JOCUL LA CACEALMA

America nu e Albă-ca-Zăpada. Nu puţine din influenţele ei tout azimut sunt interesate şi, pe alocuri, contraproductive. Afirmaţia că România a ajuns o colonie occidentală nu e în întregime falsă. Doar că principatele dunărene au fost colonie grecească, un secol, rusească, altă jumătate de secol. Problema e rportul între avantaje şi dezavantaje. Cum ne-am simţi în afara NATO? Oricât de relativă ar fi asigurarea acesteia. Până la o dovadă concretă de acţiune într-o criză de Securitate imediată.

Subiectul acestui articol e suma factorilor care stimulează transmiterea propagandei antioccidentale, focalizate pe anti-Americanism, în mediul unu anume fractodoctism întâlnit în mediul social media.

Acest segment de populaţie, parţial polarizat, pornind de la conştientizaea parţială a unei anume realităţi, e cel mai permeabil la propaganda rusească. Fenomen vizibil cu ochiul liber din perspectiva observării mediului social media.

Dar sa analizăm cât de cât fenomenul antioccidental, majoritar în mentalul rusesc.

La prima vedere, perceperea ethosului american ca adversar ireductibil al mentlului rusesc care fi început odată cu războiul rece, după WW II. Dece? Să încercăm a izola mecanismul adversităţii ireductibile a imperiului rus în format bolşevic, varianta stalinistă, faţă de mentalul american.

Varianta bolşevică a imperiului rus s-a sprijinit, dincolo de o cunoscută echipă, să-I spunem aşa, pe 3 personalităţi diferite, cu viziuni diferite. Lenin (Vladimir Ulianov), artizanul regimului, beneficiarul nefericitei strategii a bolnavului Kaiser Wilhelm al doilea, exercitată prin serviciile germane, Troţki (Leib Bronstein), creatorul Armatei Roşii şi Iosif Djugaşvili (Stalin). Pe plan teoretic, Lenin a convertit teoria lui Marx, a revoluţiei proletare în ţara cea mai dezvoltată, atunci Anglia, în praxa revoluţiei într-o singură ţară. Troţki, susţinător al revoluţiei mondiale, a fost scos din joc şi ucis în Mexis, în 1940, de serviciile lui Stalin. În fine, ultimul a fost practicianul şi beneficiarul celorlalţi 2, devenind liderul imperiului.

Trecem peste manevrarea lui Hitler de către Stalin între 1933 şi 1940, ca fiind îndepărtată de atitudinea ostilă postbelică a imperiului roşu. Pentru a ne concentra asupra relaţiilor interne ale tripticului Stalin-Roosevelt-Churchill. Facem un mic ocol prin 2 lucrări relativ recente, traduse în româneşte. Beria, mâna dreaptă a lui Stalin, monografie de Amy Knight şi Tatăl meu, Beria – în inima puterii staliniste, de Sergo Beria. O analiză mai aprofundată a acestora, cu altă ocazie. Personajul comun al ambelor, privit din perspective diferite, merită o analiză mai aprofundată. Căreia-I va veni, poate, rândul, ulterior. Deocamdată extragem modul cum Stalin l-a folosit pe Sergo Beria, în manevrele sale de spionaj, la Teheran şi la Yalta. Fiul lui Lavrenti Beria urmase şcoala germane şi învăţase engleeza înainte de a cunoaşte rusa. Stalin îşi spionase partenerii , concentrate pe preşedintele American şi-l folosise pe Sergo Beria ca translator în direct. Ulterior spionării, Roosevelt îi mărturisise discret lui Stalin că scopul său era distrugerea imperiului britanic. Ceea ce-i convenea de minune lui Stalin.

Acum Putin, care rescrie cu rea credinţă istoria WW II, nu recunoaşte cantitatea imensă de material militar oferit gratis lui Stalin în timpul războiului. Contribuţia americană fu inegală. În timp ce în toamna lui 40, când Anglia rămăsese singură în faţa lui Hitler, iar USA era neutră, Roosevelt se târguise pentru un ajutor military aproape meschin oferit De Roosevelt, sub pretextul nonaprobării congresului.

În urma conciliabulului secret cu Roosevelt, Stalin căpătase o anume garanţie că va ajunge la Atlantic. Două elemente au zădărnicit această dezastruoasă posibilitate: moartea lui Roosevelt, la 2 luni după incheirerea conferinţei, anulând orice înţelegere secretă. Şi mai ales planul Marshall.

Alegerea lui Roosevelt s-a dovedit neintenţionat benefică. Eisenhower a dirijat cu mare abilitate funcţia de comandant suprem, reuşind să lase Armatei Roşii primatul ocupării Berlinului. Marshall, din funcţia de şef al Marelui Stat Major American, a avut o perspectivă mai larga de la Washington şi a reparat cu la fel de mare abilitate zona europeană necontrolată de Stalin. Privind evenimentele din perspectiva liderului sovietic, prin prisma firii acestuia, ura faţă de americani se explică lesne. Acesta ar fi motivul din sfera peronală. Există şi un motiv în sfera mentalităţii populaţiei. E greu de imaginat, darmite de găsit, două mentalităţi mai opuse ca cea rusă şi cea americană. Prima e fatalistă, sentimentală, mesianică, ambiţioasă, mai ales lesne influenţabilă de manipulare. A doua e pragmatică, raţională, marcată de o anume primitivitate a reflexului social. Americanul e răbdător. Până-l calci pe bătătură rau. Atunci memoria atavică a confruntării cu extinderea vestului face din el personaj de vestern. Pe cât e rusul de permeabil, prin natura sa, la communism, pe atât e americanul de refractor. De altfel nici nu înţelege comunismul. Rusul standard detest instinctive americanul standard. Americanului standar rusul ii e indifferent.

Aşa a trecut jumătate de secol de aşa zis război rece.

Imperiul roşu l-a excomunicat pe Soljeniţân. Arhipelagul Gulag trebuia să rămână secretulnsistemului. A trebuit ca scriitorul să revină în turbulenţii ani 90 în ţara sa, sa publice Rusia sub avalanşă, ca nu ruşii, cu atât mai puţin liderii ruşilor, ci subiecţii conştienţi ai sistemului colonial imperial să înţeleagă esenţialul. Scriitorul a denunţat Gulagul nu deoarece era inumn. Ci deoarece era o metoda ineficace de a asigura supremaţia Maicii Rossia.

Scriitorul a fost 8 ani contemporan cu Putin. A mai trait 3 anu după primele ieşiti tăioase în public ale lui Putin. S-au apreciat reciproc. Prin prisma arhipelagului Gulag ar fi cel puţin interesant cum ar comenta scriitorul profund patriot acum războiul declarant de Putin lumii occidentale şi, în esenţă, Americii.

Ce l-a determinat pe Putin să rişte? Preşedinţii Ukrainei, după independenta asumată în 1991 au oscilat. Fără a devia mult de la naţionalismul aşteptat. Până la prorusul Viktor Ianukovici. Aruncat peste gard în curte la Putin. Ceea ce l-a enevrat pe acesta. A sperat că în câteva zile va schimba, la Kiev, actuala conducere cu una prorusă. Reacţia la ocuparea Crimeii, cu 8 ani în urmă, palidă, în încuraja. Dece s-a înşelat? A avut prilejul să afle că maşinăria militarară rusească e mai aproape de cee ace în anii 50 se spunea că ar fi maşina lui Ivan, din daltă şi din ciocan, merge-o zi şi stă un an. Cum? Armata roşie care a ajuns la Berlin? Nici în Afghanistan nu prea rupsese, între 80 şi 89, inima târgului. Tot ce n-a fost arsenal nuclear a dat rateuri.

Probabil Putin a înţeles lecţia. Probabil va aneantiza Ukraina. Unde prepusul lui proconsul prorus va domni peste ruine.

Apoi va veni timpul marii încercări. Putin va trebui să-şi ducă mai departe ameninţările, NATO se va descalifica dacă nu va reacţiona.

Sigur, stabilitatea asigurată 2 generaţii de responsabilitatea adversarilor, asigurată de conceptul Distrugere Reciproc Asigurată.

Putin a clătinat barca. Dece? Probabil vrea neapărat să prindă, în viaţă fiind, poziţia de lider al lumii. Tabloul actual e deplasat mai mult de un pas spre instabilitate. Cred că încă insuficient pentru a asigura holocaustul major.

Cu ce seamănă războiul actual, în faza Rusia vs Ukraina? Pătrând absolut toate proporţiile, cu cel dintre Baiazid şi Timur Lenk AKA Tamerlan. Genii militare, de acelaşi sânge şi aceeaşi credinţă. Ankara, 1402. La cu totul altă scară, dar n-a întârziat dezastrul Constantinopolelui decât cu jumătate de secol. Iar cel ce se credea urmaşul lui Genghiz Khan a murit în drum spre China. Sultanii şi hanii n-aveau arme nucleare…