BASME POSTFOLCLORICE

Pe la începutul anilor 70 am descoperit, întâmplător, în premieră, genul political fiction. Romanele circulau exclusiv din mână- mână. Demult aveam obiceiul să ţin minte numele autorilor ale căror producţii atrăgeau prin ceva. Generaţie francofonă, atracţia era mărită de comoditatea lecturii. Comentând lecturile ocazionale, între amici, am diagnosticat genul ca basme moderne. Făceam deosebirea între aytactivitate şi nivelul literar mediocru. Autorul, Gerard de Viliers (a murit cu nu prea mulţi ani ani în urmă). Dece basme? Făt Frumos era colaborator extern la CIA, zmeul era agent KGB. Decorul se schimba cu fiecare episod. Mai ales în zone insolite. O acţiune de spionaj în Pago-Pago era mai atractivă decât una în Alaska. M-am dezumflat când, acţiunea petrecându-se în România, am fost aproape şocat văzând nivelul execrabil al documentării. Oare şi sierra Leone era la fel de aiurea cum era drescisă? Cu timpul am realizat că publicul ţintă al seriei era submediocru. Dar am continuat să consum marfa. Aşa ieftine, romanele erau o ferestruică spre lumea largă. Oricum eroul repetiviv era pitoresc. SAS. Son Altesse Serenisimme. În fond nici Dumas père, pe care-l savuram pe întrecute, nu era mai breaz. Ba chiar de la un moment dat mi-am dat seama că şi părintele lui SAS scria cu negri.

Ce-i drept, de la o vreme, de când aventurile prinţului austriac devenind la îndemână, le-am abandonat.

Obiceiul de-a respecta, mulţi ani inconştient, aforismul lui Blaga – literatura nu se citeşre, se reciteşre – a avut o ecepţie majoră. N-am recitit clasicii policierului. De fapt nici pe autorii moderni, de pildă pe John Le Carré. Dar pot reciti, când oboseala se poate trata cu destindere, ficţiunea politică modernă.

Sunt mai puţin de 20 de ani de când am descoperit un scriitor american care a scris numai political fiction: Tom Clancy. A debutat în 1984, cu Vânoarea lui Octombrie Roşu. Dincolo de intrigă, bazată pe suspense, tehnica narativă, păstrată ulterior în toate romanele, altfel deloc originală, folosită de mai toţi autorii romanelor de acţiune, împrumută montajul cinematografic. Acţiuni paralele, derulate în secvenţe/fragmente de câteva pagini, ceea ce conferă dinamism construcţiei. Dar marca de identitate e o neobişnuită cunoaştere a culturii militare. Dacă un astfel de scris e familiar unui public relativ restrâns, al profesioniştilor, scriitorul a scos de la început în afara mediului definit de complexul militaro-industrial, efectul major, care i-a asigurat succesul. Marele public se trezeşte mai informat asupra unui mediu care devenise oarecum impopular, mai ales în urma războiului din Vietnam.

Am folosit, pentru a plasa genul promovat de Tom Clancy în spaţiul literaturii americane populare termenul generic political fiction. Dar mass media americană foloseşte un termen mai precis şi, dece să nu recunoaştem, destul de exact: techno-thriller. Atribuind scriitorului invenţia acestei categorii de produse literare de consum. Păstrând proporţiile, formula creată de Tom Clancy ar fi înrudită, de departe, cu seria cinematografică Rambo. De altfel, 4 din primele romane au fost ecranizate cu destul succes. Un al cincilea, produs în anul următor decesului scriitorului, foloseşte schema deja tradiţională şi personajul generic Jack Ryan. Dar diferenţa esenţială, în favoarea seriei lansate de Tom Clancy, e tocmai densitatea de noţiuni miltare. Seria Rambo, oricum spectaculară, e de duzină.

E greu de apreciat care ar fi fost destinul genului lansat de Tom Clancy fără un amănunt care oriicum i-a netezit calea. Romanul de debut, apărut în perioada de vârf a războiului rece, ar fi avut oricum succes în USA şi, posibil, în lumea occidentală. Punctual, cea mai mare parte a romanelor, dacă nu toate, au fost traduse în franceză. Nu am date concrete, dar e de presupus că n-a fost singura limbă occidentală în care romanele s-au tradus.

Invenţia care justifică termenul techno-thriller i-ar fi accentuat succesul. Dar nu ştim care ar fi fost destinul pe termen lung al genului. S-a întâmplat ca Ronald Reagan, un preşedinte cowboy, să citească romanul. A fost impresionat. Se suprapunea, politic, pe mentalitatea lui. Densitatea de termeni miltari a adăugat la accentuarea impresiei. Legenda spune ca ar fi şi comentat în mediul intim. Ba chiar că ar fi afirmat, în respectivul mediu, că ar mai citi şi alte cărţi de gen. Se non e vero, ebben trovato. În statele unite, cererea pieţii are ponderea ei. Tot fără a poseda tate, exemplific cu cazul Isaac asimov. Editura Doubleday, cu care ajunsese să colaboreze, i-a cerut scriitorului, pe baza studiului de piaţă, să continue, în anii 80, saga Fundaţia, scrisă iniţial la începutul anilor 40. Nu trebuie să înţelegem legenda impresiei lui Ragan mot-à-mot. Pur şi simplu scriitorul a nimerit un context favorabil în epoca Reagan. Fapt e că următoarele 2 romane l-au mai prins pe acesta preşedinte: Jocuri patriotice – 1987 (ecranizat în 1992, cu Harrison Ford ca Jack Ryan) şi mai ales Cardinalul de la Kremlin – 1988.

Despre acest roman am mai scris, cum am mai scris în general despre Tom Clancy. Cele de mai sus joacă, acum, un soi de introducere în context. Ajung curând şi la subiect.

Scriind despre câteva romane româneşti am introdus o formulă cu rol de figură de stil: cititorul neozeelandez. Sursele unor personaje din respectivele romane îmi erau lesne de identificat. Evident, nu numai mie. Categoria de cititori care-şi dădeau seama care era sursa personajului P, lectura producea un spor de amuzament. Dar cititorul meu neozeelandez, presupunând că citea în româneşte, lua totul ca ficţiune. M-am întrebat dacă în literatura altor neamuri efectul funcţionează. Dece nu? În logică inversă, cititorul român al romanelor din Saga Ryan, exemplu luat în principiu la întâmplare, se poate situa în ipostaza cititorului neozeelandez. eventuale elemente caracterologice ale unor personaje din saga Ryan ar putea avea una sau mai multe surse. Inaccesibile, în lipsa cunoaşterii realităţii americane. Că nici citiorul american, antrenat de dinamica narativă, nu se gândeşte la aşa ceva e evident, dar lipsit de importanţă.

Ei, bine, cred că am găsit un asemenea personaj. În romanul Ţintă marcată (Locked On, 2011) apare un personaj secundar Paul Laska. Născut în Praga, participând la mişcarea din 1968, susţinându-l pe Alexsnder Dubcek, arestat şi anchetat de un agent KGB şi-a trădat colegii şi a reuşit să emigreze în Statele Unite anul următor. Unde, afirmat în mediul bancar, devine miliardar. Consecvent oscilaţiilor, susţine activ mişcarea progresistă şi stânga globală. În campania electorală ce se derulează, îl susţine pe preşedintele în exerciţiu Edward Kealty, dar mai ales cu intenţia de a-l distruge pe Jack Ryan, contracandidatul său.

Cu cine seamănă Paul Laska? Cu George Soros. Născut la Budapesta, în loc de Praga, susţinător fervent al globalismului progresist, la fel de apolitic în esenţă. Unul din cei mai mai eficienţi finanţişti. E adevărat că e adversar al Statelor Unite indiferent de culoarea oricărei administraţii, pe când Jack Ryan, personajul de ficţiune, după o viaţă în Intelligence şi detestând în fons lumea politică, se văzuse obligat să candideze din partea Partidului Republican. Amănunt asupra căruia romancierul a judecat logic, galeria de personaje din jurul lui Rayn Sr., prezente progresiv în mai multe romane din serie, au o structură implicit conservatoare. Probabil e unul din motivele care l-au atras pe Ronnie Reagan la lectura romanului de debut. Deşi în acel roman nu apare nici cea mai firavă referire la dimensiunea politică internă a personajelor. Nici măcar nu se ştie de pe ce parte a ajuns la Casa Albă preşedintele din acel roman.

Bref, dacă Jack Ryan Sr candidează în Ţintă marcată din partea republicanilor e un amănunt de conjunctură, gestul romancierului dovedeşte o consecvenţă intuitivă pe termen lung.

Bun, dar oare similitudinea dintre personajul de ficţiune Laska şi (prea) realul soros nu e forţată? Mulţi dintre cititorii acestui artcol ar spune că da. În fond miliardarii americani au o pronunţată propensiune pentru globalismul progresist. Dar… miliardarii din generaţi actuală sunt prea tineri pentru a da un model, iar generaţia seculară nu provine din Europa de Est. rothschilzii provin din Frankfurt.

Apropierea modelelor de, oare, deliberată? Personal nu cred. Personajul Laska e unul de-a dreptul reuşit, dar autorul n-avea dece să fie intereat a-I fabrica o origine dincolo de Primăvara de la Praga. El e foarte bine definit de observaţia lapidară a unui personaj efemer: Laska a fost şi rămâne împotriva oricărei ţări în care trăieşte. Dar mai ales e că acest roman nu e scris sxclusiv de Tom clancy, ci în colaborare cu Mark Greaney. Acesta din urmă a scris şi câteva cărţi cu aceeaşi schemă după decesul lui Clancy.

Dincolo de cazul acestui personaj care, în epilogul care respectă regula de fier a oricărei poveşti americane – cu atât mai mult una de ficţiune politică – anume happy end-ul, e singurul care supravieţuieşte dintre băieţii răi, îmi vine în minte alt simptom al realităţii, deci şi al ficţiunii. Aparent fanatismul islamic n-are nimic comun cu globalismul progresist. afar ă de faptul că forţa celui de-al foilea se serveşte, nu odată, de aberaţia primului. Lectura acestui cel mai recent roman din saga Ryan începe să-mi schiţeze contutul unei intuiţii: ambele simptome sunt manifestări ale acelaşi maladii umane.