CÂTEVA PERSONAJE FEMININE

În aşteptarea unei cărţi promise, amân alte subiecte de fond, pentru încă un intermezzo. Mă gândeam la un soi de glumă, o cronică a unei cărţi proprii. Am renunţat. Era prea de tot. est modus in rebus. Dar am rămas oarecum în zonă. Voi povesti despre relaţia mea cu personajele feminine ale filmelor analizate în acea carte. Care carte se intitulează Ȋn căutarea poveştii bis. Editura Şcoala ardeleană, 2016. Semnificaţia titlului e transparentă pentru cinefili şi nu-I voi ofensa explicitând-o pentru cititori non cinefili.

Articolul se adresează, prin definiţie, celor care au citit cartea. Este, însă, inteligibil şi fără această precondiţie. Cititorii care au interes mai accentuat în cinema, şi cartea îî face curioşi pe neve, îmi pot scrie. Adresa mea e în profilul FB.

Aşadar: Primul film este Le toubib. Pierre Granier-Deferre, 1979. Personajul se numeşte Harmony, interpretat de Veronique Jeannot. Cronicar asumat, am încercat maximum de neutralitate. Acest personaj însă l-am privit cu ochii toubibului. Dacă se constată o anume doză de căldură, e cea a personajului jucat de Alain Delon.

Al doilea e The January Man, Pat O’Connor, 1989. Există două personaje feminine. Unul cu rol mai restrâns, jucat de Susan Sarandon. Cel principal e jucat de Mary Elisabeth Mastrantonio (lady Marian din Robin Hood prinţul hoţilor). Filmul fiind un policier, l-am tratat neutru.

Al treilea nici nu are personaje feminine. Hunt for Red Oktober, John McTiernant, 1990 e ecranizarea romanului de debut al lui Tom Clancy (apreciat de Ronald Reagan, ceea ce a contribuit la succesul scriitorului în dezvoltarea personajului său generic)

În schimb al patrulea film are din plin. Sunt  subliniae limitele a două filmedupă Nabokov. Ambele intitulate firesc Lolita. Stanley Kubrik, 1962 şi Adrian Lyne, 1996. Diferenţa de notorietate – şi calitate – a regizorilor nu prea diferenţiază calitatea filmelor. Personajul e jucat în filmul lui Kubrick de Sue Lion (care avea să exlodeze peste 2 ani în Noaptea igoanei). Aici modestă. Mie nu mi-a spus nimic. În al doilea film e jucat de Dominique Swain, mai degrabă potrivită pentru a juca starlede de mâna a doua. Nimic vibrant. Afară de Jeremy Irons, care se zbate ca peştele pe uscat în al doilea film în rolul lui Humbert. Dece oare m-am apucat de subiectul ăsta? Totuşi Melanie Griffith în rolul secundar al mamei adolescentei, convinge.

Secetă în materie şi în RKO 281, Benjamin Ross 1999, povestea nu foarte entuziasmandă, dar pasabilă, a dramei stârnite de spectacolul radiofonic a lui Orson Welles tânăr după romanul oarecum SciFi al lui H. G. Wlls.

Urmează Căpitanul Jack, Robert Young, 1999. 4 personaje femnine. Două senecte, participante la expediţia eroului, o funcţionară portuară (Gemma Jones) care-l simpatizează pe erou şi-l ajută discret şi ciudata tânără Tess, activistă de mediu (Sadie Frost, a doua pe generic), punct focal al interacţiunilor mai mult sau mai puţin conflictuale între personaje. Distribuirea unei actriţe atrăgătoare în acesr rol nodal e o justă alegere a regiei.

Dogma, Kevin Smith, 1999 are 3 personaje feminine. Cel episodic nu merită atenţie. Protagoonista e Linda Fiorentino, perfect adecvată personajului, deşi fusese soluţia regizorală oarecum de rezervă, numai deoarece cântăreaţa canadiană Alanis Morisette nu era disponibilă la vremea filmărilor. Aceasta din urmă apare totuşi în final, în rolul secundar al unui Dumnezeu feminin.

Articolul următor trece rapid în revistă câteva filme al căror erou shakespearianul dulce prinţ, pentru a se opri la originala producţie a lui Campbell Scott (2000) coregizor cu Eric simonson, al cărui scenariu adaptează piesa slui shakespeare. La acea dată corectitudinea politică ieşise, graţie mai ales primului preşedinte Hippy, al cărui dublu mandat comai se termina, din mediul universitar, pentru a invada deocamdată America. Dar încă departe de extinderea transatlantică ultraagresivă actuală. Încât distribuţia multirasială (premieră în câmpul cine-teatral le linie de Hamlet), interesantă în sine, apare ca un experiment original. Cu valenţe expresive. Titlul articolului e cel al unui poem al lui Carl Sandburg.

Blair Brown oferă o Getrude credibilă temperamental. Dar cloul filmului e distribuirea LiseiGay Hamilton în rolul unei Ophelii mulatră, concepută nuanţatc a sclavă. Originalitatea distribuţiei merge la consecinţa logică. Laertes (Roger Guenveur Smith), ca frate al Opheliei, e un tip oacheş mediteranean, iar părintele lor, Polonius, un negru 100% (Roscoe Lee Browne), conceput cu humor ca portret de butler de casă mare. Sigur că atracţia delicat-sensibilă a Opheliei e în rezonanţă cu concepţia scenarist-regizorală.

Tandemul Snow dogs, Brian Levant, 2002 & Eight below, Frank Marshall, 2006, sre câte un personaj femin de fiecare. Ca personaje secundare. Ce altcev în filme despre câinii polari? Afară de episodia apariţie a mamei eroului, în primul film, Joanna Bacalso, al cărei personaj aduce doza sentimentală care colorează farmaceutic naraţiunea. În al doilea, un rol cu pondere asemănătoare face Wendy Crewson, ca pilot de elicopter. Fără ele, filmele ar fi rămas cam aceleaş.

The Devil and Daniel Webster oferă o altă originalitate. Nu neapărat premieră. Un diavol feminin. Jennifer Love Hewitt. Ca diavol, nu poate fi lipsit de ispită, iar actriţa, foarte tânără la momentul filmărilor, corespunde cerinţelor. O spun obiectiv. Altfel deloc genul meu.

Dar dece spun că un diavol feminin nu e o premieră? În 1973, Roger Vadim face un film intitulat Dacă Don Juan ar fi fost femeie, cu soţia de atunci, sex simbolul Brigitte Bardot. Filmul are subtile nuanţe de horror. Unicat în cariera actriţei, a cărei carieră bate spre comedie uşoară.

Sub titlul Lecturi cinematografice, o trecere în revistă a unor filme şi seriale pornind de la romanul Mândrie şi prejudecată, de Jane Austen. Clasicul roman e plin de personaje feminine. În jurulcelor 5 fiice ale familiei Bennet, orbitează destule altele. Nu le voi comenta pe toate. S-ar dilua mesajul articolului.  

În ecranizarea canonică, din 1940, Greer Carson, în Elisabeth Bennet îi dă replica lui sir Laurence Olivier. Cum n-am văzut filmul nu am bază să sesizez echilbrul prestaţiilor. N-am văzut nici ecranizarea din 1980.  În paranteză, precizarea că nu fac deosebire, aici, între lung meetraj şi miniserial. Le iau la pachet. In continuarea parantezei, amintesc unul din marile gafuri ale cinematografiei. Când se discuta de ecranizarea clebrului roman al Dnei Margaret Mitchel (acum probabil la doi paşi de prohibiire, cu absurda acuză de incorectitudine politică), romanciera îl vedea în rolul Rhet Butler pe… Groucho Marx! Dece amintesc? Cred că din ecranizările mai mult sau mai puţin contemporane, dacă nu cumva din toate, Jane Austen ar fi optat, virtual, pentru ediţia din 1995. Americana Jennifer Ehle e, ca facies şi joc, mai britanică şi mai de epocă decât… dar să nu anticipăm. Şi beneficiază şi de un partener pe măsură de genialul actor Colin Firth. Un Mr Darcy izvorât direct din paginile romanului.

Am mai spus-o – şi, vorba de efect culeasă din armată (peste 5 zile vine jubileul începerii acesteia), dacă n-am spus-o o repet (sic), din momentul în care m-am trezit cinefil, văd filmele cu dublă privire. Frust-instictuală şi analitic-obiectivantă. Cu rare excepţii. Cele de mai sus sunt rezultatul privirii obiectivante.

Dar… e momentul să mărturisesc, rostl şi motivul alegereii acestui subiect e privirea cu care văd actriţa din cel mai recent film bazat pe romanul citat. Scriind, la vremea sa, în cartea din care culeg acum fişele filmelor, mă întrebam cum va fi reuşit incredibil de atragătoarea Keira Knightley să redea inteligenţa personajului considerat unanim ca deşteqapta familiei. Prea frumoasă ca şa poată fi bănuită de inteligenţă, risc să provoc contraziceri vehemente din zona feministă. Ei, bine, à mon avis reuşeşte. Cu rafinament. Şi-l atrage abil în joc şi pe partener. Matthew Macfayden, ca Mr Darcy poate nu e laurence Olivier, nici Colin Firth, dar devine electrizat în secvenţele alături de parteneră.

Dar, ca actriţă, Chira Chiralina noastră (sic), cum o numea un prieten şugubăţ, dă examenul de diplomă în dialogul de calibru cu Donald Sutherland, actor de anvrgură, capabil de exprimare într-un registru pe 2-3 octave. Acuma sigur că o secvenţă cu dialog emoţional tată-fiică, mai ales plasată în final, e o garanţie scenaristică.

Master I Margarita. Serialul monumental al lui Vladimir Bortko. Personajul iubitei Maestrului e epocal. De la scriitor cetire. Conceput regizoral cu asupra de măsură şi interpretat… pe măsură de Anna Kovalchuk. Personajele feminine episodice, subreta nostimă a Margaretei şi coechipiera lui Woland, Hella (pronunţia rusească de Gella).

Dacă subiectul artiicolului n-ar fi (fost) personajele feminine l-aş fi plasat în vânrf la mare distanţă de celelalte personaje – din sursa literară şi în serial – pe Woland.

The Lake House, Alejandro Agresti, 2006. Un cuplu de actori care au mai jucat împreună. Personajul feminin e jucat de Sandra Bullock. Care nu seamănă cu ea însăşi în oricare două imagini diferite. De la urâţică, la seducătoare. Aici personajul e e medic, iar ficţiunea filmului – cei doi protagnişti dialoghează, dar sunt separaţi de 2 ani în timp – metaforă a conflictului între atracţia mutuală descoperită spontan şi zidul incomunicabilităţii.

Vantage point, Peter Travis, 2008. Thriller cu o constructie originală. Spectatorului i se oferă, în segmente progresive, fiecare adăugând câteva cadre care continuă relatarea precedentei, fiecare iustrând viziunea altui personaj. Puţine personaje feminine, articulate în puncte focale ale intrigii.

Sigourney Weaver e realizatoarea unui post TV care acoperă evenimentul global, mereu egală cu ea însăşi, obişnuită cu redarea tensiunii momentelor acute ale acţiunilor. Humor paradoxal, actriţa israeliană Ayelet Zurer interpretează cu aplomb o teroristă probabil hispanică. În rol episodic retrâns (două secvenţe, a doua ilustrând moartea personajului) americanca de origine dominican-portoricană Zoe Saldana. În rol mai convenţional, să nu spun plat, oricum ultrascurt, mexicana Dolores Heredia. De fapt un singur rol principal, deţinut de Dennis Quaid.

Einstein and Eddington, Philip Martin 2008. Despre film am scris pe larg în cartee sursă, nu insist. Cele două personaje feminine, cu roluri secundare catalitice, sunt interpretate de Rebecca Hall – Winnie, sora lui Eddington şi Jodhy May – Elsa Einstein. Personaj episodic, Lucy Cohu – Mileva Einstein, prezentă conjuntural doar câteva cadre. Mai important personajul surorii astrofizicianului britanic. Rol ceva mai articulat în canavaua structurii logice a naraţiunii. De remarcat vaga asemănare somatică a celor două femei apropiate de cei doi savanţi. Rezultat probabil al abilităţii filmărilor. Jocul ambelor actriţe, remarcabil.

Le conceert, Radu Mihăileanu, 2009. Iarăşi nu reiau cronica extinsă din carte. Unul din motivele articolului, care e un soi de joacă, e invitaţia fără faasoane a lecturii. Melanie Laurent face un rol dublu. Principa, ca vilonistă ce interpreteză concertul de Ceakiovski şi rolul episodic al fostei violoniste moarte în Siberia, după distrugerea orchestrei Bolşoi în 1980. Cum violonista era fiica acesteia (ceea se dezvăluie abia în lunga secvenţă finală), distribuirea actriţei şi în acest minirol e logică.

Un personaj secundar deloc lipsit de importanţă e impresara protectoare a violonistei. Deducem că a crescut-o pe aceasta după exfiltrarea la limită din URSS. Interpreta, Miou Miou, valorifică foarte bine faciesul imobil şi expresiv al personajului. În rol secundar conjunctural, de mică întindere, Anna Kamenkova o interpreteză pe soţia dirijorului. Oricum rolurile majore sunt ale personajelor masculine.

Midnight in Paris, Woody Allen, 2011. Orice film de Woody Allen nu poate fi lippsit de personaj feminine. Rachel McAdams e logodnica eroului – de care se desparte în final. Kathy Bates e scritoarea consacrată ca critic din anii fantaşti 1920. Marion Cotilard e Adriana. Film cu o colecţie bogată în personaje, majoritatea episodice, prin forţa lucrurilor. Aş mai remaca-o pe Alison Pill, ca Zelda Fitzgerald, doar datorită personajului. Şi… n-o poţ ignora pe Carla Bruni, într-o scurtissimă apariţie, custode de muzeu parizian.

Noruvei no mori, Tran Anh Hung, 2010. Personajul principal e însăsi povestea. Cel secundar de maximă relevanţă e furtunoasa agitaţe a peisajului natural. O frază din cronică spune că pentru ochiul european, fetele japoneze de 20 de ani sunt interşanjabile. Exageram. Între Rinko Kikuchi – Naoko şi Kiko Mizuhara – Midori, nici vorbă de asemănare. Cum nu e loc de similitudine între personaje. Idem pentru toate personajele feminine şi actriţele care le construiesc. O altă eroare în cronică, titlul japonez e traducerea mot-à-mot a celor occidentale, francez sau anglo-american. Nu şiam la data cronicii pe blog, an inserat cronica în carte neglijent. Explicaţia îmi pare la îndemână. Citisem romanul în franceză cu mult înainte de vizionarea ecreanizării. Ambele mi-au declanşat fireasca reactie emoţională. Am acceptat rezenţa capitolului în carte tocmai pentru a admite ponderea emoţională. Care, în linii mari, n-a împietat, totuşi, asupra analizei.

Tematica articolului nu are nimic de-a face cu capitolul final al cărţii, un compendiu al filmelor despre WW II făcute după cărţi de gen traduse în română. Sunt, se va vedea la lectură ca sunt destule.