O CARTE OPORTUNĂ

Ca observator, fusesem tentat să privesc cartea recentă a profesorului Armand Goşu, Putin, obsesia imperiului – Polirom 2022, prioritar din perspectiva limitelor ei. Ar fi fost nu o greşeală, ci o gafă. Un punct de vedere critic are sens numai după ce obiectul e cunoscut şi discutat pe larg. Şi mai ales apreciat. Ca observaţiile critice să se precizeze pe un fond de contrast. Mai ales că personal apreciez cartea. Altfel dece aş recenza-o?

Autorul îşi lansează acum cartea, la Oradea, ca invitat al revistei Familia, alături de susţinerea conferinţei Ukraina, 11 luni de infern, pe 20 ianuarie. N-am întâlnit altă referire.

Totuşi de la un specialist în domeniul URSS/Rusia, cu doctorat în Istoria Rusiei, obţinut în 1998 la üniversitatea din Moscova ar fi fost de aşteptat ca o lucrare cu titlul citat sa aiba o structură textuală bloc, permiţând analize amănunţite, care să susţină concluzii definitorii.

E adevărat că o colecţie de articole abordează multe laturi ale realităţii studiate, id est obsesia imperială. Dar o face fragmentar.

Cartea cuprinde 4 capitole mari. Rusia. De la democraţie electorală la autoritarism electoral şi dictatură; Rusia şi Vestul. Vremea revanşei; Fostele republici sovietice din Europa de Est, Caucazul de Sud şi Asia Centrală, tot mai departe de Rusia; Ukraina. De la cearta pe conducta de gaz la râboiul cu Rusia.

Majoritatea articolelor fusesera publicate în săptalul 22. La care autorul a fost succesiv redacor şef adjunct, apoi redactor şef. Acoperind perioada 8 martie 2006 – 20 septembrie 2022. Câteva articole, oportun inserate în construcţie, provin din websitul contributor.ro şi unul singur din Cronicile. Curs de guvernare nr. 85, 2022.

Materialul clientului e vast. Autorului nu-i scapă nici o formă de relief majoră. Principala sa atenţie e acordată tehnicii de a selecta. Păstrând claritatea tabloului. Prima impresie de lectură in sensul ăsta e prezenţa a doar două din figurile publice pe care Putin le-a desfiinţat: Boris Berezovski şi Alexei Navalnîi. În schimb, patriarhului Kiril i se dedică 2 titluri. Nimic mai firesc. E personajul cel mai util liderului. Că în general bisericile ortodoxe sunt puncte de sprijin majore ale liderilor politici pe întreaga scară a puterilor, e elementar. Eu folosesc un termen acuzabil: sunt biserici colaboraţioniste. Dar calitatea patriarhului ca factor util regimului e dublă. Dincolo de cele de mai sus, a edificat un sistem semnificativ. Ierarhii BORu au grade proporţionale în KGB. Mă rog, în urmaşul acestuia.

Din momentul revenirii Lui Soljeniţîn în Rodina, dacă nu cumva de mai inainte, celebrul scriitor (cu fosta faimă de dizident) nu avea sens să scape atenţiei istoricului. Acesta pomeneşte, en passant, de o carte, tradusă la noi sub titlul Rusia în avalanşă (1994). Un strigăt mai degrabă de disperare decât de dezamăgire, provocat de neînţelegerea părţilor pozitive ale deceniului Elţîn. Nu discutăm acum de şansa ratată de Rusia de a evada din istoria ei sângeroasă. Nici autorul n-o face. Decât telegrafic. Lectura acelei cărţi mi-a deschis ochii. Ce-i drept, nu cunoşteam critica acerbă a ethosului occidental chiar când era în State. Dar devenise limpede că el denunţase, în Arhipelagul Gulag, nu sistemul, bazat de secole pe crime, decât ca o metodă ineficace de a asigura hegemonia universală a Maicii Rossia, În esenţă, denunţătorul gulagului nu se deosebea de Stalin. De Troţki şi mai puţin.

Ei, bine, rostul detaliului pomenirii lui Soljeniţîn e evident. L-a admirat pe Putin. Dar, după nu foarte multă vreme, acesta a găsit că nu-i mai era util. Fragmentul trist al înmormântării anonime a scriitorului e un moment de apreciat, la nivel literar.

O altă subtilitate a primului capitol e sugerarea discretă, la limita observabilităţii, a diferenţei dintre oligarhi – care pot fi utili la grămadă sau sunt scoşi pe tuşă dacă nu convin – şi siloviki. Oligarhi proveniţi din vârfuri ale KGB. Cine nu cunoaşte dinainte termenul, îi scapă informaţia.

Bref, ponderea în acest prim în concurenţa capitol aparţine mai mult serviciilor decât liderului. Nimic mai logic.

Fricţiunile inevitabile cu Occidentul încep cu perturbarea aniversării a 4 secole de la stabilirea relaţiilor diplomatice reciproce. Pregătit cu fast evenimentul gripează relaţiile ca o furtună din senin.

Apoi, un ambasador de formaţie universitară, ca diplomat atipic, se retrage după un mandat prescurtat, la catedră.

Dar scandalul presupusei implicări a Rusiei, prin serviciile omnipotente, în campania electorală a lui Donald Trump pa a avea doza nefastă de substanţă prin gefele singularului preşedinte american, care au adus neaşteptate dar consistente avantaje Rusiei în concurenţa neîntreruptă de după WW II.

Semnificativ pentru miopia cronică a americanilor, care au abandonat practic studierea realistă a Rusiei după falsa încheiere a Războiului rece e portretul istoricului american Richard Pipes, ale cui origini poloneze l-au făcut capabil de competenţă în materie. Autorul cărţii foloseşte acest portret petru a da de înţeles subtil că sufocarea istoricului de către o majoritate complezentă e rezultatul naivităţii americane intrinseci, nu efectul strategiei serviciilor ruse. Fără a o spune direct. Dar cartea se adresează celor care ştiu să citească.

Consecvent ţintei sale, sintetizate prin titlul cărţii, autorul nu compară efectele pandemiei asupra ambelor mari tabere. Se limitează inteligent la impactul fenomenului asupra  strategiei ruse.

Titlul capitolului următor nu reprezintă, de fapt, conţinutul. Nici o refere la fostele republici baltice, antrenate încă de la finele anilor 80 într-un curent centrifug. Nici n-aveau ce căuta în contrucţia cărţii. Doar un mic punct fierbinte al politicii ruse faţă de UE, adversar secundar şi mai complex al lui Putin. Prin folosirea graniţei Belarus-Polonia de către duar câţva migranţi. Tot fără a o spune, autorul consideră, implicit şi realist, regimul Lukaşenko integrat politicii lui Putin.

În schimb, spaţiu considerabil acordat fostelor republici transcaucaziene şi a celor din Asia centrală. Modelul comun, preşedinţi autoritari proveniţi din foşti prim secretari sovietici a produs diferenţe corect sesizate.

În fine, ultimul capitol e dedicat Ukrainei. Dece subliniez limitele cărţii? Concluziile autorului, superoptimiste, estimează probabilitatea eşecului proiectului imperial al lui Putin. Dacă, însă, studiul său ar fi continuat după septembrie 2022, probabilităţile susţinute până atunci, cred că ar diferi. Poate, cine ştie, dramatic. Autorul ar fi determinat să revină la o frază anterioară. Dacă Ukraina nu rezistă, atunci…

Două vorbe despre grafică. Cunoscutul Dan Perjovschi se întrece pe sine. Ideile desenelor sunt consacvine textelor.

Consider că esenţa cărţii e sugestiv redată de fragentul cu stil apoftegmatic: Cum natura are oroare de vid, orice spaţiu lăsat vid va fi umplut de Rusia. Paradoxal, Vestul n-a învăţat niciodată această lecţie, care I se predă de secole.