NEISPRĂVITUL

Lui Leonida Neamţu

Numele meu este Liciniu Sigheartău. Eu povestesc această poveste. Asta dacă

reuşesc să ajung undeva unde se poate povesti. Intre cărţile copilăriei, care m–au impresionat, era una, intitulată “povestire”, in spiritul acelui secol. Acţiunea se invartea in jurul poate celui mai discret colţ pitoresc al lumii: insulele normande. Nici n–avea cum să nu mă impresioneze, era scrisă de Victor Hugo. Fireşte că asta avea să–mi spună ceva mult mai tarziu. In acea povestire, marea săpase intr–un recif izolat, la oarecare distanţă de ţărm, un scaun comod. Fluxul il acoprea in intregime. In restul timpului, era tentant, pentru amestecul de curaj şi visare ce

caracterizează oamenii mării. Scaunul era orientat spre apus. Privirea nu ajungea pană la Atlantic, dar privitorul ştia ce era dincolo de orizont. In idiomul ciudat al localnicilor, numele recifului insemna “Cine–adoarme, moare”.

Piatra pe care stau acum atat de comod e orientată spre nord-vest, e de două

locuri (alături de mine stă Loara), e varful unei formaţiuni (aşa se zice, nu?) la fel de ascuţite ca reciful lui Victor Hugo şi imi dă, in schimbul confortului provizoriu, două nedumeriri: nu mi–e prea clar cum am urcat pe ea şi incă mai puţin am habar cum o să cobor. Pentru a face anume ce? Doar aici e bine, aerul e cristalin, priveliştea imbătătoare, liniştea suficientă pentru a discuta serios cu tine insuţi, ce discuţie e mai serioasă, poate nici un interviu pentru angajarea la NASA. Dar, din cele 360 de grade se poate cobori doar printr–un loc, de urcat voi fi urcat pe altul, ceilalţi vor fi ocolit popasul pe vre–o brană a recifului. Zoli a simţit că atat eu, cat şi Loara suntem in dificultate, ne–o fi şi ajutat să urcăm aici, asta am uitat, sigur e că mi–a spus că, după ce–mi voi domoli respiraţia o să mă bucur de privelişte, ceea ce mă va deconecta de la frica născandă, suficient să–mi găsesc apoi singur calea de coborare. După care, urcand mocăneşte pe grohotişul situat cam la 90 de grade de axa privirii mele din acest moment, voi ajunge exact acolo unde el, Zoli, e dispus să mă aştepte puţin, dincoace de creasta in dosul căreia deja au dispărut ceilalţi. Il inţeleg bine pe Zoli. Desfăşurarea asta de competenţă condescendentă are trei scopuri: reuşind să–l facă pe cel mai neisprăvit să se descurce singur, aura lui de mare campion altruist creşte şi se şi asigură că o voi scoate pe Loara de acolo fără să-şi dea recitalul direct in faţa ei, căci amestecul de frică şi de orgoliu (unde am mai citit, oare, asta?) ar fi, la ea, o mixtură riscantă.

Am pornit rău povestitul. Cine are timp de reflecţiile de mai sus cand e in situaţia

descrisă? Pe drakku, sigur că acum scriu liniştit in jurnalul de bord. Liniştit pe drakku. Şi tot acolo şi cu povestitul. Nu cred că are sens abordarea acestui episod decat simultan şibine amestecat din mai multe perspective temporale, ducă–se de–a dura regulile compoziţiei, dacă eu, Moko, nu reuşesc să–mi fac un mimim de ordine in mintea sufletului, acum cand trebuie să hotărăsc intr–o problemă de itinerar biografic.

Eu, Moko? Dar abia ce atrăsesem ritos atenţia asupra identităţii mele en tant que

narator. Nu–i nici o contradicţie, o să explic cand o să am timp, acum rămăsesem cocoţat pe fotoliul de calcar şi muşchi ce–mi amintea de scaunul acoperit de flux. Zoli avu dreptate, respirand adanc şi privind spre zare m–am deconectat pentru moment de frica năvalnică ce mă indepărta de contactul intim cu corpul muntelui, ca un resac aerian. Sau eteric, drakku ştie. Alături, Loara respiră sincron, inimile ni se zbat la unison, niciodată n–am fost, in acelaşi timp, atat de aproape şi atat de departe. Căci eu habar n–am cu ce amintiri işi exorcizează ea frica peronală. Zoli se vede spre est, la mai puţin de 130 de metri, intre tronul nostru şi silueta lui se cască abruptul ăsta ce–mi pare incă inabordabil.

Mă intorc spre Loara, schimb cu ea cateva cuvinte pe care nici nu le aud şi pe care nu mi le voi aminti niciodată. Tăcerea ei spune că, deşi se ştie mai tare ca mine, regula jocului cere ca eu să fiu cel care o scoate de aici. Incerc să mă desprind de tot de acel eu incă neeliberat de frică şi nu reuşesc. Mai e ceva de plătit. Mă retrag şi din dublura care a accepat “misiunea” de la Zoli, să mă pot privi, ca la cinema. Ii fac semne hotărate lui Zoli să dispară. Acum ştiu că voi putea privi in jos fără să mă apuce ameţeala şi voi găsi prizele de coborare de pe soclu, dar mă răsfăţ incă puţin, panoramand jumătatea de orizont, ca şi cum aş fi destul de liniştit ca să mă pot bucura de el. Realizez că Loara face

la fel. Abia peste multă vreme imi voi putea oferi luxul de a–mi pune intrebări asupra relaţiei dintre imaginea cu care plec eu de acolo şi cea cu care pleacă Loara, dacă va să existe una. Ne ridicăm simultan, intr–o complicitate a pudică.

Sigur că, pană seara, la corturi, au fost momente mai dificile tehnic, popasuri mai

imbătătoare, privelişti mai impresionante. Dar n–au fost decat momente de excursie. Chiar una deosebită. Pe valcelul cu fereastră (traseu codificat 1B in scara alpină, aveam să aflu in aceeaşi toamnă) nu m–am putut descurca fără sprijinul lui Zoli, deşi n–o să inţeleg niciodată cum a făcut să treacă, practic, peste mine, inapoi, s–o susţină pe Loara, şi să–mi arate, cu ea intre braţe, de sub tălpile mele, fiecare priză. Dar, deja mă simţeam la fel de sigur precum Tartarin in Alpi, cand credea că totul e amenajat şi aparenţa riscului face parte din spectacol. Şi asta nu-mai pentru că plătisem vama pe ţancul ce–mi amintise de “Cine–adoarme, moare”. Vamă grea. Am incercat să evit să spun că n–am scăpat din

ghearele fricii decat după ce mi–am şoptit in barbă – vorba vine – că scaunul, de unde nu ştiam că pot cobori, e limita mea spre nord vest şi, in consecinţă, nu mă va mai prinde nimeni, niciodată, pe acolo sau echivalent. Imi voi respecta, oare, angajamentul? Iar in măsura in care nu, va putea insemna asta, oare, că–mi voi fi depăşit o limită (spre nord vest!), sau că voi fi uitat, cu inconştienţă iresponsabilă, avertismentul? Dar cum Dumnezeu oi fi ajuns eu, Moko, fraierul pitoresc, roşcovan şi neindemanatec, in aşa o situaţie? Voi reuşi să explic asta destul de convingător?

* * *

Spăl vasele cinei cu nisipul paraului de sub tăpşanul pe care e tabăra şi pot reflecta in voie, imun la gălăgia din jurul focului. Ceilalţi işi descarcă tensiunea, cu ironia superioară a lui Zoli cu tot. Vocea Loarei, acută şi sonoră, bate campii. Cu graţie? N–am chef să analizez acum. Recuperaea luciului vaselor măsoară şarful tabloului. Costul rememorării acelui moment de varf se poate calcula in pumni de nisip.

Deci Moko sunt tot eu. Să evit a spune că–i personajul amintirilor lui Liciniu, ar fi infantil. Tot ce–mi amintesc, din primii ani de viaţă, despre numele meu, e că ambii părinţi evitau să–l foloseacă. Formulele de adresare erau aşa de numeroase, incat am inţeles relativ tarziu cine sunt. Dacă sunt aşa un neisprăvit, o fi şi din cauza asta. Intr–o seară, mami şi tati s–au intors de la mozi mai veseli ca de obicei. Mozi inseamnă, sau mai bine zis insemna pe atunci, in graiul locurilor, cinema. Din seara aia, tati incepu să–mi spună, nu ştiu de ce, Pepe, iar mami Moko. O vreme, noutatea impărţi lumea in două tabere. Se intamplă să invingă a doua. Porecla a traversat, din proprie voinţă, mai multe graniţe de mediu şi colectivitate, şcoli, armată, mai toate. De Pepe am inceput să uit şi eu. Cate un

interlocutor mai dus pe la bisericile cinematecilor, imi preciza, din an in paşte, la un pahar de apă sfinţită, că accentul corect ar fi căzut pe ultimele silabe, dar mediul il modificase, din motive de idiom local. Eu zambeam, neatent şi uitam prompt. Ce–mi păsa mie de subtilităţi culturale, cand eu nu mă ştiam decat de Moko şi nici nu vedeam cum aş putea ajunge altcineva. Cum o să se lipească un nume roman de moaca mea dodoloaţă, cu un suras tembel sub pistrui şi ochi porcini, albaştri verzui (tourqoise?), sub gene spelbe şi păr roşcovan şi creţ? Şi totuşi. O singură persoană, imi spunea pe numele oficial, cu o incăpăţanare cumva complementară publicului. Un bătran hirsut, ce trăia intr–o cabană din munte, muntele de la noi de acasă, nu ăsta. Nimeni nu ştia exact ce rubedenie e cu noi, şi mai puţini ştiau cum il chema, toată lumea nu–i spunea decat “al Procoteanului”.

Cu Zoli şi Loara eram, fireşte, prieteni din copilărie. Se presupune că ne ştiam colţurile unde ne căzuseră dinţii de lapte, bucată cu bucată. Zoli, invingătorul perpetuu, materializare ironică a lozincii “Primii in sport, primii la invăţătură (producţie, etc.)” Nu ştiu cum reuşea să impace postura de lider de grup şi opinie cu cea de secretar UTM, and so on. Neee, nu und so weiter, neee. Niciodată n–am găsit in capul meu pătrat altă expresie pentru a–l defini, decat etalon de virtute. Fireşte că nu–mi dădeam seama că nici asta nu era decat o etichetă, ce nu explica nimic.

Şi Loara. Ei bine, Loara era o sălbăticiune, un pic dodoloaţă şi lipsită de orice greţuri. N–o jena nimic să repete, chiar in prezenţa cuiva aşa de strălucitor ca Zoli, tot la trei fraze, că ea e soarele. Admiraţia pentru el nu era lipsită de subversivitate (asta o spun nu cu mintea de acum, cand frec tingirile cu nisipul raului, ci cu cea de peste alte vremuri), iar condescendenţa protectoare faţă de un bleg mare şi roşcovan ca mine ascundea un soi de preţuire niciodată afirmată public. Fireşte că numele ăsta, vag geografic, o expunea mereu bancurilor ieftine, de provincie, dar privirea ei sfredelitoare a făcut mereu ca bancurile să nu facă purici.

Acuma, desigur, eu eram mereu ultimul care invăţa să umble pe bicicletă, cat despre bătaie, cine şi–ar fi inchipuit aşa ceva, cu Zoli, campionul, alături? O singură dată, cand el era la un instructaj, la raion, m–am trezit cu doi gemeni in carcă. Unul mă ţinea de la spate, celălalt imi căra pumni in stomac, cei din jur ţipau, iar Loara tăcea, fulgerand negru. Eu, mai mult nu eram acolo, nici măcar nu reuşeam să mă privesc de dinafară. Abia intr–un tarziu, nici eu nu ştiu dacă din plictiseală sau uimire tembelă, oricum numai după ce Loara a ţipat Dă şi tu, nătărăule!, mi–am smuls braţele din cel din spate şi mi–am văzut pumnul, mare şi pistuiat, pătrunzand prin fermoarul bluzonului de piele al celui din faţă. S–a auzit mai intai “Hac!”, apoi toţi s–au răspandit in tăcere.

De ce–mi aduc aminte faza asta, cand nu mai am ce spăla? Poate pentru că n–am mai auzit, nici pană atunci, nici de atunci, din gura ei, un cuvant de ocară. Realizez că, azi, sus pe soclu, Loara nu mi–a adresat nici un cuvant. Printr–un recul, aud vocea ei, cu acute cu tot, in timp ce–mi randui vesela deja lucitoare, de la doi metri deasupra malului.

Spune că, pană atunci, niciodată in viaţa ei nu–i fusese frică. Oare i–am descifrat vocea, sau imi amintesc conversaţii viitoare, peste ani, cand va recunoaşte asta, cine ştie? Urc in tabără, aşez meticulos obiectele de aluminiu, imi fac de lucru cu rucksacul, gălăgia are un moment de nehotărare intre a continua şi a se opri. Surprins, dau in buzunarul rucksacului, pe care–l ştiam gol, de un ghemotoc de hartie. Il strecor in buzunarul propriu, pentru lumina răsăritului. In jurul focului pare a se desfăşura un soi de joc de cabană, de genul “Cine/ce ai vrea să fii acum?”. Mă aşez la foc. Scanteile se amestecă lejer cu stelele. Pe un ton ostentativ neutru, mă aud spunand că mi–aş dori să fiu aeroportul Otopeni. Zoli se uită la mine mai lung ca Loara. El ştie ce dată e azi.

* * *

Neisprăvitul de Moko s–a făcut pană la urmă ceasornicar. Refuză să schimbe baterii. Nu lucrează decat pe ceasuri mecanice, cu arc. Are o teorie, pe care–o rezumă in diferite versiuni, in funcţie de client, precum că ceasul cu arc n–o să dispară nici dacă nu vom mai avea cărţi şi filme decat pe CD–uri. Oricum, cine stă să–l asculte? Angajamentul de a nu mai călca pe creasta–cuţit a acelui masiv emblematic şi l–a călcat incepand cu anul următor, cand a scos din traseu un grup de coechipieri, dintre care pe majoritatea ii intalnise in dimineaţa respectivă. Fusese nevoit s–o facă, deşi simţea că-l depăşea situaţia, deoarece amicul competent care se oferise, de dimineaţă, să conducă grupul, odată trecut de lanţuri, hotărase să incheie pace separată, căutand pe cont propriu o ieşire spre braul de mijloc. A ales soluţia cea mai complicată, ducandu–i pe toată creasta, pentru simpul motiv că era singurul drum in care nu risca nimic, ştiind fiecare piatră din zilele de după cea tocmai povestită. Cele două gemene, apaţinand unei familii din grup, de cate zece ani fiecare, pe nume Carmen şi Loara (sic!) au zburdat inocente, impreună cu persoana ce–I devenise intre timp apropiată lui Moko, păstrand zilei o amintire fără pic de nor.

Noi credem că nu putem stabili dacă incălcarea repetată, de către Moko a angajamentului de–a nu–l mai prinde nimeni prin aşa locuri, angajament cu care el susţine că şi–ar fi cumpărat, in acea zi de august, capacitatea de a continua drumul, a reprezentat o depăşire a limitei măsurate atunci, pe loc, sau măsura inconştienţei de a ignora avertismentul.

10 august 1999