Dispariţia unui peronaj mai mul sau mai puţin public, veteran centenar, e un eveniment în sine. Ând acesta e un intelectual cu lustru, evenimentul declanşează fireşti comentarii. Reflexul meu primar e de complementar reacţiei majorităţii. O voce în plus alături de multe nu înseamnă mai nimic. Daca am ceva de spus, o fac cel mai devreme într-un moment ulterior.

Întâmplător, un amestec indicibil de instinct şi motivaţii nu foarte explicite îmi cerea un discret, dar fără echivoc silenzio stampa.

Dar se găseşte aproape întotdeauna ca nu mărunt spiriduş, de nu chiar pui de diavol, care te face să ieşi la drum, când ar trebui să şezi blând sub o piatra. Prima eroare fu să mă angrenez într-un singur dialog. O primă eroare atrage, de regulă, o a doua. Mai gravă. Reuşesc să evit a prelua necritic o informaţie circulantă, nefundamentată. E o regulă de bun simţ.

Călcând-o stupid, ajunsei să propag informaţia că recent dispărutul veteran centenar ne-ar fi îndatorat cu invenţia şi cultivarea unui extrem de preţios instrument cultural-educativ. BPT.

Sunt deja obişnuit cu modus operandi al îngerului meu păzitor. Drept pedeapsă pentru cumulul de erori cu care mi-am contrazis codul, îmi dărui demontarea impecabil de amănunţită a informatiei pe care o propagasem prea puţin responsabil.

Textul acestei concentrate istorii a instituţiei BPT e semnat de alt interlocutor frecvent din ceea ce numesc Jocul lui Zucky. Zăinescu Cristina Raluca. De data asta reflexul îmi funcţionă adecvat. Aria de difuzare a acestei istorii trebuia maximizată, în limitele mele. Solicitari acordul interlocutoarei de a-I prelua aici textul, citând-o, evident, ca autoare. N-ar fi prima data când preiau, în beneficiul cititorilor mei, câţi or fi, texte scrise de persoane care merită a beneficia de spaţiul bloului mei şi nu va fi ultima.

Iată, aşadar, preluată integral, istoria prescurtată a instituţiei BPT, în redactarea autoarei.

 Inventarea nici pe departe. Era o editură antebelică. Mai cercetați.

În legătură cu „Biblioteca pentru toți” circulă o legendă în care M.Ș. apare ca fiind „creatorul” ei. Inexact.

În realitate, colecția BpT a fost inițiată în 1895 de Dumitru Stăncescu (folclorist, publicist și scriitor născut în Elveția, care-o va conduce pînă la decesul său din 1918) și editată de Carol Muller, inspirat de o colecție din Leipzig. În 1900 a fost preluată de Leon Alcalay, iar între 1920-23 – de „Viața Românească”, după care va reveni librăriei Alcalay, via Iancu Șaraga și S. Schwartz, pînă în 1940. Aici va încerca să debuteze (fără succes) elevul Mircea Eliade, cu un volumaș entomologic. Din 1923 pînă în 1940 directorul BpT va fi scriitorul Vasile Demetrius (tatăl Luciei), care face din ea cea mai populară colecție românească de literatură. După un număr de luni de întrerupere a activității (în perioada Statului Național Legionar), va fi preluată de Editura Socec. După instaurarea regimului comunist, ia o nouă „pauză” (1948-49), iar între 1950-1959 e reinventată de Editura de Stat pentru Literatură și Artă (pe fir intrînd și Cartea Rusă, ARLUS ș.a.).

În 1959, Mihai Șora – redactor-șef la ESPLA din 1954, în subordinea lui Al. I. Ștefănescu, apoi a lui Petru Dumitriu, după ce fusese referent de specialitate la Externe, apoi șef de secție la Editura pentru Limbi Străine de pe lîngă Institutul Român pentru Relații cu Străinătatea – elaborează un nou plan editorial care va fi aprobat de noul director al ESPLA, ulterior Editurii pentru Literatură, poetul ex-ilegalist Ion Bănuță, în contextul „valorificării moștenirii literare a trecutului” (recuperarea controlată a scriitorilor puși la index în anii `50). Bănuță va fi demis cu scandal în 1968 pentru a fi permis publicarea antologiei „cu probleme” a lui Nicolae Manolescu, în care intraseră poeți legionari interbelici, dar lipseau poeți pro-comuniști. M.Ș. părăsește editura un an mai tîrziu, pare-se din același motiv. Perioada de glorie a BpT (cca 880 de titluri între 1970-1989 față de 550 pînă atunci) începe însă din 1970, cînd colecția va fi preluată de Editura Minerva sub directoratul lui Aurel Martin, iar Editura pentru Literatură – „spartă” în mai multe edituri, în cadrul unui mare plan de reorganizare editorială. Bănuță e retrogradat la revista satelor „Albina”, iar Șora ajunge, ceva mai tîrziu, la conducerea secției literare a Editurii Enciclopedice, fosta redacție pentru enciclopedii a Editurii Politice (amănunte despre mediul editorial din epocă în vol. „Anii romantici” de Gabriela Adameșteanu). Anterior Editurii Enciclopedice, primise o bursă la Paris oferită de Gabriel Marcel, de care a beneficiat prin diligențele ministrului Învățămîntului, Mircea Malița; „pentru a-i ușura plecarea”, acesta din urmă (își va aminti mai tîrziu Șora, într-un interviu luat de Ovidiu Șimonca) i-ar fi dat „un fel de misiune,” aceea de a inspecta lectoratele românești din Franța. Timp de două decenii (1970-1977) a fost încadrat pe diverse posturi în Ministerul (Educației și) Învățămîntului, de unde se va pensiona în 1977 (după ce condusese serviciul „Biblioteci”). Avem, așadar, imaginea unui funcționar cultural meritoriu din anii liberalizării post-staliniste, cu o operă filosofică onestă. Foarte departe de a unui Jan Patocka, cum spun azi adulatorii, dar în nici un caz a unui „tartor bolșevic”, cum vituperează, aberant, calomniatorii. E mult, e puțin? Eu zic că-i OK. E și un motiv de a ne asuma epoca de atunci și cu bunele, nu doar cu relele sale.” domnul Conferențiar universitar Paul Cernat.

Reiterez mulţumiriile cuvenite Dnei Zăinescu Cristina Raluca pentru îndreptarea dublei mele erori, de principiu şi în fapt şi sper ca cititorii blogului să se alăture celor edificaţi în materie.

America nu e Albă-ca-Zăpada. Nu puţine din influenţele ei tout azimut sunt interesate şi, pe alocuri, contraproductive. Afirmaţia că România a ajuns o colonie occidentală nu e în întregime falsă. Doar că principatele dunărene au fost colonie grecească, un secol, rusească, altă jumătate de secol. Problema e rportul între avantaje şi dezavantaje. Cum ne-am simţi în afara NATO? Oricât de relativă ar fi asigurarea acesteia. Până la o dovadă concretă de acţiune într-o criză de Securitate imediată.

Subiectul acestui articol e suma factorilor care stimulează transmiterea propagandei antioccidentale, focalizate pe anti-Americanism, în mediul unu anume fractodoctism întâlnit în mediul social media.

Acest segment de populaţie, parţial polarizat, pornind de la conştientizaea parţială a unei anume realităţi, e cel mai permeabil la propaganda rusească. Fenomen vizibil cu ochiul liber din perspectiva observării mediului social media.

Dar sa analizăm cât de cât fenomenul antioccidental, majoritar în mentalul rusesc.

La prima vedere, perceperea ethosului american ca adversar ireductibil al mentlului rusesc care fi început odată cu războiul rece, după WW II. Dece? Să încercăm a izola mecanismul adversităţii ireductibile a imperiului rus în format bolşevic, varianta stalinistă, faţă de mentalul american.

Varianta bolşevică a imperiului rus s-a sprijinit, dincolo de o cunoscută echipă, să-I spunem aşa, pe 3 personalităţi diferite, cu viziuni diferite. Lenin (Vladimir Ulianov), artizanul regimului, beneficiarul nefericitei strategii a bolnavului Kaiser Wilhelm al doilea, exercitată prin serviciile germane, Troţki (Leib Bronstein), creatorul Armatei Roşii şi Iosif Djugaşvili (Stalin). Pe plan teoretic, Lenin a convertit teoria lui Marx, a revoluţiei proletare în ţara cea mai dezvoltată, atunci Anglia, în praxa revoluţiei într-o singură ţară. Troţki, susţinător al revoluţiei mondiale, a fost scos din joc şi ucis în Mexis, în 1940, de serviciile lui Stalin. În fine, ultimul a fost practicianul şi beneficiarul celorlalţi 2, devenind liderul imperiului.

Trecem peste manevrarea lui Hitler de către Stalin între 1933 şi 1940, ca fiind îndepărtată de atitudinea ostilă postbelică a imperiului roşu. Pentru a ne concentra asupra relaţiilor interne ale tripticului Stalin-Roosevelt-Churchill. Facem un mic ocol prin 2 lucrări relativ recente, traduse în româneşte. Beria, mâna dreaptă a lui Stalin, monografie de Amy Knight şi Tatăl meu, Beria – în inima puterii staliniste, de Sergo Beria. O analiză mai aprofundată a acestora, cu altă ocazie. Personajul comun al ambelor, privit din perspective diferite, merită o analiză mai aprofundată. Căreia-I va veni, poate, rândul, ulterior. Deocamdată extragem modul cum Stalin l-a folosit pe Sergo Beria, în manevrele sale de spionaj, la Teheran şi la Yalta. Fiul lui Lavrenti Beria urmase şcoala germane şi învăţase engleeza înainte de a cunoaşte rusa. Stalin îşi spionase partenerii , concentrate pe preşedintele American şi-l folosise pe Sergo Beria ca translator în direct. Ulterior spionării, Roosevelt îi mărturisise discret lui Stalin că scopul său era distrugerea imperiului britanic. Ceea ce-i convenea de minune lui Stalin.

Acum Putin, care rescrie cu rea credinţă istoria WW II, nu recunoaşte cantitatea imensă de material militar oferit gratis lui Stalin în timpul războiului. Contribuţia americană fu inegală. În timp ce în toamna lui 40, când Anglia rămăsese singură în faţa lui Hitler, iar USA era neutră, Roosevelt se târguise pentru un ajutor military aproape meschin oferit De Roosevelt, sub pretextul nonaprobării congresului.

În urma conciliabulului secret cu Roosevelt, Stalin căpătase o anume garanţie că va ajunge la Atlantic. Două elemente au zădărnicit această dezastruoasă posibilitate: moartea lui Roosevelt, la 2 luni după incheirerea conferinţei, anulând orice înţelegere secretă. Şi mai ales planul Marshall.

Alegerea lui Roosevelt s-a dovedit neintenţionat benefică. Eisenhower a dirijat cu mare abilitate funcţia de comandant suprem, reuşind să lase Armatei Roşii primatul ocupării Berlinului. Marshall, din funcţia de şef al Marelui Stat Major American, a avut o perspectivă mai larga de la Washington şi a reparat cu la fel de mare abilitate zona europeană necontrolată de Stalin. Privind evenimentele din perspectiva liderului sovietic, prin prisma firii acestuia, ura faţă de americani se explică lesne. Acesta ar fi motivul din sfera peronală. Există şi un motiv în sfera mentalităţii populaţiei. E greu de imaginat, darmite de găsit, două mentalităţi mai opuse ca cea rusă şi cea americană. Prima e fatalistă, sentimentală, mesianică, ambiţioasă, mai ales lesne influenţabilă de manipulare. A doua e pragmatică, raţională, marcată de o anume primitivitate a reflexului social. Americanul e răbdător. Până-l calci pe bătătură rau. Atunci memoria atavică a confruntării cu extinderea vestului face din el personaj de vestern. Pe cât e rusul de permeabil, prin natura sa, la communism, pe atât e americanul de refractor. De altfel nici nu înţelege comunismul. Rusul standard detest instinctive americanul standard. Americanului standar rusul ii e indifferent.

Aşa a trecut jumătate de secol de aşa zis război rece.

Imperiul roşu l-a excomunicat pe Soljeniţân. Arhipelagul Gulag trebuia să rămână secretulnsistemului. A trebuit ca scriitorul să revină în turbulenţii ani 90 în ţara sa, sa publice Rusia sub avalanşă, ca nu ruşii, cu atât mai puţin liderii ruşilor, ci subiecţii conştienţi ai sistemului colonial imperial să înţeleagă esenţialul. Scriitorul a denunţat Gulagul nu deoarece era inumn. Ci deoarece era o metoda ineficace de a asigura supremaţia Maicii Rossia.

Scriitorul a fost 8 ani contemporan cu Putin. A mai trait 3 anu după primele ieşiti tăioase în public ale lui Putin. S-au apreciat reciproc. Prin prisma arhipelagului Gulag ar fi cel puţin interesant cum ar comenta scriitorul profund patriot acum războiul declarant de Putin lumii occidentale şi, în esenţă, Americii.

Ce l-a determinat pe Putin să rişte? Preşedinţii Ukrainei, după independenta asumată în 1991 au oscilat. Fără a devia mult de la naţionalismul aşteptat. Până la prorusul Viktor Ianukovici. Aruncat peste gard în curte la Putin. Ceea ce l-a enevrat pe acesta. A sperat că în câteva zile va schimba, la Kiev, actuala conducere cu una prorusă. Reacţia la ocuparea Crimeii, cu 8 ani în urmă, palidă, în încuraja. Dece s-a înşelat? A avut prilejul să afle că maşinăria militarară rusească e mai aproape de cee ace în anii 50 se spunea că ar fi maşina lui Ivan, din daltă şi din ciocan, merge-o zi şi stă un an. Cum? Armata roşie care a ajuns la Berlin? Nici în Afghanistan nu prea rupsese, între 80 şi 89, inima târgului. Tot ce n-a fost arsenal nuclear a dat rateuri.

Probabil Putin a înţeles lecţia. Probabil va aneantiza Ukraina. Unde prepusul lui proconsul prorus va domni peste ruine.

Apoi va veni timpul marii încercări. Putin va trebui să-şi ducă mai departe ameninţările, NATO se va descalifica dacă nu va reacţiona.

Sigur, stabilitatea asigurată 2 generaţii de responsabilitatea adversarilor, asigurată de conceptul Distrugere Reciproc Asigurată.

Putin a clătinat barca. Dece? Probabil vrea neapărat să prindă, în viaţă fiind, poziţia de lider al lumii. Tabloul actual e deplasat mai mult de un pas spre instabilitate. Cred că încă insuficient pentru a asigura holocaustul major.

Cu ce seamănă războiul actual, în faza Rusia vs Ukraina? Pătrând absolut toate proporţiile, cu cel dintre Baiazid şi Timur Lenk AKA Tamerlan. Genii militare, de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Ankara, 1402. La cu totul altă scară, dar n-a întârziat dezastrul Constantinopolelui decât cu jumătate de secol. Iar cel ce se credea urmaşul lui Genghiz Khan a murit în drum spre China. Sultanii şi hanii n-aveau arme nucleare…

Mi s-au adunat nu puţine cărţii primite de la autori. Care-şi aşteaptă lectura şi raportul de lectură aferent. În alte cuvinte, cronici de întâmpinare. Majoritatea articolelor publicate pe blog, în ultimii 2-3 ani, s-au subsumat acestei tematici. Cum între timp evenimentele concrete dau buzna în universul nostru interior, a depăsi o măsură în cronicăreală ar fi un nedorit simptom a autism, dacă nu de alienare. Din când în cand îmi recunosc datoria de a formula răspunsuri peronale la realitatea dinamică din ce în ce mai solicitantă.

Care e natura acestei datorii? Respectarea unui principiu de care m-am apropiat lent. Posibil formulat de alţii, de care habar n-am. Atenţie! Când spun alţii nu fac deosebirea între figuri publice, maim ult sau mai puţin celebre şi anonimi. Care au comună preocuparea neîncetată de a reflecta. În formularea mea, acest principiu e un do ut des sui generis. Esti dator a împărtăşi tot ce-i esential din ce-ai primit. Valori de orice natură. Învăţătură, sentimente, orice.

De data asta nu ma refer la efectele nefaste ale supracomunicării. Am făcut-o alteori, o voi mai face. Acum ma refer la relaţia dintre conceptele fundamentale ale fostei mele meserii şi curentele esoterice.

Ce-a declanşat întreruperea programului literar al blogului a fost, acum, interacţiunea poate prea îndelungată cu un interlocutor internautic, care cumulează o dublă calitate: antivaccinist şi esoterist. Cele două componente fiind maim ult sau mai puţin corelate. Desigur, nu-I voi da numele. Va citit articolul sau nu, e problema lui. Din perspectiva mea, are posibilitatea.

Dar să încep cu alta poveste. Cu 20-25 de ani în urmă, un alt interlocutor folosea oarecum abuziv expresia ştiinţă oficială. Diferite variante ale ideii se mai pot întâlni pe potecile internautice. Tot ca microefecte ale supracomunicării. Omul îşi câştiga existenţa vânzând… horoscoape. Cel puţin nu-I cunsc alltă meserie. Precizarea are un rost. Băi, deşteptovici, Vremea ştiinţei oficiale a trecut de secole. Expresia Eppur si move, fie ea autentică, ori mai probabil apocrifă, a împins cunoaşterea cu un pas cât pasul lui Neil Armstrong. Ai tu habar ca stiinta iti permite castigul? Unealta cu care fabrici horoscoape iti ofera materia prima: configuratia celor 7 corpuri ceresti pe bolta la un anume moment. Ori asta e rezultatul aplicării legilor lui Kepler. Descoperite de Johannes Kepler pe la 1600. Kepler era atunci astrologul oficial (sic) al familiei imperiale a lui Rudolf al II-lea. cu câteva zeci de ani înainte, configraţia boltei cereşti cerea un mare volum de calcul manual. Acum îţi e oferită de un program de calculator. Şi ăsta un produs al ştiinţei. Fără ştiinţă ar fi trebuit să înveţi altă meserie. Desi e îndoielnic că la cumpăna secolelor mai există vreo meserie care să funcţioneze fără ştiinţă. Habar n-am dacă l-am lămurit. Cum spuneam, mi-am făcut datoria.

În aceeaşi perioadă făceam cunoştinţă cu moda esoterismului. Două expresii, provenind din fizică (asta e o ştiinţă) erau şi sunt foarte frecvent uzitate. Vibraţie şi energie negativă. Mecanismul mental al acestei onorabile categorii îmi scapă cu desăvârşire. Văd cu o doză de uimire că discursul lor e fluent. N-am, însă, răbdare să iau lectii de la vreun esoterist. Nici n-am timp să-l caut şi nici n-am observant ce se întâmplă dacă-I scoţi din lexical lor. Oricum, datria mea e să explicitez sensul fizic al acestor expresii. Vibraţie se referă la mişcări oscilatorii şi la propagarea acestora prin unde. În fizica clasică, adică precuanică şi prerelativistă, se cunosc 2 sisteme ondulatorii: mecanice şi electromagnetice. Primele a nevoie de un mediu material pentru a functiona. Adică nu există şi nu se pot propaga în vid. Celelalte sunt independente de mediu. Iată dece nu putem auzi o explozie solară (care nici nu emite vibraţii), dar vedem stelele. Lumina lor, care e radiaţie electromagneitică, vine de la distanţe cosmice. Ne amintim versurile lui Eminescu. Cu un secol şi jumătate în urmă el înţelegea şi exprima în poezie fenomenul: azi o vedem şi nu e.

Cele două tipuri de vibraţii au fost tratate, după apariţia fizicilor postclasice şi cu instrumentele puse la dispoziţia învăţăcelului observator, de acestea. Socot oportun să citez o singură lucrare. Căci acest articol nu e unul ştiinţific. Iar citarea e subiectivă. Devenirea mecaicii ondulatorii. De Mircea Porumbreanu şi Nicolae Mazilu, Editura Limes, Cluj, 2018. O lucrare monumentală, în 2 volume. Am citat-o inclusive deoarece autorii mi-au fost colegi. Oscilatorul armonic, ca obiect abstract, se tratează în introducerea în Mecanica Cuantică.  

Se cunosc 4 câmpuri fundamentale. Forţele tari (care asigură coeziunea substanţei nucleare, protoni şi neutroni), fortele slabe, (care determină, între altele, dezintegrarea beta), forţele electromagnetice – cu propagarea celor două forte, eletrică şi magnetică, sub formă de undă şi forţa gravitaţională. Încercarea lui Einstein, de a crea o teorie unitară a câmpului n-a dus, deocamdată, decât la unificarea fortei slabe cu cea eletromagnetică. În cadrul aşa numitei teorii electroslabe.

Cum oscilaţiile/undele mecanice au natură diferită de fenomenele microcosmice, întrebarea e ce alte unde pot exista. Henry Poincaré a avansat conceptul de unde gravitaţionale. Teoria relativităţii generalizate (Einstein, 1916) prezice aceste unde, ca o forma de transport de energie ca unde gravitationale. Acestea au fost observate cu ajutorul unui interferometru laser, în 2016. Cu ocazia contopirii a două găuri negre, aflate la 1 miliard de ani-lumină. Fenomenul avusese loc în urmă cu 1.3 milirde de ani.

Dar, desi există, undele gravitaţionale sunt fenomene rarissima şi nici nu implică o dinamică  sinusoidală. Sunt un fenomen de transport de energie care nu implică cee ace putem numi vibraţie. Ce numesc esoteriştii vibraţie pur şi simplu nu-mi pot imagina. Oricum expresia, aşa cum e folosită, pare a descrie o entitate din afara fizicii. Ori, a descrie o fenomenologie inteligibilă cu un termen dintr-o disciplină străină, mie unuia îmi sună misterios. Dar un alt principiu general funcţionează în câmpul (aici folosesc cuvântul la figurat, în afara sensului fizic) persoanei mele: tot ce trebuie să aflu, am aflat/voi afla la un moment dat. Inutil să mă grăbesc. Folosesc aici cuvântul trebuie în sensul metaforei e scris să. Poate voi întâlni odată un esoterist avansat, cu pregatire de fizician.

Butada de mai sus mi-a fost demontată de unul din autorii tratatului pe care l-am citat. Acesta promovează idea că limbajul fizicii nu e unul absolut. Chiar dacă el funcţionează pe  întreagă scară a nivelelor de realitate (noţiune pusă în circulaţie de academicianul Basarab Nicolescu, fizician teoretician la bază, iniţiatorul interdisciplinarităţii. E.g. nivelum macroscopic/nivelul cuantic), de la quarci la metagalaxie. Limbajul fizicii e o structură coerentă, imprimată odată cu dezvotarea (sau devenirea, ca sa preluăm terminologa autorilor tratatului de mecanică ondulatorie). E, adică, posibil să nu funcţioneze pentru a înţelege o structură exterioară fizicii. Subtilă pledoarie pentru posibila realitate a unei lumi esoterice, de care nu cred ca adepţii esoterismului au habar.

Să nu păşim mai departe pe calea individualizării fizicii (de fapt a ştiinţelor fizice) în universul ştiinţei, înainte de a comenta termenii energie negative/pozitivă. Care eu ieşit demultisor din universul esoterismului, pentru a întra în limbajul comun. Care e motivul transferului? Caracterul intuitive al termenilor. Energia defineşte o noţiune fizucă fundamental. Ea este, în limbaj mathematic, o funcţie pozitiv definită. Ceea ce rezultă din relaţia cu alte noţiuni fizice fundamentale. În sens fizic strict, energia negativă nu are sens. Când folosim termenul, îi împrumutăăm pe nevăzute caracterul metaphoric. Cu aceste observaţii, putem folosi expresia. Conştientizând cu grijă deplasarea de sens.

Aşadar, cu ce diferă fizica de alte ştiinţe? Coerenţa fizicii funcţionează la tranziţia între nivele de realitate. Principiul de nedeterminare, al lui Heisenberg, e universal valabil. El anulează noţiunea de traiectorie când se aplică unui electron. Dar aplicat la un proiectil de 7.62 mm, unui bolovan sau întregii planete, nedeterminarea simultană a poziţiei şi a impulsului e neglijabilă. Iar noţiunea de traiectorie îşi recuperează sensul definit. În balistică precum în mecanica cerească. Acesta e un exemplu punctual al principiului de corespondenţă. Astfel, mecanica clasică (baza ingineriei mecanice) cu tot cu mecanica cerească, e un caz limită al mecanicii cuantice. Simultan al celei relativiste, extinsă la scara vitezelor. O noţiune/lege fizică nouă trebuie să fie astfel încât la limită să înglobeze noţiunea/legea veche. şi până azi a şi fost. Problema e universalitatea principiului. Orice legitate de natură fizică ce va fi descoperită mâine va trebui să înglobeze similar corespondenta ei de la nivelul de realitate actual.

Principiul de corespondenţă, care asigură coerenţa evolutivă a fizicii, nu e prezet in alte domenii ştiinţifice. Ceea ce permite schimbări de direcţie în evoluţia acestora. Cum acest aspect nu e neapărat esenţial în sensul articolului de faţă, ne limităm la un singur exemplu. Descoperirea anesteziei a schimbat din temelii chirurgia (regina Victoria a fost încântată să nască cu anestezie al nu ştiu câtelea copil). Iar tehnica laparoscopiei a revoluţionat chirurgia abdominală. Dar nici una din descoperiri n-a dus la o praxă care să înglobeze praxele anterioare drept cazuri particulare.

Bref, esoteriştii n-au decât să replice, în măsura în care au opinii diferite. Dar s-o facâ într-o manieră coerentă, logică. Explicitând noţiunile pe care le-au adoptat într-un limbaj inteligibil.

Despre o ipoteză plauzibilă asupra dinamicii mişcării antivacciniste, care a atins un nivel nesănătos şi creşte, cu altă ocazie.

Reluarea unor subiecte nu e neapărat un obicei al blogului. Dar există, l anumite rare ocazii. Azi sunt cel puţin 2 motive şi, cumva, unul peren.

O nume data calendaristică la o anumită zi a săptămânii se repetă la 5 sau 6 ani. Azi tripla aniversare istorică identitară a României cade în ziua curentă a apariţiei articoleleor pe blog. Al doilea motiv e coincidenţa (mai avem câteva ore pentru a afla dacă e programată sau întâmplătoarre, dar rămâne o coincidenţă) mediatică. Azi la ora 18 va fi difuzată, în premieră, ora CNN pe un post TV românesc. Afiliat până ieri reţelei globale de ştiri, de azi va fi inaugurarea efectivă a colaborării.

Motivaul peren e că realitatea istorică nu e încă (dece oare?) asimilată de întreaga populaţie. Ba chiar multe surse media continua să propage versiunea Stalinist-rolleristă a datelor istorice. Să reiterăm lamurirea acestora.

Data proclamării independenţei de stat. în seara de 9 mai 1977 la camera deputaţilor era sesiune de interpelări. Pentru cine nu ştie încă, e un mecanims constitutional. Membrii guvernului în funcţie sunt prezenţi şi sunt obligaţi să răspundă întrebărilor deputaţilor. Nicolae Fleva l-a întrebat pe ministrul de externe Mihail Kogălniceanu asupra statutului ţării. Răspunsul e faimoasa frază care, de la instalarea guvernului impus de Moscova până după 89, a fost socotită drept declaraţie de independenţă. S-o reamintim: În stare de răzbel, cu legăturile rupte cu Poarta, ce suntem, domnilor? Suntem independenţi! Cum a fost posibil? Simplu. 2 generaţii n-au avut habar de mecanisme constituţionale (cutuma a fost exclusă din constituţiile postbelice predecembriste). Iar modificările diktatoriale ale istoriei naţionale, au fost coordinate de Mihail Roller, conştiincios executant al ordinelor lui Stalin. Abia în 90 istoricii nonobedienţi au atras atenţia că răspunsul unui ministru la o interpelare nu are valoare juridică. Valoarea politică a celebrei fraze are, desigur, valoarea şi încărcătura ei. Internă si externă. Faţă de diplomaţii europeni aflaţi în post la Bucureşti.

Dar dece episodul avu loc pe 9 mai? Putea avea loc cu o săptămână înainte sau cu o săptămână în urmă, condiţiile politico-militare ar fi fost aceleaşi. Sigur gestul dublu a fost coordonat. A doua zi, 10 mai, camerele reunite au votat proclamarea independenţei de stat, oferind domnitorului Carol I posibilitatea de a proclama legal actul parlamentar. Dece 10 mai? Pe 10 mai 1866, imediat în momentul ajungerii printului la Bucureşti, acesta a depus jurământul, devenind legal domnitor. Coordonarea calendristică nu a fost neapărat un act de favoare faţă de domnitor. Ci a reprezentat greutatea politică a actului jjuridic, exprimând în ochii Europei, voinţa naţională.

Actul de pronounciamento e una, recunoaşterea acestuia în cadrul dreptului international – alta. Pacea de la San Ştefano nefiind acceptată de puterile europene, în frunte cu Reichul germn, războiul ruso-turc fu obiectul congresului de la Berlin (iunie-iulie 1878). Independenţa României fu recunoscută juridic. Nu discut aici condiţiile impuse ţării (modificarea constituţiei). Fu un prim pas. Insuficient. Orice tratat international nu intră legal în vigoare până la ratificarea lui de către părţile contractante. Complicaţiile induse de această necessitate politico-juridică exced larg atât tematica, dar şi spaţiul acestui articol. Bref, româniei i-au fost impuse condiţii maim ult sau mai puţin oneroase (să amintim doar obligaţia răscumpărării căilor ferate deja instalate). In fine, la iniţiativa contelui Otto von Bismarck, cancelarul reichului german, pe 8 februarie 1880 Franţa şi Marea Britaniei s-au alăturat Germaniei, trimiţând la Bucureşti, prin reprezentanţii diplomatici, ridicaţi la rangul de ambasadori, o notă comună care formaliza recunoaşterea independenţei de stat.

Finalizarea în dreptul international al independenţei castigate pe câmpul de luptă cu aaproape 3 ani mai devreme a eliberat mâinile guvernului roman pentru următorul pas. Puţin peste un an mai târziu, pe 14-26 martie 1981, parlamentul votează legea care promovează statutul României la niveul de regat. În urma unui plebiscite cu rezultat edificator. Semnificaţia datei de 10 mai fu întărită prin încoronarea principelui Carol I ca rege al României. Coroana sa fu turnată din oţelul unui tun turcesc capturat în 1977. (vezi George Coşbuc, Povestea unei coronae de oţel, reedittă de Nemira, pe 1 ianuarie 2008).

Astfel, ziua de 10 mai, ca triplă aniversare, devine zi naţonală, din 1881 până în 1947, când autorităţile imperial forţară abdicarea regelui Mihai.

Sărbătorirea zilei naţionale, de 10 mai, fu întreruptă între 1917 şi 1919 prin interzicerea de către ocupantul german. Un paradox. Mareşalui August von Mackensen, ca lider al ocupantului, anulă temporar actul la care contele Otto von Bismarck contribuis indirect…

Vezi https://adevarul.ro/cultura/istorie/ziua-regalitatii-10-mai-ziua-tripla-semnificatie-istorica-1_554e4f3ecfbe376e3505890b/index.html

Există, nu numi la nivelul mass media, ci chiar la nivelul ştiinţific, unele confuzii probabil reziduale. Dar nu exclusiv. Chiar în jurnalul lui Carol I (memoriile redactate de Mite Kremnitz) există afirmaţia că senatul fu convocat ceeaşi seară de 9 şi moţiunnea fu votată pe loc. Dar chiar aşa, ea intră legal în vigoare prn ratificarea, a doua zi, 10 mai, prin semnătura domnitorului. Oricum am lua-o, proclamarea independenţei poartă data legală de 10 mai.

Dar dece Stalin, prin intermediul lui Roller, a schimbat data? Simplu. Pentru a şterge din memoria colectivă nu doar numele, ci însăşi regalitatea. Demers facilitat şi de măsluirea datei capitulării celui de-al treilea Reich. E adevărat că Rusia sărbătoreşte evenimentul pe 9 mai. Şi odată cu ea, ansamblul ţărilor colonial. România y compris. Dece? A doua semnare cerută imperios de Stalin a semnării capitulării (desi acesta avusese representant legal la prima semnare, pe 7 mai!) se încheie in ultima oră a zilei de 8 mai. Data la care lumea occidental, moştenitori ai aliaţilor, sarbătoreşte Victoria. Dar, datortiă diferenţei de fus orar, la  Moscova era atunci deja 9 mai. 2 generaţii am înghiţit diferenţa, nu e cazul să continumăm s-o facem. Dacă tot ne socotim a face parte din UE şi aliat cu USA.  

În fine, la tripla aniversare naţională, se adaugă acum integrarea orei de ştiri CNN, începând de azi 10 ai 2021 ora 18.

Subiectul precedentului articol a fost un film. Încă relativ nou (2016) şi destul de bine făcut. Dar cronica se baza pe cunoaşterea anterioară a contextului istoric –  războiul civil spaniol. Fără a considera că cele de mai jos se reduc la schiţarea acestui context pentru trăitorii în prezentul anului 2021. Voi pune accentul pe modul în care evenimentul a fost receptat de-a lungul a aproape 80 de ani.

Războiul civil spaniol a fost un preludiu al ciocnirii dintre fascism şi nazism pe de o parte şi bolşevismul stalinist pe de alta. Altfel spus dintre bolşevism şi antibolşevism. Ideea genială a coordonării partidelor comuniste interbelice de către Stalin, prin mecanismul Komintern a făcut ca marele public European să fie, dacă nu majoritar cel puţin în mare parte, suporter al partidei republican. Cuvântul fascism a avut şi are acum maim ult decât oricând  o forţă demonizantă. Dominarea colonială postbelică a unei bune jumătaţi de Europă a accentuat presiunea publică. Astfel, începând cu generaţia mea, năsută în primii ani de după războiul Mondial, a fost învăţată nu în primul rând a simpatiza cu regimul republican, ci, mai ales, mai accentuat, a detesta tabăra nţionalistă. Demonizarea nazismului s-a transferat detestării regimului autoritar post război civil. Care a rămas în funcţie până în anul primei conferinţe pentru Securitate europeană. Fară legătură. Până în 1975  trăit El caudillo, generalui Francisco Franco.

Dar ce s-a întâmplat în războiul civil? Am văzut, iar filmul recenzat o arată, rolul agenţilor stalinişti, care au îndeplinit funcţii de coordonare mult dincolo de cele de simpli politruci. Filmul are abilitatea să neglijeze contribuţiile militare staliniste, cu nimic inferioare cantitativ celor naziste. Cu diferenţa că Legiunea Condor a martirizat oraşul basc Gernika. Crimă de război care urmăreşte şi azi Luftwaffe si care a generat scuzele târzii ale guvernului german la adresa Spaniei.

Mult după acel război, abia după 89, gestul lui Zelea Codreanu de a trimite ca voluntari în Spania pe liderii legionari Moţa şi Marin, pentru a le organiza, după moartea acestora, funeralii naţionale, a devenit cunoscut marelui public. M-am întrebat dacă liderul legionar, care, de altfel, n-a mai trait mult, va fi fost singurul care să fi scăpat astfel de concurenţă internă. N-am găsit nici un document lămuritor.

În 2004 am văzut, din goana turistica a calului, într-o fostă moschee, devenită biserică, o listă a numelor preoţilor ucişi în timpul şi sub egida regimului republican spaniol. A fost un prim şoc târziu, care m-a determinat să arunc un ochi critic asupra războiului civil. Mai ales deoarece în mediul internautic încare mă învzrteam, exita o majoritate vocală şi irepresibilă soi disant progresistă.  Care acum domină întregul spaţiului euroatlantic al civilizaţiei căreia, ne place, nu ne place, îi aparţinem.

Dar ce s-a întâmplat după războiul civil, în timpul războiului European? Paradoxala cooperare de aproape 2 ani între cele 2 regimuri totalitare europene n-a servit deât lui Stalin. Deci tratatul Ribbentrop – Molotov a fost o capcana esenţială în care Hitler a căzut. După care rivalitatea dintre bolshevism şi antibolşevism si-a reluat cursul firesc.

Dar ajutorul masiv oferit de Wehrmacht şi de Mussolini taberei naţionaliste, de fapt antibolşevice, a fost un set de resurse aruncate în vânt. A debilizat armata italiană, oricum deloc performantă, dar mai ales Franco, învingător în războiul civil, a refuzat net repetatelor cereri ale lui Hitler de a-şi alătura forţele, temeinic antrenate, ofensivei naziste. Refuzul lui Franco e justifcat. Altfel spus mu poate fi contrazis. După 3 ani de război civil pustiitor, ţara era epuizată. N-am găsit nici un document care să poată lămuri dacă refuzul lui Franco a fost un pretext imbatabil sau o păcăleala abilă trasă lui Hitler. Dar ce s-a întâmplat în război ar putea argumenta indirect în favoarea celei de-a doua alternative.

Dece?

Dacă simpatia reciprocă, presupusă superficial, ba chiar afirmată peremptoriu de către propaganda stalinistă, ar fi fost reală, atuncii ar fi trebuit ca, în spatele Franţei învinse cu al său regim Pètai, cel puţin colaborationist, dacă nu chiar symbiotic, ar fi trebuit ca Spania franchistă să ajute efectiv dispozitivul politico-militar nazist. A făcut-o? Nici pe departe. Dimpotrivă. Sute, dacă nu mii de piloti aliaţi doborâţi de Luftwaffe pe teritoriul Franţei ocupate, au revenii în Anglia, cu complicitatea poliţiei spaniole. Astfel, contribuţia Spaniei neuter la războiul Mondial a fost net pro causa aliaţilor occidentali. Fără zgomot. Discret. Dar efectiv.

Nici un adept contemporan al aşa numitului progresism, de fapt neomarxism globalist, nu mi-a contraargumentat această realitate dovedită. Franco a dovedit abilitate politică. Regimul condus de el, din 1939 până în 1975, anul decesului natural, a fost unul de mână forte. Fără milă faţă de duşmanii politici, deloc angelici. Putea fi altfel? A apocat să supravieţuiască nici un an după revoluţia garoafelor, care a lichidat regimul la fl de autoriar al lui Salazar, în ţara soră.

Dar ce a reuşit a fost pregătirea, discretă şi tenace, a regalităţii spaniole. Baza sistemului politic instituit de tânărul, atunci, rege Juan Carlos, la 3 anu după ieşirea generalului din scenă. Pe Jan Carlos l-a învaţat meseria de rege. În 1978, acesta a reuşit o performanţă greu de imaginat cu doar 3 ni în urmă: acordul de la Moncloa. Baza actualei constituţii spaniole. Împărţirea regatului în comunităţi autonome. Cu parlamente separate (cortesuri), guverne separate, drapele separate. Esenţă federală informală. Autonomia Catalunyei şi a Euskadi (Ţara bascilor), cele mai centrifuge provincii, nu e mai multă decât autonomia Andaluciei, nici a Navarrei.

Caci tendinţele independentiste ale celor 2 provincii centrifuge nu sunt de data recentă. Sunt maim ult sau mai puţin istorice. Iar Spania, ca entitate, e reultatul Reconquistei. Care aurat 7 secole.

Numai cine a trăit experienţa colonial aposteblică, antedecembriste, îşi poate imagina ce-ar fi fost Europa cu o Spanie bolşevică în anul debutului Războiului Mondial.

Cu destui ani în urmă, într-un fost e-grup, avu loc o întâmplare, care merită reamintită. O persoană care nu putea fi bănuită a avea cea mai vagă legătură cu matematica, propusese o enigma. Dându-se 4 numere, care ar fi cel de al cincilea care continuă logic şirul. Persoana n-avea cum să ştie că tipul de problemă făcea parte din categoria celor pe baza cărora se determină indicele IQ. Desigur, nu exclusiv. Putem întâlni tipul de problemă şi în caietele şcolare ajutătoare. Pentru nivelul gimnazial. Algoritmul de rezolvare presupune determinarea legăturii logice dintre primele 4 numere. De cele mai multe ori, această legătură e algebrică. O anume formula de gen, aplicată unui şir de numere consecutive, de regulă primele numere naturale positive, dă numerele care constituie datele problemei.

Cum spuneam, persoana care propusese enigma ignora categoria de probleme. Din acel e-grup, se întâmpla să fiu singurul dotat cu noţiunile suficiente pentru a recunoaşte schema logică. Deloc de mirare că am trimis imediat soluţia corectă. Identificarea formulei algebrice implicate fiind o problema parţial de intuiţie, parţial de experienţă. Mă aşteptam, aşadar, ca nimeniatcineva să nu dea soluţia.

Nu mică-mi fu mirarea când văzui, luni dimineaţă (enigma fiind propusă vineri, iar pe vremea aceea accesul la internet se făcea prin dial-up. Şi personal nu consumam apeluri telefonice de acasă, încărcându-mi facture), văzui, cum spuneam, o singură altă soluţie corectă. Oferită de altcineva. Care era la fel de străină de matematica necesară.  De nivel gimnazial. Era o româncă emigrată în Japonia, unde practica meseria de învăţătoare. Deci nu cunoştea algebra. Cu atât mai puţin categoria logică de astfel de probleme. Situaţia n-avea cum să nu mă facă curios. Ce metodă folosise. Înainte de a întreba direct asupra metodei de identifcare a soluţiei, ceva-ceva îmi oferea o bază de presupunere.

Nu cunosc măsura în care participanţii lacomunicarea internautică actuală, în particular participanţii la una sau mai multe reţele de socializare, îşi mai aduc aminte de rutina fotelor e-grupuri. Într-un fel şi acum structura convrsaţională a actualelor reţele de socializare adduce, de depparte, cu structura unor foste e-grupuri fluide. Ce vreau să spun e că majoritatea conversaţiilor iscate de un deţinător de cont, urmate de lanţuri, maim mult sau mai puţin ramificate, de comentarii individuale, se desfăşoară paral cu dialoguri bilaterale ale participanţilor la un lanţ dat de comentarii. În epoca e-grupurilor, asemenea conversaţii bilaterale erau chiar mai frecvente. Am precizat cele de mai sus oferă o bază de susţinere a firescului întrebării pe care o adresasem, via e-mail, persoanei care dăduse a doua soluţie corectă. Desi aveam unele bănuieli, bazate pe nu puţine expereienţe anterioare, forma răspunsului m-a surprins. Numărul care constituia soluţia corectă mi s-a impus prin contrast. Era pur si simplu frumos.

Capacitatea acestei persoane de a accesa informaţii prin mijloace neobişnuite, aparent fără contact direct, care erau şi nu erau cee ace se numeşte popular telepatie, îmi era cunoscută. Căci urmăreau asemenea fapte de ani de zile. Ignorant  la nivel teoretic, acumulasem un dosar substantial de fapte greu de contestat. Nu voi da exemple. În e-grup existau destui membri cu mentalitate esoterică. Dar nici unul, cu excepţia acestei personae, care, de altfel, juca un rol de lider, nu produsese nici un fapt de comunicare fără intermediar. Nu m-a mirat soluţia la problema propusă, nici măcar lipsa ei de noţiuni matematice corespunzătoare. M-a mirat exprimarea. Cum putea un număr să fie frumos? Dacă exista un mecanism functional care conducea la soluţia unei probleme a cărei bază să fie ignorată de rezolvator – şi aveam dovada că exista – ce process din creier îl materializa? Persoana în cauză nu ghicise pur şi simplu soluţia. Termenul folosit în explicarea identificării soluţiei, dincolo de ciudăţenia lui, trăda o anume logică. Iar substratul logic, sau logica implicită, exclude  natura pur emoţională a procesului. Ca ignorant în materie de brain sciences, aş miza pe ideea profană că un asemenea mecanism, dovedit eficace, ţine de colaborarea celor două emisfere ale creierului. Noţiuni generale în materie le putem găsi intr-un articol al prof. dr. Adrian Restian, medic specializat în brain sciences, om de ştiinţă cu cunoştinţe consistente în fizică: https://www.medichub.ro/reviste/medic-ro/medicina-actuala-intre-emisfera-stanga-si-emisfera-dreapta-a-creierului-id-931-cmsid-51.

Unul din scopurile acestui succinct articol e de a provoca fizicieni şi mai ales biofizicienii să contribuie cu argumente specifice la descifrarea neobişnuitului mecanism de soluţionare nonmatematică a unei probleme matematice obişnuite.

În concertul global al strategilor de combatere a pandemiei de covid 19 există un caz singular. Dupa ce în primele luni de anul trecut apăruseră ştiri despre un vaccin la care lucrau speciaişti din acest mic stat, ştirile au dispărut. Logic, cercetările trebuie să fi fost stopate. Devenea, la fel de logic, preferabil ca strategia statului sase fi îndreptat spre alte vaccinuri deja elaborate, aprobate şi oferite pieţei. Alegerea era logic să se îndrepte asupra celor mai convenabile. Ca eficacitate, siguranţă şi disponibilitate. Primul s-a făcut cunoscut produsul colaborării dintre concernul American Pfizer şi cel german BioNTech. Singurul dezavantaj al acestuia find necesitatea păstrării la -80⁰C. bazat pe tehnologia (neclasică) ARNm (mesager). Ei, bine, Israelul a încheiat o tranzacţie cu Pfizer BioNTech, conform căreia a achiziţionat, la suprapreţ, o mare cantitate de vaccin, producând un anume dezechilibru al graficului distribuţiei produsului, pe piaţa acestuia. Acest dezechilbru a fost resimţi, via UE şi de ţara noastră, incepând din a doua lună a campaniei de vaccinare. În schimb, statul client privilegiat, a oferit producătorului, un material valoros: datele statistice ale propriei campanii de vaccinare. Un feed-back de mare utilitate pentru propria strategie de orientare a producţiei. Astfel Israelul a luat un avans considerabil faţă de toate ţările responsabile, aflate fiecare în propria campanie.

Care a fost resursa specifică ce a permis o atare ofertă? Simplu. Oanizarea sistemului medical. Fiecare ceţăţean israelian este membru al uneia din cele 4 agenţii naţionale de asigurări medicale. Gradul ridicat de dezvoltare tehnologică, respectiv digitalizarea bazelor de date ale agenţiilor de asigurări, permit programarea de maximă eficacitate a populaţiei. Astel, randamentul campaniei de vaccinare depinde numai de disponibilitatea unui număr sufficient de mare de doze.

Această colaborare inteligentă, a cărei iniţiativă a avut-o statul client, se derulează în avantajul reciproc. Fiecare dintre cei 2 membri ai înţelegerii funcţionează astel mai efficient decât în absenţa acesteia. O colaborare win-win.

Acest aspect e descries en detail în articolul https://www.agerpres.ro/politic-ex/2021/01/18/vaccinuri-contra-date-medicale-strategia-adoptata-de-israel-pentru-a-obtine-de-la-pfizer-un-stoc-important-de-doze–645033.

De bună  seamă, antivaccinişti, de diferite categorii, din diferite motive, există şi în Israel. Personal cunosc câţiva. Ba chiar, printer aceştia sunt unii a căror motivaţie atitudională e stranie: în detestă pe Bibi. Cum care Bibi? Premierul. Dece totuşi eficacitatea – în sens negative – a acestor contestatari pare mai reudă decât a omologilor lor de aiurea? Deoarece statul funcţionează ca o maşină bine reglată. Dacă atingerea procentului de siguranţă, la care populaţia e imunizată statistic (cca 70%) va fi atinsă în timp util – şi oricum mai rapid decât în alte ţări – va fi sufficient ca aceşti contestatari, care pot refuza legal vaccinarea, să fie mai puţini deczt diferenta procentuală faţă de procentul de siguranţă. Problema e aceeaşi pentru orice tară. Dar probabilitatea mai mare de a atinge această stare justfică pragmatismul strategiei israeliene.

În jurul datei de 1 martie, în Israel fusese vaccinată aproximativ jumătate din populaţie. Iar 3.4 milioane de cetăţeni primiseră a foua doză. Xille asta au început a fi vaccinaţi şi palestininii cu drept de muncă în Israel. Considerat insufficient, stadiul se presupune că va creşte. Raţionaitatea şi ingeniozitatea strategiei staului o presupune.

Ar fi de aşteptat ca strategia israwliană să se oprească aici? Greu de crezut. Aflăm că statul are de când să importe încă 36 milioane de doze. Triplu faţă de cantitatea care le-a permis strategia descrisă mai sus. Pentru viitor. În vederea eventualităţii ajungerii la o revaccinare periodică a populaţiei, dacă imunitatea dobândită se va dovedi limitată corespunzător. Vezi https://www.g4media.ro/israel-anunta-ca-intentioneaza-sa-mai-cumpere-36-de-milioane-de-doze-de-vaccin-anti-covid-pentru-eventualitatea-administrarii-unor-doze-suplimentare.html.