TRANDAFIRII ROŞII

Fetelor cu numele Lia

Mai 68-ul meu a fost setul final al unei partide de trandafiri roşii, jucate de la primul serviciu la matchball cu garda deschisă, in dispreţul suveran al tuturor regulilor tacticii, pe care nu le ignoram.

– Laurenţiu, hai să fim serioşi, de ce nu vrei srecunoşti că de fapt eu m-am lăsat agăţată, in drumul de la cabinetul medical la farmacia studenţească?

– Şi cu ce schimbă asta, Lia, datele problemei? Nu aveai cum să nu te laşi agăţată, atata vreme ce eu luasem iniţiativa.

– Ei, Laurenţiu, te crezi irezistibil?

– Să fim serioşi, Lia, de ce nu vrei să recunoşti că n-aş fi luat niciodată iniţiativa dacă tu n-ai fi hotărat asta in sinea ta? Nu sunt turnul Eiffel.

Fata zambi, conciliant. Nici frumuşică, nici uraţică, nici cu cine ştie de vino-ncoa, o arătare banală, dar care se schimba pe negandite, cand zâmbea, de te mirai cum

se face că in pomul cu vrăbii de langă restaurantul Pescarul mai rămanea una singură care să nu fie îndrăgostită de ea, odată cu mine. Căci o magie secretă o prefăcea pe loc intr-o ciocarlie săgetand prin cerul cenuşiu in direcţia unde ceasul spunea că trebuie să fie soarele. Nu puteam vedea altă imagine cand zmbea ea,Lia, ciocarlia.

Cabinetul medical al Universităţii era la extremitatea parterului blocului dinspre bulevard al complexului dintre clădirea de la drept şi Operă, tot acolo locuiau colegele noastre, noi în cel de vis-à-vis. Camera ce-o împărţeam cu vechii mei prieteni craioveni, cu viitorul decan al facultăţii, cu geamănul meu astrologic din acelaşi orăşel natal şi cu puştiul, fratele Laurei, frunza de toamnă de care fusesem indrăgostit înainte ca o banală şuetă pe culoarul de aşteptare la cabinet să mă deturneze cu forţa neaşteptată a unui fiat transcendent. Fereastra camerei noastre dădea spre nord, opus curţii interioare a complexului, aveam în prim plan oarece atenanse, în plan depărtat se ghicea terenul de handbal, pe care mai încingeam ce o miuţă (acolo mi-am pierdut un pullover proaspăt primit in dar). Ȋntre ele, fieful baronului Rosenfeld, ca sa nu pierd ocazia sa fac pe deşteptu. Autobăşcălia e protecţia cea mai eficace impotriva năvalnicei agresiuni emoţionale a amintirilor. Sau nu-i? Nici o comparaţie nu-i mai potrivită pentru drumurile printre amintiri decat o documentare jurnalistică pe un fost camp de luptă. Cele mai multe mine ingropate vor fi explodat atunci, o parte dintre cele rămase au ruginit, dar exact inainte de a travesra ultimul şanţ antitanc colmatat de vreme şi uraţit de buruieni, inainte de a

intra in pădure, o ultimă mină rămasă, numai ea şi drakku ştiu de ce, activă, iţi explodează in faţă.

Toţi trandafirii din tufa aia, dintre magazii şi baraca vestiarului terenului de handbal păreau răniproaspete ale unui balaur cu blana verde şi incalcită. Trandafirii infloresc in mai, era mai 68, culori calde peste tot. Frizura morcovie a lui Daniel Cohn-Bendit rima cu nucleul nefumuriu al flăcărilor maşinilor incendiate, pe cand in oraşul de aur inflorea flacăra speranţei. Iar Rika Zarai avea să cante C’etait a Prague,

et je venait d’avoir vingt ans mai tarziu, in toamnă, la Sala Palatului, practic in altă epocă. Numai că eu habar n-aveam de toate astea, deşi fusesem selecţionat să fac

parte dintr-un soi de gardă de onoare cand De Gaulle a vizitat Universitatea. A trecut la 3.14 metri de mine, la ieşirea din Aulă, fără să-mi fi pus problema pe ce criterii

fuseseră selecţionaţi cei caţiva studenţi figuranţi care inchipuiau publicul. Şi fără sa fiu defel conştient că silueta inaltă, majestuoasă, intr-un costum gris-petrole de modă veche, aparţinea singurului lider aliat care nu se lăsase impresionat de Stalin. Cu atat mai puţin că avusesem chiar atunci privilegiul de a participa, indiferent de rolul insignifiant, la ultima manifestare protocolară a generalului, inainte de a se retrage la Colombey-les-deux-Eglises. Intr-o străfulgerare năucă eu imi proiectasem trandafirul meu roşu, furat din fieful baronului rosenfeld, din blana ţepoasă şi verde a

balaurului staţionat intre atenansele aceleiaşi Universităţi şi baraca vestiarului terenului de handbal, il proiectasem la butoniera siluetei hautaine in costum gris-petrole.

După ruperea randurilor am dat fuga in căminul aflat la nici 113 metri de esplanada Universităţii, să-mi las propriul meu costum gris-fer in dulap, să intru in

uniforma de misiune, blue jeans şi cămaşă „de munte”, in carouri nerr-azzurro, culorile interiste. Ca apoi s-o tai prin spatele căminului, ocolind magaziile, să-mi las

dijmă picătura rituală de sange dactiloscopic balaurului Rosenfeld, in schimbul trandafirului roşu furat, să traversez, in diagonală, terenul de handbal al atator

miuţe, să sar gardul in Plevnei şi să ajung la spitalul studenţesc inainte de masa de pranz. Acolo (doamne, era să scriu din inerţie acolo unde vantul rostogoleşte norii,

nu, nu acolo) se puneau deja pariuri zilnice in mediul faunei locale, vine azi băiatul cu trandafirul roşu? Ce să facă şi băieţii ăia internaţi, mai ales că erau mai mult

fete, trebuiau să se distreze şi ei (sau ele?), timpul tece greu in recluziunea spitalului, mai ales cand iubitul, prietenul, fratele, uneori tatăl, mult mai rar soţul mai

trece el pe acolo, aduce de mancare, chiar flori cate odată, cu indicaţia expresă de dat la asistente, ori la doctor, dar niciodată cu un trandafir roşu la butoniera armurii de tinichea. Dacă privirile fals binevoitoare ar fi putut ucide, ca-n nuvela aia cumplită a lui Karinthy Frigyes, trandafirii roşii i-ar fi impodobit Liei coşciugul.

Setul final am spus? Ce prostie, nu era decat setul doi. După primul set, intr-un aprilie reavăn, mustind de sucurile vitale ale pămantului, cutreierand localurile

studenţeşti la modă, precum nişte cărţi-flăcări

citite-mpreună, mai ales Student Clubul, unde canta Dorin Liviu Zaharia cu formaţia Olimpic 64 şi cu teatrul de cafenea, de unde şi-a luat zborul Andrei Şerban către alte zări, in cea mai convenţională dintre idile, a urmat o pauză intre seturi mai giumbuşlucară, cu o excursie de 1 mai acasă, in provincie, acompaniat de două colege de grupă plus fata de care fusesem indrăgostit la varsta pletosului de Leonhard Waiting, cand cea mai hazoasă dintre colege văzuse cai călare fără

a fi conştientă că-l anticipează pe Pă(ş)unescu, apoi acest set doi, maiul meu 68, revoluţia mea antiprudenţă şi antisecuritate emoţională. Din sesiunea de vară, deşi

distractivă, ritmată de proaspăta melodie a lui Bogardo pe versurile lui Sorescu, despre cat de greu furi un Rembrandt, nu merită reţinut, ca avand legătură organică cu subiectul acestei file, decat o partidă de ştrand, tot studenţesc, in care, simultan cu descoperirea, in lumina crudă a soarelui de iunie, a banalităţii trupului Liei, confirmand ironic dictonul că noaptea toate pisicile sunt negre, m-am simţit deodată străin, ceea ce m-a speriat cumplit.

Dar venea vacanţa, cu trenul din Franţa, cu Aventurierii văzuţi la mare, in pandant cu jocul de securitate practicat cu un inceput de instinct al supravieţuirii emoţionale, continuand a coresponda cu Lia ca şi cum totul ar fi in regulă. Fără a sesiza catuşi de puţin persistenţa semnificaţiilor istorice paralele, trec oricum peste ce-am mai povestit in fila despre aventurieri. Căci venea toamna, ne adunam iarăşi in agora universităţii, eu aşteptam infrigurat, am stabilit o intalnire printr-o scrisoare, Lia nu avea telefon in indepărtatul ei cartier, cu spital de nebuni in loc de fabrici şi uzine, unde urma să hălăduiesc zece ani, nu cu mult mai tarziu. In dimineaţa zilei in care urma să aibă loc revederea, m-am intersectat, mai mult sau mai puţin intamplător, cu mignona şireată, cu mutră de vidră, prietena Liei, care privise cu susţinută reticenţă penchantul aceleia către mine. Eram insoţit de proaspăta cucerire conformă jocului strans de securitate şi tocmai o convingeam să mă urmeze la secţia de specializare de care fugeau toţi. Demers derivand din acelaşi instinct anticipativ. Lia n-o să poată veni la intalnire, deoarece s-a măritat, işi scuipă nevăstuica (sau

am spus vidra? Ce contează?) misiunea diplomatică, şi, inainte cu o frantură de secundă să simt in moalele

capului, uitand că era pătrat, din lemn ciobit, obiectul numit poetic leucă, apucai să filmez satisfacţia sardonică de pe faţa triunghiulară lipsită de orice haz, ceea ce mă aduse in avantajoasa stare de a primi acolada leucei (are, oare, cuvantul ăsta genitiv?) ca proaspăt reintrat, dacă nu cumva chiar atunci intrat, in lumea reală. Lume care nici ea nu era lipsită de lovituri de teatru, vezi finalul in care spectatorul il vede pe Charlton Heston descoperind statuia libertăţii pe nisipul unei plăji de pe planeta maimuţelor, film văzut in aceeaşi toamnă, ecranand melodia suavă şi dură a aventurieirilor.

Şi trandafirii roşii? Păi in vara aia buimacă, intre mai 68-ul meu şi 21 august al lor şi al cosaşului cu augustul lui pe un bloc de gheaţă, mă pusese drakku, cine altcineva, să citesc piesa omonimă a lui Zaharia Barsan, o feerie romantică, in care menestrelul vopseşte trandafiri albi cu sange recoltat din buricele degetelor cu care ar fi trebuit să ţină peana, ori corzile chitarei, pentru a-i dărui tembel in fiecare zi prinţesei pe care o pregăteau a se insoţi cu voievodul nenoroc. Har cerului, nu mi-am limitat lecturile de vară la aşa o desuetă şi anacronică parabolă.

18-20.02.2006

***

Primului meu cittor preofesionist

Cititorilor atenţi nu le va fi scăpat amânuntul că celer de mai sus se întâmplaseră la trectul relatării. Alfel cum s-ar ex-ica detaşarea frazei finale? Eroul povestirii mărturiseşte, totuşi, că episodul, la urma urmei pasager şi chiar periferic, avusese un rol. Sesizat, însă, mult mai târziu. Cu toată intuirea fragiliăţii emoţionale, asupra căreia relatarea amintirii isistase, rememorarea exactă a şocului recepţionat în acea dmineaţă de toamnă nu-l schimbase la suprafaţă. Privid de departe, personajul nu ascunde că, fundamental, era fluşturatic ca toţi băieţii de vârsta lui. Poate tocmai de aceea fusese atât de surprins întâlnind o baladă gravă, la oboi, plin sezon de rock-and-roll.

Dar mai avea cel puţin o capcană de înfruntat. Inserase în armamentul de cucerire povestirea de mai sus. Efectul asupta fetelor era aproape garantat. Peste mai puţin de doi ani, în altă dimineată de toamna însorită (acum era îndrăgostit de Amalia Rodriguez – maladie pe care humorul imanent avea să-i o imprime pe viaţă), căutând cu fata ce numerota sezonul, se trezi, brutal, cu… Lia. Har cerului, conversaţia telegrafică şi banală ascunse paralizia instantanee. Ceva dinăuntrul lui se dovedi discontinuu. Precum crusta planetei, care face viaţa posibibilă, de miezul fierbinte. Modelul erupţiei vulcanice, fu rezultatul analizei, după mulţi ani mai tărziu.

Dar nu era totul. Compania sa îl luă la mişto dur: asta e aia despre care m-ai înnebunit atăta? Monşer, m-ai dezamăgit. Şi mai voiai să mă duci la meci. Nu cred ca eşti calificat nici să guşti săptăâna Antonioni. Mi-ai dat de gândit. Nu ştiu dacă merită să scot ceva din tine. Ce-I drept, pe vremea aia Laurenţiu plimba cu asiduitate fete rafinate.

Perseverare humanum est. Cum printre fetele plimbate cu consecvenţă se nimerirăă şi câteva exemplare de lux, fiice ale nomenclatruii dejiste, repertoriul de cuceriri, care aproape că-l imuniză, deveni… proză.

De fapt, rememorarea primăverii… pragheze, jalonate de Aventurieri şi de Un august pe un boc de gheaţă fu declanşată de observaţia sagace a unei distinse doamne critic. În cronica unui tărziu volum de proză. intitulat, întâmplător, Chirurgie temporală. Dsa găsise trei moduri diferite pentru a spune că textul îl scrie pe acest autor. Care găsise, la rândul lui, citind cronica, motivul care permisese inerentei maturizări, găsirea unui echilibru între mez şi crustă. Privind pe fereastră culorile triumfătoare ale apusului îşi surâse sibilinic. Şti demultişor că e incapabil să inventeze ceva. Critica e o mesere prudentă.

20.10.2023