Ofer, uneori, spaţiul blogului, cuiva care merită. Azi sunt câteva poezii ale scriitorului Florin Golban. Autorul câtorva volume, cel mai recent fiind unul de haiku.

azi, eu

azi sunt mut

am voie să fiu

mut

de uimire

sau nu

dacă

îmi veți

tăia mâinile

voi scuipa pe voi

cuvintele

și voi fi mut

până în vârful

degetelor boante

bobi de lumină

copil al străzii

scuip coji de semințe

în poala lumii

unde va încolți

răsăritul?

sprijinit de tâmpla cerului

azi

o să bag poezia

în carantină

azi nu citim nu scriem poezie

e contagioasă ca gripa

și nu îmi produce emoții

doar milă

mă scutur de cuvinte

ca plopii toamna de frunze

am rămas gol

sprijinit de tâmpla cerului

de undeva dinspre răsărit

soarele îmi zâmbește știrb

ea șterge cu mopul urmele dimineții

rezemată de tocul ușii

umbra plopului deșirată

poem de duminică

nu mijlocul zilei de duminică

într-o gară aflată în ruină

numărând în gând secundele

( pentru a nu tulbura liniștea )

trenul tras la linia 1

conductorul trăgând adânc

din țigară sau cei doi călători

sporovăind verzi și uscate

nici banca de așteptare de

la peronul dintre liniile 1 și 2

banca cu două scaune rupte

doar peronul luminat palid

de câteva lămpi chioare

bucuria revederii și țipătul ascuțit

al sirenei locomotivei electrice

spre amurgul zilei de duminică

numărând în gând secundele

Cel rămas

Nu despre lumină,

sau despre întuneric

Nu împart Timpul

nici zi, nici noapte

Doar cei rămași îți pot spune

ce poate face Omul,

ce nu, Face Dumnezeu

Cum își desenează el

Viața

***

nici o pasăre deasupra orașului

nici un nor nu taie cerul

                                   la apus

albia râului

jumătate plină, jumătate goală

care picătură umple paharul?

Dumnezeu privește pe furiș strada

între unsprezece și treisprezece

prin ordonanță militară

împărțim lumea

bătrâni sau mai puțin bătrâni

testați sau netestați

vii sau mai puțin vii

ieșim afară pe declarație

bătrânii își poartă speranța

trăgând cărucioare de piață

Cum o vrea Dumnezeu,

a spus tata

Cu exact 5 ani în urmă, după mai multe distrugeri ale blogului, ediţia actuală, care s-a mai stricat, dar a fost reparat, graţie eforturilor Ellei, webdesigneriţa mea, publicam prima parodie după Brumaru. E momentul să marcăm, împreună aceşti 5 ani – şi 17 zile – prin întreruperea programului curent şi publicarea altei parodii după Brumaru.

PRETENŢII
Vreau să mă iubeşti ca pe un prinţ,
Să te răsuceşti în pielea goală
Pe mătăsuri pînă, scos din minţi,
Voi izbi în tine-o portocală
continue reading "LA 5 ANI"

ASTENIE
(Emil Brumaru)
Vorbiţi încet, sau poate chiar în şoaptă,
Azi sînt neputincios ca o mătasă,
Doar sufletul îmi lunecă prin casă
Pe marile covoare şi aşteaptă.
Intrarea lui în vis e-ngăduită
De mult. S-a pregătit cu sîrguinţă.
Hainele mele fragede palpită
Să-i înfăşoare lirica fiinţă.
Căci va pleca. Şi-n alba încăpere
O să rămîn cu faţa mai frumoasă.
Şi fiecare lucru îmi va cere
Să îi surîd. Azi sînt ca o mătasă.
(parodie)
Nu vă sfiiţi, vorbiţi în patru vânturi
Denunţuri despre neputinţa-mi stilizând
Pârâţi-mi sufletul plin de avânturi
Obraznic slăbiciunea-mi combătând.
Ieşirea lui din vis este permisă
Plătind obolul pentru realitate
Lăsându-se-mbrăcat de trup – premisă
De strategiile-ncăpăţânate.
Căci nu-l las nici un strop să plece
Din camerele ca mătasea
Şi-oi număra mereu până la zece
Pân-ce v-ajunge-n locuinţ-a şasea
Căci vreau să ştiu ce-i într-a şaptea locuinţă
Precum a spus Tereza de Avila
Cui e acolo sufletul de trebuinţă
Şi ce păduri va naşte clorofila.

Harul îşi alege diferite căi

pentru a propaga curăţenia

prin suflete iradiante.

Nomen est omen, spune Plaut

Şi numele călătoresc prin timp

Împlinindu-şi menirea.

Anton din Alexandria,

Întemeind viaţa monahală,

Dărui ideea primatului valorilor spirituale

Şi al ordinii: ceasuri pentru meditaţie,

Ceasuri pentru munca în folosul obştii

Ceasuri pentru curăţenie

Răspândită din curtea mică a cinului

În curtea cea mare a lumii.

Spiritul lui trecu în alt Anton,

Care, în peregrinarea lui de la Lisabona

La Padua,

Deveni protectorul săracilor

Şi găsitorul lucrurilor pierdute:

Încredere, credinţă şi puterea de a îmblânzi.

Valori fără de care

Nu găşeşti puterea de a deveni pilot de război

Împotriva dezumanizării

Nici forţa de a converti singurătatea

Zborului de noapte

Întrun personaj voind

O oaie blândă, care să trăiască mult.

Acelaşi spirit dărui altui Anton

Harul vorbelor de duh

De la lume adunate

Şi-napoi la lume date.

Altuia harul de a înfăţişa dramele sufletelor

Din livezile cu vişini, de la vânătoare

Ori dintr-un pahar cu vodka

În care picură ploaia prin acoperişul pustiit

Al bisericii.

Dar urcarea personajului ce îmblânzise vulpea

În mica lui stea, cu ajutorul generous

Al şarpelui

E doar o figură de stil.

Căci lumea e, de atunci, plină de Mici Prinţi

Ai delicateţii sufleteşti

Îndeajuns de anonimi

Încât să nu le scadă preţul

Pe piaţa sfinţeniei.

Am întâlnit totuşi unul

Poet al imaginii

Care vede şi răspândeşte

Precum milenarii săi predecesori

Frumuseţi şi preţuri noi

În pecinginea pereţilor

Unei cetăţi roase de vremurilor noi.

Regăsesc în spiritul acestui Mic Prinţ

Curăţenia lui Pascal

Şi tenacitatea lui Andrew Wiles,

Credinţa nestrămutată în vocaţia proprie

De a fi cel chemat

Să demonstreze nu o teoremă veche de doar 358 ani

Ci perenitatea adevărurilor răspândite

În păcătoasa noastră lume

A celui dintâi Anton.

Nume ce vine de la floare.

Micul Prinţ al imaginii poetice,

Al meditaţiei şi al darului răspândirii

Celei mai spiritualizate învăţături

Al celei mai poetice raţiuni

Nu are nume de floare

Ci de fiinţă mânată de voci divine

Să-l recunoască din mulţimea de cerşetori de voturi

Pe cel ales de zei.

Şi, cum în noemnclatorul vremurilor noastre

Nu mai e loc de un atare symbol

Micul nostru Prinţ

Fu dăruit, prin nomen

Cu puterea de a-şi asculta propria voce

Şi de a recunoaşte

Preţul nou al frumuseţii zidurilor pline de poveşti.

Fie numele său, doar pentru ziua de azi,

În care s-a născut Şerban Ţiţeica

Floarea Darurilor.

De mâine îşi va relua numele.

Iar de-i vor suna dizarmonic

Stângacele mele cuvinte

Să mă ierte,

Precum seculara sa predecesoare

I-a iertat pe cei pe care i-a iertat.

 

 

MODEL DE INVITAŢIE GALANTĂ

Eşti invitata noastră la banchet.

Ai grijă să te-mbraci cît mai cochet!

Pune-ţi pe umeri, goală, doar un flutur

Ca printre noi trupul prelung să-ţi scutur

De-arome, spume-n flăcări, îngeri răi.

Rujează-ţi în bleu buzele. Bea-ntăi

O cupă de furnici. Lasă un greier

Să-ţi ţîrîie-n buric, altul în creier.

Căci astăzi este aerul felin.

De-aceea îţi transmitem printr-un crin

S-ai grijă să te-mbraci doar c-un şiret.

Eşti invitata noastră la banchet!

 

(parodie)

Eşti invitata mea la vânătoare

Ca prin pădurea înfricoşătoare

Să fulgerăm mistreţul de argint

Căci temerile lui nu mint

(e trist diaconul Iachint…).

Să-mbraci doar raze reci de lună

Pe trupul tău fierbinte ca o spumă

De tainice fierturi vrăjitoreşti

Statuie de-abanos ce-mi eşti.

Ia masca din mărgele de Savoya

Dansează demn precum model lui Goya

Fii raţiune-unită cu simţirea

Şi-uitării jură-n veci pieirea.

Nu săgeta însă vreun Acteon

Căci nu ştii de n-ascunde un pion

Ce din prinţesă-n zeu te va preface

Cand în sfârşit va fi-n pădure pace.

Păşeşte dign, cu magică lentoare

Eşti invitata mea la vânătoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

DESCRIEREA AMĂNUNŢITĂ A POZIŢIEI CULINARE

Iubito, astăzi facem prăjituri

Cu patru straturi. Primul este patul

Al doilea cearceaful, prea curatul.

Al treilea chiar tu, plină de nuri.

Şi-al patrulea eu însumi, vinovatul

Că astăzi facem iarăşi prăjituri!

(parodie)

Femeie, astăzi spălăm rufe.

Pe prima culme, albele cearceafuri

Pe-a doua – ale iubiri-isnafuri

Pe-a treia, refuzate fufe

Ultima-i goală, căci zburate-s vrafuri

Ci azi, scânteie, iar albim la rufe.

 

 

 

(parodie dupa Emil Brumaru)

Gândului ce doare

De-aş avea o pipă fabuloasă

Aş preface-o lesne-n clanaret.

Şi-aş cânta amicilor la masă

Povestind secretu-mi şevalet.

 

Ce ca un display mai functioneşte

Chipuri dragi ori sterpe fulgerând

Smulgând calpe rime-n româneşte

Mauve petale rupte, gând cu gând.

 

Aş sufla-n cimpoi în ritm de polka

Precum highlanderii la asalt

Ar’dincâd câte-un pahar cu vodka

În memoria lui Whitman Walt.

 

Aş schimba apoi şi clanaretul

Pe-o budincă bună cu mărar

Hoinărind de istov internetul

Urmărindu-mi sufletul hoinar.

(Ce se-ascunde-n scorbura de-arţar).

 

Şi vă agasez în permanenţă

Zadarnic iluzii, n-am să plec!

Mă scriu iar pe geam, în transparenţă,

Că am chef să-mi fie dor şi sec.

 

Dar cum n-am o pipă fabuloasă

Vând iarăşi iluzii – preţ redus

Sfidez dogit ciubăr cu melasă

De la răsărit pân’la apus.

 

M-afund iarăşi în pădurea deasă

De la malul celui ştiut lac.

Şi m-ascund în scorbura aleasă

Rugăciunea laic să mi-o fac.

 

Căci nu râdem fin’că suntem veseli

Suntem veseli pentru că zâmbim

Şi-mpărţim o poză-n mii de pixeli

Ce îi salutăm cu aferim

 

Tot aşa cum vă salută…

rim

 

 

Duhurilor mele transparente

Muza e o femeie senzuală

Cu pielea ca laptele mamei.

Când te surprinde în faţa claviaturii

Pianului, care, azi, e metafora artei supreme,

Sfânta Literartură,

Dar şi a la fel de sfintei Ştiinţe

Şi a tehnologiei răsăritului

Soarelui mileniului ce-ncepe,

Ea, muza senzuală,

Te supune, de fapt, la un test dur.

Se supune ea însăşi aceluiaşi test.

Căci rolul antic, de inspiratoare

E demult obsolete.

Ritmul vieţii nu recunoaşte distribuţia lui Maxwell,

Ci tinde, mai degrabă, spre catastrofa ulravioletă.

Aşa că artistul găseşte, grăbit, inspiraţie în orice fulg,

Purtat de vântul jucăuş,

În orice bătaie a aripii de fluture,

Pe cale de a se transforma în uragan,

Respectând legile fractale ale Haosului.

Artistul e azi un pianist de jazz

Care, dacă nu aprinde ţigara concurentului,

Cu respiraţia fierbinte a corzilor sale,

Piere în lupta pentru existenţă estetică.

El improvizează uluitor,

Încercând să ţină ritmul vieţii.

Femeia senzuală îi aminteşte,

Prin culoarea pielii ei ca laptele,

Că încă n-a ieşit din ecosistemul artei.

Ea îi testează concentrarea pe ritmul încă sincron,

Ca şi cum artistul ar fi însuşi Navigatorul

Odiseu, rătăcitor printre astrele arhipelagului cosmic.

Şi se testează pe ea însăşi,

Întrebându-se, visătoare,

Dacă se simte în stare

Să-l însoţească pe artist

Până la capătul ultraviolet

Al claviaturii.