DEGHIZAREA LUI VON WEBER

…Bătrânul tace:

Jocul şi dreagostea mea e înţelepciunea

Lucian Blaga

Bătrânul motan von Weber cloceşte ceva ce pare un ou. Sau jumătare de ou. De când îşi face veacul în acelaşi spaţiu, de unde iese odată-de două ori pe an, într-un coş de plastic, a văzut mai multe asemenea animale. Pe semne ştie că-s şoareci. De şoarecii adevăraţi habar n-are. Nu i-a văzut niciodată. Când era tânăr vâna gândaci, sărea în urmărirea muştelor şi a fluturilor de lampă, într-un reflex atavic. Dar parcă în joacă, cumva demonstrativ. Dar atunci mirosea orice deschidere a uşii ce da spre lift şi ţâşnea pe trepte. În sus sau în jos. După o vreme nimerea poziţia uşii, dar greşea etajul. Animalele înalte, pe două picioare, care erau meniţi să-l servească, tropăiau pe trepte până-l găseau tupilat în faţa unei uşi cu aceeaşi poziţie ca cea de unde fugise. Deja de ani de zile rar mai păşeşte agale către uşă. Dar, de cele mai multe ori, n-o mai bagă în seamă. Gândaci nu mai sunt, dar nu i-ar mai băga nici pe ăia în seamă. Animalul mare strecoară o labă sub burta lui, o pune pe şoarece. Nu-i pasă. E împins binişor. Se ridică agale, se învârte şi revine în acelaşi loc. Închide ochii, filosofic. Deodată se ridică şi ţâşneşte. Ce face? Da, ţâşneşte. Trap săltat sub pat. Abia atunci se aud bocănituri în uşă. Până să se caute buni de chei, Luca trage câteva şuturi în uşă. Face mişcarea asta de aproape 5 ani. La început von Weber alerga spre uşă. Era smotocit prompt de mogâldeaţa nu mult mai mare ca el. Acum se ascunde sub pat.

Luca galopează în şarjă de-a lungul apartamentului, seamănă pe jos hăinuţa, şepcuţa şi se apleacă sub pat. Nu ajunge până la mijloc, unde von Weber a adoptat o poziţie strategică inexpugnabilă. Bărbuţă, vreau mătura! Pen’ce, întreabă cel apelat, ca şi cum n-ar înţelege. Să scot pisica asta mucegăită de sub pat. Nu e pisică, ţi-am mai spus. E pisoi. Bine, pisoi. Da’ vreau să-l scot de acolo (mereu vreau). Ia-ţi singur mătura.

Copiii se concentrează rareori mult timp pe o ţintă. Luca uită de pisoi, dă drumul la televizor, ştie canalul preferat cu desene animate, ca fond, nu se uită, mângâie tableta. Construieşte. Un hotel, un spital. Bărbuţă, ce să mai construiesc? O şcoală. A, nu aia e greu. Nu am model pentru bănci. Bine, atunci un teren de hockey. Nu, mai bine de baschet.

Dar von Weber n-are răbdare la întuneric. Iese pâş-pâş. Se propteşte în faţa ui Luca şi scârţâie. Nu miaună cu sunet plin. Parcă cerşeşte smotoceală. Luca lasă terenul de baschet neterminat, coboară şi-l călăreşte, Luca, îi rupi spatele! Buni se panichează, băieţelul câd nu vrea nu aude. Scoate chiote de luptă, târnuie pisoiul, ce pisoi, e ditamai măgăuaia, aproape 5 kile. Luca se apleacă pe spate, pisoiul stă ca blegu’. Poate i-o place. Pisicile nu fac decât ce vor. Suportă. Buni se miră. Bărbuţă se retrage la laptop. Luca, lasă-l! Nu vezi că a dat urechile pe spate? Deja s-a enervat! Acuş te zgârie. Luca n-aude, n-a vede n-a greul pământului. Von Weber scuipă. Luca-l lasă jos, se apleacă de-a buşilea şi mimează scuipatul. Von Weber priveşte nedumerit. Nu înţelege. Pleacă agale. Se tolăneşte la doi paşi, dispreţuitor, îşi linge labele. Face a ploaie.

Dar, de unde până unde von Weber? Ăsta-i humorul lui Bărbuţă. De când nici nu-i zicea nimeni aşa. Pisoiul era mic, la parter nu era cabinetul veterinar, cel mai apropiat era la 20-25 minute. Speriat de zgomotul străzii, era prima ieşire din universul de până atunci, îi înfipsese ghearele în pieptul şi-n braţele viitorului Bărbuţă. Măi, da-i trebuie un nume, veterinarul o să-i facă un carnet. Păi tu eşti cu numele. Ce-i drept. Biiine, hai să-I spunem Karl. Nu-mi place, e sec, nu vezi ce drăguţ e? Dacă-i aşa drăguţ nu vrei să-l ţii tu, să te zgârie şi pe tine? Nu, dece să-ti stric plăcerea? Asta crezi tu că-i plăcere? Păi de aia l-ai luat, că-ţi plăcea. Bine. Mă mai gândesc. Şi, pe la jumătatea drumului: dacă nu-ţi place Karl, să-i spunem Maria. Faci mişto? E băiat. Da-i nume fain. Nu, nu. Nu-ţi bate joc de pisoiul meu. Acuma-i al tău? Poftim, ia-l. Şi, în fine, la întrebarea veterinarului, un pensionar mucalit, cum îl cheamă, purtătorul de pisoi, aproape anesteziat de înţepături, dă drumul la caterincă: von Weber. Veterinarul surâde.

În drum spre casă: ai copt-o, nu? Păi pisoiul merita. Şi cine-i ăla, cum ai zis? Karl Maria von Weber? Fotbalist german. A trimis finala din 66, de pe Wembley, în prelungiri, în ultimul minut.

Pisoiul proaspăt botezat von Weber s-a obişnuit iute cu strada. N-a mai zgâriat până acasă. Dar puncţiile au usturat zile întregi.  

Toate astea se întâmplau când maică-sa trăia. Peste câţiva ani a dat semne de demenţă. Eram în nord. Buni nu era încă Buni şi era singură când Sarah a atacat-o. De atunci, Buni are un reflex de teamă, deşi e o femeie tare. În câteva zile pisica a însângerat vreo 5 persoane. M-a durut sufletul, dar singura metodă sigură era un şut cu bocancul, când se pregătea să sară. Ţintit să nu-I spargă botul, să nu-i turtească traheea. Cam în stern. Cu forţă câtărită farmaceutic. După 2-3 flituri n-a mai atacat pe nimeni. Abia atunci am dus-o la veterinar. Altul. Un tânăr. Simpatic şi vorbăreţ. Până s-a-nfinţat cabinetul veterinar la parterul blocului, l-am încurajat să scrie o carte. Pentru clienţii lui. Posesorii de animale mici din cartier. Care-o fi cartierul ăla într-o pădure de blocuri? Am avut cu el o conversaţie subţire. Buni-care-nu-era-încă-Buni era în spital. După zgârieturi. După ce-a tranchilizat-o pe Sarah, Doru-doctoru s-a hazardat: dac-aş avea eu o pisică aşa isterică aş lua-o de coadă şi aş proiecta-o cu capul de pereţi. Domnule doctor (era mai tânăr decât copiii mei), vă costă o vodka (n-aveam şi nu am voie) ca să nu vă torn soţiei mele. Căci dacă află ce-aţi zis de pisica ei, nu contează c-a băgat-o în spital. Dar vă ia de ciuf şi vă dă cu capul de aceiaşi pereţi. Nu zâmbeam. Îl testam. N-a avut de ales. A râs. Dar Sarah a murit peste alţi câţiva ani. Dar nu brusc şi deodată. Ci după doi ani de suferinţă. Căzând dintr-una-ntr-alta. Cititorii nu trebuie violentaţi cu amănunte. Căci asta e o povestire veselă. Dar nu poţi aprecia veselia mai bine decât dacă pui în shaker o picătură de bitter. Nu neapărat suedez. Alte ori, când vine Luca, de la fotbal sau de la grădi, von Weber doarme aşa de temeinic încât nu apucă s-o taie sub pat. Luca sprintează la fel. Ce faci, pisică mucegăită, dece nu fugi su’pat? Şi-l ia la scărmănat. Câteva clipe motanul doarme pe el, nu reacţionează, apoi se lasă ghigosit şi în sfârşit, o tunde şi, peventiv, e iar la întuneric. După ce bipedele îşi văd de treburile lor, motanul repetă faza cu provocarea. Nu miaună, scânceşte.

Ieri nici nu l-am văzut ieşind de sub pat. Eram concentrat pe laptop. Când îl aud pe Luca mieunând: Buni, Bărbuţă, ce pisică e asta? Mormăi fără a-mi întrerupe lectura unui e-mail: ţi-am spus că nu-i pisică. E pisoi. Pisică, pisoi, asta nu-i pisica noastră. Cum să nu fie a noastră, uşa nu s-a deschis, n-avea cum să iasă şi nici altă pisică să intre. Vino să vezi, Bărbuţă.

Mă ar’dic bombănind. Dincolo, ce văd? Lustra se bălăngăne. Pe scheletul ei şade un motan. Negru, cu ochii verzi, care, culmea, ţine în gheara labei stângi din faţă, un… primus. Zâmbesc cam strâmb. Suntem 4 persoane în apartament şi sunt singura care pricepe mesajul. Nu apuc să-mi pun întrebări, sunt tot singurul care trebuie să reacţionez. Cum a ajuns pisoiul ăla aclo sus, Luca? Băieţelul revine la limbajul gestic din primii 3 ani de viaţă şi-mi arată cu braţele cum a venit motanul ăla negru pe uşa de la mine, cum a sărit pe spătarul canapelei, de acolo pe frontonul bibliotecii şi apoi pe lustră. Nu te speria, Luca, vorbesc eu cu el. Domnule Behemoth, cărui fapt datorăm privilegiul vizitei dumneavoatră? Aveţi cumva un mesaj de la Messire? Vă rog aveţi grijă să nu vă scape primusul, doamne fereşte. Ai grijă cum vorbeşti, cetăţene! Luca nu spune nimic, e împietrit, dar ochii lui întreabă: cum vorbeşte pisica asta? Nu sunt mucegăit, piciule, articulează cel de sus, dar tonul vocii e binevoitor. Cetăţene, Messire îţi mulţumeşte pentru ce şi cum ai scris despre el, şi schiţează un gest spre cealaltă bibliotecă. Bine, domnule Behemoth, dar nu e meritul meu, e meritul regizorului, aşa l-a văzut el pe Messire şi al actorului care i-a dat viaţă pe ecran. Eu doar am… Vladimir Bortko şi Oleg Basilaşvilli au fost deja răsplătiţi, cetăţene, acum e rândul tău. Messire semnează chiar acum, ca să zic aşa, cele 3 decrete, dar creatorii şi-au primit răsplata în urmă cu… ei, ştii tu cu câţi ani. Ştii şi regula. Poţi dori un singur lucru. Aibi grijă ce-ţi doreşti, s-ar putea să se-mplinească. Iar vocea motanului cocoţat avu o undă de ironie binvoitoare. Nu mi-a trebuit mai mult de un sfert de secundă, pe semne dorinţa-mi se plămădise în mine demult. Dacă nu din totdeauna. Mulţumeşte-i din partea mea pentru dar, domnule Behemoth. Aş fi fericit dacă aş şti, cumva, când n-oi mai fi, că băiatul ăsta ar avea darul meu de povestaş, când va fi mare.

Motanul cu ochii verzi se agăţă mai bine cu laba stângă, în ghearele căreia ţinea primusul, îşi eliberă pe cea dreaptă, scoase o brichetă în formă de pudel, o scăpără şi o apropie de primus. Care se aprinse. Trupuşorul lui Luca fu străbătut de o undă de tremor, de la vârtejul din partea stângă a vârfului capului până la adidaşi şi înapoi. Buni şedea în uşa dinspre bucătărie, la fel de împietrită. Flacăra primusului se lungi, se subţie, cu irizări verzi albăstrui, transparente. Îl urmări pe Luca. Acesta mi se cuibări în braţe. Avui timp să observ că era prima dată când n-o prefera pe Buni. Nu mă mirai că timpul mi se dilatase. Limba de foc rece, tourquoise, de grosimea unei andrele, îl atinse pe Luca în mijlocul vârtejului cu care se născuse, îl acoperi pe tot corpul cu o aură străvezie, de aceeaşi culoare. Ochii micuţului se luminară. Ştiui că lumina focului rece îl mângâia. O privii pe Buni, liniştitor. Flacăra rece se retrase, motanul răsuci cu laba rotiţa primusului, care se închise. Geamul vibră, apoi renunţă să se deschidă, ca să nu dărâme pădurea verde de ghivece. Mânerul uşii cu geam, spre balcon, se roti, uşa se deschise, motanul zbură pe un curent de aer, dispăru în zare. Se dizolvă în cerul incendiat de arama topită a apusului. Mereu triumfătoare. Porumbeii care-şi făcuseră sălaş într-un dulăpior exilat în balcon lansară discursuri agitate, pe limba lor. Din care ieşi… Herr von Weber. Imperturbabil. Intră în cameră tacticos, se propti în faţa mea. Înţelesei şi-l lăsai pe Luca jos, mângâindu-l vag pe freză. Băieţelul care părea să-si revină, lansă: Buuniii! Ce vrei, puiule? Sabia mea. Care sabie, ai tu sabie? Dă-i, mă fato, balonul ăla roz în formă de sabie. Da’ la ce-ţi trebuie sabia, Luca? Trebuie să distrug pisica asta mucegăită. Ţi-am spus de mii de ori, nu-i pisică, e pisoi. Şi dece s-o distrugi? Mâine pe cine mai chinui? Ei, zic şi eu aşa. Am glumit. Şi Luca ridică, nu fără efort, cele 6 kilograme de pisoi, îl aşeză lângă el. Spre uimirea lui Buni, şi a mea, herr von Weber nu fugi, ci începu să toarcă. Iar Luca… începu, lejer uimit, să-i spună o poveste.

Privirea mi se mută către un anume colţ al bibliotecii. Cea veche de aproape un secol. Prin geam se refracta o vagă rază tourquoise. Am înclinat, discret, capul. Lumina a diminuat, apoi s-a stins. Din bibliotecă, Messire Woland luă act de reverenţa mea.