Personajul Alice şi familia de poveşti din jurul ei au un statut aparte într-o ţară a poveştilor, din ce în ce mai izolată, de altfel, pe măsura scăderii consumului. Pinocchio, Peter Pan, Vrăjitorul din Oz, Albă ca zăpada, de ce nu Harap Alb, pentru a nu ne referi decât la puţine din cele mai celebre ecranizări din literatura pentru copii, se apropie, mai mult sau mai puţin, de basm. Peripeţiile Alicei doar seamănă, vag, pe din afară, cu cele ale micuţei Dorothy, de pildă. Poveştile care stau la baza filmelor omonimeau fost scrise în special pentru copii, de autori consacraţi ca atare. Aventurile Alicei au fost puse pe hârtie, după o
prealabilă versiune orală, pentru un copil, cu numele Alice Liddel, fiica mijlocie a decanului colegiului unde reverendul Charles Lutwidge Dodgson, autorul, preda matematica. Sau, la rigoare, pentru cel mult cele trei surori Liddel.Toate celelalte sunt, ca orice bună poveste pentru copii, lecţii de morală şi curaj. Alice… e o pretenţioasă lecţie de logică. Chiar o logică torsionată, paradoxală, absurdă pe alocuri şi, desigur, deloc în afara dezbaterii despre curaj. Puţin altfel de curaj. Curajul la care e împins Pinocchio, sau Peter Pan, sau micuţa Dorothy e, mai mult curajul inimii. Curajul de care are nevoie Alice e mai rar şi mai pretenţios, e curajul minţii. Succesul tuturor acestor poveşti, filmate sau nu, e universal şi cuantificat prin gradul de pătrundere în casele lumii, indiferent de limbă şi obiceiuri. Dacă al celorlalt e firesc, cum se explică succesul comparabil al Alicei…, în mai mare măsură independent de o ecranizare altfel convenţională? Îndrăznim a crede că prin canale întrucâtva subterane: freamătul discret al tensiunii dintre narator şi personaj, năuceala, până la un punct, a personajului, în mijlocul atâtor paradoxuri şi silogisme, la rigoare mai înspăimântătoare decâ tvrăjitoarea cea rea (ceea ce ne solidarizează instinctiv, prin rezonanţă, cu propria noastră năuceală, în faţa oricărei lecţii abstracte). Şi, nu în ultimul rând, un soi de efect optic: strălucirea imanentă şi discret melancolică, aceasta conferită personajului, de privirea pe care reverendul o rezerva subiectului şi adresei straniilor sale istorisiri. Faţă de toate celelalte poveşti, fie şi în versiune filmată, adresate simulta ncopiilor şi nostalgiei părinţilor, Alice are o ţintă suplimentară, evanescentă: acea minoritate de consumatori, care, fără a pierde nimic din farmecul Alicei, îl identifică, mai degrabă, pe el, pe Lewis, ca personaj protagonist. Savurând, din umbră, povestea, cu un zâmbet precum al pisicii de Cheshire…
No Responses