ZEIŢA JUSTIŢIEI E VĂZUTĂ DE TOŢI

Zeiţa justiţiei e văzută de toţi,

Doar cu legătura aia stupidă pe ochi

Şi balanţa ruginită de ploi,

Care-i mereu aplecată într-o parte.

ci-ca pe talerele ei

se presupune că ar fi să şadă

faptele.

Să vadă toată lumea care atârnă mai greu.

Toată lumea,

Mai puţin zeiţa însăşi.

Aşa văd artiştii, de mii de ani,

Împărţirea dreptăţii. Acela ce-o-mparte

Nu trebuie să vadă-n veci

Care taler atârnă mai greu.

Atunci de ce nu ne întrebăm,

Ce nevoie avem de femeia asta, aşa de bine alcătuită,

Cum presupun artiştii că ar fi Justiţia

Şi nu agaţă balanţa aceea ruginită,

De pieptul unei sperietori de ciori,

Pe care nici n-ar trebui s-o masi lege la ochi?

A avut cineva curajul,

Imaginaţia,

Curiozitatea

Şi chiar flerul,

Să pună urechea dincolo de cumpăna

Înfricoşatei balanţe,

Pe faldurii straiului, ce se rotunjesc,

Pe un sân magnific,

Să-I audă zvâcnetul,

Să audă susurul imperceptibil

Al sfârcului întărindu-se?

Ar fi avut atunci curajul conjugat

s-o dezbrace

de legătura ce-i acoperă ochii, să i-o ridice pe frunte,

ca o bandană,

semn al dreptului suveran de a judeca

exclusiv pe baza inimii,

căci pe talerele balanţei ruginite

nimeni n-a văzut vre-odată

altceva decât aer,

desi, mereu, unul din ele

e mai sus decât celălalt.