TRIPLĂ VICTORIE

Până la 12 ani habar n-aveam de fotbal. Odată contaminat, aria de interes s-a extins brusc, precum Big Bangul. În câteva luni m-am procopsit cu 3 echipe favorite – la nivel de club şi cu o naţională.

Familia era abonată la un săptămânal, numit Magazin. Poate că există şi azi. Pe prima pagină era fotografia unui tânăr negru. Legenda preciza că tânărul avea 17 ani şi fusese desemnat cel mai bun jucător al Campionatului Mondial de Fotbal. De care, evident, nu auzisem. Avea un nume ciudat, Pele. Devenit instantaneu interesat, am aflat relativ repede că numele din buletin era Edson Arrandes do Nascimento. Au trebuit să treacă, apoi, multe zeci de ani ca să aflu ca prenumele îi fusese ales din admmiraţie pentru marele inventator, porecit Vrăjitorul din Menlo Park. Ciudată alegere pentru o familie săracă din mica localitate braziliană Tres Coracoes. Ceea ce înseamnă Trei inimioare. Undeva în zona Sao Paolo. L-am adoptat pe viaţă. A expiat de curând. Abia împlinise 82 de ani. Am refuzat, de-a lungul zecilor de ani, să-I admir pe Diego Armando Maradona şi pe Lionem Messi. Pe care chiar i-am  antipatizat. Cum să n-o fac dacă faima lor concura faima lui Pele? Ȋn schimb i-am admirat pe Alfredo Di Stefano şi pe Johann Cruijff.

Devenisem la fel de brusc suporterul naţionalei Braziliei. Sunt şi azi.

În câteva luni am devenit pe viaţă, în ordine, suporterul echipelor Inter(nazionale) Milano, Steaua Bucureşti Fostă CCA, la momentul alegeri, acum numită aiurea FCSB. Suporter de cursă lungă (66 de ani acum), o bagatelă absurdă de decizie judiciară n-are cum să mi se impună. Şi, în fine, Real Madrid. Cum firea m-a ajutat să fac ordine în corpul afinităţilor – şi dezafinităţilor – elective, sunt antisuporterul Juventrus Torino (La vecchia donna), Dinamo Bucureşti şi CF Barcelona. De curând pare să înlocuiesc echipa Câinilor Roşii cu Rapidul, ca antisuporter. Consider că afinităţile – şi dezafinităţilor – elective, ca expresii absolute ale subiectivităţii, n-am nevoie de argumente raţionale. Am ţinut, episodic, pe lângă şi simultan cu echipa de suflet, cu Rapidul, în 1966/67. Pe vremea lui Niki Dumitriu, când se lutase cu Dinamo.

Da-am luat-o cu amănuntele, mă simt dator să schiţez şi sum am ajuns la tripleta asta de echipe de club. Cu Inter m-am trezit din întâmplare, dar cu irepresibilă consecvenţă. Cu echippa roş-albastră fu mai complicat. Dar, cum altfel, cu totul consecvent. Deschideam, cum spusei, ochii în fotbal când grupul de adulţi acre orbitau (fă să ştie) în jurul buriculuui meu, ţineau abitir împotriva echipei care era a armatei. Din principiu. O familie din grup conţinea 3 ploieştenţce. Se întâmplă ca anul ăla Petrolul Ploieşti să câştige titlul naţional. Unica dată când primele e echipe fură despărţite doar de golaveraj. Antipatia lor quasiomogenă pentru echipa armatei atingea un vârf. Din momentul când fui marcat pe veci cu acea poză de ziar, ce era să fac? Fui proiectat de un fiat transcendent împotriva lor. Cum o să-mi pese de decizii judiciare, luate peste multe zeci de ani?

În fine, erau anii în care se înfiinţase o competiţie europeană: Cupa Campionilor Europeni. Acum Champions League.

Real Madrid  avea să câştige primele 5 ediţii. Dar eu alesesem deja încă din primele luni. Cercetând ziarul de sport alasem că înainte cu o lună sau două de acea poză de ziar să despartă apele, Real învinsese în finală pe A C Milan. Iar eu tocmai mă trezisem pe nepusă masă suporterul celeilalte echipe milaneze, Inter. Următoarele două finale le-am urmărit în ziarul de sport, anii următori. Deja mă cucerise vedeta Realului, Di Stefano, La Saeta Rubia, singurul fotbalist pe care-l aşezam în umbra lui Pele. Îii citisem biografia. Şi peste puţini aveam să-l văd, la televizor, învingând Dinamo. Faza colului 3 o văd şi acum, dacă închid ochii.

Peste zeci de ani, aflând că în spaniolă Real înseamnă Regal, aveam să-mi zic că alegerea-mi fusese inspirată şi-mi accentură simpatia.

Destule dintre alegerile mele au fost aparent întâmplătoare. Dar cele mai multe confirmate, accentuate, dezvoltate şi alăturate unei arhitecturi în genul catedralelor europene vizitate mult mai târziu.

Şi dece acest remember taman acum?

Nu am certitidinea absolută, urmărirea fenomenului fotbalistic, cu tată continuitatea dimp de 66 de ani, avu inerente hiatusuri. Nu ştiu dacă tripla victorie de anul ăsta va mai ifi fost au ba, dar… nu cred. Anul ăsta toate cele 3 echipe care, iată, de 66 de ani gravitează în atmosfera rarefiată a afinitătilor mele elective câştigă titlurile în ţările lor. Aşadar există, alături de alte 272, un motiv solid sîn plus ă mă bucur că ating, peste o lună şi un pic, 78 de ani. Azi, când primul meu urmaş, îşi aniversează ziua de naştere.