MINTEA ROMÂNULUI DE PE URMĂ

Prima carete primită în dar a fost Insula misterioasă. Aveam 7 ani şi abia în toamnă începeam şcoala. Învăţasem să citesc singur de la 5 ani, pe cărţ din casă şi o luam aiurea de la beţişoare pe caietele cu liniatura de învăţat scrisul de mână. Cumplit plictis.

Câţiva din aii urmori, am primit alte cărţ de Jues Verne, cu coperţi cartonate şi cu ilustraţii preluate din ediţiile Hetzel. Dar habar n-aveam că autorul ce devenise tutelar scrisese şi despre locurile mele natale. De primele traduceri româneşi – Vicor Onişor, 1897, Ion Pas, 1929 – n-aveam cum să aud. Când a apărut prima traducere postbelică – Vladimir Colin, 1967, epoca Jules Verne trecuse, pentru cititorul care devenisem. Impresia fusese amestecată şi mai degrabă negativă, determinată de stranietatea unor toponime şi patronime. Romanul, terminat în 1889 şi publicat în 1892 viza o Tramsilvanie cam primitivă. Şi mai ales romanul era lipsit de datele istorico-geografice din primele volume citite în copilărie.

Tansilvania, încă ami săracă în detalii, dar mai ales privită unilateral, avea să devină un spaţiu secundar, în Mathias Sandorf, 1885. Deci mai devreme decât Castelul din Carpaţi. Traducerile postbelice, în număr de 5, toate semnate de Ovidiu Drimba. Primele 3, produse de editura tineretului, în 1957, 1959 şi 1961. Nu mai ştiu pe care am avut-o, cu copertă de carton subţire. Oricum citită înainte de Castelul din Carpaţi. Oricum atenţia-mi fusese atrasă de similitudinea generală a intrigii, preluată din Contele de Monte Cristo, romanul lui Dumas Père, căruia-I fusese dedicat postum romanul.

Indiferent care va fi fost ediţia cumpărată şi citită, trebuie să fi fost înainte de părăsirea orăşelului natal. Mediul acestuia, depresiunea intramontană a Văii Jiurilor, avea să fie mai târziu, la data precizată mai sus, în Castelul din Carpaţi.

Eroul central al acestui cel de-al doilea roman discutat, era maghiar. Ceea ce era relativ important pentru adolescentul care copilărise în mediul precizat mai sus. Un grup de 4 români tăifăsuibd vorbeau româna. Desigur, cu accent ardelenesc. Dacă celor 4 li se adăuga un ungur, altfel şogor, limba de conversaţie devenea maghiara. Sigur că fenomenul nu atingea lumea generaţiei mele. Jocurile acesteia, în anii 50, adunau români, maghiari, saşi, şvabi, ba şi câte un italian şi un sârb. Vorbeam cu toţii româneşte, mai mult sau mai puţin corect, dar fluent. Nu la fel se întâmpla cu cele două generaţii de adulţi. O parte din maghiari vorbea româneşte (cu specificul vizibil, încurcând genurile), altă parterefuzau. Iată dece la apariţia in grup al celui de-al cincilea, cei 4 români treceau reflex la maghiară.

Bunica mea maternă – partenerul meu de conversaţii fanteziste cărora grupul meu de joacă le făcea greu faţă – a trăit 38 de ani din cei 80 în Valea Jiului şi n-a scos o vorbă ungureşte. N-o cumpăra nimeni, înţelegea tot. întrebată repetiv de prietenelei ei maghiare dece nu vorbeşte dacă tot înţelege, răspundea blând: o să vorbesc atunci când ultimul ungur n-o să mai refuze să vorbească româneşte.

Născută într-un sat de munte, la 2 Km de fosta graniţă imperială – dincolo de care primele sate erau maghiare – e înmormântată în acelaşi sat. de către urmaşi.

Jules Verne a descris obiectiv majoritatea personajelor de diferite neamuri. Ce-i drept, unele la modul oscilant. În special personajele sale anglosaxone s-au bucurat de atitudini schimbătoare de-a lungul zecilor de romane. De la plus la minus. Cu ochii de mult mai târziu, i-am decantat o admiraţie pentru maghiari în romanul citat. Pe care prima lectură nu-mi clarificase nuanţe dincolo de schema Monte Cristo.

Ba chiar nu mă surprinsese absenţa, logică în raport cu schema romanescă, a elementului românesc în Transilvania.

Din 1885 până în 1889 trecuseră doar 4 ani. Pobabil cunoştiinţele scriitorului despre români se bazaseră pe geografia lui Elisée Reclus (care-I fusese prieten) şi pe însemnările de călătorie ale lui auguste Gérando. La care s-ar fi putut adăuga o presupusă călătorie începând de la Homorod, în compania unei localnice (cunoscută anterrior la Amiens). În acel presupus periplu ar fi trecut şi prin Valea Jiului, unde se petrece mare parte din acţiunea romanului. Scriitorul a preluat o zicală atribuită folclorului romănesc, probabil de la Elisée Reclus: Românul nu piere!. În fragmentele descriptive asupra românilor, el citează cele 3 naţiuni care stăpâneau Transilvania: maghiari, saşi şi secui. În limbajul oficial, acestea au fost în vechime numite naţiuni recepte. Sigur, cunoştinţele istorice ale lui Jules Verne nu merg până la fi auzit de Unio trium Nationum (1437), poate nici geograful nu cunoştea documentul istoric, dar citarea acesto 3 naţiuni rămâne o umbră istorică.

Iată deci, două Transilvanii destul de diferite în două romane distanţate de 4 ani. Buna credinţă a scriitorului e în afară de orice dubiu. De altfel el vede într-un fel chinezii din imperiul celest în Claudius Bombarnac (1892) şi în altfel pe chinezii emigraţi în Statele Unite în secolul XIX, unde erau numiţi culi. Ambele imagini, distanţate social, fiind corecte fiecare in parte.

Dacă e loc pentru un mic regret punctual, e că Jules Verne n-a scris un roman al cărui erou să fi fost generalul american născut român, care a dirijat cumpărarea Alaskăi în favoarea Statelor Unite de la imperiul rus, în 167. Nu e vorba aici de sentimentul pentru un rommân, ci de o rezonanţă structurală. Biografia generalului dezvăluie un caracter asemănor cu nu puţini eroi ai scriitorului.