Mi s-au adunat nu puţine cărţii primite de la autori. Care-şi aşteaptă lectura şi raportul de lectură aferent. În alte cuvinte, cronici de întâmpinare. Majoritatea articolelor publicate pe blog, în ultimii 2-3 ani, s-au subsumat acestei tematici. Cum între timp evenimentele concrete dau buzna în universul nostru interior, a depăsi o măsură în cronicăreală ar fi un nedorit simptom a autism, dacă nu de alienare. Din când în cand îmi recunosc datoria de a formula răspunsuri peronale la realitatea dinamică din ce în ce mai solicitantă.

Care e natura acestei datorii? Respectarea unui principiu de care m-am apropiat lent. Posibil formulat de alţii, de care habar n-am. Atenţie! Când spun alţii nu fac deosebirea între figuri publice, maim ult sau mai puţin celebre şi anonimi. Care au comună preocuparea neîncetată de a reflecta. În formularea mea, acest principiu e un do ut des sui generis. Esti dator a împărtăşi tot ce-i esential din ce-ai primit. Valori de orice natură. Învăţătură, sentimente, orice.

De data asta nu ma refer la efectele nefaste ale supracomunicării. Am făcut-o alteori, o voi mai face. Acum ma refer la relaţia dintre conceptele fundamentale ale fostei mele meserii şi curentele esoterice.

Ce-a declanşat întreruperea programului literar al blogului a fost, acum, interacţiunea poate prea îndelungată cu un interlocutor internautic, care cumulează o dublă calitate: antivaccinist şi esoterist. Cele două componente fiind maim ult sau mai puţin corelate. Desigur, nu-I voi da numele. Va citit articolul sau nu, e problema lui. Din perspectiva mea, are posibilitatea.

Dar să încep cu alta poveste. Cu 20-25 de ani în urmă, un alt interlocutor folosea oarecum abuziv expresia ştiinţă oficială. Diferite variante ale ideii se mai pot întâlni pe potecile internautice. Tot ca microefecte ale supracomunicării. Omul îşi câştiga existenţa vânzând… horoscoape. Cel puţin nu-I cunsc alltă meserie. Precizarea are un rost. Băi, deşteptovici, Vremea ştiinţei oficiale a trecut de secole. Expresia Eppur si move, fie ea autentică, ori mai probabil apocrifă, a împins cunoaşterea cu un pas cât pasul lui Neil Armstrong. Ai tu habar ca stiinta iti permite castigul? Unealta cu care fabrici horoscoape iti ofera materia prima: configuratia celor 7 corpuri ceresti pe bolta la un anume moment. Ori asta e rezultatul aplicării legilor lui Kepler. Descoperite de Johannes Kepler pe la 1600. Kepler era atunci astrologul oficial (sic) al familiei imperiale a lui Rudolf al II-lea. cu câteva zeci de ani înainte, configraţia boltei cereşti cerea un mare volum de calcul manual. Acum îţi e oferită de un program de calculator. Şi ăsta un produs al ştiinţei. Fără ştiinţă ar fi trebuit să înveţi altă meserie. Desi e îndoielnic că la cumpăna secolelor mai există vreo meserie care să funcţioneze fără ştiinţă. Habar n-am dacă l-am lămurit. Cum spuneam, mi-am făcut datoria.

În aceeaşi perioadă făceam cunoştinţă cu moda esoterismului. Două expresii, provenind din fizică (asta e o ştiinţă) erau şi sunt foarte frecvent uzitate. Vibraţie şi energie negativă. Mecanismul mental al acestei onorabile categorii îmi scapă cu desăvârşire. Văd cu o doză de uimire că discursul lor e fluent. N-am, însă, răbdare să iau lectii de la vreun esoterist. Nici n-am timp să-l caut şi nici n-am observant ce se întâmplă dacă-I scoţi din lexical lor. Oricum, datria mea e să explicitez sensul fizic al acestor expresii. Vibraţie se referă la mişcări oscilatorii şi la propagarea acestora prin unde. În fizica clasică, adică precuanică şi prerelativistă, se cunosc 2 sisteme ondulatorii: mecanice şi electromagnetice. Primele a nevoie de un mediu material pentru a functiona. Adică nu există şi nu se pot propaga în vid. Celelalte sunt independente de mediu. Iată dece nu putem auzi o explozie solară (care nici nu emite vibraţii), dar vedem stelele. Lumina lor, care e radiaţie electromagneitică, vine de la distanţe cosmice. Ne amintim versurile lui Eminescu. Cu un secol şi jumătate în urmă el înţelegea şi exprima în poezie fenomenul: azi o vedem şi nu e.

Cele două tipuri de vibraţii au fost tratate, după apariţia fizicilor postclasice şi cu instrumentele puse la dispoziţia învăţăcelului observator, de acestea. Socot oportun să citez o singură lucrare. Căci acest articol nu e unul ştiinţific. Iar citarea e subiectivă. Devenirea mecaicii ondulatorii. De Mircea Porumbreanu şi Nicolae Mazilu, Editura Limes, Cluj, 2018. O lucrare monumentală, în 2 volume. Am citat-o inclusive deoarece autorii mi-au fost colegi. Oscilatorul armonic, ca obiect abstract, se tratează în introducerea în Mecanica Cuantică.  

Se cunosc 4 câmpuri fundamentale. Forţele tari (care asigură coeziunea substanţei nucleare, protoni şi neutroni), fortele slabe, (care determină, între altele, dezintegrarea beta), forţele electromagnetice – cu propagarea celor două forte, eletrică şi magnetică, sub formă de undă şi forţa gravitaţională. Încercarea lui Einstein, de a crea o teorie unitară a câmpului n-a dus, deocamdată, decât la unificarea fortei slabe cu cea eletromagnetică. În cadrul aşa numitei teorii electroslabe.

Cum oscilaţiile/undele mecanice au natură diferită de fenomenele microcosmice, întrebarea e ce alte unde pot exista. Henry Poincaré a avansat conceptul de unde gravitaţionale. Teoria relativităţii generalizate (Einstein, 1916) prezice aceste unde, ca o forma de transport de energie ca unde gravitationale. Acestea au fost observate cu ajutorul unui interferometru laser, în 2016. Cu ocazia contopirii a două găuri negre, aflate la 1 miliard de ani-lumină. Fenomenul avusese loc în urmă cu 1.3 milirde de ani.

Dar, desi există, undele gravitaţionale sunt fenomene rarissima şi nici nu implică o dinamică  sinusoidală. Sunt un fenomen de transport de energie care nu implică cee ace putem numi vibraţie. Ce numesc esoteriştii vibraţie pur şi simplu nu-mi pot imagina. Oricum expresia, aşa cum e folosită, pare a descrie o entitate din afara fizicii. Ori, a descrie o fenomenologie inteligibilă cu un termen dintr-o disciplină străină, mie unuia îmi sună misterios. Dar un alt principiu general funcţionează în câmpul (aici folosesc cuvântul la figurat, în afara sensului fizic) persoanei mele: tot ce trebuie să aflu, am aflat/voi afla la un moment dat. Inutil să mă grăbesc. Folosesc aici cuvântul trebuie în sensul metaforei e scris să. Poate voi întâlni odată un esoterist avansat, cu pregatire de fizician.

Butada de mai sus mi-a fost demontată de unul din autorii tratatului pe care l-am citat. Acesta promovează idea că limbajul fizicii nu e unul absolut. Chiar dacă el funcţionează pe  întreagă scară a nivelelor de realitate (noţiune pusă în circulaţie de academicianul Basarab Nicolescu, fizician teoretician la bază, iniţiatorul interdisciplinarităţii. E.g. nivelum macroscopic/nivelul cuantic), de la quarci la metagalaxie. Limbajul fizicii e o structură coerentă, imprimată odată cu dezvotarea (sau devenirea, ca sa preluăm terminologa autorilor tratatului de mecanică ondulatorie). E, adică, posibil să nu funcţioneze pentru a înţelege o structură exterioară fizicii. Subtilă pledoarie pentru posibila realitate a unei lumi esoterice, de care nu cred ca adepţii esoterismului au habar.

Să nu păşim mai departe pe calea individualizării fizicii (de fapt a ştiinţelor fizice) în universul ştiinţei, înainte de a comenta termenii energie negative/pozitivă. Care eu ieşit demultisor din universul esoterismului, pentru a întra în limbajul comun. Care e motivul transferului? Caracterul intuitive al termenilor. Energia defineşte o noţiune fizucă fundamental. Ea este, în limbaj mathematic, o funcţie pozitiv definită. Ceea ce rezultă din relaţia cu alte noţiuni fizice fundamentale. În sens fizic strict, energia negativă nu are sens. Când folosim termenul, îi împrumutăăm pe nevăzute caracterul metaphoric. Cu aceste observaţii, putem folosi expresia. Conştientizând cu grijă deplasarea de sens.

Aşadar, cu ce diferă fizica de alte ştiinţe? Coerenţa fizicii funcţionează la tranziţia între nivele de realitate. Principiul de nedeterminare, al lui Heisenberg, e universal valabil. El anulează noţiunea de traiectorie când se aplică unui electron. Dar aplicat la un proiectil de 7.62 mm, unui bolovan sau întregii planete, nedeterminarea simultană a poziţiei şi a impulsului e neglijabilă. Iar noţiunea de traiectorie îşi recuperează sensul definit. În balistică precum în mecanica cerească. Acesta e un exemplu punctual al principiului de corespondenţă. Astfel, mecanica clasică (baza ingineriei mecanice) cu tot cu mecanica cerească, e un caz limită al mecanicii cuantice. Simultan al celei relativiste, extinsă la scara vitezelor. O noţiune/lege fizică nouă trebuie să fie astfel încât la limită să înglobeze noţiunea/legea veche. şi până azi a şi fost. Problema e universalitatea principiului. Orice legitate de natură fizică ce va fi descoperită mâine va trebui să înglobeze similar corespondenta ei de la nivelul de realitate actual.

Principiul de corespondenţă, care asigură coerenţa evolutivă a fizicii, nu e prezet in alte domenii ştiinţifice. Ceea ce permite schimbări de direcţie în evoluţia acestora. Cum acest aspect nu e neapărat esenţial în sensul articolului de faţă, ne limităm la un singur exemplu. Descoperirea anesteziei a schimbat din temelii chirurgia (regina Victoria a fost încântată să nască cu anestezie al nu ştiu câtelea copil). Iar tehnica laparoscopiei a revoluţionat chirurgia abdominală. Dar nici una din descoperiri n-a dus la o praxă care să înglobeze praxele anterioare drept cazuri particulare.

Bref, esoteriştii n-au decât să replice, în măsura în care au opinii diferite. Dar s-o facâ într-o manieră coerentă, logică. Explicitând noţiunile pe care le-au adoptat într-un limbaj inteligibil.

Despre o ipoteză plauzibilă asupra dinamicii mişcării antivacciniste, care a atins un nivel nesănătos şi creşte, cu altă ocazie.

Reluarea unor subiecte nu e neapărat un obicei al blogului. Dar există, l anumite rare ocazii. Azi sunt cel puţin 2 motive şi, cumva, unul peren.

O nume data calendaristică la o anumită zi a săptămânii se repetă la 5 sau 6 ani. Azi tripla aniversare istorică identitară a României cade în ziua curentă a apariţiei articoleleor pe blog. Al doilea motiv e coincidenţa (mai avem câteva ore pentru a afla dacă e programată sau întâmplătoarre, dar rămâne o coincidenţă) mediatică. Azi la ora 18 va fi difuzată, în premieră, ora CNN pe un post TV românesc. Afiliat până ieri reţelei globale de ştiri, de azi va fi inaugurarea efectivă a colaborării.

Motivaul peren e că realitatea istorică nu e încă (dece oare?) asimilată de întreaga populaţie. Ba chiar multe surse media continua să propage versiunea Stalinist-rolleristă a datelor istorice. Să reiterăm lamurirea acestora.

Data proclamării independenţei de stat. în seara de 9 mai 1977 la camera deputaţilor era sesiune de interpelări. Pentru cine nu ştie încă, e un mecanims constitutional. Membrii guvernului în funcţie sunt prezenţi şi sunt obligaţi să răspundă întrebărilor deputaţilor. Nicolae Fleva l-a întrebat pe ministrul de externe Mihail Kogălniceanu asupra statutului ţării. Răspunsul e faimoasa frază care, de la instalarea guvernului impus de Moscova până după 89, a fost socotită drept declaraţie de independenţă. S-o reamintim: În stare de răzbel, cu legăturile rupte cu Poarta, ce suntem, domnilor? Suntem independenţi! Cum a fost posibil? Simplu. 2 generaţii n-au avut habar de mecanisme constituţionale (cutuma a fost exclusă din constituţiile postbelice predecembriste). Iar modificările diktatoriale ale istoriei naţionale, au fost coordinate de Mihail Roller, conştiincios executant al ordinelor lui Stalin. Abia în 90 istoricii nonobedienţi au atras atenţia că răspunsul unui ministru la o interpelare nu are valoare juridică. Valoarea politică a celebrei fraze are, desigur, valoarea şi încărcătura ei. Internă si externă. Faţă de diplomaţii europeni aflaţi în post la Bucureşti.

Dar dece episodul avu loc pe 9 mai? Putea avea loc cu o săptămână înainte sau cu o săptămână în urmă, condiţiile politico-militare ar fi fost aceleaşi. Sigur gestul dublu a fost coordonat. A doua zi, 10 mai, camerele reunite au votat proclamarea independenţei de stat, oferind domnitorului Carol I posibilitatea de a proclama legal actul parlamentar. Dece 10 mai? Pe 10 mai 1866, imediat în momentul ajungerii printului la Bucureşti, acesta a depus jurământul, devenind legal domnitor. Coordonarea calendristică nu a fost neapărat un act de favoare faţă de domnitor. Ci a reprezentat greutatea politică a actului jjuridic, exprimând în ochii Europei, voinţa naţională.

Actul de pronounciamento e una, recunoaşterea acestuia în cadrul dreptului international – alta. Pacea de la San Ştefano nefiind acceptată de puterile europene, în frunte cu Reichul germn, războiul ruso-turc fu obiectul congresului de la Berlin (iunie-iulie 1878). Independenţa României fu recunoscută juridic. Nu discut aici condiţiile impuse ţării (modificarea constituţiei). Fu un prim pas. Insuficient. Orice tratat international nu intră legal în vigoare până la ratificarea lui de către părţile contractante. Complicaţiile induse de această necessitate politico-juridică exced larg atât tematica, dar şi spaţiul acestui articol. Bref, româniei i-au fost impuse condiţii maim ult sau mai puţin oneroase (să amintim doar obligaţia răscumpărării căilor ferate deja instalate). In fine, la iniţiativa contelui Otto von Bismarck, cancelarul reichului german, pe 8 februarie 1880 Franţa şi Marea Britaniei s-au alăturat Germaniei, trimiţând la Bucureşti, prin reprezentanţii diplomatici, ridicaţi la rangul de ambasadori, o notă comună care formaliza recunoaşterea independenţei de stat.

Finalizarea în dreptul international al independenţei castigate pe câmpul de luptă cu aaproape 3 ani mai devreme a eliberat mâinile guvernului roman pentru următorul pas. Puţin peste un an mai târziu, pe 14-26 martie 1981, parlamentul votează legea care promovează statutul României la niveul de regat. În urma unui plebiscite cu rezultat edificator. Semnificaţia datei de 10 mai fu întărită prin încoronarea principelui Carol I ca rege al României. Coroana sa fu turnată din oţelul unui tun turcesc capturat în 1977. (vezi George Coşbuc, Povestea unei coronae de oţel, reedittă de Nemira, pe 1 ianuarie 2008).

Astfel, ziua de 10 mai, ca triplă aniversare, devine zi naţonală, din 1881 până în 1947, când autorităţile imperial forţară abdicarea regelui Mihai.

Sărbătorirea zilei naţionale, de 10 mai, fu întreruptă între 1917 şi 1919 prin interzicerea de către ocupantul german. Un paradox. Mareşalui August von Mackensen, ca lider al ocupantului, anulă temporar actul la care contele Otto von Bismarck contribuis indirect…

Vezi https://adevarul.ro/cultura/istorie/ziua-regalitatii-10-mai-ziua-tripla-semnificatie-istorica-1_554e4f3ecfbe376e3505890b/index.html

Există, nu numi la nivelul mass media, ci chiar la nivelul ştiinţific, unele confuzii probabil reziduale. Dar nu exclusiv. Chiar în jurnalul lui Carol I (memoriile redactate de Mite Kremnitz) există afirmaţia că senatul fu convocat ceeaşi seară de 9 şi moţiunnea fu votată pe loc. Dar chiar aşa, ea intră legal în vigoare prn ratificarea, a doua zi, 10 mai, prin semnătura domnitorului. Oricum am lua-o, proclamarea independenţei poartă data legală de 10 mai.

Dar dece Stalin, prin intermediul lui Roller, a schimbat data? Simplu. Pentru a şterge din memoria colectivă nu doar numele, ci însăşi regalitatea. Demers facilitat şi de măsluirea datei capitulării celui de-al treilea Reich. E adevărat că Rusia sărbătoreşte evenimentul pe 9 mai. Şi odată cu ea, ansamblul ţărilor colonial. România y compris. Dece? A doua semnare cerută imperios de Stalin a semnării capitulării (desi acesta avusese representant legal la prima semnare, pe 7 mai!) se încheie in ultima oră a zilei de 8 mai. Data la care lumea occidental, moştenitori ai aliaţilor, sarbătoreşte Victoria. Dar, datortiă diferenţei de fus orar, la  Moscova era atunci deja 9 mai. 2 generaţii am înghiţit diferenţa, nu e cazul să continumăm s-o facem. Dacă tot ne socotim a face parte din UE şi aliat cu USA.  

În fine, la tripla aniversare naţională, se adaugă acum integrarea orei de ştiri CNN, începând de azi 10 ai 2021 ora 18.

Subiectul precedentului articol a fost un film. Încă relativ nou (2016) şi destul de bine făcut. Dar cronica se baza pe cunoaşterea anterioară a contextului istoric –  războiul civil spaniol. Fără a considera că cele de mai jos se reduc la schiţarea acestui context pentru trăitorii în prezentul anului 2021. Voi pune accentul pe modul în care evenimentul a fost receptat de-a lungul a aproape 80 de ani.

Războiul civil spaniol a fost un preludiu al ciocnirii dintre fascism şi nazism pe de o parte şi bolşevismul stalinist pe de alta. Altfel spus dintre bolşevism şi antibolşevism. Ideea genială a coordonării partidelor comuniste interbelice de către Stalin, prin mecanismul Komintern a făcut ca marele public European să fie, dacă nu majoritar cel puţin în mare parte, suporter al partidei republican. Cuvântul fascism a avut şi are acum maim ult decât oricând  o forţă demonizantă. Dominarea colonială postbelică a unei bune jumătaţi de Europă a accentuat presiunea publică. Astfel, începând cu generaţia mea, năsută în primii ani de după războiul Mondial, a fost învăţată nu în primul rând a simpatiza cu regimul republican, ci, mai ales, mai accentuat, a detesta tabăra nţionalistă. Demonizarea nazismului s-a transferat detestării regimului autoritar post război civil. Care a rămas în funcţie până în anul primei conferinţe pentru Securitate europeană. Fară legătură. Până în 1975  trăit El caudillo, generalui Francisco Franco.

Dar ce s-a întâmplat în războiul civil? Am văzut, iar filmul recenzat o arată, rolul agenţilor stalinişti, care au îndeplinit funcţii de coordonare mult dincolo de cele de simpli politruci. Filmul are abilitatea să neglijeze contribuţiile militare staliniste, cu nimic inferioare cantitativ celor naziste. Cu diferenţa că Legiunea Condor a martirizat oraşul basc Gernika. Crimă de război care urmăreşte şi azi Luftwaffe si care a generat scuzele târzii ale guvernului german la adresa Spaniei.

Mult după acel război, abia după 89, gestul lui Zelea Codreanu de a trimite ca voluntari în Spania pe liderii legionari Moţa şi Marin, pentru a le organiza, după moartea acestora, funeralii naţionale, a devenit cunoscut marelui public. M-am întrebat dacă liderul legionar, care, de altfel, n-a mai trait mult, va fi fost singurul care să fi scăpat astfel de concurenţă internă. N-am găsit nici un document lămuritor.

În 2004 am văzut, din goana turistica a calului, într-o fostă moschee, devenită biserică, o listă a numelor preoţilor ucişi în timpul şi sub egida regimului republican spaniol. A fost un prim şoc târziu, care m-a determinat să arunc un ochi critic asupra războiului civil. Mai ales deoarece în mediul internautic încare mă învzrteam, exita o majoritate vocală şi irepresibilă soi disant progresistă.  Care acum domină întregul spaţiului euroatlantic al civilizaţiei căreia, ne place, nu ne place, îi aparţinem.

Dar ce s-a întâmplat după războiul civil, în timpul războiului European? Paradoxala cooperare de aproape 2 ani între cele 2 regimuri totalitare europene n-a servit deât lui Stalin. Deci tratatul Ribbentrop – Molotov a fost o capcana esenţială în care Hitler a căzut. După care rivalitatea dintre bolshevism şi antibolşevism si-a reluat cursul firesc.

Dar ajutorul masiv oferit de Wehrmacht şi de Mussolini taberei naţionaliste, de fapt antibolşevice, a fost un set de resurse aruncate în vânt. A debilizat armata italiană, oricum deloc performantă, dar mai ales Franco, învingător în războiul civil, a refuzat net repetatelor cereri ale lui Hitler de a-şi alătura forţele, temeinic antrenate, ofensivei naziste. Refuzul lui Franco e justifcat. Altfel spus mu poate fi contrazis. După 3 ani de război civil pustiitor, ţara era epuizată. N-am găsit nici un document care să poată lămuri dacă refuzul lui Franco a fost un pretext imbatabil sau o păcăleala abilă trasă lui Hitler. Dar ce s-a întâmplat în război ar putea argumenta indirect în favoarea celei de-a doua alternative.

Dece?

Dacă simpatia reciprocă, presupusă superficial, ba chiar afirmată peremptoriu de către propaganda stalinistă, ar fi fost reală, atuncii ar fi trebuit ca, în spatele Franţei învinse cu al său regim Pètai, cel puţin colaborationist, dacă nu chiar symbiotic, ar fi trebuit ca Spania franchistă să ajute efectiv dispozitivul politico-militar nazist. A făcut-o? Nici pe departe. Dimpotrivă. Sute, dacă nu mii de piloti aliaţi doborâţi de Luftwaffe pe teritoriul Franţei ocupate, au revenii în Anglia, cu complicitatea poliţiei spaniole. Astfel, contribuţia Spaniei neuter la războiul Mondial a fost net pro causa aliaţilor occidentali. Fără zgomot. Discret. Dar efectiv.

Nici un adept contemporan al aşa numitului progresism, de fapt neomarxism globalist, nu mi-a contraargumentat această realitate dovedită. Franco a dovedit abilitate politică. Regimul condus de el, din 1939 până în 1975, anul decesului natural, a fost unul de mână forte. Fără milă faţă de duşmanii politici, deloc angelici. Putea fi altfel? A apocat să supravieţuiască nici un an după revoluţia garoafelor, care a lichidat regimul la fl de autoriar al lui Salazar, în ţara soră.

Dar ce a reuşit a fost pregătirea, discretă şi tenace, a regalităţii spaniole. Baza sistemului politic instituit de tânărul, atunci, rege Juan Carlos, la 3 anu după ieşirea generalului din scenă. Pe Jan Carlos l-a învaţat meseria de rege. În 1978, acesta a reuşit o performanţă greu de imaginat cu doar 3 ni în urmă: acordul de la Moncloa. Baza actualei constituţii spaniole. Împărţirea regatului în comunităţi autonome. Cu parlamente separate (cortesuri), guverne separate, drapele separate. Esenţă federală informală. Autonomia Catalunyei şi a Euskadi (Ţara bascilor), cele mai centrifuge provincii, nu e mai multă decât autonomia Andaluciei, nici a Navarrei.

Caci tendinţele independentiste ale celor 2 provincii centrifuge nu sunt de data recentă. Sunt maim ult sau mai puţin istorice. Iar Spania, ca entitate, e reultatul Reconquistei. Care aurat 7 secole.

Numai cine a trăit experienţa colonial aposteblică, antedecembriste, îşi poate imagina ce-ar fi fost Europa cu o Spanie bolşevică în anul debutului Războiului Mondial.

Cu destui ani în urmă, într-un fost e-grup, avu loc o întâmplare, care merită reamintită. O persoană care nu putea fi bănuită a avea cea mai vagă legătură cu matematica, propusese o enigma. Dându-se 4 numere, care ar fi cel de al cincilea care continuă logic şirul. Persoana n-avea cum să ştie că tipul de problemă făcea parte din categoria celor pe baza cărora se determină indicele IQ. Desigur, nu exclusiv. Putem întâlni tipul de problemă şi în caietele şcolare ajutătoare. Pentru nivelul gimnazial. Algoritmul de rezolvare presupune determinarea legăturii logice dintre primele 4 numere. De cele mai multe ori, această legătură e algebrică. O anume formula de gen, aplicată unui şir de numere consecutive, de regulă primele numere naturale positive, dă numerele care constituie datele problemei.

Cum spuneam, persoana care propusese enigma ignora categoria de probleme. Din acel e-grup, se întâmpla să fiu singurul dotat cu noţiunile suficiente pentru a recunoaşte schema logică. Deloc de mirare că am trimis imediat soluţia corectă. Identificarea formulei algebrice implicate fiind o problema parţial de intuiţie, parţial de experienţă. Mă aşteptam, aşadar, ca nimeniatcineva să nu dea soluţia.

Nu mică-mi fu mirarea când văzui, luni dimineaţă (enigma fiind propusă vineri, iar pe vremea aceea accesul la internet se făcea prin dial-up. Şi personal nu consumam apeluri telefonice de acasă, încărcându-mi facture), văzui, cum spuneam, o singură altă soluţie corectă. Oferită de altcineva. Care era la fel de străină de matematica necesară.  De nivel gimnazial. Era o româncă emigrată în Japonia, unde practica meseria de învăţătoare. Deci nu cunoştea algebra. Cu atât mai puţin categoria logică de astfel de probleme. Situaţia n-avea cum să nu mă facă curios. Ce metodă folosise. Înainte de a întreba direct asupra metodei de identifcare a soluţiei, ceva-ceva îmi oferea o bază de presupunere.

Nu cunosc măsura în care participanţii lacomunicarea internautică actuală, în particular participanţii la una sau mai multe reţele de socializare, îşi mai aduc aminte de rutina fotelor e-grupuri. Într-un fel şi acum structura convrsaţională a actualelor reţele de socializare adduce, de depparte, cu structura unor foste e-grupuri fluide. Ce vreau să spun e că majoritatea conversaţiilor iscate de un deţinător de cont, urmate de lanţuri, maim mult sau mai puţin ramificate, de comentarii individuale, se desfăşoară paral cu dialoguri bilaterale ale participanţilor la un lanţ dat de comentarii. În epoca e-grupurilor, asemenea conversaţii bilaterale erau chiar mai frecvente. Am precizat cele de mai sus oferă o bază de susţinere a firescului întrebării pe care o adresasem, via e-mail, persoanei care dăduse a doua soluţie corectă. Desi aveam unele bănuieli, bazate pe nu puţine expereienţe anterioare, forma răspunsului m-a surprins. Numărul care constituia soluţia corectă mi s-a impus prin contrast. Era pur si simplu frumos.

Capacitatea acestei persoane de a accesa informaţii prin mijloace neobişnuite, aparent fără contact direct, care erau şi nu erau cee ace se numeşte popular telepatie, îmi era cunoscută. Căci urmăreau asemenea fapte de ani de zile. Ignorant  la nivel teoretic, acumulasem un dosar substantial de fapte greu de contestat. Nu voi da exemple. În e-grup existau destui membri cu mentalitate esoterică. Dar nici unul, cu excepţia acestei personae, care, de altfel, juca un rol de lider, nu produsese nici un fapt de comunicare fără intermediar. Nu m-a mirat soluţia la problema propusă, nici măcar lipsa ei de noţiuni matematice corespunzătoare. M-a mirat exprimarea. Cum putea un număr să fie frumos? Dacă exista un mecanism functional care conducea la soluţia unei probleme a cărei bază să fie ignorată de rezolvator – şi aveam dovada că exista – ce process din creier îl materializa? Persoana în cauză nu ghicise pur şi simplu soluţia. Termenul folosit în explicarea identificării soluţiei, dincolo de ciudăţenia lui, trăda o anume logică. Iar substratul logic, sau logica implicită, exclude  natura pur emoţională a procesului. Ca ignorant în materie de brain sciences, aş miza pe ideea profană că un asemenea mecanism, dovedit eficace, ţine de colaborarea celor două emisfere ale creierului. Noţiuni generale în materie le putem găsi intr-un articol al prof. dr. Adrian Restian, medic specializat în brain sciences, om de ştiinţă cu cunoştinţe consistente în fizică: https://www.medichub.ro/reviste/medic-ro/medicina-actuala-intre-emisfera-stanga-si-emisfera-dreapta-a-creierului-id-931-cmsid-51.

Unul din scopurile acestui succinct articol e de a provoca fizicieni şi mai ales biofizicienii să contribuie cu argumente specifice la descifrarea neobişnuitului mecanism de soluţionare nonmatematică a unei probleme matematice obişnuite.

În concertul global al strategilor de combatere a pandemiei de covid 19 există un caz singular. Dupa ce în primele luni de anul trecut apăruseră ştiri despre un vaccin la care lucrau speciaişti din acest mic stat, ştirile au dispărut. Logic, cercetările trebuie să fi fost stopate. Devenea, la fel de logic, preferabil ca strategia statului sase fi îndreptat spre alte vaccinuri deja elaborate, aprobate şi oferite pieţei. Alegerea era logic să se îndrepte asupra celor mai convenabile. Ca eficacitate, siguranţă şi disponibilitate. Primul s-a făcut cunoscut produsul colaborării dintre concernul American Pfizer şi cel german BioNTech. Singurul dezavantaj al acestuia find necesitatea păstrării la -80⁰C. bazat pe tehnologia (neclasică) ARNm (mesager). Ei, bine, Israelul a încheiat o tranzacţie cu Pfizer BioNTech, conform căreia a achiziţionat, la suprapreţ, o mare cantitate de vaccin, producând un anume dezechilibru al graficului distribuţiei produsului, pe piaţa acestuia. Acest dezechilbru a fost resimţi, via UE şi de ţara noastră, incepând din a doua lună a campaniei de vaccinare. În schimb, statul client privilegiat, a oferit producătorului, un material valoros: datele statistice ale propriei campanii de vaccinare. Un feed-back de mare utilitate pentru propria strategie de orientare a producţiei. Astfel Israelul a luat un avans considerabil faţă de toate ţările responsabile, aflate fiecare în propria campanie.

Care a fost resursa specifică ce a permis o atare ofertă? Simplu. Oanizarea sistemului medical. Fiecare ceţăţean israelian este membru al uneia din cele 4 agenţii naţionale de asigurări medicale. Gradul ridicat de dezvoltare tehnologică, respectiv digitalizarea bazelor de date ale agenţiilor de asigurări, permit programarea de maximă eficacitate a populaţiei. Astel, randamentul campaniei de vaccinare depinde numai de disponibilitatea unui număr sufficient de mare de doze.

Această colaborare inteligentă, a cărei iniţiativă a avut-o statul client, se derulează în avantajul reciproc. Fiecare dintre cei 2 membri ai înţelegerii funcţionează astel mai efficient decât în absenţa acesteia. O colaborare win-win.

Acest aspect e descries en detail în articolul https://www.agerpres.ro/politic-ex/2021/01/18/vaccinuri-contra-date-medicale-strategia-adoptata-de-israel-pentru-a-obtine-de-la-pfizer-un-stoc-important-de-doze–645033.

De bună  seamă, antivaccinişti, de diferite categorii, din diferite motive, există şi în Israel. Personal cunosc câţiva. Ba chiar, printer aceştia sunt unii a căror motivaţie atitudională e stranie: în detestă pe Bibi. Cum care Bibi? Premierul. Dece totuşi eficacitatea – în sens negative – a acestor contestatari pare mai reudă decât a omologilor lor de aiurea? Deoarece statul funcţionează ca o maşină bine reglată. Dacă atingerea procentului de siguranţă, la care populaţia e imunizată statistic (cca 70%) va fi atinsă în timp util – şi oricum mai rapid decât în alte ţări – va fi sufficient ca aceşti contestatari, care pot refuza legal vaccinarea, să fie mai puţini deczt diferenta procentuală faţă de procentul de siguranţă. Problema e aceeaşi pentru orice tară. Dar probabilitatea mai mare de a atinge această stare justfică pragmatismul strategiei israeliene.

În jurul datei de 1 martie, în Israel fusese vaccinată aproximativ jumătate din populaţie. Iar 3.4 milioane de cetăţeni primiseră a foua doză. Xille asta au început a fi vaccinaţi şi palestininii cu drept de muncă în Israel. Considerat insufficient, stadiul se presupune că va creşte. Raţionaitatea şi ingeniozitatea strategiei staului o presupune.

Ar fi de aşteptat ca strategia israwliană să se oprească aici? Greu de crezut. Aflăm că statul are de când să importe încă 36 milioane de doze. Triplu faţă de cantitatea care le-a permis strategia descrisă mai sus. Pentru viitor. În vederea eventualităţii ajungerii la o revaccinare periodică a populaţiei, dacă imunitatea dobândită se va dovedi limitată corespunzător. Vezi https://www.g4media.ro/israel-anunta-ca-intentioneaza-sa-mai-cumpere-36-de-milioane-de-doze-de-vaccin-anti-covid-pentru-eventualitatea-administrarii-unor-doze-suplimentare.html.