile tradiţii ritualice ale artei iubirii, ca tehnician brevetase softuri esenţiale ale reţelei simţirii înregistrate digital. Lordul primar anunţase, oficial, că dispeceratul local al reţelei globale de propagare a Artei, a cărui upgradare la rangul VII-RP, cu ocazia ceremoniei mortuare, va purta numele Mioriţei Colţ, fosta lor colegă.

Coincidenţa făcea ca pe eterna logodnică a lui Rodolphe s-o cheme la fel. Cu jumătate de veac mai tânără, ambele femei se lăudaseră, fiecare la vremea ei, a fi descins din ciobăniţa omonimă, fiica judelui Colţ, lord primar al ţinutului uitat de lume, unde se petrecuseră, cu veacuri în urmă, întocmai, faptele descrise în romanul a cărui lectură făcea acum parte din bibliografia obligatorie a istoriei Artei. Imaginea vie şi tremurătoare a Stillei, cântând Addio del passato spre egoista delectare a boierului Radu Gorj, strămoşul eroului nostru de acum, simţitorul profesionist Rodolphe Jianu-Gorj, realizată cu eroic de primitiva tehnologie a vremurilor, lumina toate muzeele de istoria Artei de pe mapamond.

Rudi, coboară din autocar la prima staţie şi urcă iute în spironava zonei temperate, sau chiar teleportează-te încoace, am luat contact cu lordul primar din Confluenţe, mi-a promis că inventează un truc să-ţi deconteze cheltuiala, toate resursele noastre au intrat în contul doctorului Cheptine.

Dar ce-i acolo, cine are nevoie de medic? E aşa de grav că e nevoie de mine?

Rudi, Mioriţa ta ne părăseşte, vino să-ţi iei rămas bun. Emoţiile tale sunt problema ta, dar ca cea mai apropiată persoană scrie în contractul tău că trebuie să-ţi predai recordingul emoţional bazei de date zonale. Nu mai discuta, rostreşte în fosfor cuvintele şi teleportează-te!

Nu asculta robotul casnic, Rudi!. Sunt eu, Mio. Mă sting, mă duc, I’m vanish’n, mai am câteva minute să decid. Dacă te teleportezi acasă tentaţia de a supravieţui ar putea fi mai tare, nu vorbeşte instinctul de conservare, doar suntem condiţionaţi, dar cu câtă viaţă mi-a rămas nu garantez că aş avea putere să te părăsesc, am calculat probabilitatea să trec în iubire ilegală, cu consecinţele de rigoare, e deja 87.013% şi creşte. Continuă-ţi drumul. E un ordin, dragul meu!

Dar ce…?

Nu de la mine o să afli, iubitule, nu am dreptul să-ţi spun. Gândeşte singur, ca personajul metaforic al bătrânului Arghezi, dacă chiar eşti curios. Dar continuă-ţi drumul. Doar ştii preţul trecerii în ilegalitate.

Din ambele urechi interioare ale sufletului minţii simţitorului profesionist, urmaş demn al anticului diletant admirator al Stillei, izvorîră şuvoaie triumfătoare: presimţirea anticipativă a orgasmului devastator, multiplicat, produs de împreunarea virtuală cu imemorialul şir de femei coborîtoare din ciobăniţa de fiică a judelui Colţ, dinspre urechea tip Castor, suprapusă cu jalea nostalgică, nu mai puţin zguduitoare, care, venind dinspre intelectuala ureche de tip Pollux, îl informa implacabil că nu va mai trăi niciodată în plan real plenitudinea erosului monadic cu iubita lui logodnică, ultima femeie din şir. O senzaţie de gol, dură, profund onestă, cutie de rezonanţă a cutremurului integral al propriilor lui recordinguri emoţionale. Rudi decodă, expert, mesajul interior: străvechea luptă între tentaţie şi forţa condiţionării conştiente. Responsabilitate, ordine socială imprimată până-n măduva spinală a minţii sufletului călător de culegător profesionist de impresii.

Îşi luă literal inima în dinţi, strânse tare, ca de o creangă de arţar, când curva deghizată în călugăriţă îţi scoate glontele de aur din tâmplă, sus, cu brişca sterilizată la flacără de slană cu iarbă de puşcă.

Şi analiză.

Singura fiinţă vie de pe mapamond, care putea amplifica, până la extincţie, reportajul lui contractual despre ceremonia mortuară a fostei colege, a lui şi a lordului primar din Confluenţe, era ea, femeia cu acelaşi nume, ultima treaptă a imemorialului şir de descendente ale ciobăniţei de pe plaiul cetăţii Colţ. Iubita lui binecuvântată. Perfecţionismul profesional şi conştiinciozitatea simţitorului profesionist erau pe cale să-i ucidă iubita. Şi dacă ar fi cedat tentaţiei de a se teleporta în patul ei, s-o încălzească, s-o readucă la viaţă, cum suna alerta miopului robot casnic defect, preţul ar fi fost nemăsurat: ar fi dispărut instantaneu, din matricea bazelor de date mnemonic-emoţionale orice bit referitor nu numai la femeia care pusese umărul la edificarea sistemului, ci mai ales la umbra amintirii colective a întregii poveşti a Castelului Colţ. Declanşând o periculoasă epidemie de infirmitate mnemonic-emoţională. Nimeni, niciodată, n-ar mai fi putut admira o Stilla, până la pierderile minţii.

Ajuns aici cu analiza, Rudi simţi nevoia de a judeca pe un tablou cât mai complet cu putinţă. Ce-i aia Mioriţa e pe moarte? La plecarea spre Confluenţe, pentru ceremonia despărţirii de fosta lor colegă omonimă, era bine mersi. Ca participant la programul Recording, al cărui agent de teren se considera, folosind un termen antic, făcând parte din eşalonul superior de soft, era monitorizată integral de două ori pe an şi un anume număr de parametri vitali erau monitorizaţi permanent. Era una din funcţiile auxiliare ale echipamentului individual de comunicare, baza întregului sistem de înregistrare a simţitorilor profesionişti şi de stocare a trăirilor acestora în sistemul global de baze de date. Primul gând îl duse la o testare. Dar ştia perfect că nu se testează aiurea, ci doar pe baza unor indicii. Ceva atrăsese atenţia sistemului de securitate al proiectului memoriei emotionale universale. Dar ce anume? Participase în dublă calitate la ritualul de trecere prezidat de lordul primar din Confluenţe. Fost coleg de clasă cu el, călătorul simţitor profesionist clasa VII-RP se autosuspicionă abia acum că amestecase, fără să vrea, două emoţii diferite: cea a despărţirii de Mioriţa Colţ, expert, între cele 6 meserii legale, în ars amatoria, cea care pusese piatra fundamental a sistemului global de înregistrare şi stocare a simţirii, fostă colegă de clasă cu amândoi şi cea pe care se baza dragostea pentru Mioriţa lui, cu exact 50 de ani mai tânără. Amestec subtil, aproape inevitabil, dar care risca să producă o buclă cu acelaşi efect final distrugător precum eventuala cădere în capcana acceptării scenariului schiţat de comunicarile consecutive cu un robot casnic presupus defect şi cu iubita lui. Perenul conflict dintre dragostea primară şi datorie, ca să folosim termeni medievali, de fapt dintre două condiţionăti foarte greu compatibile în caz de conflict, făcea capcana credibilă. Obiectul testului la care era supus era tocmai capacitatea lui de analiză. Dacă l-ar fi picat, pierderile sistemului ar fi fost importante, dar nu catastrofale. Pur şi simplu mărturia lui emoţională de la ritualul de trecere al fostei colege ar fi fost rejectat de filtrele interfeţei sistemului bazelor de date, iar statutul i-ar fi fost retras. Nu temporar şi nu cu o clasă sau două, ci ar fi trebuit s-o ia de la zero. Ceea ce, la vârsta lui, l-ar fi scos definitiv din joc. La vârsta lui, lordul primar din Confluenţe mai putea îndeplini încă destule mandate, dacă ar fi continuat să fie reales la fiecare nouă legislatură. La vârsta lui, Mioriţa Colţ colega creatoare tocmai plecase puţin. Într-o interpetare largă, îşi îndeplinise cu brio rolul social. Dar el, Rodolphe Jianu-Gorj, nevoit să reînceapă a urca de la zero scara ierarhiei simţitorilor profesionişti, cu talentul descoperit oricum dincolo de apogeul vieţii standard, ar fi fost mai rău decât mort. Mai rău de aşa, s-ar fi socotit nedemn de dragostea celeilalte Mioriţe Colţ, a lui, ea însăşi muncind, ca a doua meserie din cele 6 legale, la un eşalon superior agenţilor de teren, cum îşi autoironiza Rudi funcţia. Desigur, Mioriţa lui mai degrabă l-ar fi descompus violent în factori primi auzind din gura lui tâmpenia că, în cazul unui asemenea eşec, ar fi fost nedemn de ea. Dar, noblesse oblige, îşi aminti Rudi proverbul medieval valabil în epoca strămoşului său devenit erou de roman julesvernian. Aici era un clenci. Filiaţia lui Rudi era certă, stabilită de departamentul de genealogie genetică al Academiei Lărgirii Limitelor Cunoaşterii. Cele două Mioriţe, separate de jumătate de veac de senioritate, păstraseră secrete propriile fişe genealogice, sub pretextul legalităţii secretului, dar mândria feminină nu le împiedicase să se laude, fiecare, cu propria filiaţie din ciobăniţa antică, sursă a personajului aceluiaşi roman.

Bun, e posibil să fi fost supus la un test. Dar cum pot verifica? Doctorul Cheptine nu-l avea pe lista lui de pacienţi, căci această listă se rezuma la eşaloanele cele mai înalte ale sistemului. Oricum secretul profesional, bazat pe preanticul jurământ al lui Hippocrates din Kos, l-ar fi făcut pe bunul doctor să se mulţumească a zâmbi. Adevărata capcană era o cursă de viteză: ştia bine că are la dispoziţie 3 căi legale de a transmite raportul asupra ritualului de trecere a fostei colege: fie prin telecomunicare, pe linie securizată, fie depunând la cel mai apropiat punct al reţelei de colectare o capsulă sigilată cu codul personal, recognoscibil de operatorul de serviciu care introducea astfel de rapoarte în filtrele de interfaţă, fie comunicarea în direct, prin prezenţă personală. La Centru. Ordinea de prioritate era inversă, corespunzând nivelului de securitate. Toţi omologii lui Rudi erau îndreptăţiţi să apeleze la al doilea mijloc numai în caz de urgenţă de gradul 2, iar la primul, transmisia codificată pe canal securizat, numai în caz de extremă urgeţă. Iar dacă respecta protocolul şi ipoteza testului s-ar fi dovedit falsă, iar Mioriţa lui ar mai fi avut într-adevăr doar câteva clipe de trăit, uraganul emoţional al pierderii ei fără a-i fi aproape l-ar fi obligat să-şi da demisia. Invers, dacă apela nejustificat la unul din primele două mijloace, sancţiunea ar fi fost retrogradarea temporară. Nu voi mai plictisi cititorul precizând diferenţa între cele două nivele de sancţiune. Abia ajuns aici cu analiza, Rudi realiză adevărata dimensiune a provocării.

Acuma să nu credeţi, domnilor preşedinţi, care citiţi comod povestirea, că această analiză va fi durat cât timp aţi consumat citind relatarea ei. În realitate lanţul raţionamentelor fulgurante fu la nivelul condiţionării eroului nostru. Căci e al nostru acum, odată ce i-am împărtăşit drama. Mai ales că nu un singur critic a sesizat deja că povestirile mele nu capătă viaţă decât în măsura în care iau cititorul drept coautor. Mare descoperire! Nu toţi povestaşii fac aşa? De la schiţele de două pagini la romanele fluviu? În fine…

Un scriitor care-mi e foarte drag spune, prin gura unui personaj care şi lui îi e la fel de drag: În anumite împrejurări îţi vin anumite idei. Împrejurările determină ideile. E un fel de a spune că numai situaţiile limită dau măsura resurselor umane. Rudi refuză să intre prin efracţie în bazele de date ale bunului doctor Cheptine, refuză să fure prin oricare alt mijloc a cărui tehnică n-o ignora, ci reveni la zero: Va interoga din nou robotul casnic. Căci ştia că toţi omologii lui erau construiţi astfel încât să respecte cele 3 legi ale roboticii, descoperite de marele Isaac Asimov. Nu le mai repet, aş plictisi, toţi cititorii le cunosc. Pe baza lor, Susan Calvin, despre care n-am putea spune că a fost cea mai mare robopsiholog, căci a fost singura, rezolvase cele mai inabordabile situaţii absurde. Trebuia doar să ştie pe ce mizează: Mioriţa lui, indiferent de starea ei posibilă, era sau nu amestecată în plasa de păianjen în care fusese prins? Rudi decise că nu. Totul se lucrase, dacă se lucrase, prin spatele ei. Atunci robotul casnic nu numai că nu era defect, dar jucase scena pe două voci, îndeplinind ordinal unui om. Legea a doua. Deşi sensibilizat, prin construcţie, să îndeplinească cu precădere ordinele stăpânei lui, acel ordin fusese dat de un specialist în robotică de cea mai înaltă clasă. Iar aceştia erau foarte puţini. Cum putuse fi robotul casnic sa fie deteminat să îndeplinească ordinul? Într-un singur mod. Deşi era programat să monitorizeze buna funcţionare, asta era noţiunea robotică despre viaţa umană, a stăpânei lui, fusese înşelat de introducerea, cu abilitate, a unor date false. Robotul fusese convins că Mioriţa cea tânără e într-adevăr în pericol de moarte, că nu mai poate comunica singură şi că dacă nu îndeplineşte orfinul uman de a-i transmite lui Rudi scena pe care am relatat-o pe la începutul povestirii, Mioriţa chiar piere fără a-l mai vedea. Legea întâia. Securitatea omului. Accentuată de legătura cu omul Mioriţa Colţ, stăpâna lui. Bun, şi cum putea folosi Rudi un mecanism alternativ de decomandare a robotului? El, care nu era nici pe departe specialist în robotică. Ştia că dacă ar încerca să comunice direct cu Mioriţa lui, fie şi pe linia înrăgostiţilor, susbsistem de comunicare interpersonal care-i asigura o sumă de priorităţi, cei care-l manevraseră i-ar fi blocat comunicarea. Ce-l putea ajuta acum? Nu se gândi mai mult de o fracţiune de secundă. Soluţia era să-şi adjudece competenţa bătrânei doamne Susan Calvin, trecută de secole în eternitate. Acces direct nu avea, dar aici îşi îngăduia să trişeze, furtul de informaţie nu era legat direct de nexusul în mijlocul căruia fusese plasat. Nu-i luă mai mult de câteva secunde să ştie că are în minte întreaga competenţă de robopsiholog a legendarei bătâne doamne. Şmecheria mersese cu condiţia ca tot ce aflase să dispară din mintea lui de îndată ce ar fi folosit, eficace sau nu, aceaastă competenţă. Chemă robotul Mioriţei. În explică simplu că ştia că acesta primise un ordin de la o fiinţă umană recognoscibilă ca atare. Se identifică. Robotul reîncepu să-l cheme de urgenţă. Rudi puse robotul în contact cu doctorul Cheptine şi-i ceru imperios să-i solicite acestuia starea medicală a stăpânei lui. Căci intuise, acum, beneficiind temporar de cunoaşterea psihologiei roboţilor, la nivelul Susanei Calvin, că informaţia pirat servită robotului, implicând încetarea funcţionării unui om, il va dezechilibra în suficientă măsură ca să nu-i treacă prin minte să verifice infomaţia la medicul personal al stăpânei presupus muribunde. Fără a-i comunica lui, lui Rudi, nimic. Căci el, Rudi, nu avea încă dreptul să ştie direct. Fie datele doctorului se fitau şi era pierdut, fie robotul avea dovada că fusese înşelat. În această a doua alternativă, avea să-şi revină şi sa poată îndeplini ordinele lui Rudi. Ordinul următor era să uite imediat ordinul primit de la autoritatea care se inserasa aşa de abil, montând capcana. Adăugă imediat alte 2 ordine: primul, să nu-i comunice nimic stăpânei lui, despre toată tărăşenia. Ordin superfluu, căci robotul oricum ar fi uitat totul, dar Rudi nu sărea peste hăuri fără plasă de siguranţă. Al doilea ordin era mai subtil. Robotul trebuia să deschidă, în funcţie de concluzie, acea cale din cel 3 prin care Rudi trebuia să-şi comunice raportul despre ritualul de trecere din Confluenţe. Aproape imediat echipamentul individual de comunicare se puse singur în funcţie, declanşat de semnalul primit de la robotul Mioriţei, demarând procedura de solicitare de credite pentru deplasarea cu spironavele planetare la sediul Centrului Memoriei Emoţionale. Eliberarea bruscă de tensiune, căci procedura iniţiată însemna că Mioriţa lui e OK, fu cât pe ce să-l faca să piarda vehicului de acces la reţeaua spironavelor. Căci pentru procedura predării rapoartelor de simţire în direct nu se deconta teleportarea. Drumul urma să dureze câteva ore bune. Pe care Rodolphe Jianu-Gorj le folosi ca să-şi ia propriul rapot la pieptene fin. Încercând să dezamestece emoţiile coincidenţei onomastice care declanşaseră întreaga sarabandă. Când se prezentă la sediu, raportul era curat. Solicită şi primi imediat un concediu de 2 săptămâni. Nu fu deloc mirat să primească imdiat de la Mioriţa lui un mesaj aproape iritat: de ce n-ai aşteptat până la concediul planificat, acum aveam treabă până peste cap, tocmai făceam ordine în amintirile confuze ale unei inginere proapsăt întoarse de la Machu Pichu. Da. Amatoare. Dar importanţa subiectului a făcut ca lucrarea să ajungă la mine. În fine, concediul pe care mi l-au acordat simultan cu tine are caracter de ordin. O să-mi plăteşti scump figura asta. Cam cât? Păi o să te fac să te caţări pentru a 17-a oară pe versanul montan de n-o să-ţi rămână nici un centimetru pătrat nezgâriat. Apoi, cănd o să vrei să mă iubeşti, ascultând Addio del Passato o să crezi că ai devenit masochist şi nu garantez ca asta n-o să te zdruncine, sensibil şi labil psihic cum te ştiu. That’s my girl, mormăi Rudi în barba pe care n-o purta. Ascunzându-şi binişor gândul că nu va îndura ascensiunea spre Castelul din Carpaţi şi traiul lipsit de confort de acolo mai mult de 3 zile. Restul, la hotelul Grădina lui Alla’ , în cea mai mică insulă din Antilele Mici…