CENTENAR CENZURAT

Sistemul de tratate Versailles: între puterile învingătoare în primul război mondial şi ţările învinse. Germania a semnat, în formatul republicii de la Weimar, pe 28 iunie 1919, iar Liga Naţiunilor a ratificat pe 10 ianuarie 1920. Cum centrul de greutate al articolului e semnificaţia juridică pentru ţara noastră a centenarului semnării tratatului de la Trianon, voi trece peste consecinţele tratatului cu Germania, oricât de importante au fost. Considerând republicile Austria şi Ungaria ca state succesoare ale fostului Imperiu Habsbuèrgic, numit atunci Austro-ungar, s-au încheiat tratate separate cu acestea. Tratatul cu Austria s-a semnat la Saint German-en-Laye, de Austria şi 17 state, pe 10 septembrie 1919. Lipsea semnătura României, care nu putea accepta clauze impuse asupra statutului minoritaţilor. României i s-a impus un ultimatum, care a dus la demisia guvernului Ion I. C. Brătianu (26 septembrie), apoi g-ral Arthur Văitoianu (30 noiembrie). Prim-ministrul Alexandru Vaida-Voevod (numit prim-ministru a doua zi, 1 decembrie) a semnat, în numele României, tratatul pe 10 decembrie. Prin care hotărârea din 28 noiembrie 1918 a fost consfinţită juridic. Această succesiune mai are şi alt dedesupt, la care mă voi referi pe parcursul articolului. Să nu omitem şi coincidenţa istorică. Mica localitate, situată la nord-vest de Paris, în apropiere, a fost sediul OB Vest, comandamentul secţiunii apusene a Wehrmacht în al doilea război mondial. Tratatul cu Bulgaria, care a consfinţit, printre altele, frontiera cu România conform păcii de la Bucureşti, în urma celui de-al doilea război balcanic, în 1913, a fost semnat la Neuilly, pe 27 noiembrie 1919. Tratatul de la Sèvres, 10 august 1920, cu Imperiul Otoman, înlocuit ulterior de cele cu statele succesorale, n-a avut prevederi referitoare la România.

Tratatul de la Trianon, cu Ungaria, s-a semnat pe 4 iunie 1920. La destul timp după reglementarea relaţiilor taberei învingătoare cu Puterile Centrale europene. Dece aşa de târziu? Între timp Ungaria riscase aplicarea metodei care se voia mondială, pentru a-şi lua revanşa. Cedând puterea unui guvern bolşevic. Printr-o pseudolovită de stat. Cronologic al doilea după cel al lui Lenin. Cu scopul strategic al strangulării României abia constituită între cele două forţe bolşevice. În caz de succes urmând a extinde fenomenul bolşevic într-o Europă epuizată de război. Mult mai puţin cunoscută a fost efemera republică bolşevică bavareză, lichidată pe 3 mai 1919. România a ezitat să lanseze contraofensiva în Transilvania atacata de armata roşie a lui Bela Kun, fiind ţinută în lesă de lideshipul anglofrancez. Dar dezlănţuirea în Ungaria, a terorii roşii, regimul reproducând modelul leninist, i-au adus o imensă impopularitate. Pe care a încercat s-o compenseze cu stimularea naţionalismului, de care niciodată maghiarii n-u dus lipsă. Armata roşie a lui Bela Kun a declanşat o altă ofensivă, împotriva altei creaţii a sistemului Versailles, Ceho-Slovacia. Încercând să recupereze teritorii din nord, în zona slovacă. Unde s-a instalat o altă republică sovietică efemeră.  

România ezita, Consiliul Interaliat ezita, atitudinea faţă de guvernul bolşevic era împărţită între fortele de la suprafaţă, bazate pe responsabilitatea faţă de echilibrul european şi altele, ocultate. Să ţinem seama de faptul esenţial că textele tuturor tratatelor de pace includeau definirea rolului proaspăt înfiinţatei Ligi a Naţiunilor în gestionarea conflictelor dintre ţări. Instalat la 8/21 martie 1919, guvernul bolşevic declanşa ofensiva împotriva României la 20 iulie. Contraofensiva, declanşată unilateral (faţă de permisiunea Consiliului Suprem Interaliat) de armata română 4 zile mai târziu, a dus-o pe aceasta la Budapesta pe 4 august. Bela Kun, omul forte al republicii sovietelor (formal comisar al poporului pentru afaceri externe) a fugit pe 2 august la Viena. Arestat şi deţinut într-un lagăr până în iulie 1920, a fost obiectul unui schimb de prizonieri cu Rusia sovietică. Biografia interesantă a acestui personaj va fi schiţată într-un medalion ataşat acestui articol.

Iată cum şi dece negocierile de pace cu Ungaria au fost întârziate. De fapt întrerupte de interludiul guvernamental maghiar. Tratatul de pace între Puterile aliate învingătoare şi statul maghiar cosuccesor al dublei monarhii a fost semnat pe 4 iunie 1920, la palatul Marele Trianon de la Versailles. Articolele 27-35 defineşte frontierele Ungariei, ca stat indepenent, cu statele vecine. La nord, Slovacia (componentă atunci a Ceho-Slovaciei, din 1993 statul independent Slovacia) şi Rutenia – tot Ceho-Slovacia, după WW II integrată în Ukraina. La est-sud-est Maramureş, Crişana, Transilvania, Banatul de nord est (ceea ce prefer să numesc România intracarpatină). La sud şi sud-est Croaţia, Slavonia, Banatul de sud-vest (Vojvodina, Timoc). Iar la vest, fâşia Burgenland fu atribuită republicii Austria. Dar populaţia oraşului Öldeburg (magh. Sopron) a decis, în urma unui plebiscit, pe 14 decembrie 1921, ca oraşul să rămână parte a Ungariei. Frontiera cu România  a fost foarte apropiată de cea stabilită iniţial de Consiliul suprem Interaliat. Anume le linia ferată Satu Mare – Oradea – Arad. Delimitarea în anii următori a frontierei încorporează această linie ferată, fiind situată imediat la vest de ea. Cum o zonă decelabil mai lată, până spre Tisa, avusese o componentă etnică românească difuză dar semnificativă şi cum politica de asimilare a tuturor minorităţilor a fost şi este o constantă a statului maghiar, de-a lungul istoriei, Ungaria postbelică a devenit unul din cele mai omogene etnic state europene. nu mai vorbim de situaţia actuală. În particular, minoritatea românească din Ungaria s-a redus la cel mult 50,000. Avantajul maghiar e că minoritatea maghiară din România e situată în zone relativ compacte. La fel cea din Slovacia. Nu şi în fosta Jugoslavie.

Memoria colectivă a maghiarimii percepe şi azi tratatul de la Trianon ca o catastrofă. Până la un punct sunt de înţeles. Deşi evit a opera cu istoria contrafactuală, nu e deloc greu de imaginat, ca ipoteză de lucru, că o Ungarie mare, definită, prin absurd, la nivelul dintre dualitate (1867) şi 1918, azi ar fi avut, prin asimilare tenace, aceeaşi omogenitate etnică precum statul actual, stabilit la Trianon. Poate că maghiarizarea ar fi avut mai puţin succes în sud, vâna sârbo-croată fiind comparabil de puternică, decât pe Someş. Dar am cunoscut destul de ruteni maghiarizaţi. Nu mai vorbesc de boemi, careşi spuneau pemi, adică cehi, apoi slovaci, italieni chiar. Dar nici un sârb maghiarizat.

Pentru români şi România Trianon are o importanţă majoră. A oferit bază juridică în dreptul internaţional hotărârii Marii Adunări de la Alba Iulia. Fără de care evenimentul care a angajat şi mobilizat resurse umane cu semnificativă reprezentativitate ale provinciei istorice vitregite un simplu pronounciamento. Simltan mai mult dar şi mai puţin cu moţiunea votată unanim de parlamentul României din 10 mai 1877. A fost cronologic un al treilea şi ultimul act cu aceeaşi semnificaţie după semnarea tratatului de la Neuilly, între puterile aliate şi Bulgaria, pe 27 noiembrie 1919 şi a tratatului de la Saint Germain-en-Laye. A cărui dată are o ambiguitate. 10 septembrie, când l-au semnat toate ţările implicate sau 10 decembrie, când l-a semnat România. Aş înclina spre a doua variantă.

A rămas descoprită tocmai prima unire cu ţara a unei provincii româneşti. Moldova dintre Prut şi Nistru, ocupată de Imperiul Ţarist în 1812, în urma trădării lui Manuk bey şi revenită la patria mamă prin hotărârea Sfatului Ţării la 27 martie 1918. După lovitura de stat, numită apoi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, primul act al lui Lenin a fost decretul asupra păcii. Dat imediat a doua zi după preluarea puterii. E 26 octombrie/8 noiembrie. Care a dus la pacea de la Brest-Litovsk, 3 martie 1918. În urma încetării focului şi a armistiţiului din 15 decembrie. De fapt această grabă a fost consecinţa inţelegerilor secrete între kauserul Wilhelm II, prin intermediul serviciilor secrete ale Reichului, cu liderul bolşevic. Aflat la acea vreme în Elveţia. Sonsorizat generos de serviciile secrete germane. De unde a fost transportat în vagon plumbuit la Petrograd. În schimb, se angaja ca odată ajuns la putere, să încheie pace. Nu discutăm aici păcăleala pe care Reichul a suferit-o. căci, după abia ceva mai mult de jumătate de an, tratatul de la Brest-Litovsk a devenit caduc. A fost şi şansa României, tratatul de pace cu Germaniei anulând explicit juridic pacea de la Bucureşti. Din fericire nesemnată de regele Ferdinand. Bref, Rusia sovietică fiind retrasă unilateral din război n-a participat la tratatele de la Versailles. Era încurcată în războiul civil şi oricum n-avea nici un interes direct deocamdată. Consiliul Suprem Interaliat a purtat cu Rusia tratative oficioase reprezentând interesele României. Urmare a cărora s-a ajuns la înţelegerea mutuală că după instalarea în Rusia a unui guvern recunoscut de Liga Naţiunilor, urma să se desfăşoare tratative cu regatul României pentru stabilirea graniţei comune. Condiţia sine qua non  fiind a nu se contrazice decizia Sfatului Ţării de unire a părţii răpite în 1812 cu patria mamă. Cine-l cunoaşte cât de cât pe Lenin realizează că acesta n-a avut nici un moment de gând să respecte această înţelegere. După ce ratase distrugerea României cu mâna armatei roşii maghiare. După ce ratase şi o tentativă secretă de asasinare a regelui Ferdinand. Şi mai ales după ce refuzase înapoierea nefericitei depozitări la Moscova a tezaurului României. Sub pretextul sfruntat că, aparţinând poporului român, va fi înmânat unui eventual guvern al acestui popor. Şi, deloc de neglijat, după ratarea distrugerii României cu mâna armatei austro-ungaro germane în vara lui 1917. Când armata rusă, în plină descompunere, ca urmare a intensei activităţi a agitatorior bolşevici (plătiţi, via Lenin, de serviciile secrete germane) lăsaseră decoperită armata română în triunghiul morţii. Nu pun în discuţie buna credinţă a diplomaţiei aliaţilor, ci naivitatea lor.

Neacoperirea juridică a graniţei pe Nistru avea să fie plătită în varalui 1940, în 1944 şi la tratatul de pace după WW II. Şi, în fine, în 1975. Când Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare Europeană de la Helsinki a statutl inviolabilitatea frontierelor. Acest instrument internţional a devenit între timp caduc după 1990. Dar a fost călcat între 1991-95, apoi în 1999 şi mai ales în 2014.

Nu discutăm că acum guvernul Orban Viktor denunţă fără jenă tratatul de la Trianon. Cine cunoaşte mentalitatea celor pe care acest premier îi condce nu se pot aştepta la altceva. Trebuie doar să completămm contenciosul bilateral cu episodul conflictului decis de Diktatul de la Viena (30 august 1940). Conform căruia partea de nord vest a României a fost ocupată manu militari de Ungaria condusă de amiralul Horthy. Cl care, ca regent, oferise, cu 5 ani înainte, regelui Carol II coroana Ungariei. Nimeni nu poate dovedi dacă bonam fidem sau nu. efectele pe teren ale diktatului au fost lichidate de facto pe 25 octombrie 1944 (coincidenţă, întâmplătoare sau nu, de ziua aniversară a regelui Mihai), când armata română, eliberând Careii, a acoperit recuperarea teritoriului cedat. Iar de jure la tratatul ulterior de pace. Evident, decizia a aparţinut lui Stalin. Care a menţinut-o în rezervă, drept condiţie a acceptării guvernului Petru Groza. 

Să revenim un moment la disputa asupra conditiilor cerute ultimativ României la negocierile aferente tratatului de la Saint Germain-en-Laye. După ocuparea şi anexarea teritoriului moldovean din Ţara de Sus, de către Austria, în 1774, în urma războiului ruso-turc (1786-1774), încheiat prin pacea de la Kuçuk-Kainargi, administraţia habsburgică a schimbat fundamental structura etnică, de cult şi în mai multe privinţe. Sunt de înţeles pretenţiile Austriei ca România, beneficiara juridică a renunţării la pretenţiile asupra acestei provincii (ridicată la rang de ducat dependent de coroana habsburgică), să respecte un set de condiţii. A căror formă explicită n-am găsit-o in spaţiu documentar accesibil. Dar care erau inacceptabile pentru România. Cum spuneam, ultimatumul pe care Consiliul Suprem Interaliat a forţat demisia prim-ministrului Ion I. C. Brătianu, şeful delegaţiei române la tratativele generale de pace. Cum s-a ajuns la numirea lui Vaida-Voevod ca prim-ministru? Omul politic transilvan, fost deputat în dieta de la Budapesta, fusese cooptat în delegaţie. În vara lui 1919 el a fost, de acord cu Brătianu şi, probabil şi cu binecuvântarea regelui Ferdinand, iniţiat şi acceptat ca membru al lojei Ernest Renan, aflată sub obedienţa Marelui orient al Franţei. Astfel a putut funcţiona ca interfaţă de comunicare cu o mare parte a delegaţilor, cu statut similar. Mai ales cu piesele grele, care decideau mai totul. Limbajul comun a facilitat soluţionarea asperităţilor şi Vaida-Voevod a putut semna, desigur cu acordul lui Brătianu şi Ferdinand, tratatul. Apartenenţa mai departe la lojă şi activitatea în cadrulacesteia rămân contriversate. Negate de omul politic, în conjunctra politică a anilor 30, confirmate de alte surse. Dar aceste aspecte se îndepărtează de tema articolului şi nu voi continua investigaţia.

Poziţia unui medalion ca cel anunţat, ca schiţă de portret al lui Bela Kun, ar fi la finele articolului. Ca addendum. Dat rostul articolului nu e atât dezvoltare temei centenarului care ne consfinţeşte juridic Marea Unire. Cât seia halucinantelor reacţii oficiale la acest centenar. Voi lăsa, aşadar, abordarea acestui subiect pentru final. Inserând addendumul biografic înainte de acest final.

Născut în 20 februarie 1886, la Hodod, satul Lele (zona Satu mare) ca Béla Cohen (magh. Kohn), după alţi autori la Cehul Silvaniei. În 1904 şi-a maghiarizat numele devenind Kun. Educat la colegiul din Zalău, apoi la Cluj. Unde a fost premiat pentru eseul despre Petőfi Sándor. Ca participant la război, a căzut prozonier în 1916. Într-un lagăr din Ural şi-a desăvârşit propensiunea de stânga din perioada clujană, devenind bolşevic. Eliberat după lovitura de staat a lui Lenin, a co-fondat grupul maghiar al partidului comunist, predecesor al partidului comunist maghiar. Deşi l-a cunoscut direct pe Lenin, şi-a găsit locul în aripa bolşevică ultraradicală, care dorea continuarea războiului, cu intenţia de a-l transforma în revoluţie bolşevică cel puţin europeană. Lenin nu era doar legat de angajamentele faţă de serviciile secrete germane, care-l şi sponsrau masiv, dar a văzut departe capcana în care avea să cadă Germania şi a mers pe drumul său. Începutul războiului civil l-a prins în Rusia plănuind luarea puterii în Ungaria. Unde s-a întors pe 16 noiembrie 1918. Cu bani de la bolşevici. Ajunse în închisoare, unde avea o paradoxală libertate de actiune. Ungaria primi o notă. De la lt-col Fernard Vix, care cerea retragerea oricăror forţe militare înăuntrul graniţelor stabilite de Consiliul Suprem Interaliat. În pregătirea tratatului de pace. Pe 19 martie. Refuz total. Demisia guvernului. Pe 21 e proclamată republica ungară a sovietelor. Ca ministru de externe, Béla Kun e omul forte. Ce-a urmat a fost narat mai sus. După schimbul de prizonieri din iulie 1920, între Austria şi Rusia sovietică, a fost trimis de partidul comunist rus în Crimeea. Unde a instalat aceeaşi teroare pe care o practicase în Ungaria. Cu aprobarea lui Lenin, fără îndoială.

Apoi, ca emul al lui Grigori Zinoviev, e trimis în Germania pe linie de Komintern. Campania, cunoscută ca Acţiunea martie (1921), se sfârşeşte cu eşec. Lenin însuşi îşi reproşează a fi atribuit responsabilităţi acestui în fond aventurier ceea ce va fi dus la ratarea revoluţiei bolşevice în Germania.

Până la arestarea sa, în 1937, de către NKWD, fiind denunţat ca troţkist, activitatea sa în cadrul Komintern a avut nu puţine schimbări de azimut. A fost executat după un tipic proces stalinist secret. A fost reabilitat în 1956, ca element punctual al destalinizării dirijate de Hruşciov.

Închei cu o listă absolut inimaginabilă. Evit cuvântul halucinantă, mult prea uzat de mass media de câţiva ani. Parlamentul votează, pe 13 mai, o lege privind ziua tratatului de la Trianon https://romania.europalibera.org/a/parlamentul-voteaz%C4%83-legea-ziua-tratatului-trianon-kelemen-hunor-pentru-maghiarii-din-rom%C3%A2nia-a-fost-o-triste%C8%9Be-enorm%C4%83-/30609626.html

Pe 19 o trimite preşedintelui, cu rugămintea e a fi promulgată înainte de 4 mai, centenarul semnării tratatului. Nici o reacţie. Dar pe 5 iunie preşedintele contestă legea la CCR!!!

De-ar fi numai atât, românii sunt obişnuiţi ci comportarea antinaţională a reşedintelui. Dar ministrul de externe interzice tuturor ambasadelor să facă orice gest care să amintească aniversarea centenarului!!! Acelaşi ordin inimaginabil pleacă spre toate filialele ICR!!! O emisiune filatelică ce notifică evenimentul e interzisă la difuzare!!! Asemnea ultraabsurdităţi nu pot fi decse exclusiv la nivelul statului român. Decizia generică trebuie să plece de la alt nivel. Faţă de care, începând de la eşalonul suprem, întreaga structură statală decidentă se vede a avea o atitudine umil pasivă. Las aprecierea analitică pe seama cititorilor. Repetând butada: cititorii mei, oricât de puţini, sunt mai inteligenţi decât ai lor.