INTERMEZZO

Uneori programul meu ia o pauză. O folosesc oferindu-mi spaţiul câte unui prieten. Alteori propun un text care, deşi tematica blogului are diversitatea ei, iese din serie cumva, chiar indefinit. Momentul e ocazionat de un moment de oboseală, sau de dificultatea de a inventa un text care să facă parte – din perspectiva mea – din seria multisubiect.

Ultima oară am pladat, în decursul iultimului an, un poem propriu. Eu, ca prozator, ma socotesc lipsit de talent poetic. In sensul nu că n-aş fi capabil să fabric texte poetice. Că doar, nu e om snu fi scris o poezie, spune un cântec străvechi. Ci că o fac rarissim.

Acum, într-un moment de fading, mai mult decât o oboseală, e rândul unul alt poem străvechi. Ce spune acesta descrie surprinzător – pentru mine – starea momentului.

ISOMNIA E UN CAL ALB

insomnia e un cal alb.

stă la pândă,

un singur pas dincolo de poartă

te-ai rostogoli în liniştea unei noi înfruntări,

tropoteşte,

bate un step complicat,

cohorta de baterişti,

pe hymenul încordat

ca un timpan.

dincolo,

liniştea amăruie începe cu o durere mărunţită,

voluptuoasă.

dincoace, căluţul tropoteală bate stepul şi râde,

cu gingiile dezgolite, batjocoritor,

făcând vânt cu aripile

de fals pegas

puzderiei de lilieci ce ţipă ascuţit:

gândurile.

gândurile tropotesc şi ele

dar cum sunt cu miriadele,

tot pieptul iţi e o rană vie.

încerci să te fereşti din calea lor,

lăsându-te pe spate,

făcând viclean pluta pe apa neagră a pielii de tobă ce te separă de somn,

ca să te scufunzi într-un moment de neatenţie.

membrana e, totuşi, înţelegătoare,

nu te jupoaie,

nu-ţi cere drept taxă decât gândul cel mai adânc,

cel mai preţios,

cel care se confundă cu tine.

te lasă dar sa-l iei dincolo,

strâns la piept.

dar nu, căluţul tropotely veghează vigilent:

o pereche de copite din spate direct în inimă,

alta-n suflet,

şi atunci la ce bun glasul marelui regizor:

sus, rio jim, în scena asta nu se moare.

căluţul tropotely se divide în mii de căluţi,

fiecare de mărimea unui liliac-gând,

a unei rândunici-gând

a unei ciocârlii-gând,

şi dăi,

câte o pereche de copite din spate

în pieptul fiecărei zburătoare-gând,

până ce cad toate pe membrana încordată

tresar ca porumbii de floricele

se aud

mai rău decât copitele

de ajungi

sa te rogi

sa te copiteze ei,

direct,

să-ţi lase măcar gândurile în pace.