PROVOCĂRI… LITERARE

Se poate vorbi de un debut, fie şi doar în volum, al unei literate cu vechime substanţială în materie? Nu cred. E adevărat că Arghezi a debutat în volum la 47 de ani şi că şcoala de la Târgovişte a debutat programatic la peste 40. Dar nu vorbim acum de Mircea Horia Simionescu. Vorbim de scriitoarea care şi-a declinat, pe volumul Trompa lui Eustachio (Editura Casa de pariuri literare, 2021), numele: Adriana Ruţă Neagoe. Formă impecabil argumentată, nu doar în dedicaţie.

Avusesem, cu ani în urmă, insolenţa de a mă considera public cititor de meserie. Iar subgenul meu afin este proza scurtă. Condiţii optime pentru exerciţiul de lectură focalizat (Doamne, nu focusat!) pe/de volumul citat mai sus. Dece nu spun cronică? Recunoşteam că nu insolenţa îmi lipseşte. Dar decenţa îmi impune să folosesc termeni prudenţi despre o carte prefaţată de Dan C. Mihăilescu.

Şi nu e singurul motiv al prudenţei. Am întâlnit puţine colecţii de proză scurtă care să mă intimideze. Sigur că zeii mei în materie rămân Babel, Saki şi O. Henry. Dar scriitoarea care pare a se fi reîntors la scris, după acumulări greu de valorificat. Nu-mi anulez şansele de a fi citit până la capăt pretinzând că proza A.R.N. e superioară celei citate. Dar… are un ce pe care nici un prozator întâlnit până zi nu are. Nu vorbesc de individualizare. Şi proza lui Vassilyi Şukşin, ce-I drept, deloc scurtă, are un suflu unicat. Şi oricare prozator demn de citit. Vorbesc de natura dublă a scriiturii de care discutăm. Simultan curentează şi mângâie.

Gândind la rece, e limpede că am pierdut contactul cu o parte din prezumptivii cititori. Pe aceia care, gândind la rece, mă vor diagnostica cititor niţel exaltat. Or fi primii instrumentişti care pleacă de pe scenă, în simfonia aia de Haydn, sau or plezni precum prima coardă sparta a viorii ăleia, a lui Paganini. Ei, Angela mergge mai departe.

Că autoarea cunoaşte suveran mecanica prozei scurte, e de-acum axiomatic. Introspecţia târzie a unui personaj preadolescentin tipic, cu abur biografic, e construită, ca toate cele de până acum, cu rigla şi compasul. Dar tipicitatea e o capană şi mai subtilă. Cititind, îmi aduc aminte cu un surâs vag, că că am încercat ecuaţia ce descrie mecanica agasării fetei de care eşti îndrăgostit la… 8 ani. Iar învăţătoare, la care creţofolina mă pârâse, după ce suortase neobişnuit de mult, reacţionase fără fasoane. Un sunet cam grohăit (sic) urmat de expedierea celor doi copii, fără un cuvânt în direcţii diferite.

Lectura devine din ce în ce mai captivantă.

Una din cheile de boltă ale prozei scurte, dacă nu cea decisivă, e să găseşti finalul. Rezumatul ultim al textului. Ai nevoie de tehnica rafinată a celui care dezamorsează maşini infernale. Şi, cumva, ai riscuri înrudite. Un final nonrezonant îţi ratează ditamai proza la care ai trudit. Dincolo de constructia mânuită abil, Adriana Ruţă Neagoe posedă o baterie de finaluri care-I validează prozele. Finalurile ei au, în proporţie farmaceutică, dozajul prescris de un profesor de literatură. Mă rog, sau a unui critic pretenţios. Şi totuşi…

Şi totuşi finalul piesei Ȋmi place de tine (cu toată autonomia ei poate fi luată şi ca un sequel sui generis a canonicei piese precedente), devine aproape previzibil de la un punct încolo. Greutatea în argint cizelat i-o dă parfumul discret de nostalgie, infiltrat cu supleţe narativă. Unul din clourile întregului volum, de altfel.

Dece oare piesa intulată Ivan deşi savuroasă, nu se lasă disecată, eu auzind, în timpul lecturii, în ambele urechi deodată (aia cu care aude Castor şi aia cu care aude Pollux) o străveche melodie, cu vocea Mariei Laforêt: “Anton, Yvan, Boris et moi, Rebecca Paula, Yohanna et moi”. Dar, simultan dedublat, observ că finalul nu mai sună absolut spontan, are nuanţe intelectualizante. Ei, şi? Cu atât mai bine.

Straniu, de la primele zeci de rânduri, altfel paşnice, la limita banalui, ale piesei Rochia neagră, m-am pomenit paraşutat într-un volum horror, citit de curând. Nu dau mai multe detalii, acum e vorba de Trompa lui Eustacchio, de Adriana Ruţă Neagoe. Care scrie mult mai rafinat decât proza horror, fie Lovecraft, fie Stevie King, fie scriitorul român, altfel… nu, nu-l caracterizez.

Şi ce constat la final? E chiar o proză horror, fără a fi deloc horror. N-are ce căuta modul horror în literatura scriitoarei noastre.

De regulă, încep lectura unui volum de proză scurtă cu piesa care-şi împrumuta titlul volumului. Dacă aşa ceva există. Nu şi în cazul plachetelor de poezie, când titlul general se regăseşte ca titl al unor capitole. N-am făcu excepţie. Ba am şi însăilat câteva rânduri. Chiar cu un simulacru de diagnostic. E lipsit de echivoc că sunt obligat să recitesc piesa eponimă şi s-o abordez din unghi diferit. Mi-am bătut singur cuie-n talpă. Dar volumul merită unele eforturi.

Praxa intitulării unui volum după una din piese – uneori invers – oferă cititorului o excepţie sui generis. Căci proza cu titlul volumului ar putea fi nucleul unei nuvele. Dacă nu un text chiar mai dezvoltat. Abandonând o clipă observaţia directă, mă imaginez citind, succesiv, o nuvelă şi cumva în paralel, simultan, un roman prescurtat, cu acelaşi subiect şi aceeaşi temă. Tema evidentă fiind condiţia emigrantului. O clipă doar. Când imaginaţia controlată mă provoacă, ştiu că textul recenzat cere cel puţin o dublă lectură, urmată, eventual, de intervenţii în exerciţiul de lectură. Sper, evident, că aceste intervenţii nu se vor sesiza. Textul exerciţiului de lectură e versiunea finală. Cea iniţială a luat drumul coşului. La figurat, desigur.

Paranteză. Un scriitor, dublat de jurnalist, inginer automatist la bază, spunea că nu agrează scrisul pe tastatură, sub un soft specific, deoarece nu poate tăia ce modifică cu o linie. Ce modifici moare ştergând. Sunt convins că se alinta. Efectul descris îl imaginase. Ştia, desigur, că Radu Cosaşu a scris toată viaţa cu creionul şi a plătea dactilografe înainte de a preda orice text presei scrise ori editurii. Nu e singurul scriitor care foloseşte procedeul. Nu citez alt nume. Doar că cel pe care nu-l citez rescrie direct pe calculator versiunea scrisă cu pixul. Paranteză închisă.

Să revenim la Trompa lui Eustachio – piesă de interior a volumului eponim. Imediat după lectură m-am întrebat dece autoarea, al cărei specific stilistic, chiar programatic, e concentrarea maximă, scrisul minimalist, cu un buchet exploziv de referiri, trimiteri, aluzii şi distilări, a renunţat pentru odată la aceste atribute personale. Tot ce se întâmplă, se întâmplă pentru că aşa trebuie, spune a un astrofizician, care scrisese şi literatură. Mai teorematic, tot ce se întâmplă, dacă e real şi nu imaginat, trebuie să admită o explicaţie raţională. Explicaţia formatului prozei discutate se află cât în Prefaţă, cât în Argument. Atenţie! În acest text auctorial, cu care scriitoarea  îşi pofteşte vizitatorii în spaţiul arhitectural identitar, afli nu ce, ci cum scrie.

Şi constaţi că nucleul, inima, volumului îşi alege un stil narativ ce pare mai extins.

Eroare!. La acea a doua lectură constaţi că proza e la fel de concentrată. E ars poetica autoarei.

Renunţ la altă paranteză. Altfel aş trăda subiectul exerciţiului de lectură. Deja îmi reproşez că am scris oareum lăbărţat. Trimiţându-i lui Maiorescu un capitol din Amintiri, Creangă însoţise paginile cu fraza: Am scris lung. N-am avut timp să scriu scurt. Că Adriana Ruţă Neagoe scrie scurt, vine dintr-o sumedenie de determinări. Pe care le numim, insuficient de analitici, generic, Talent.

Maseuza aminteşte de romanul de debut al Ioanei Baetica, Fişa de înregistrare. Sigur, nu vorbim de romanul acela, ar fi o prostie, ci doar de una din ideile de la care plecase respectiva scriitoareacea scriitoare. Raportul dintre senzualitate si sexualitate. E singura piesă cu final ce nu se încadrează în ceea ce aş putea numi teoria finalurilor la proza scurtă. Dar perfect conectat la întreaga proză. rostul căreia e de a sugera o relaţie inversă. Trompa lui Eustachio, descrisă aşa de amănunţi de autoare e încă o metaforă a dreamei personajului Renata. Povestirea (folosesc în premieră termenul) pare a spune că problema structurii din urechea medie are cel puţin o soluţie.

Dar cronicarul (altă premieră terminologică, cred justificată) e ca latura braziiană a naraţiunii nu mi se pare foarte autentică. Sigur, nici n-am călătorit în Brazilia, nici n-o voi face, n-am urmărit nici un episod din serialul Bulevardul Paulista. Ba chiar am luat contact cu ceea ce susţin că e o dimensiune fundamentală a Braziliei târziu. La 12 ani. Şi, evident, indirect. Dar brazilienii imigranţi în State nu pot să nu vorbească intre ei de… fotbal. Aşa că mie, cititor, câteva cuvinte braziliene, corect scrise, îmi sună ca pretext. Merg mai departe si zic, povestirea, organic integrată colecţiei de texte, se putea întâmpla cam la fel în… Sicilia. Ca să aleg un ţinut de origine al mai multor imigranţi în America. Roca pietroasă a insulei nu e incompatibilă cu conflictul senzual. Sau în Indonezia. Ce dacă arhipelagul fierbinte a exportat mult mai puţini emigranţi în Brooklin.

Aş fi acceptat să fabric un exerciţiu de lectură (revin!) integral laudativ. Dar unul din dictonurile codului meu sună aşa: repectul e consecinţa selfrespectului.

Ei, tomai ieşirile în décor, amestecând reflecţii personale, fac diferenţa între un exerciţiu de lecturaşi o cronică stricto sensu. Nu  doar reverenţa (ineluctabilă) faţă de personalitatea prefaţatorului.

Open House. Dacă n-ar fi fost inserţiile cu trimitere la originea unor imigranţi români s-ar fi zis că e o proză bună, bine scrisă. mai mult sau mai puţin impersonală. Dar sintagma repeticitvă “aud cu ochii” e prea personală. Nu-I nevoie să revii la Argument, ţii minte. Iar recursul la depresia personajului narator e un efect stilistic, o găselniţă. Revin la ipostaza cititorului neozeelandez. Am făcut ce-am făcut şi n-am citat-o, nu-i aşa?

Subtilă complementaritatea (nu antinomia!) dintre personajul Paul şi cel al naratorului de gen neutru. Trimite, cumva, indirect, al titlul unui străvechi film balcanic: Am întâlnit ţigani fericiţi. Mai mult ca sigur e o întâmplare, cred ca autoarea nu l-a văzut. Iar ideea cu creierul înghesuit sub un capac filetat e cuceritoare.

Fraddie. Mă retranşez, odată mai mult, în ipostaza cititorului neozeelandez. Dar unul care nici n-a citit prefaţa. Înainte de a citi proza finală, mă gândisem să spun că, ştiind profesia scriitoarei din prefaţă şi făcând abstracţie de ea (ipostaza cititorului neozeelandez), ăş fi convins că autoarea ar fi putut scrie o astefel de proză bazată exclusiv pe documentare şi talent.

M-am înşelat! Şi sunt primul care recunoaşte. Proza finală, o concluzie dincolo de Trompa… valorifică propria experienţă profesională. Ca imigrant. Nu contează deloc dacă naraţiunea va fi fost reală au ba. Spune tot ce are autoarea de spus despre ce povesteşte. Iar finalul, mai nuanţat decât cele profesioniste de la început, semnifică fără echivoc victoria peraonală asupra inerentei quasiimunităţi faţă de imigranţi a băştinaşilor unei ţări. Nu neapărat mari.

Bref, Adriana Ruţă Neagoe e o învingătoare nu doar a condiţiei asumate de emigrant. Ci, dincolo de care, inclusiv a copilăriei. În limbajul ei, a ei însăşi.

Ce-ar mai fi de spus? (mania mea de a cita titluri)? Obiectiv, e de apreciat utilizarea abilă a limbajului. Cu ştiinţă. Câte un cuvânt mai… hm… colocvial vine la timp chiar dacă cititori pudibonzi (există) au un reflex tremurat când le întâlnesc.

Iar subiectiv, m-a ajutat la lectrură întâmplarea de a întâlni numele (nu şi caracterul) câte… unui personaj de-al meu. Nu-mi îngădui decât un exemplu. Şi asta deoarece în ultimul moment am schimbat, altrove, numele colley-ului Laurenţiu în Liciniu…