TABLOU CU MIGRANŢI

Apariţia Masadei – Editura Neuma, 2021, a fost o surpriză pozitivă. Nu cunoşteam scriitoarea, m-a impresionat proza ei. Şi iată că peste doi ani Editura Leviathan lansează un alt volum de proză scurtă, a aceleiaşi autoare, Letiţia Ladislav: Herr Wang şi genitivul. (2023).

La reapariţia publică a autoarei, după cam 40 de ani de absenţă (debutase cu romanul Vrăbiile pământului, 1978 şi volumul de proză scurtă Viaţă la prima vedere, 1980) o contribuţie greu de neglijat au avut publicaţiile Leviathan. Din 2018, scriitoarea deţine o rubrică săptămânală de proză scurtă în portalul Leviathan.ro, intitulată Dragoste, străinătate şi vis. Compoziţia volumului de faţă e selectată din această colecţie de texte.

Substanţa prozelor din volum are o doză memorialistică, dar tonul şi mai ales stilul narativ e exterior, obiectiv, concentrat. Oarecum studiat chiar. Impresia cititorului bate spre o interesantă dedublare. Indiferent de zona biografică acoperită – de la momente din copilărie la altele din viaţa în emigraţie – momentele par preluate de un scriitor outsider, care-şi asumă literaturizarea acestora.

Dar există variaţie chiar în prelucrarea acestui profesionist virtual. Majoritatea textelor se apropie, chiar literaturizate, de jurnal. Cu explicitarea consumului emoţional interent al povestitoarei. Printre care întâlneşti mici perle. O zi în ianuarie e o proză pur şi simplu. Pe care cititorul exersat o receptează ca atare. Aş spune fără ezitare o proză model. Nu departe, poate cu un insignifiant minus tehnic, în schimb cu o emoţionantă iradiaţie simbolizantă, Puiul de cămilă.

Care ar fi fost rezultatul unui text omogen la astfel de nivel literar? O lectură încântătoare. Dar fără ponderea tonului jurnalier, volumul ar fi pierdut mult. În comunicarea cumva fraternă cu ţinta confesiunii – cititorul.

Fără îndoială, Letiţia Vladislav n-a scris nici cu 40 de ani în urmă pentru amatorii de telenovele. N-ar mai fi avut sens să scrie acum pentru alţii. Un Radu Cosaşu, iau la întâmplare, avea sens să scrie odată Servim Republica Populară Română, darnici în ton parodic n-ar mai fi putut scrie astfel după cele 6 volume retipărite de Supravieţuiri.

De altfel, personajul asumat al pseudojurnalului montat din piese separate îi mărturiseşte, din emigraţie, mamei (prezentă frecvent în filmul de montaj al memoriei) că nu mai poate scrie. Momentul e unicat. Traversat discret. Nu are rezonanţa celebrei replici a lui F. Scott Fitzgerald, dată patronului său hollywooodian. Nici mama nu are forţa răspunsului aceluia. Şi nici nu ştim dacă scriitoarea cunoaşte episodul pe care-l parafrazează. Dar oricum momentul său se înşurubează perfect în demersul ei recuperator.

O problemă care apare frecvent în textele genului epic e următoarea. Un număr nonneglijabil de personaje, din romane şi nuvele, sunt fabricate din elemente compozite. Cititorul familiarizat cu lumea autorului respectiv are, uneori, şansa de a decela una sau mai multe surse ale personajului respectiv. Eventual se poate amuza. Dar autorul îşi conduce astfel acţiunea încât cititorul din Noua Zeelandă, dacă citeşte în română, consideră automat personajul respectiv ca ficţiune. Ca cititor, m-am plasat în ipostaza cititorului neozeelandez. Mai ales ca urmare a narării la persoana întâia. Aşteptând să conchid că personajele familiare povestitoarei ar putea fi abstracte. Inventate. Dar… am găsit un amănunt care mă detaşează de ipostaza asumată. Povestitoarea precizează, o singură dată, mai mult sau mai puţin din goana calului, că înainte de a emigra, lucrase la radio. Neozeelandezul meu habar n-avea de unde să ştie, mare parte din cititorii români nici ei, eu m-am aflat în grupul oricum limitat care, cunoscând amănuntul biografic, am fost obligat să conchid că povestea cu rezonanţe biografice are un fond autentic.

Şi tocmai faptul că tonul narativ e subtil ambiguu, lăsând posibilitatea de a recepta povestea ca abstractă îl socot a fi încă o calitate a scriiturii.

Lumea emigraţiei e descrisă cu acurateţe. Cunoscută în profunzime. Făcând din experienţa vieţii de emigrant un subiect major. Subliniind şi atitudinea personajelor de interfaţă cu plasticitate mereu obiectivă.

Iată dece, cititorul român privilegiat e cel care posedă în bagaj doze din această experienţă. Recomand grupului editoral producător să faciliteze, prin dublarea formei tipărite cu una online, accesibilă românilor extrateritoriali. Care or aprecia mai profund ca mine lectura.

Un alt segment favorizat de cititori români este cel ardelean. Eelemntele de gen sunt evident mai rare decât la Leon Grapini şi la Florica Bud. Dar suficiente ca să fie savurate de cititori ardeleni.

Dar Letiţia Vladislav merge mai departe. Extinde investigarea fenomenului migraţiei, sesizându-I şi sugerând cititorului neutru din trăsături de condei mentalul unui număr considerabil de migranţi. Dincolo de personajele episodice întâlnite în tablourile la care participă povestitoarea, întâlnim capitolaşe ai căror eroi sunt, punctual, sudanezi. O bijutere de gen e drama unui cuplu de arabi. Soţul, bogat şi stabilit in vest, repudiază soţia, conform cutumei în care a fost crescut. Iar aceasta e salvată salutar de un fost iubit din şcoală.

Scriitoare e acum stabilită în sudul Spaniei. Poate că materialul de viaţă mai are de aşteptat până la o posibilă valorificare. Dar, personal, aş fi curioa să găsesc, într-o eventuală altă carte, tablouri de gen cu turişti ruşi. Niciodată migranţi, au bani şi circulă foarte mult în Europa. Ar fi o extensie interesantă a universului aşa de autentic şi rafinat oferit de această remarcabilă carte.