Ne-am obişnuit cu tandemul de început al fiecărui număr al revistei. Editorialul semnat de Andrea H. Hedeş se intulează, acum, Trei lebede. Înainte de a deschide revista, cititorii se vor întreba: Care e cea neagră? Apoi vor citi şi aprecia, cum fac cu toate editorialele. Pe când un volum-compendiu cu acestea?

       Apoi cursivul lui Horia Gârbea: Recensământul bobocilor.

Apariţii Neuma: Obişnuitele 9 coperţi. La 6 numebre duble pe an înseamnă 54 cărţi anunţate. Cu foarte puţin peste o carte Neuma pe săptămână. Cred ca pagina cu coperţi e doar o selecţie. Am văzut, fără a număra, parcă, mai multe anunţuri. Am una singură. Una şi bună. Nu spui care. Unde să-i public cronica de pe blog?

       Invitat special: Pare cea mai bogată rubrică de anul ăsta. Aurel Rău, Matei Vişniec, Gheorghe Grigurcu – în continuare, Cassian Maria Spiridon, Victor Constantin Măruţoiu, Virgil Mihaiu, Cornel Nistea. M-am înşelat. Numărasem aiurea şi titlurile articolelor.

       Interviu: Ion Bogdn Ştefănescu, în dialog cu Diana Rotaru.

       Eveniment: Lansare Neuma la Câmpina şi la Călăraşi. Festivalul Limba Română, Braşov, 2024. Colocviul romnului românesc, Alba Iulia, 2024.

Răzleţe: Să vină irochezii, de Gelu Negrea

       Poezie: Ana Ardeleanu

       Poezie: George Băicoianu

       Proză: Mărgele de sticlă, de Rodica Bretin

       Poezie: Mircea Drăgănescu

       Eseu: Gheorghe Lăzărescu: Socrate, apariţia scrisului şi… internetul

       Poezia lumii: Vasko Popa (Serbia)

       Poezie: Mihai Babei

       Scriitorii lumii: Arian Leka, Un alef la Zagreb

       Poezie: Gabriel Nicolae Mihăilă

       Proză: Marotele, de Cătălin Rădulescu

       Poezia lumii: Ahmet Yaçinkaya – Turcis. Tradus prin engleză de Andrea H. Hedeş

       Teatru: Poiana, de Aurel Andrei

       Eseu: Carmen Duvalma: Mituri şi simbolur proza lui I. L. Caragiale

       Poezie: Aurora Popescu

       Tineri poeţi: Ştefan Tudor Baciu

       Versuri de la cititori: Luminiţa Giurgiu, Mirela Cocheci

       Anchetă: Rescrierea sau continuarea unei opere literare

       Proză (pornind de la o anchetă): Pe strada Mântuleasa… iar, de Mircea Teculescu

       Eveniment editorial: Monica Grosu – Povestea libertăţii

       Volume Neuma: Flavia Adam: Costumul gol al astronautului, inima plină a poetului; Lucian Gruia: Suprarealism dincolo de labirint; Nicoleta Milea: Romanul căutării de sine Ieşirea din tipare a poeticului; Savu Popa: Pe urmele lui sancho Panza; Evelyne Croitoru: intersecţii lirice

       Cartea de poezie: Christian Crăciun: Descântece din tărâmuri; Christian Tămaş: “Frumuseţea stă în ochii privitorului”

       Eveniment: Zilele Cronograf la satu Mare şi Negreşti-Oaş

       Cartea de poezie: Elena Puruşniuc – De vorbă cu poesia

       Cartea de proză: Despre celebre scrisori într-o lume văduvită de scrisori, de Felix Nicolau

       Asociaţia Scriitorilor din Baia Mare şi premianţii săi

       Cartea de critică: Ana Dobre – Lectura, în metaforă critică

       Cartea de poezie: Ioana Diaconescu – Mediul nocturn din care nasc lumini

George Volceanov: Un debut de maturitate

       Comemorări: Gheorghe Glodeanu: Virgil Mazilescu – Jurnalul unui poet damnat; In memorian Ioan Moldovan

       Viaţa cărţilor: Miruna Drăghici – Lux şi devoţiune

       Colţul lui Yorik: Exit Alain Delon, de Radu-Ilarion Munteanu

       Ecran literar: Alexandru Jurcan – Tartarin, iepurele bătrân şi cămila

       Teatru: Alexandru Jurcan – patru premiere la Teatrul Naţional Cluj

       Cinemateca: Raluca Faraon – In memoriam Alain Delon

       Rock: Dumitru Ungureanu – Pogorâre la obârşii

       Călătorii: Ramona Műller – Kukutsa, oiţa călătoare, Profa şi Omul de serviciu

       Culinar: Un nou episod al serialului Floricăi Bud – Amintiri şi pohte copilăreşti

       Contre-pied: Gelu Negrea – Hagi şi sabia lui Ştefan cel Mare

       Vitrina cu cărţi: 8 coperte

       Dece Nauma: Extras din Editorialul primului număr al revistei Neuma, Nr 1-2 / 2017

În anii 60-70 Teatrul Ţăndărică – prin directoarea lui, Margareta Niculescu -, are o iniţiativă, pot spune fără greş, efervescentă. Spectacolele NOCTURN. Dansau Miriam Răducanu şi, la început, Gigi Căciuleanu, iar regretatul actor Virgil Ogăsanu recita texte care ritmau pauzele coregrafice, din scriitori inteligent aleşi şi articulaţi. Am participat la mai multe asemenea seri, în care scriitorii reprezentaţi erau Marin Sorescu şi, mai proaspătul, atunci, Mircea Horia Simionescu. Acesta din urmă şocase – termenul e exact – nu doar lumea literaă, chiar întreaga lume culturală. La circa un deceniu de la spectacolele teatrale bucureştene care uimiseră Occidentul, semnate de David Esrig, lucian Giurchescu, Dinu Cernescu şi mai ales Liviu Ciulei.

       Ulterior, Penciulescu preluase formula spectacoleleor la un teatru

       A trecut aproximativ jumătate de veac. De seninătate? De sanctitate? Sigur nu de Singurătate, cum sună confesiunile lui Gigi Căciulean (https://www.blt.ro/nocturn-gigi-caciuleanu-confesiuni.html).

       Dar să nu uităm, Miriam Răducanuu iniţiase spectacolele.

       Ei, şi din citatele pronunţate sec, casant chiar, de actor, ţin minte peste jumătatea de veac, una. Condensată. Reprezentativă. Emblematică. Ultim rezumativă. Am uitat căruia dintre scriitori aparţinea. Putea aparţine amândurora. Dar probabil MHS: Exportau piei, grâne, petrol. Importau chei franceze.

       Iar dansul magic oferit cei doi, total neobişnuit pentru publicul de atunci, cumva sacadat, dar poetic şi exploziv, se acorda perfect cu ritmul ideatic al texttului.

       Mirian Răducanu şi Gigi Căciuleanu. Apoi, după o vreme, Gigi Căciuleanu plecând altrove, dansatoarea coregraf a lansat o tripletă de tinere. Spre ruşinea mea şi cu scuzele inerente fată de două dintre ele, mi-o amintesc doar pe Raluca Ianegic. Căreia n-are rost să-i declin tilurilre uniiversitare actuale, mai ales când n-am făcut-o pentru primii doi coregrafi.

       Acum, pe 17 octombrie, Miriam Răducanu atinge centenarul. Ar fi de gust discutabil să-i adaug numelui titluri, epitete şi elogii. Miriam Răducanu este un simbol în sine.

       Una din fiicele mele, Miriam (…sic), a participat la expoziţia onorării centenarului artistei. Act inteligent conceput, care ilustreaza biografia acesteia. Punctând etape majore ale acestei biografii. Fără a încărca. Mi-a făcut un dar pe care nu-l stric cu epitete, invitându-mă şi revăzând expoziţia. În spaţiul de pe strada I. L. Caragiale 32. Avui, astel, şansa de a participa în seara de 11 octombrie (zi importantă pentru familie), nu doar împreună cu ea şi fratele ei, dar prinzâd o elegantă prezentare orală a expoziţiei, sub forma unu tur al sălilor. Gazda era evident din familia coregrafilor. Am deconectat reporterul din mine şi nu i-am aflat pe loc numele, pentru omiterea căruia din relatare îî cer scuze. Nume care se va deduce pr unul din websituri.

Expoziţia a integrat biografia dansatoarei în contextul istoriei culturii de gen în România. Cu accent pe Floria Capsali (https://floriacapsali.wordpress.com/floria-capsali/). Subliniata de un afiş de spectacol din 1938.

Sigur că întreaga expoziţie vorbeşte despre Mirian Răducanu. Prezentatoarea turului sălilor i-a punctat biografia, dar ar fi superfluu s-o reitereze reportericeşte un senect care o descoperea la finee anilor 60 şi începutul anilor 70 în inubliabilele spectacole NOCTURN, despre care am amintit la început. Vorbeeam – şi asta socot ca e de subliniat dupăparticiparea la expoziţie – despre varietatea mijloacelor folosite. Pereţi întregi de montaje grafice, afişe, diplome, interferate cu fotografii, selectate din spectacole, care surpind expresia corporală inventivă, imaginativă, expresivă. Foarte multe ecrane tv, proiectând fragmente de spectacole. În cel puţin 2 săli, pe ecrane vezi produsul a două proiectoare video.

Un aspect sensibil, imaginea artistei parcurge o viaţă de om. Densitatea şi dinamica informaţiei te face să nici nu observi dacă un clip are sau nu stop cadru pe portretul artistei. Dar cu impresia asta rămâi. Admit, participanţii senecţi, cum mă aflu, sunt avantajaţi. Recunoscimagini penru care cei tineri sunt documentare/descoperire.

Unele televizoare, inteligent (imi veţi scuza repetiţia, sper să nu plictisească) distribuit, proiectează fragmente din spectacole. Cel mai spectacular e un fragment dintr-o întâlnite televizată Miriam Răducanu – Johnny Răducanu. Din capitolul, fragmentar comentat, Miriam Răducanu şi Jazzul (afişe de spectacol). Printre afişe, printuri proiectate. Două afişe de gen, Gente di Miriam. Spectacole din Italia. Vai, am uitat autorul gazdă. Dacă-l caut pe net, dau peste zeci. Inclusiv Miriam dansând pe muzică de Ennio Morricone. Încarc prea mult, est modus in rebus. Nimni nu mai citeşte.

Vişina din glazură (eu evit sintagma cireaşa de pe tort, o văd banală) a expoziţiei e un montaj de fotografii, cred că din ultima cameră, aproape pe un perete, dintr-un spectacol senect. Imaginile abundă pe multe din websiturile referitoare la artistă. Numeroase. Cum altfel? Toate vor fi, sunt sigur, deschise şi cercetate.

Vernisajul expoziţiei fu pe 27 seprembrie şi se închide pe 19 octombrie.  După centenar. Autori Centru Naţional al Dansului Bucureşti, Rezidenţa9, în parteneriat cu UNITER (https://www.modernism.ro/2024/09/27/expozitie-miriam-raducanu-o-expozitie-arhiva-cu-senz-rezidenta9-bucuresti/). Dar ce înseamnă senZ? Cititorii interesaţi de acest acrticol se vor întreba şi vor găsi răspunsuri.

Chimistul francez Eugène Turpin, care inventase, în 1884, explozivul numit Melinită a pretins că se recunoştea în personajul Thomas Roch, eroul romanului Ȋn faţa steagului, de Jules Verne, apărut în 1896. Mai întâi în foileton, apoi în volum, în acelaşi an. I-a acuzat în justiţie pe editorul Hetzel şi pe scriitor însuşi pentru defăimare. Apărat de avocatul Raymond Poincaré, instanţa l-a exonerat pe Jules Verne de acuzaţie.

Acesta din urmă avea să facă o importantă carieră politică. De mai multe ori prim ministru, iar între 1913-1920 a fost preşedintele Franţei.

Am folosit acest episod juridic într-un capitol din volumul Chirurgie temporală – Editura neuma, 2023.

Cât despre acuza chimistului francez, scriitorul ar fi mărturisit, într-o scrisoare către fratele său Paul Verne că, într-adevăt, personajul Thomas Roch ar fi fost inspirat din chimistul francez. Totuşi, rămâne posibil, dată fiind invenţia personajului literar ca sursa acestuia să fi fost mai extinsă. Se poate merge până la suedezul Alfred Nobel, inventatorul dinamitei şi întemeietorul fundaţiei şi premiului care-I poartă numele. Eugène Turpin a fost acuzat de trădare, prin oferirea de informaţii militare secrete unei puteri străine. După un stagiu la închisoare a fost exonerat şi eliberat.

Raymond Poincaré avea să fie ulterior încă odată în problemele juridice ale operei verniene, dar de această dată acuzaţii aveau să fie Michael Verne, fiul scriitorului şi Louis-Jules Hetzel, fiul editorului Călătoriilor extraordinare. Acesta preluase editura.

Negustorul Jaquel Semo, din Rusciuc (acum Ruse, în Bulgaria) a acuzat editura şi pe Michael Verne că prin personajul eponim al romanului Pilotul de pe Dunăre, apărută postum (1909) şi revizuită de fiul scriitorului, i-ar fi produs un prejudiciu. A început prin a se adresa editorului, care i-a referit scrisoarea lui Michael Verne. Răspunsul acestuia, pe puncte, demonstra falsitatea acuzei.de fapt numele negustorului nu apare decât în primul tiraj al romanului. Ulterior el este schimbat cu un nume turcesc cu acelaşi numade litere, deea ce nu punea probleme de culegere, fiind necesară înlocuirea unui singur rând. Împricinatl a insistat şi în 1910 a deschis proces la Tribunal. Apărătorii au fost aceiaşi ca în procesul declanşat de Turpin, Droz şi Poincaré. Pledoaria acestuia di urmă s-a bazat pe scrisoarea lui Michael Verne. Sentinţa, în defavoarea reclamantului, a fost comunicată pe 9 ianuarie 1912, de avocatul Roger Giry, în numele instanţei. Să observăm că la acea dată Raymond Poincaré era deja implicat în probleme guvernamentale. În anul următor avea să devină Preşedinte al celei de-a treia Republici Franceze.

O primă versiune a romanului fusese scrisă de Jules Verne încă din 1880, sub titlul Frumoasa dunăre galbenă, perifrază a numelui celebrului vals al lui Johann Strauss fiul. Romanul, abandonat o vreme, a beneficiat de cel puţin încă 3 versiuni, fiind în final oferit editurii de Michael Verne, după o ultimă revizuire.

Istoria acestui roman, care avea să fie publicat postum şi a incidentului juridic aferent, a fost descrisă în amănunt de regretatul Ion Hobana în lucrarea Jules Verne în România, Editura Fudaţiei Culturale Române şi reluată în Douăzeci de mii de pagini în căutarea lui jules Verne de acelaşi autor = 1979.

În 2005, cu prilejul centenarului decesului lui Jules Verne, am participat la un simpozion unde Ion Hobana a prezentat un referat pe marginea romanelor verniene legate de România, iar istoricul Lucian Boia a urmărit un punctaj definitoriu al portretului scriitorului. https://agenda.liternet.ro/articol/1630/Radu-Ilarion-Munteanu/Cu-Lucian-Boia-si-Ion-Hobana-in-lumea-lui-Jules-Verne.html

Am dat din întâmplare peste un vlog de călorie. Cristi şi Ralu. Tabiliţi în Spania. Au început căliriile în 2019, cu finanţare proprie. Cât îi ţin banii. Au un canal Youtube, pe care le-am urmărit câteva capitole. Nu voi descrie decât 3 dintre acestea. Selectate din motive care se vor vedea.

Băiatul de citit, ştie unde merge. A prezentat cu imagini (procurate în baza unor autorizaţii responsabile) o biografie a lui Iulius Popper. Prea puţin cunoscut în România. 1857 (Bucureşti) – 1893 (Buenos Aires). Subiect parţial al volumului Sub semnul unei întrebări insolubile, Editura Galaxia Gutenberg, 2018. Cătătoria au făcut-o efectiv la Uşuaia, port la Canalul Beagle din Ţara de Foc. Pentru generaţiile de cititori romanului Toate pânzele sus de Radu tudoran e impresionant să vadă cum atară în anii noştri portul descris cu 89 de ani în urmă de scriitor. Mai ales dacă ne amintim că eroii romanului acostaseră portul prin anii 80 ai secolului XIX. Capitolul dedicat de tinerii vloggeri e un dar valoros pentru generaţiile de cititori ai romanului, la care putem adăuga spectatorii serialului făcut, în anii 70 ai secolului trecut după roman.

Un alt capitol care m-a impresionat a fost călătoria cu trenul pe linia ferată construită, în timpul celui de-al doilea război mondial, între Bangcook (Thailanda) şi Rangoon (Burma, acum Myanmar). Linie legată de romanul Podul de pe râul Kwai al scriitorului francez Pierre Boulle, podul respectiv fusese construit cu prizonieri britanici capruraţi la Singapore. Romanul a fost ecranizat – şi oscarizat – în 1957 de David Lean. Azi actualul pod, demult reconstruit, e ubiectul unei călorii turistice cu trenul. Iar cei doi vloggeri l-au traversat în cunoştinţă de cauză.

În fine, al treilea capitol la care mă refer e cel mai impresionant. Dacă valoarea primelor două ţine de remarcabila documentare a tinerei perechi de călori, aici e vorba de prezentarea în direct a unei comunităţi umane cu totul necunoscută mie până acum, situată în nordul montan al zonei kurde a Irakului. Locuitorii sunt numiţi de ei înşişi Yazidis, ţinutul lor se numeşte Lalish, cltul religios practicat de ei e oral, n-au nici o carte sfântă, sunt extrem de ospitalieri dar şi extrem de izolaţi. Au fost măcelăriţi de fanaticii ISIS. Pe imaginile filmate se repetă un basorelief care sugerează un păun stilizat, animalul lor sacru.

Prefer să evit a rezuma experienţa relatată în filări, punând la dispoziţie pur şi simplu linkul din WIKIPEDIA, care dă informaţii complete. Desigur, va fi fost baza documentării vloggerilor înainte de experienţa directă: https://en.wikipedia.org/wiki/Yazidis

Adresele călătiriilor sunt lesne de găsit. Cristi şi Ralu, recomand urmărirea câr mai multor capitole. Astea 3 m-au impresiona pe mine

Nu mai participasem la o lansare în sala Perpessicius de la Muzeul Literaturii. De dinainte de pandemie. Ȋn curand se vor aduna 4 ani.

Aseară (7 octombrie), Editura pentru Artă şi Literatură , colectia de literatura românească contemporană, a lansant volumul Luna gheboasă, romanul unui bloc în unsprezece secvenţe, al scriitorului clujan Radu Ţuculescu. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită.

Prima ediţie apăruse în 1995, sub titlul Cuptorul cu microunde, romanul unui bloc în zece secvenţe horror, sub egida Editurii Dacia.

Editoarea acestei ediţii, Dna Violeta Borzea, a prezidat firesc lansarea, cu o aloucuţiune elegantă, chiar rafinată. Dintre vorbitori, după modesta mea părere, merită menţionat profesorul universitar Bogdan Lefter, al cărui discurs ex cathedra a plasat opul lansat în contextul bibliografiei ţuculesciene şi a oferit apoi o analiză exhaustivă a volumului lansat.

Pentru mine, ca participant, a fost cea mai dinamică lansare din această sală. deoarece a fost cea mai colocvială. Mi-a semănat mai degrabă a club literar, dacă nu un cenaclu sui generis. Cu intervenţii, contrainterventii şi… quasiintervenţii. De fapt una singură în sensul ăsta.

Las altora menţionarea câtorva personalităţi literare şi, eventual, a unor imagini. Personal m-am bucurat să cunosc, printre spectatori, distinşii părinti a doi jurnalişti români. Ȋndeajuns de cunoscuţi ca sa nu le pronunţ numele.

Ceea ce,  însă, nu am voie să nu precizez e că această a doua ediţie oferă, ca piesă suplimentară, a unsprezencea, care dă şi titlul volumului, citat mai sus, o proză cumva înrudită cu alt roman al scriitorului. Cât priveşte adăugirile semnalate în subtitlul acestei ediţii, pentru cititorul care sunt, dincolo de doza de suprapunere textuală, fu, de fapt, vorba de cu totul altăa carte.

De felicitat editura.  Nu-i cunosc portofoliul, ii doresc din inimă succes, şi socot că volumul lansat aseară o onorează.

Ultimul amănunt. E prima lansare de carte a scriitorului, petrecută în Bucureşti. După 45 de ani de la volumul de debut.

Debutul numărului prezentat ca de vară – de Directoarea revistei, debutează cu tandemul standard. Editorialul semnat Andrea H. Hedeş se intitulează Dascăli şi scriitori, iar cursivul lui Horia Gârbea – Demnitate şi vanitate.

Apariţii Neuma: 12 coperţi.

Tot ca de obicei, rubrica Invitat special începe cu Gheorghe Grigurcu: Orgia unor relicve. Aceleaşi aforisme şi miniaturi; Angela Baciu: Scrisoare către Anne Sexton; Kocsis Francisko; Nicolae Avram; ULTIMELE 24 DE POEME ALE LUI KONSTANTINOS P. KAVAFIS ÎN TĂLMĂCIRE IMAGINATĂ DE Liviu Franga; Mihaela Codruţa Megan.

Eveniment Neuma: Lansare Neuma la Uniunea Scriitorilor; Volum Neuma lansat la Librăria Academiei din Bucureşti; Lansare cu succes la Callatis.

Eveniment: Un nou regal poetic la Sinaia.

Poezie: Mihaela Roxana Boboc; Maria Calciu

Proză: The quest. Power hour de Răzvan Nicula

Poezie: Ella Leynard; Constanţa Popescu; Gabriela Chiran

Proză: Adevăruri de sticlă – Balzac 2023 de Alexandru Jurcan

Avanpremieră: FRAGMENT DIN CARTEA PENTRU COPII, ÎN LUCRU: însemnarea uimitoarei călătorii a Ianei, fetiţa licurici de Andrea H. Hedeş

Tineri poeţi: Tudor Ştefan Goţia

Eseu: SPAŢIUL ÎN PROZA LUI I. L. CARAGIALE de Carmen Duvalma

Teatru: Ȋndoiala de Cosmin Andrei Tudor

Interviu: ,,Fără cultură, nu suntem nimic în această lume mare” Elena Abrudan în dialog cu Menuţ Maximinian

Puncte de vedere: Pretexte de Liviu Capşa

Răzleţe: Magia titlului de Gelu Negrea

Centenar: Ion Caraion de Ioan Holban

Studii critice: Mario şi vrăjitorul de Gheorghe Glodeanu

In memoriam: lui Virgil Stanciu (1941 – 2023) de George Volceanov

Eveniment editorial: Poezia. Introducere şi unitatede măsură de Horia Gârbea. Pe margnea volumului Introducere în poezie, de Ion Mureşan; Caracterul viu al ideilor, de Gheorghe Lăzărescu; Rigoare şi consecvenţă, de Sonia Elvireanu; O reverie continuă, de Lucian Gruia

Volume Neuma: Interiorizare, de Nicoleta Milea. Pe marginea volumului Silabe contrarii, de Maria Calciu; Un trubadur al burgului uitat de Flavia adam. Pe marginea volumului Zece luni tereziene de Radu Liviu Dan; Pe drumuri line şi cunoscute de Gela Enea pe marginea volumului Răvaş pe o foare, de Georgeta Minodora Resteman; Fotograme ale prezentului de Ana dobre pe marginea volumului Trandafiri şi gerbera de Gabriel Burlacu; de aceeaşi autoare Identitatea eului în cronotop mitic pe marginea volumului Sunt o callatiană de Luiza Cala; sub scara lui Plank de Codruţ Radi despre volumul Jurnal poetic de Cosmin Andrei Tudor; acelaşi volum Silabe contrarii, de Maria Calciu e recenzat acum de Evelyne Croitoru, sub titlul identic cu al volumului; Imaginând hotarulde dincolo de hotar de Mirela-Ioana Dorcescu, despre volumul soţul meu de dincolo, de Eisabeta Bogăţan.

Cartea de proză: Inelul cu smarald de Nicoleta Milea, despre romanul Oliviei Mândruţiu-Rusu.

Cartea de poezie: Furia purificatoare despre volumul Ce este poezia, de emil Lungeanu şi Pasiune şi cuvânt, despre Alchimia memoriei, volumul Ralucăi Faraon. Ambele recenzii aparţin Simonei-Grazia Dima.

Antologii: Povestea lumii din cuvinte, de Menuţ Maximinian

Volume Neuma: Gabriel Dragnea, regizorale de Evelyne Croitoru.

Literatura lumii: Nguyen Hung – Vietnam; Adil Başoğul, Furkan Čirkin – Turcia

Cartea de poezie: Poetul aplecat peste singurătatea lumii de Monica Grosu; Codul restituirilor de Adrian Ţion; Tăcerea lui Dumnezeu de Christian Tămaş; Poezia – ninsoare de texte de Gabriela ana Balan; Despre juc[rii cu gheare§ivinov[\iile unei lame tocite de Raluca Faraon

Etnologie: Tărâmul cu apă vie şi zeiţa Transilvania de Menuţ Maximinian

Colţul lui Yorik: Istorie şi Ficţiune

Prezenţe în lume: Scurt jurnal budapestan de George Volceanov

Viaţa cărţilor: Descifrând istoria – piatra din Rosetta de Miruna Drăghici

Ţara răsăritului de soare … impresii de Delia Bodea Iacob

Artă: Porţi de lumină de Codruţ Radi; de acelaşi autor – Şcoala de pictură de la Târgovişte

Plastică: Misterul frumuseţii transilvane – Elena Abrudan, despre Flavius Lucăcel;

Anotimpuri – Emil Lungeanu

Film: TIFF 22 fulguraţii cinefile de Alexandru Jurcan

Cinemateca: Kafka (1991) de Raluca Faraon

Ecran literar: Manipulare şi violenţă de Alexandru Jurcan

Jurnal teatral de Ion Cocora

Rock: Ceapă verde şi albastră de Dumitru Ungureanu

Călătorii: Pupila hipnotică albaneză de Ramona Müller

Contre-pied: Ce ne facem fetelor? De Gelu Negrea

Culinar: rubrica standard a Floricăi Bud

Vitrina cu cărţi.

Final: Dece Neuma?

A apărut – deocamdată online – numărul 7-8 al revistei Neuma. Structura generală e similar, dar cuprinde şi unele noutăţi.

Editorialul, semnat ca de obicei de Andrea H. Hedeş, director al revistei, se intitulează Chipul uitat. În tandem, Frumuseţea, cursivul lui Horia Gârbea.

Urmează pagina cu 9 coperţi – apariţii Neuma.

Invitat special: Gheorghe Grigurcu,

Istorie: Cine cu cine?, de Mircea Muthu

Poezie: Liviu Capşa

Eveniment: Turnirul poetic “Cununa de lauri de la Muntele Athos”

Interviu: Elena Abrudan, în dialog cu Olimpia Georgeta Bera: Mă preocupă condiţia umană. Rhea Cristina, în dialog cu Sergiu Anghel.

Poezie: Traian Ştef, Antonio Doda, Ionuţ Caragea

Proză: O zi de spital, de Constantin Arcu

Poezie: Constanţa Popescu

Proză: Andrei Gazsi

Poezia lumii: Tran Thi Nuong

Proză: Epigonii lui Fahrenheit, de Cătălin Rădulescu

Tineri poeţi: Antonia Maria Chiciudean, Iulia Florescu

Eveniment: Festivalul Literatura tânără, ediţia V-a

Anchetă: Textul memorabil.

Puncte de vedere: între ciorbă şi sezlong. De razvan Nicula

Eveniment editorial: Melancolia cu-al ei soare negru (II). Feţele eşecului. De Angelo Mitchievici. Sub pana lui Horia Gârbea. Shakespeare reloaded. De George volceanov. Shakespeare. Norocul bardului în România. de Horia Gârbea.

Volume Neuma: Imaginarul poetic al unei Casandre a actualităţii. De Ana Dobre. Gala stelelor pitice. De Evelyne Croitoru. De la cer la pământ. De Răzvan Nicula. Sub zodiac metaforei cuceritoare. De Nicoleta Milea. De acelaşi critic: Ce înseamnă să fii poet.

Focus Neuma: Nuanţele iniţierii unui parcurs poetic sustenabil. De Flavia  Adam. Vom culege cee ace semănăm. de Gelu Negrea. Poetul, un mic Dumnezeu. De Flavia Adam.

Focus: Reţetar sentimental al sriitorilor. De Menuţ Maximinian. Alt catalog Michelin. De Evelyne Croitoru.

Cartea de proză: Călătoriile inimi şi meandrele sufletului. De Ana Dobre. Pe marginea aceliaş cărţii – Jurnalul unei ubicuităţi mndiale. De Aureliu Goci.

Cartea de poezie: Casa din vis. De Ioan Holban. Trei poeţi Neuma. De Menuţ Maximinian. De la cimitirul de elefanţi la elefantul în lanţuri – şi o lume în picioarele goale. De Raluca Faraon.

Etnologie: Salvând cultura celuilalt. De Menuţ Maximinian.

Memorie: Spre Emaus, împreună cu Monica Pillat. De Delia Muntean.

Poezie: Mihaela Oancea.

Diaspora: Brandy Barash

Eveniment: Ziua limnii române – o sărbătoare la cluj-napoca. De Monica Grosu. Zilele prozei, ediţia 15-a.

Răzleţe: Despre felurite nedreptăti. De Gelu Negrea.

Istorie: O doamnă pleacă, o doamnă vine. De Mihaela Mudure.

Viaţa cărţilor: Tora – cuvântul lui Dumnezeu. De Miruna Drăghici.

Film festival: TIFF 21 în 15 secvenţe si moartea condorului. De Alexandru Jurcan.

Teatru: de acelaşi autor. Cum cântă Dandanache şi Trahanache.

Coltul lui Yorik: Eroi români în paginile de istorie ale Americii.

Educaţie: O listă cu întrebări. De Adrian Costache.

Ecran literar: Gervaise, alcoolismul şi locomotive cu aburi, de Alexandru jurcan.

Cinemateca: Victimă sau torţionar – dialectica supravieţuirii, de Raluca Faraon.

Jurnal teatral, de Ion Cocora

Rock: Galerie cu personaje sălbatice. De Dumitru Ungureanu.

Călătorii: D-ale lui Myticas. Ramona Műller.

Contr-pied: unchibrit şi o scobitoare. De Gelu Negrea.

Culinar: obişnuita rubrică a Floricăi Bud

Vitrina cu cărţii: 18 coperţi

Dece Neuma?

Coliderii grupului Fizică70 au propus, cu o vreme în urmă, colegilor, relatări asupra vacanţelor. De departe, cea mai interesantă contribuţie a venit de la unul din cei care scriu rar. N-am să-i spun numele real. I-am preuat, cu acordul personal, titlul. Şi permisiunea de a-I reproduce relatarea. Text şi imagini. Pentru a-I respecta proprietatea relatării, mă voi referi la el ca Înălţimea sa. Expresie care-l defineşte la propriu şi la figurat.

Îi dau cuvântul:

Vă relatez o călătorie pe care am făcut-o pe neașteptate, și care s-a dovedit neobișnuită din multe puncte de vedere.

La începutul anului 1991 o alianță de mai multe state, incluzând SUA, a declarat război Irak-ului, care cu câteva luni înainte ocupase Kuwait-ul. Luptele au fost destul de scurte, alianța având o superioritate militară enormă. Până la sfârșitul lui februarie războiul se terminase, dar lumea era încă buimăcită. O consecință a acestei situații era că foarte puțină lume călătorea. Compania aviatică cu care aveam cele mai multe „puncte” a făcut o ofertă neobișnuită: jumătate de preț. Evident, pentru un timp foarte limitat. Am luat hotărârea de a profita de ofertă, și am cumpărat două bilete dus-întors pentru Noua Zeelandă.

Noua Zeelandă era departe de zona de conflict. Am luat decizia să mergem în luna aprilie, după sezonul estival din emisfera sudică (echivalent, cumva, cu luna octombrie din emisfera nordică), deci cu lume mai puțină în concediu. Iar biletele gratuite (adică „pe puncte”, care le obțineam din călătoriile din delegații de la servici) erau un imbold serios. Am cumpărat o carte-ghid (de fapt pentru Australia, cu un capitol de Noua Zeelandă, că Noua Zeelandă nu era un obiectiv foarte căutat la vremea aceea), am făcut un contract de închiriere pentru o mașină la o agenție din Statele Unite (care ne dădea ceva avantaje garantând permisele noastre fără altă tevatură), și ne-am aranjat concediu de la serviciile noastre (vacanța în SUA este foarte limitată). Apoi ne-am încărcat calabalâcul și am pornit la drum.

Zborul (cu două escale) a durat 22 de ore. Când am coborât din avion ne dureau toate celea. Aterizasem la Auckland, capitala „oficială”. Era cam 6 dimineața. Am așteptat bagajele, apoi ne-am dus la filiala agenției de închiriat mașina. Deschidea doar la 7 dimineața, deci am început să așteptăm. Pe la 6:45 a trecut prin fața noastră un tip, care s-a uitat curios la noi, dar a plecat mai departe (aeroportul era pustiu la ora aceea). Peste 5 minute a venit înapoi, și ne-a întrebat dacă vrem să închiriem o mașină. I-am spus că avem contract cu agenția în fața căreia ședeam. A zis că asta nu e o problemă, el poate vorbi cu colegii mai târziu, și ne-a făcut oferta ca să ne închirieze o mașină gratis de la agenția la care lucra el. Era de fapt o altă reprezentanță al unei agenții americane, deci problema cu actele, și cu asigurarea, erau aranjate. Ne-a explicat că la sfârșitul verii agențiile își re-aranjează stocul de mașini, și el avea nevoie să transporte câteva mașini pe insula de sud. În loc să angajeze pe cineva să facă transportul el ne oferea mașina gratis (noi trebuia, bineînțeles, să plătim benzina pe care o consumam), un „voucher” pentru feribot-ul de trecut de pe insula de nord pe cea de sud, și două bilete de avion de la Christchurch înapoi la Auckland după ce am depus mașina la filiala din Christchurch. Oferta ni s-a părut foarte avantajoasă, și am „bătut palma”.

Actele le-a fîcut în 15 minute, și am primit cheile mașinii. Aici a fost primul șoc: mașina era cu schimbător de viteze manual, pe partea CEALALTĂ (volan pe dreapta – știam, schimbătorul la mâna stângă) . Am făcut câteva exerciții întrun parcaj local (norocul era că „ordinea” pedalelor era la fel ca în Europa, deci știam cum să ambreiez fără să mă gândesc), și am pornit în aventura noastră. Primul popas a fost în centrul orașului Auckland, întrun parc frumos, cu o statuie impozantă a reginei Marii Britanii (Noua Zeelanda este parte din Commonwealth-ul britanic), de unde se vedeau două mări: de o parte Oceanul Pacific, de partea ailaltă Marea Tasmaniei. După ce am admirat priveliștea am constatat că se făcuse miezul zilei, și călătorului îi șade bine cu drumul. Deci, cu soarele în față am pornit vijelios către sud, spre Rotorua. Șoseaua #1 era frumoasă, și foarte puțin aglomerată. Dar nu recunoșteam nici un nume de localitate prin care treceam. După vreo 45 de minute am hotărât că ceva nu e în regulă și am oprit pe marginea șoselei să mă uit pe hartă. Megeam spre NORD! În emisfera sudică soarele la prânz e spre nord! Tot simțul meu de orientare era dat peste cap.

Am făcut stânga-mprejur și târziu după amiaza am ajuns la Rotorua. Mariana mă întreba ce căutăm noi acolo, și îi spuneam că e singurul loc din Noua Zeelandă despre care citisem. Era locul unde copiii Căpitanului Grant îl căutau pe tatăl lor, și unde geograful Paganel le-a explicat fenomenele vulcanice. (O mică paranteză: având nepoți, recent am căutat cartea lui Jules Verne, și nu am găsit o traducere în engleză a ”Copiii Căpitanului Grant”!). Cum se întuneca, am luat hotărârea de a vizita obiectivele turistice a doua zi dimineața, deci am tras la un motel și am încercat să ne ajustăm fusul orar din ritmul circadian total bulversat. Dimineața am avut câteva surprize neașteptate (încă nu știu cum arată „surprizele așteptate”, dar mă iertați că eu nu prea mai vorbesc limba neaoșă). Gheizer-ul local era acolo, ne „aștepta”, dar nu funcționa! Ni s-a dat explicația că după sezonul estival apa fierbinte este deversată pentru necesități energetice ale localității, dar o dată pe zi erupe, pentru vizitatorii ocazionali (ca noi).

Așa ar fi trebuit să arate gheizer-ul. Închipuiți-vă cum e fără erupție.

Apoi am vizitat băile de nămol, cam o combinație între vulcanii noroioși din Întorsura Buzăului și nămolul din Techirghiol, dar nu am avut chef să ne delectăm. Doar în treacăt menționez că locul respectiv poartă numele de „Hell’s Gate” („Poarta Iadului”, sper să nu ofensez prea mult)

 Eram grăbiți să mai vedem și alte peisaje. Ne-am propus să venim înapoi „când o fi”, dar uite că n-a mai fost.

Am pornit mai departe către sud (am verificat!!!) și spre seară am ajuns în apropierea Wellington-ului, capitala „de fapt” a Noii Zeelande. Am stat la un motel la marginea drumului, unde am găsit și niște pliante cu orarul feribot-ului din Wellington către insula de sud. Decizia de a ne opri înainte de oraș a fost salutară: dimineața am avut prilejul, drumul trecând peste o culme de deal, să vedem o panoramă superbă a unui oraș cu o așezare deosebit de pitorească. Wellington este o metropolă cu viață pulsantă, port la mare, un centru citadin excepțional, o populație variată.

Am intrat în oraș, ne-am dus către port ca să stabilim „pasul următor”, și așa am aflat că portul era paralizat din cauza unei greve a muncitorilor portuari. Nici vorbă de feribot pentru următoarele zile. Panicați, ne-am dus la filiala locală a agenției de mașini, și le-am explicat problema. Au fost foarte înțelegători și ne-au spus că avem un contract valabil, dar că, în condițiile date evident nu putem să ne achităm de livrarea mașinii pe insula de sud. Soluția propusă a fost să lăsăm mașina la ei, să luam un zbor cu avionul spre insula de sud, și filiala de la aeroport ne va da o mașină în condițiile contractuale.

Zis și făcut. Am cumpărat bilete de avion pentru a doua zi, și am petrecut o zi explorând centrul orașului. Cum ziceam, este o metropolă superbă, de fapt merită mai mult de o zi pentru a găsi toate superlativele citadine, unele foarte specifice.

Am zburat peste strâmtoarea respectivă, imaginile din avion au fost extraordinare. O mulțime de insulițe, unele locuite, o mare de azur, o vreme de toamnă superbă. La aterizare suntem întâmpinați de agenții filialei de închirieri, cu mașina pregătită pentru noi. Surpriză plăcută: mașină cu schimbător automat! Încărcăm mașina, și o pornim pe drumul de pe coasta de est. Insula de sud are un lanț de munți pe toată lungimea ei, chiar poreclită Apeninii Sudici (dacă vă uitați pe o hartă, Noua Zeelandă seamănă cu harta Italiei – întoarsă pe dos). Dar adevărul e că pe versantul estic al acestor munți, care de fapt sunt destul de aproape de coastă, sunt foarte puține localități, toată regiunea fiind foarte rurală. Cum nu avem nici un obiectiv turistic important la care să ne oprim, tragem tare șă ajungem la munții cu ghețari. Spre seară vedem că benzina e pe sfârșite, oprim întro localitate la singura benzinărie locală, dar o găsim închisă. Îngrijorați (benzinăriile din SUA sunt deschise, cel puțin cele de pe șosele majore, 24 de ore din 24) întrebăm pe un localnic dacă există vreo altă stație în apropiere. Ni se răspunde că toate benzinăriile se închid la ora 6 seara, și se deschid la 8 dimineața. Întrebăm de un hotel/motel, nu există așa ceva nici acolo, nici în localitatea următoare. Ce să facem? Ieșim din localitate, și ne dăm seama că mai avem benzină ca să ajungem cu bine la punctul următor, dar nu mult mai departe. Colac peste pupăză, vremea se schimbă brusc și pornește o ploaie subtropicală torențială, de abia văd drumul. Decizia e că trebuie să ne oprim, dar suntem departe de „civilizație”. Găsim un drumeag lateral, nepavat, și ieșim de pe șosea. Puțin „mai încolo” vedem o lizieră de pădure, ieșim de pe drumeag (acum e întuneric beznă) și oprim mașina întrun loc care părea mai adăpostit. Înclinăm spătarele scaunelor și ne pregătim de o noapte în mijlocul naturii.

Dormim cât putem, cu ploaia bătând darabana pe capotă. Mariana e mulțumită, dar eu deabia încap în poziția respectivă, sub volan. Oricum, peste câteva ore mă trezesc că e liniște. Ies din mașină ca să mă dezmorțesc, și constat că cerul este complet senin, cu milioane de stele de o luminozitate pe care nu o mai văzusem de la excursiile mele de pe munte din România. O trezesc pe Mariana, supărată la început, dar admiră și ea bolta grandioasă. Apoi mai trec câteva ore, și se face lumină. Înainte de a porni mai departe ieșim din mașină ca să vedem care a fost locul nostru de popas. Vedem că am stat sub o ferigă arborescentă imensă. A rămas în familia noastră povestea că am dormit noaptea aceea la „Hotel Ferigă”.

Pornim mai departe, ajungem la o localitate, luăm benzină și ne interesăm de „specialitățile turistice locale”. Suntem destul de aproape de un ghețar imens, cu numele de Franz Josef, și încep să mă simt din nou European. Dedicăm câteva ore pentru ghețar, apoi luăm la goană din nou (oprindu-ne la fiecare benzinărie ca să ne facem plinul, că „nu se știe”). În acești Apenini Sudici există foarte puține trecători, deci la un moment dat, plictisiți de coasta estică, trecem prin munți când avem ocazia. Altă surpiză: după munți este un șes, iar pe marginea drumului sunt plopi, cu frunze care încep să îngălbenească. Nu mai văzusem plopi de când am plecat din România! Pe strada „mea” din Timișoara era un rând de plopi, deci din nou mă apucă nostalgia.

Hotărâm să petrecem noaptea în condiții mai civilizate. Găsim un camping, și intrăm acolo ca să vedem „cultura locală”. La intrare există o cutie poștală, cu un semn că prețul unei nopți, cu cortul, este de 5 dolari. E un preț formidabil. Intrăm, căutăm un loc de cort, sunt cu duiumul (este toamnă, copiii sunt la școală, deci sunt doar câteva familii împrăștiate ici-colo). Întindem cortul, eu mă pregătesc sufletește să dorm ca lumea, în sacul meu, complet întins, fără volan de care să mă lovesc. Dar încercăm să ne aranjăm complet. Deci întrebăm pe cineva cum se plătește, unde e biroul camp-ului. Ni se spune că trebuie să punem cei 5 dolari în cutia poștală, nimeni nu controlează (este sistemul de „onoare”, nici prin cap nu le trece că cineva ar trișa). Ni se spune (văzând că suntem străini) că există două clădiri (de cărămidă, lucru ciudat pentru americani), una e cu băi (dușuri) și toalete, cealaltă cu bucătărie și sală de mese. Intrăm la sala de mese, vedem pe un perete două aragaze cu câte 4 ochiuri și cuptor, alături cabinet de bucătărie. În cabinet se găsesc farfurii (de ceramică), oale de gătit, pahare de sticlă. În sertare, veselă completă. Noi, obișnuiți cu alte standarde, ne deschidem conservele, dar ne folosim de celelalte ustensile. Vedem că după ce își termină cina, familiile spală vasele pe care le-au folosit și le pun la loc în cabinetele respective. Suntem cam printre ultimii, și cineva de la masa alăturată ne întreabă dacă mai avem mult până terminăm. Cam nedumeriți spunem că suntem gata, și, înainte de a ieși din sala de mese vedem că doamna care ne întrebase se apucase să spele pe jos (dușumeaua era de gresie). Asta s-a întâmplat și în celelalte campinguri unde am mai fost, deci e clar că era „regula”. Ultimul grup face curățenia finală.

Am dormit foarte bine. De menționat că ne-am pus cortul pe un pat de iarbă sănătoasă, groasă, nici n-am fi avut nevoie de „salteluțele” de burete expandat sub sacii de dormit. Camping-urile din Noua Zeelanda sunt cele mai civilizate din câte am întâlnit, este ceva absolut ieșit din comun.

Noaptea am ieșit o dată din cort, și din nou m-a izbit cupola înstelată. Sunt convins că mulți dintre colegi s-au uitat la stele, în nopți senine. Ceea ce vreau să spun este că, deși poate nu știm numele constelațiilor, sau ale anumitor stele, avem o anumită familiaritate cu configurația pe care o vedem. Menționez Carul Mare, Carul Mic, Pleiadele (Cloșca cu Pui), Orion, etc. Ceea ce m-a impresionat în acel camping este că cerul era complet străin! Logic știam că nu voi vedea constelațiile familiare, dar sentimentul de „altă lume” a fost totuși surprinzător.

Pornim mai departe, că vrem să mai ajungem la un punct care ne-a fost recomandat de mai multă lume, În drum trecem pe lângă o stațiune de schi cu munți acoperiți de zăpadă (e toamnă, dar se pare că există condiții bune de schiat și în pre-sezon) , mie îmi place și numele (The Remarkables). Dar nu ne oprim decât pentru un prânz rapid, și ajungem spre seară la Milford Sound. Este, cum spun pliantele, cel mai sudic fiord din lume. Dormim în alt camping comfortabil, și dimineața ne ducem să vizităm portul. Următoarea croazieră pornește peste 40 de minute, ne repezim să cumpărăm bilete. Croaziera este de 4 ore (există și altele de 2 ore, de 6 ore, sau de o zi întreagă, cu dormitul pe vapor). Priveliștea este spectaculoasă.

Piscul ăsta mai e cunoscut și sub numele de Matterhorn-ul Sudului. Iese direct din apa fiordului.

Cascadele sunt uimitoare, vaporul nostru ajunge la un moment dat între o cădere de apă și peretele de stâncă.

Dar timpul nostru este limitat. Ieșim de pe vapor și pornim vijelios către destinația „finală” unde trebuie să depunem mașina: Christchurch. Ajungem cu bine, ba chiar avem timp să ne bucurăm de acest oraș care ni se pare cel mai britanic oraș din Noua Zeelandă. Case de cărămidă roșie cu pervaze de stucatură albă, grădini cu flori multicolore în fața clădirilor. Facem o plimbare în parcul central din Christchurch (Rose Garden, sau Parcul Trandafirilor. Există Parcul Trandafirilor și în Timișoara, deci din nou nostalgia își spune cuvântul). La o intersecție de alei găsim un ceas solar:

Nu mă pot abține, și explic copiilor care admiră ceasul argumentele Milicăi dintro postare recentă: ceasurile cu cadran au fost inventate în emisfera nordică, unde umbra se mișcă invers decât pe ceasul ăsta solar.

Dar periplul nostrum s-a terminat. Depunem mașina la aeroport, și pornim către Auckland, de unde cursa spre Statele Unite ne promite o altă oboseală de 22 de ore.

A fost o excursie cu multe întâmplări „pe dos”, absolut ieșită din comun, și de care ne aducem aminte cu multă plăcere. Sper că v-am trezit interesul, și, dacă aveți ocazia, mergeți și descoperiți alte aspecte fascinante de la antipod.

Îmi permit doar un comentariu. Lectura trimite la aprecieri stilistice. Deşi îi apreciez pe termen lung şi foarte lung darul de povestitor, pe orice team, aici însuşi subiectul îşi impune calitatea narativă. Prin insolit, prin originalitte şi, nu în ultimul rând, prin trimiterea implicită la nemuritorul Jules Verne. Cel câştigat prin permisiunea de a-i prelua pe blog relatarea înălţimii sale sunt eu. Aşadar aştept, în beneficiul autorului, cât mai substanţiale comentarii. De aia blogurile au acest instrument.

Coliderii grupului Fizică70 au propus, cu o vreme în urmă, colegilor, relatări asupra vacanţelor. De departe, cea mai interesantă contribuţie a venit de la unul din cei care scriu rar. N-am să-i spun numele real. I-am preuat, cu acordul personal, titlul. Şi permisiunea de a-I reproduce relatarea. Text şi imagini. Pentru a-I respecta proprietatea relatării, mă voi referi la el ca Înălţimea sa. Expresie care-l defineşte la propriu şi la figurat.

Îi dau cuvântul:

Vă relatez o călătorie pe care am făcut-o pe neașteptate, și care s-a dovedit neobișnuită din multe puncte de vedere.

La începutul anului 1991 o alianță de mai multe state, incluzând SUA, a declarat război Irak-ului, care cu câteva luni înainte ocupase Kuwait-ul. Luptele au fost destul de scurte, alianța având o superioritate militară enormă. Până la sfârșitul lui februarie războiul se terminase, dar lumea era încă buimăcită. O consecință a acestei situații era că foarte puțină lume călătorea. Compania aviatică cu care aveam cele mai multe „puncte” a făcut o ofertă neobișnuită: jumătate de preț. Evident, pentru un timp foarte limitat. Am luat hotărârea de a profita de ofertă, și am cumpărat două bilete dus-întors pentru Noua Zeelandă.

Noua Zeelandă era departe de zona de conflict. Am luat decizia să mergem în luna aprilie, după sezonul estival din emisfera sudică (echivalent, cumva, cu luna octombrie din emisfera nordică), deci cu lume mai puțină în concediu. Iar biletele gratuite (adică „pe puncte”, care le obțineam din călătoriile din delegații de la servici) erau un imbold serios. Am cumpărat o carte-ghid (de fapt pentru Australia, cu un capitol de Noua Zeelandă, că Noua Zeelandă nu era un obiectiv foarte căutat la vremea aceea), am făcut un contract de închiriere pentru o mașină la o agenție din Statele Unite (care ne dădea ceva avantaje garantând permisele noastre fără altă tevatură), și ne-am aranjat concediu de la serviciile noastre (vacanța în SUA este foarte limitată). Apoi ne-am încărcat calabalâcul și am pornit la drum.

Zborul (cu două escale) a durat 22 de ore. Când am coborât din avion ne dureau toate celea. Aterizasem la Auckland, capitala „oficială”. Era cam 6 dimineața. Am așteptat bagajele, apoi ne-am dus la filiala agenției de închiriat mașina. Deschidea doar la 7 dimineața, deci am început să așteptăm. Pe la 6:45 a trecut prin fața noastră un tip, care s-a uitat curios la noi, dar a plecat mai departe (aeroportul era pustiu la ora aceea). Peste 5 minute a venit înapoi, și ne-a întrebat dacă vrem să închiriem o mașină. I-am spus că avem contract cu agenția în fața căreia ședeam. A zis că asta nu e o problemă, el poate vorbi cu colegii mai târziu, și ne-a făcut oferta ca să ne închirieze o mașină gratis de la agenția la care lucra el. Era de fapt o altă reprezentanță al unei agenții americane, deci problema cu actele, și cu asigurarea, erau aranjate. Ne-a explicat că la sfârșitul verii agențiile își re-aranjează stocul de mașini, și el avea nevoie să transporte câteva mașini pe insula de sud. În loc să angajeze pe cineva să facă transportul el ne oferea mașina gratis (noi trebuia, bineînțeles, să plătim benzina pe care o consumam), un „voucher” pentru feribot-ul de trecut de pe insula de nord pe cea de sud, și două bilete de avion de la Christchurch înapoi la Auckland după ce am depus mașina la filiala din Christchurch. Oferta ni s-a părut foarte avantajoasă, și am „bătut palma”.

Actele le-a fîcut în 15 minute, și am primit cheile mașinii. Aici a fost primul șoc: mașina era cu schimbător de viteze manual, pe partea CEALALTĂ (volan pe dreapta – știam, schimbătorul la mâna stângă) . Am făcut câteva exerciții întrun parcaj local (norocul era că „ordinea” pedalelor era la fel ca în Europa, deci știam cum să ambreiez fără să mă gândesc), și am pornit în aventura noastră. Primul popas a fost în centrul orașului Auckland, întrun parc frumos, cu o statuie impozantă a reginei Marii Britanii (Noua Zeelanda este parte din Commonwealth-ul britanic), de unde se vedeau două mări: de o parte Oceanul Pacific, de partea ailaltă Marea Tasmaniei. După ce am admirat priveliștea am constatat că se făcuse miezul zilei, și călătorului îi șade bine cu drumul. Deci, cu soarele în față am pornit vijelios către sud, spre Rotorua. Șoseaua #1 era frumoasă, și foarte puțin aglomerată. Dar nu recunoșteam nici un nume de localitate prin care treceam. După vreo 45 de minute am hotărât că ceva nu e în regulă și am oprit pe marginea șoselei să mă uit pe hartă. Megeam spre NORD! În emisfera sudică soarele la prânz e spre nord! Tot simțul meu de orientare era dat peste cap.

Am făcut stânga-mprejur și târziu după amiaza am ajuns la Rotorua. Mariana mă întreba ce căutăm noi acolo, și îi spuneam că e singurul loc din Noua Zeelandă despre care citisem. Era locul unde copiii Căpitanului Grant îl căutau pe tatăl lor, și unde geograful Paganel le-a explicat fenomenele vulcanice. (O mică paranteză: având nepoți, recent am căutat cartea lui Jules Verne, și nu am găsit o traducere în engleză a ”Copiii Căpitanului Grant”!). Cum se întuneca, am luat hotărârea de a vizita obiectivele turistice a doua zi dimineața, deci am tras la un motel și am încercat să ne ajustăm fusul orar din ritmul circadian total bulversat. Dimineața am avut câteva surprize neașteptate (încă nu știu cum arată „surprizele așteptate”, dar mă iertați că eu nu prea mai vorbesc limba neaoșă). Gheizer-ul local era acolo, ne „aștepta”, dar nu funcționa! Ni s-a dat explicația că după sezonul estival apa fierbinte este deversată pentru necesități energetice ale localității, dar o dată pe zi erupe, pentru vizitatorii ocazionali (ca noi).

Așa ar fi trebuit să arate gheizer-ul. Închipuiți-vă cum e fără erupție.

Apoi am vizitat băile de nămol, cam o combinație între vulcanii noroioși din Întorsura Buzăului și nămolul din Techirghiol, dar nu am avut chef să ne delectăm. Doar în treacăt menționez că locul respectiv poartă numele de „Hell’s Gate” („Poarta Iadului”, sper să nu ofensez prea mult)

 Eram grăbiți să mai vedem și alte peisaje. Ne-am propus să venim înapoi „când o fi”, dar uite că n-a mai fost.

Am pornit mai departe către sud (am verificat!!!) și spre seară am ajuns în apropierea Wellington-ului, capitala „de fapt” a Noii Zeelande. Am stat la un motel la marginea drumului, unde am găsit și niște pliante cu orarul feribot-ului din Wellington către insula de sud. Decizia de a ne opri înainte de oraș a fost salutară: dimineața am avut prilejul, drumul trecând peste o culme de deal, să vedem o panoramă superbă a unui oraș cu o așezare deosebit de pitorească. Wellington este o metropolă cu viață pulsantă, port la mare, un centru citadin excepțional, o populație variată.

Am intrat în oraș, ne-am dus către port ca să stabilim „pasul următor”, și așa am aflat că portul era paralizat din cauza unei greve a muncitorilor portuari. Nici vorbă de feribot pentru următoarele zile. Panicați, ne-am dus la filiala locală a agenției de mașini, și le-am explicat problema. Au fost foarte înțelegători și ne-au spus că avem un contract valabil, dar că, în condițiile date evident nu putem să ne achităm de livrarea mașinii pe insula de sud. Soluția propusă a fost să lăsăm mașina la ei, să luam un zbor cu avionul spre insula de sud, și filiala de la aeroport ne va da o mașină în condițiile contractuale.

Zis și făcut. Am cumpărat bilete de avion pentru a doua zi, și am petrecut o zi explorând centrul orașului. Cum ziceam, este o metropolă superbă, de fapt merită mai mult de o zi pentru a găsi toate superlativele citadine, unele foarte specifice.

Am zburat peste strâmtoarea respectivă, imaginile din avion au fost extraordinare. O mulțime de insulițe, unele locuite, o mare de azur, o vreme de toamnă superbă. La aterizare suntem întâmpinați de agenții filialei de închirieri, cu mașina pregătită pentru noi. Surpriză plăcută: mașină cu schimbător automat! Încărcăm mașina, și o pornim pe drumul de pe coasta de est. Insula de sud are un lanț de munți pe toată lungimea ei, chiar poreclită Apeninii Sudici (dacă vă uitați pe o hartă, Noua Zeelandă seamănă cu harta Italiei – întoarsă pe dos). Dar adevărul e că pe versantul estic al acestor munți, care de fapt sunt destul de aproape de coastă, sunt foarte puține localități, toată regiunea fiind foarte rurală. Cum nu avem nici un obiectiv turistic important la care să ne oprim, tragem tare șă ajungem la munții cu ghețari. Spre seară vedem că benzina e pe sfârșite, oprim întro localitate la singura benzinărie locală, dar o găsim închisă. Îngrijorați (benzinăriile din SUA sunt deschise, cel puțin cele de pe șosele majore, 24 de ore din 24) întrebăm pe un localnic dacă există vreo altă stație în apropiere. Ni se răspunde că toate benzinăriile se închid la ora 6 seara, și se deschid la 8 dimineața. Întrebăm de un hotel/motel, nu există așa ceva nici acolo, nici în localitatea următoare. Ce să facem? Ieșim din localitate, și ne dăm seama că mai avem benzină ca să ajungem cu bine la punctul următor, dar nu mult mai departe. Colac peste pupăză, vremea se schimbă brusc și pornește o ploaie subtropicală torențială, de abia văd drumul. Decizia e că trebuie să ne oprim, dar suntem departe de „civilizație”. Găsim un drumeag lateral, nepavat, și ieșim de pe șosea. Puțin „mai încolo” vedem o lizieră de pădure, ieșim de pe drumeag (acum e întuneric beznă) și oprim mașina întrun loc care părea mai adăpostit. Înclinăm spătarele scaunelor și ne pregătim de o noapte în mijlocul naturii.

Dormim cât putem, cu ploaia bătând darabana pe capotă. Mariana e mulțumită, dar eu deabia încap în poziția respectivă, sub volan. Oricum, peste câteva ore mă trezesc că e liniște. Ies din mașină ca să mă dezmorțesc, și constat că cerul este complet senin, cu milioane de stele de o luminozitate pe care nu o mai văzusem de la excursiile mele de pe munte din România. O trezesc pe Mariana, supărată la început, dar admiră și ea bolta grandioasă. Apoi mai trec câteva ore, și se face lumină. Înainte de a porni mai departe ieșim din mașină ca să vedem care a fost locul nostru de popas. Vedem că am stat sub o ferigă arborescentă imensă. A rămas în familia noastră povestea că am dormit noaptea aceea la „Hotel Ferigă”.

Pornim mai departe, ajungem la o localitate, luăm benzină și ne interesăm de „specialitățile turistice locale”. Suntem destul de aproape de un ghețar imens, cu numele de Franz Josef, și încep să mă simt din nou European. Dedicăm câteva ore pentru ghețar, apoi luăm la goană din nou (oprindu-ne la fiecare benzinărie ca să ne facem plinul, că „nu se știe”). În acești Apenini Sudici există foarte puține trecători, deci la un moment dat, plictisiți de coasta estică, trecem prin munți când avem ocazia. Altă surpiză: după munți este un șes, iar pe marginea drumului sunt plopi, cu frunze care încep să îngălbenească. Nu mai văzusem plopi de când am plecat din România! Pe strada „mea” din Timișoara era un rând de plopi, deci din nou mă apucă nostalgia.

Hotărâm să petrecem noaptea în condiții mai civilizate. Găsim un camping, și intrăm acolo ca să vedem „cultura locală”. La intrare există o cutie poștală, cu un semn că prețul unei nopți, cu cortul, este de 5 dolari. E un preț formidabil. Intrăm, căutăm un loc de cort, sunt cu duiumul (este toamnă, copiii sunt la școală, deci sunt doar câteva familii împrăștiate ici-colo). Întindem cortul, eu mă pregătesc sufletește să dorm ca lumea, în sacul meu, complet întins, fără volan de care să mă lovesc. Dar încercăm să ne aranjăm complet. Deci întrebăm pe cineva cum se plătește, unde e biroul camp-ului. Ni se spune că trebuie să punem cei 5 dolari în cutia poștală, nimeni nu controlează (este sistemul de „onoare”, nici prin cap nu le trece că cineva ar trișa). Ni se spune (văzând că suntem străini) că există două clădiri (de cărămidă, lucru ciudat pentru americani), una e cu băi (dușuri) și toalete, cealaltă cu bucătărie și sală de mese. Intrăm la sala de mese, vedem pe un perete două aragaze cu câte 4 ochiuri și cuptor, alături cabinet de bucătărie. În cabinet se găsesc farfurii (de ceramică), oale de gătit, pahare de sticlă. În sertare, veselă completă. Noi, obișnuiți cu alte standarde, ne deschidem conservele, dar ne folosim de celelalte ustensile. Vedem că după ce își termină cina, familiile spală vasele pe care le-au folosit și le pun la loc în cabinetele respective. Suntem cam printre ultimii, și cineva de la masa alăturată ne întreabă dacă mai avem mult până terminăm. Cam nedumeriți spunem că suntem gata, și, înainte de a ieși din sala de mese vedem că doamna care ne întrebase se apucase să spele pe jos (dușumeaua era de gresie). Asta s-a întâmplat și în celelalte campinguri unde am mai fost, deci e clar că era „regula”. Ultimul grup face curățenia finală.

Am dormit foarte bine. De menționat că ne-am pus cortul pe un pat de iarbă sănătoasă, groasă, nici n-am fi avut nevoie de „salteluțele” de burete expandat sub sacii de dormit. Camping-urile din Noua Zeelanda sunt cele mai civilizate din câte am întâlnit, este ceva absolut ieșit din comun.

Noaptea am ieșit o dată din cort, și din nou m-a izbit cupola înstelată. Sunt convins că mulți dintre colegi s-au uitat la stele, în nopți senine. Ceea ce vreau să spun este că, deși poate nu știm numele constelațiilor, sau ale anumitor stele, avem o anumită familiaritate cu configurația pe care o vedem. Menționez Carul Mare, Carul Mic, Pleiadele (Cloșca cu Pui), Orion, etc. Ceea ce m-a impresionat în acel camping este că cerul era complet străin! Logic știam că nu voi vedea constelațiile familiare, dar sentimentul de „altă lume” a fost totuși surprinzător.

Pornim mai departe, că vrem să mai ajungem la un punct care ne-a fost recomandat de mai multă lume, În drum trecem pe lângă o stațiune de schi cu munți acoperiți de zăpadă (e toamnă, dar se pare că există condiții bune de schiat și în pre-sezon) , mie îmi place și numele (The Remarkables). Dar nu ne oprim decât pentru un prânz rapid, și ajungem spre seară la Milford Sound. Este, cum spun pliantele, cel mai sudic fiord din lume. Dormim în alt camping comfortabil, și dimineața ne ducem să vizităm portul. Următoarea croazieră pornește peste 40 de minute, ne repezim să cumpărăm bilete. Croaziera este de 4 ore (există și altele de 2 ore, de 6 ore, sau de o zi întreagă, cu dormitul pe vapor). Priveliștea este spectaculoasă.

Piscul ăsta mai e cunoscut și sub numele de Matterhorn-ul Sudului. Iese direct din apa fiordului.

Cascadele sunt uimitoare, vaporul nostru ajunge la un moment dat între o cădere de apă și peretele de stâncă.

Dar timpul nostru este limitat. Ieșim de pe vapor și pornim vijelios către destinația „finală” unde trebuie să depunem mașina: Christchurch. Ajungem cu bine, ba chiar avem timp să ne bucurăm de acest oraș care ni se pare cel mai britanic oraș din Noua Zeelandă. Case de cărămidă roșie cu pervaze de stucatură albă, grădini cu flori multicolore în fața clădirilor. Facem o plimbare în parcul central din Christchurch (Rose Garden, sau Parcul Trandafirilor. Există Parcul Trandafirilor și în Timișoara, deci din nou nostalgia își spune cuvântul). La o intersecție de alei găsim un ceas solar:

Nu mă pot abține, și explic copiilor care admiră ceasul argumentele Milicăi dintro postare recentă: ceasurile cu cadran au fost inventate în emisfera nordică, unde umbra se mișcă invers decât pe ceasul ăsta solar.

Dar periplul nostrum s-a terminat. Depunem mașina la aeroport, și pornim către Auckland, de unde cursa spre Statele Unite ne promite o altă oboseală de 22 de ore.

A fost o excursie cu multe întâmplări „pe dos”, absolut ieșită din comun, și de care ne aducem aminte cu multă plăcere. Sper că v-am trezit interesul, și, dacă aveți ocazia, mergeți și descoperiți alte aspecte fascinante de la antipod.

Îmi permit doar un comentariu. Lectura trimite la aprecieri stilistice. Deşi îi apreciez pe termen lung şi foarte lung darul de povestitor, pe orice team, aici însuşi subiectul îşi impune calitatea narativă. Prin insolit, prin originalitte şi, nu în ultimul rând, prin trimiterea implicită la nemuritorul Jules Verne. Cel câştigat prin permisiunea de a-i prelua pe blog relatarea înălţimii sale sunt eu. Aşadar aştept, în beneficiul autorului, cât mai substanţiale comentarii. De aia blogurile au acest instrument.

Al doilea număr dublu pe 2022 al revistei Neuma debutează, standard, cu tandemul liderilor. Directorul revistei, Andrea H. Hedeş, semnează editorialul Îmbătaţi de dragoste, urmează cursivul Cultura sub senile, de Horia Gârbea.

După un comunicat al Uniunii Scriitorilor, obişnuita pagină Apariţii Neuma, cu imaginile a 9 coperţi ale noilor apariţii editorial.

La rubrica Invitat special, Gheorghe Grigurcu îşi continuă serialul miniaturilor. Apoi poetul Călin Vlasie oferă 5 Catrene cu Molock. Adrian Lesenciuc e present cu un fragment de roman. În fine, o minicolecţie de poeme e contribuţia lui Vlad Moldovan.

Mircea Muthu onorează rubrica sa, Estetica, cu studiul Despre negritudinea literară.

Eseu: Isus şi trestia, de Ştefan Borbely.

Aniversare: Ana Ardeleanu. Aspiraţie şi certitudine, de Nicoleta Milea.

Poezia lumii: Cai Quing.

Poezie: Liviu Franga.

Proză: Cornel Nistea.

Din nou poezie: Constantin Marafet.

Şi iar proză: Leon Iosif Grapini.

Poezie în alternativă: Vasile Dan Marchiş

Debut în proză: Maria Grădinaru

Eveniment la Lisabona

Eveniment: Trei volume ale Editurii Neuma lansate la Cluj-Napoca. Lansare Neuma: Antologia Filialei Bucureşti-Poezie a Uniunii Scriitorilor.

Viaţa literară: Primiri în USR; Şedinţa Comitetului Director al USR din 29 martie 2022.

Poezia lumii: Samuil Kissin

Poezie: Ana Herţa; Georgeta Minodora Resteman

Eveniment:: Lecturi în maraton; Lansare de carte – la Iaşi.

Tineri poeţi: Roxana Ilie; Iulia-Ana-Maria Ghidiu

Interviu: Peter Goff, realizat de Andrea H. Hedeş. Apoi a doua parte a interviului luat de Andrea H. Hedeş lui Daniel Moşoiu

Poezia lumii: Phan Hoang.

Interviu: Liviu Franga în dialog cu Horia Gârbea. (Partea a treia)

File de istorie: O poveste a Clujului, de Mihaela Mudure.

Proză: Rodica Bretin.

Puncte de vedere: Câinii războiului, de Răzvan Nicula

Eseu: Mihai Maxim: Prietenii

Istorie literară: VIRTUŢILE CONSOLATOARE ALE CULTURII ŞI ALE AMINTIRII ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ, de Gheorghe Lăzărescu; Camil Petrescu, critic literar?, de Iulian Bitoleanu

Răzleţe: Eternul viceversa românesc, de Gelu Negrea

Eveniment editorial: Poezie aleasă, plăcuţe de plumb §i scrisori din Medio Monte. De Liviu Capşa

Cartea de critică: Discursul critic – afinităţi elective şi empatice, de Ana Dobre

Volume Neuma: Poezia, eternul redobândit prin creaţie. Acelaşi distins critic analizează un volum de Teo Cabel. Linia de continuitate. Evelyne Croitoru, pe marginea unor volume ale lui Valentin Busuioc. Acelaşi critic glosează asupra volumului Cactusul de la etajul doi, al Mariei Grădinaru. Sub titlul inspirat Alchimia esenţelor lirice. Ca apoi să analizeze volumul lui Mircea Teculescu, Jocul şi moartea. În fine, ultimul volum recenzurat, Ludi, aparţinând lui Cosmin Andrei Tudor.

Cartea de poezie: Sub privirile extaziate ale bufniţei able, de Nicoleta Milea, despre volumul Te visează bufniţa alba, de Maria Pal

Cartea de proză: Ioan Holban, despre volumul Viaţa unui future, de Eugen Uricariu

Volume Neuma: despre volumul Ochiul lui Horus, al Nicoletei Milea. Ora, de Alexandru Cazacu, în lectura Flaaviei Adam. Cumva în releu, Mihaela Aionescu

Pe marginea volumului Anotimpuri impare, al Flaviei Adam

Cartea de poezie: Gela Enea analizează volumul bilingv Copilul de apă/Bimbo d’aqua  de Menuţ Maximinian. Urmează un alt leitmotiv. Autorul volumului de mai sus oferă o cronică a volumului Mesaje în spaţiu şi timp de Nicolae Bud. Urmează Victor Constantin Mărunţoiu, cu viziunea sa despre volumul Jurnalul fericirii mele, de Luiza Carol. 

Roman: Nostalgia, seducătoarea amantă a amintirilor. Ion Fercu despre romanul Jocul cu focul, de Ioan Maxim. Ceaţa, euphemism pentru orbirea ideologică. Romanul Un secol de ceaţă, de Matei Vişniec, descifra de Raluca Faraon.

Cartea de poezie. Sonia elvireanu, despre volumul lui Gheorghe Jurcă, Zeii de pe prundul râului.

Etnologie. Relaţii de antonimie în proverbul românesc, de Doina Macarie, sub lupa lui Menuţ Maximinian.

In memoriam. La despărţirea de un prieten: Valentin Iacob, de George Volceanov.

Colţul lui Yorik: Reactoare nucleare mici.

Viaţa cărtilor: Edda, vocea zeilor, de Miruna Drăghici.

Jurnal teatral: Ion Cocora.

Teatru: De două ori Botond Nagy, de Alexandru Jurcan. Cină cu prietenii şi o nouă direcţie la Teatrul Bulandra, de Alexandru Ares. Două seri de vis cu Marin Sorescu la TNB, de Dinu Grigorescu.

Teatru. Polemici: O cronică nedreaptă la o aniversare, de acelaşi autor.

Ecran literar: Proust, Céleste şi camera antifonati cu plută, de Alexandru Jurcan.

Cinemateca: Machbeth în pandemie, de Raluca Faraon.

Urmează rubricele finale. Rock cu Dumitru Ungureanu; Călătorii: laleaua de la porţi – Ramona Műller; Culinar: Florica Bud; Contre-pied, Gelu Negrea; Educaţie, Adrian Costache;

Vitrina cu cărţii.

Dece Neuma?

Numărul 11-12 pe 2021 al revistei Neuma poartă semnul a două aniversări. Se împlinesc 5 ani de la primul număr, 11-12 pe 2017 şi, fiind al 25-lea, acoperă o perioadă de 50 de luni. E, deci, în termini clasici, un număr jubiliar.

Să purcedem, aşadar, la răsfoirea acestui număr. Nebuni, zombi şi trandafiri se intitulează editorialul semnat Andrea H. Hedeş. Cojugat cu Trecut-au anii, cursivul lui Horia Gârbea. Încheiat cu fraza: La Mulți Ani, Neuma, și atît, dar din toată inima și cu toată dragostea. Apoi, 9 coperţi pe o pagină, sub titlul Apariţii Neuma.

Eveniment Neuma: Festivalul international Cavalerul de aur.

Gala premiilor APLER pentru 2020. Andrea H. Hedeş, laureaată pentru roman.

Certificate de înregistrare. O stea din constelaţia Corona borealis înregistrată sub un cod numeric, va primi numele de NEUMA. În pagină e fotografia certificatului de înregistrare, iar în pagina următoare două imagini ale zonei respective din bolta cereasca.

Invitat special. Continua serialul lui Gheorge Grigurcu, apoi Olimpiu Nuşfelean, Sherzod Artikov.

Estetica. Continua şi serialul profesorului Mircea Muthu.

Interviu. Locul limbilor clasice trebuie nu doar menţinut, prin prezenţa latinei în curriculum-ul profilului liceal umanist, ci şi extins. Prof. Dr. Liviu Franga în dialog cu Horia Gârbea (urmare din numul trecut).

Neuma peste hotare. Primul volum al colecţiei Mekong a editurii Neuma apreciat în Vietnam.

Aniversare. Saluturile scriitorilor vietnamezi.

Proză. Bianca Scurtul.

Tineri poeţi. Miruna Ileana Moldoveanu.

Eseu. Ipostaze ale balcanismului literar în proza lui Caragiale de Carmen Duvalma.

Interviu. Saviana Stănescu „Totdeauna sunt mai îndrăgostită de piesele la care lucrez în prezent“. Dialog realizat de Cătălina Novac.

Eveniment. Gala Scriitorii anului. Iaşi 2021. Festival international de poezie George coşbuc. Ediţia XXXVII.  Cel de-al 6-lea Festival Literar Internaţional UE – China.

Din nou Invitat special: Xue Mo. Traducere din chineză de Constantin Lupeanu.

Poezia lumii. Miroslav Bielik.

Poezie. Caliopi-Alina Dinu

Aniversare. 5 ani cu Neuma. Zeci de voci. Citez un confrare de peste munţi; Într-un cuvânt, scriptorienii se regăsesc în eforturile dinamicilor, substanțialilor, confraților neumatici. – Lucian Vasiliu.

Ritualul scrisului. Uns paţiu totemic, de Ştefan Borbely.

Puncte de vedere. Unicul şi colectivul, de Răzvan Nicula. O melodramă din cartierul de Est, de Mihai Barbu. Pe urmele unui editorial, de Mihai Lungeanu. O scrisoare-poem pentru Panait Istrati, de Liviu Capşa.

Răzleţe. Unde începe speranţa, de Gelu Negrea.

Tineri poeţi. Sara Gânsca-Nistea, Ema Mihăescu, Elena Neguş, Maria Matea

Proză. Dana Banu

Lansarea unui volum de Gelu Negrea la New York

Poezia lumii. Lai Hông Khánh.

Călătorii. Ecouri verticale, de Ramona Müller

Eveniment editoruial. Unde se odihnesc maratoniştii? De Horia Gârbea. Pe marginea volumului Maratonul învinşilor, de Gabriel Chifu. Simfonia întunericului, de Andrea H. Hedeş. Pe marginea aceleiaşi cărţii. Care beneficiază de un portret în relief, prin intersecţia a două raze diferite. Apoi Melcul şi cochilia – o lucrare de metaestetică, de Monica Grosu. Despre o carte teoretică a profesorului Mircea Muthu. În fine, Dezlănţuiri epice, crime şi portretele unor frumoase, de Virgil Raţiu, cronică a romanului Femeia de marţipan, de Radu Ţuculescu. Noul Ierusalim, de Ioan Holban, despre un volum de versuri al lui Eugen Uricaru.

Cartea de eseuri. Ignorarea elitelor / efectul de lupă. Menuţ Maximinian prezintă volumul Efectul de lupă, de Teodor Baconschi.

Iarăşi Poezia lumii. Petros Kyriakou Veloudas.

Volume Neuma. Un estetism esoteric şi ludic. Iulian Bitoleanu descifrează invenţia demersului critic al lui Emil Lungeanu, citind volumul acestuia Cartea recentă. Apoi Calea spre cunoaşterea de sine. Nicoleta Milea o comentează pe Evelyne-Maria Croitoru. Aceeaşi autoare, unul din criticii Neumei, aducce în luminile rampei opul Mierea sălbatică, de Valentin Busuioc, sub titlul Romanul căutării eului. Alt critic cu voce distinctă, Ana Dobre, decantează în cronica Tristeţile unei femei triste laitmotivul din volumul Oraşul cu femei triste, al poetei Marilena Apostu.

Cartea de poezie. Poezie a trăirii psatice, de Paul Aretzu devoalează esenţa volumului ălător spre veşnicie, aparţinând lui Nicolae Răzvan Stan.

Filatelie. Mihai I, primul copil-rege, în imaginile mărcilor poştale, de Cristina Popescu.

Alte Volume Neuma. Decalogul iubirilor Anyei, de Gela Enea. Cronică a volumului Iubeşte-l Anya, de Mihaela Roxana Boboc. O viziune alternativă a volumului Marilnei apostu oferă altă poetă cu valenţe critice, Raluca Faraon: Poezia ca o fereastră spre oraş.

Din nou Cartea de poezie. Fericirea ca observaţie de subsol, de Mihaela Stanciu. Despre volumul Indicele fericirii globale, de Mihai Kantzer. Apoi Cântec de alungat tristeţea, de Ottilia Aerdeleanu. Despre volumul Cerul din colivie, de Nuţa Crăciun. Acolo unde nimeni nu moare, nimeni nu se naşte, de Gelu Negrea. Despre volumul La zidul plângerii, de Constntin Pădureanu.

Viaţa cărţilor. Harmonia macrocosmică – arta firmamentului, de Miruna Drăghici. Excurs asupra operei lui Cellarius.

Traduceri. George Volceaniv, de vorbă cu Lucia Verona. „Bucuria de a traduce Shakespeare e o r[splat[ în sine. ±i bucuria de a vedea pe scenă piesele traduse”.

Colţul lui Yorik. Câte ceva despre  Ştefan Georgescu-Gorjan. Viziunea critică a unei poete. Cărţile prietenilor mei, de Nicoleta Milea.

Cinemateca. Rubrică susţinută de Raluca Faraon. Fără de ţară.

Educaţie. O poveste cu.. manuale. De Adrian Costache.

Etnologie. Menuţ Maximinian: Cui îi mai pasă de tradiţiile muzicale?

Premii. Volume Neuma în palmaresul Concursului „Al. Macedonski”

Dramaturgie. Teatrul lui Vasile Voiculescu (II) – Icu Crăciun. Apoi Trei surori fumând cehovian. De Alexandru Jurcan.

De aclaşi autor. Sub egida rubricii sale consecrate: Ecran literar. Copiii puterii sovietice.

Teatru. Gigi Căciuleanu montează o KiRiTZA operetistică la TNB, de Alexandra Ares.

Arhitectură. Despre (ne)aşezare, despre origini şi despre sat(ul meu) (I), de Augustin Ioan.

Rock. Moştenirea unui vis. De Dumitru Ungureanu.

Contre-pied. Întrebări şi răspunsuri, de Gelu Negrea.

Cititorii aşteapă mereu finalul numărului, pentru a se regala de rubrica plină de pitoresc  Floricăi Bud. A-I cita titlul ar fi o eroare repetitive.

Vitrina cu cărti. Coperţi, cu notificarea: Aceste volume se aflã in atent,ia cronicarilor nos,tri pentru eventuale recenzii extinse. Mult,umim autorilor s,i editorilor.

Varia. Mereu întrebarea Dece Neuma?

Jubileu pentru sexul frumos.

A fost  sau n-a fost cel mai echilibrat turneu final al campionatului European? Rămâne ca analiştii să-şi facă meseria următoarea perioadă. Dar sigur ultimele 2 etape, semifinalele şi finala, au fost cele mai echilibrate din întreaga istorie a turneelor finale – la nivel European şi mondial. Căci la aceste ultime 3 meciuri, după 90 de minute, scrorul era 1-1. Acum, la cald, nu ştiu dacă s-a mai întâmplat vreodată aşa ceva. Dar e posibil să nu se fi întâmplat. Cum era vorba de ultimele două faze eliminatorii, învingtorii trebuiau stabiliţi pe teren. Şi mai interesant, ambele semifinale au configurat zone nu doar fotbalistice, ci geografice, culturale şi temperamentale. Italia – Spania mai era şi repetarea finelei europene din 2012. In plină epocă de supremaţie spaniolă (2008 campioană europeană, 2010 campioană mondială), Furia roja demola squadra azzurra cu 4-0. Acum, Chiesa deschidea, în minutul 60, scorul cu un şut à la del Piero, Alvaro Morata  egala în minutul 80 trecând de eternal Chillini, dar rata penaltiul decisiv de departajare. Apoi, ultimul penalty, transformat de Jorjinho, brazilianul provenit dintr-o familie de italieni, trimite squadra in finală.

În cealaltă semifinală am văzut primul şi singurul gol marcat din lovitură liberă (Darmsgaard, minutul 30). Albionul egalează repede (39’) prin autogolul lui Kjaer. Nu s-a ajuns la penaltiuri, din cauza arbitrajului. Atât centralul, cât şi sistemul VAR s-au lăsat păcăliţi de abilitatea lui Sterling, altfel cel mai bun dribler englez. Portarul dnez respinge penaltiul executat de Harry Kane, dar în faţă, căpitanul englez reia în gol. În finală, Anglia deschide rapid scorul (minutul 2). Centrarea cu boltă a lui Trippier e reluată pe colţul scurt de fundaşul Shaw, lăsat nemarcat. Ambele apărări se impun, ambii portari şi-au făcut datoria. Abia în minutul 67 stoperul de fier Bonucci egalează, la un corner. Italia domină repriza a doua. Spre finalul prelungrilor, antrenorul englez Southgate introduce 3 specialişti în executarea penaltyurilor. Paradoxal, aceştia ratează penaltiurile decisive. Rashford trimite în bară verticală, Donnarumma apără şuturile lui Sancho şi Saka. Pentru itlia au ratat Belotti şi, neaşteptat, Jorjinho.

Anglia a jucat prima finală după 55 de ani de la cea din 1966, când a luat, tot pe Wembley, singitalia aniversa singurul său titlu Mondial. Elisabeta a II-a era şi atunci regina Angliei. Iar pe 11 iulie Italia a aniversat 39 de ani de la finala CM de la Madrid (3-1 cu RFG) –  primul titlu postbelic şi al treilea în general. Primul şi până ieri singurul titlu european îl câştigase în 1968, la Roma: 1-1 şi 2-0 la rejucare cu Jugoslavia. A mai jucat 2 finale europene, ambele pierdute. 0-1 cu Franţa, în 2000 şi 0-4 cu Spania în 2012. Pe plan mondial, Italia a jucat finalele din 1970 (1-4 cu Brazilia), 1982 (3-1 cu RFG), 1994 (0-0 decis la penaltiuri cu Brazilia), 2006 1-1 decis in favoarea sa cu Franţa.  

Cu numărul 11-12 pe 2020 revista Neuma începe al patrulea ciclu annual. E al 37-lea număr bimestrial. Editorialul – semnat de Andrea H. Hedeş are un titlu vag liric, oricum respirând aerul mereu nostalgic ce aminteşte e sărbători: Dacă într-o noapte de iarnă un cititor. Cursivul lui Horia Gârbea, În loc de bilanţ, rememorează pulicaţii postecembriste. Pagina de apariţii Neuma adună, ca e oicei, 8 imagini de coperţi. Cronica uneia din aceste cărţi va apărea luni 30 (ziua patronului editurii şi al revistei) pe www.tilici.blog.

Invitat special: Acadeicianul Ion-Aurel Pop: Elitele românilor din trecut. Articol resonant cu numărul care acoperă Sărbătoarea Naţională. Apoi în continuarea serialului personal, Gheorghe Grigurcu desfaşoară unn nou calup e reflextii aforistice, sub titlul O biată insectă. Un impresionat – prin profunzime -,dialog lapidar Adrian Popescu – Horia Gârbea. Şi ultimul, acum, invitat special: Varujan Vosganian: Cineva a murit pentru ca noi sne iubim în felul ăsta.

Profesorul Mircea Muthu oferă un Glosar: Balcaizare, Balcanism, Balcanitate, Balcanologie.

Dramaturgie românească: Dramaturgia lui Dan Botta. Paradisul eleat şi stratul nostrum arhaic, de Ioan Cristescu.

Proză: Reportaj cu surprize, de Leon-Iosif Grapini.

Avanpremieră editorială: Any Drăgoianu.

Interviu – realizat e Horia Gârbea: Maia Morgenstern: În teatru poţi retrăi marile drame ale omenirii într-o formulă personală

Răzleţe: Subtila strategie a constrângerilor de Gelu Negrea   

Puncte de vedere: Pasiunea scrisului. La politicieni de Liviu Capşa. Bă, voi sunteţi nebuni! De Răzvan Nicula.

Interviu cu Mihai Ispirescu^*, luat tot de Horia Gârbea.

Aniversări/Scriitorul anului: Aurel Rău (90), Livius Ciocârlie (85), Mircea M. Ionescu (75), Radu Cosaşu (90)/ Mihai Zamfir.

Ultimul interviu, realizat de ata asta e Raluca Faraon, îl pune în valoare pe Marius Stănescu.

Colocviul de critică: Zidul classic, de Christian Crăciun.

Premiile Neuma: Miruna Drăghici (care foloseşte pseudonimul Kagemusha Sama): Chip de aur (proză).

Literatura lumii: Eric Allard – La blessure du blé. Traducere de Sonia Elvireanu.

Poezie: Constanţa Popescu

Eseu: Îngerul melancolei, de Tatiana Rădulescu.

Eveniment editorial: Transfigurare (II). Andrea H. Hedeş, despre poezia lui Gabriel Chifu. Materializare. Horia Gârbea, pe marginea aceluiaş volum (O viaţă, Editura Junimea, 2020). Ambele articole continuînd analizele in numărul trecut al revistei. Tot Andrea H.  Hedeş semnalează, su titlul Polifonic, volumul Irinei Petraş Istoriile literaturii române. Iar Menuţ  Maximinian (Frumuseţea vorbelor de acasă) recenzează antologia aceleiaş Irina Petraş: Cartea cuvintelor-madlenă.

Cartea e poezie: Mihaela Stanciu se referă, mai telegrafic, la volumul lui Cărtărescu Nu striga nicioată ajutor (2020). Iar Ioan Holban semnalează volumul Nectarul clipei (Junimea, 2020) de Iustin Moraru. Constantin Cubleşan scrie despre volumul Psalmi fără titlu, al Mirunei Mureşan (Editura Grinta, Cluj, 2020).

In memoriam – Andrei Moldovan, exredactor şef al revistei Neuma, deceat prematur la 30 octombrie current.

Focus Neuma: DDapazonul sensuibilitătii de Evelyne Croitoru, despre Fugă în o major, volumul e debut în poezie al lui Ovidiu M. Curea. Turnul din Pisa, de Mihai Maxim, despre acelaşi volum.

Volume Neuma: Rosturile şi resorturile poeziei, de Nicoleta Milea, despre Poarta felinelor, de Vilia Banţa. Antologie şi prefaţă de Horia Gârbea.  

Convorbiri: Dialoguri sapienţiale, de Ana Dobre. Despre Dialguri la Agapia. Gheorghe Simion  în tandem cu Mihai Zamfir.

Eseuri: bibblioteca şi lumea sa (i)reală. de Monica Grosu.

Iar volume Neuma: Epifanii la porţile cuvântului. Simona-Grazia Dima, despre volumul Nicoletei Milea Ochiul lui Horus. Pe valea Călmăţuiulu şi povestea prea frumasei telefoniste. Icu Crăciun despre volumul de proză Răni călătoare, de Fflorin Burtan.

Cartea de istorie: De la sonata pentru pian la sonata poetică de Flavia Adam. Pe marginea volumului Pathetica, de Ioan Mărginean.

Încă odată volume Neuma: Realităţi din umbră. Raluca Faraon scrie despre volumele Realităţi interzise, de Ana  Ardeleanu şi despre Umbrele copacilor tăiaţi, de Mircea Teculescu.

Istorie literară: Ana Dobre se întreabă Dece e necesară încă o carte despre Eminescu?  

Din nou volume Neuma: Puterea secretă a cărţilor, de Menuţ Maximinian. În lectura Nicoletei Milea.

Cartea de poezie: Printre Focurile lui Hefaistos sau viaţa la cea ma înaltă temperatură, de Gela Enea, cu privire la cartea lui Toma Grigorie (Editura Aius, Craiova, 2020), cu un titlu asemănător.

Cartea de proză: întoarcerea perenă, de Mircea Băduţ, analizată de Vasile Vidican.

Traduceri: Ned Orson – pariul meu (din păcate) pierdut – de George Volceanov . Copilul şi revoluţia. Valentin Iacob despre Exuberanţa copilăriei, de István Kovács. Despre estin şi lier-arbitru: Erich Emmanuel Schmitt, concert în memoria unui înger. Semnează Sonia Elvireanu  

Colţul lui Yorik: Sccurtă istorie a fotbalului

Educaţie: Dece? De Adrian Costache

Ecran literar: A trăi după moarte (In memoriam Draga Olteanu Matei), de Alexandru Jurcan. Cărţile din cărţii şi filme, de acelaşi.

Teatru: Vertij nonverbal de excepţie la TNB, e Dinu Grigorescu.

Cinemateca: Ravel vs Beethoven, de Raluca Faraon.

Jurnal teatral, de Ion Cocora.

Rock: Billie Holyday, e Dumitru Ungureanu.

Contre-pied: Rădoi şi Caragiale, de Gelu Negrea.

Culinar: continua serialul Floricăi Bud

Vitrina cu cărţii şi un resportaj despre  tâgul  carte e la Frankfurt

Cu 6 zile în urmă (12 mai 2020) a devenit disponibilă versiunea online a revistei Neuma, nr. 5-6 https://www.revistaneuma.ro/arhiva/anul-iv-2020/nr-5-6-2020.html. Prin forţa lucrurilor, pandemia şi teme conexe îşi găsesc loc în paginile numărului. 6 articole, cărora le va veni rândul la menţionare.

Deschiderea demult uzuală a numărului: Editorial. Saga. Cântec despre viaţă şi oameni. De Andrea H. Hedeş. Cursiv. Covidel şi Izoletta. De Horia Gârbea. Ambele texte tributare firesc, inerent, temei ultraprezentului. Pandemia. 

Acest număr are mulţi invitaţi speciali. Poetul clujan Adrian Popescu, în continuare Gheorghe Grigurcu, acesta cu o nouă colecţie de microtexte sub titlul Pare atât de dezarmat. Între aceştia o pagină cu coperţile a 8 noi apariţii Neuma. apoi Horia Bădescu – versuri sub titlul Caietul de la Habra. Ion Cristofor, cu o pagină de versuri. Constantin Lupeanu: Drumul vieţii – repere chineze. George Vulturescu – Lupul din copilărie. Olimpiu Nuşfelean – Pământul e liniştit (poem epic).

Poezia lumii. István Kovács. Lê Thanh My.

Istoria dramaturgiei. Nicolae Iorga, studiu de caz. De Ioan Cristescu.

Din nou Poezia lumii. Xue Mo.  

Proză. Trei femei, cu mine patru. Fragment dintr-un romn în lucru, de poeta Hanna Bota.

Poezie. Victoria Milescu.

Eseu. nori fugari pe albastrul ecran. De Simona-Grazia Dima.

Proză. Despre începutul căutării cântecului. De Adrian Lesenciuc.

Poezie. Constanţa Popescu.

Proză. Femeie din mare ieşind. De Florin Toma.

Răzleţe. Astronomia şi cadastrul de la Primărie. De Gelu Negrea.

Proză. Virgo (1), de Răzvan Nicula. (urmare în numărul viitor)

Puncte de vedere. România (mereu) visată. De Liviu Capşa.

Eveniment Neuma. Andrea H. Hedeş despre proiectul Puterea secretă a cărtilor. Miercurea la ora 12 câte un autor Neuma oferă un clip cu un fragment din scrierile proprii.

Proză. Clipa de sinceritate. De Florin Logreşteanu.

O nouă anchetă Neuma: Animalele de companie ale scriitorilor.

Corespondenţă din SUA: Gabriel Boie. Văd culorile înainte de a vedea conturuile. Interviu realizat de Cătălina Novac, în Middleburg, VI, USA.

Eseu, de Horia Gârbea: Personaje pe scenă.

Tot H.G.: Eveniment editorial. Dilc şi toxic. Pe marginea interesantei sinteze Narcotice în cultura română, de Andrei Oişteanu (editura Polirom). Sub aceeaşi egidă, a evenimentului editorial. Andrea H. Hedeş despre cel mai recent volum de poezie al lui Varujan Vosganian, ilustrat de Mihaela Şchiopu. Sub titlul Autoportret cu două cercuri. În fine, criticul Andrei Moldovan încheie tripticul evenimentului editorial cu studiul Forţa poematică a romanului lui Gabriel Chifu. Având ca subiect volumul În drum spre Ikaria, al scriitorului.

Cartea de poezie. Constantin Cubleşan, despre Ion Cocora: Despre moarte şi viaţă. Ioan Holban: Poeme de pe vremea cuvintelor bolnave. Despre Stere Bucovală.

Focus Neuma. Puterea cărtilor, de Monica Grosu, despre cartea de cronici a lui Menuţ Maximinian. Des0pre care scrie şi Nicoleta Milea.

Roman. Memoria, dincolo de timp, de Vasile Vidican. Despre romnul lui Horia Bădescu: Căderea din rai.

Volume Neuma. O cronică (Monolog în simboluri) a celui mai recent volum de poezie a Nicoletei Milea, Ochiul lui Horus, semnată de Evelyne Maria Croitoru. Două autoare în căutarea sinelui. Horia Gârbea gloseasă pe marginea volumelor Eu sunt Lilith, de Gela Enea şi Muntele din noi, de Ramona Müler. Iar criticul Ana Dobre pune în valoare volumul de poezie al lui Florin Burtan, Tărâmul pierdut. Poeta Gela Enea trece de partea cronicilor, scriind despre volumul Recviem pentru o roată bolnavă mintal de Petre Ioan Creţu. E apoi rândul Nicoletei Milea să recenzeze noul volum Animale-fantezii adunate-n poezii, de Liviu Capşa. Combustie afectivă îşi intitulează Mihaela Stanciu cronica volumului Mireasa fără nuntă, de Nicoleta Stăvărache. Volumul gelei ene beneficiază de o a doua cronică, semnată de poeta Flavia Adam: Lilith, o reinterpretare a sinelui.

Cartea de poezie. Evelyne Maria Croitoru face o cronică rafinată volumului de debut poezie al Ralucăi Faraon: Să locuieşti înt-un cerc si să nu-ţi atingi centrul (Junimea, 2019). Mircea Dinescu sau cultivatorul de flori carnivore, de Şerban Codrin.

Memorii. Toţi oamenii sunt fraţi de sinologul Constantin Lupeanu, în lectura Anei Dobre.  

Roman. Viitorul a trecut pe aici, de Emil Lungeanu (Eikon, 2019) in viziunea Elizei Roha. Sub titlul Câţi extratereştri mai sunt în Arizona?

Cartea de poezie. Omul-poveste şi poezul său. Raluca Faraon lecturează volumul Povestea lui A fost odată, de Gabriel Gherbaluţă.

Poezia lumii. Yves Namur, tradus de Sonia Elvireanu.

Cartea străină. Mari creatori, texte recuperate, de George Volceanov. Simplitatea complexităţii, de Passionaria Stoicescu.

Etnologie. Rubrica lui Menuţ Maximinian. Graiul dulce de pe Giug.

Colţul lui Yorik: Câte ceva despre vaccinuri.

Educaţie. Şcoala în vreme de coronavirus, de Adrian Costache.

Ecran literar. Gânduri în loc de oxigen, de Alexandru Jurcan.  

Teatru. O montare bună pe un text slab. De Alexandra Ares. Surplus de imaginaţie, demonstraţie de virtuozitate, de Dinu Grigorescu.

Cinemateca. Tragedia Americii. Raluca Faraon, despre A 25-a oră (2002). Cabaretul problemelor Germaniei. De Nicolae Nistor. Despre celebrul film al lui Bob Fosse.

Jurnal teatral. De Ion Cocora.

Rock. Despre glorie, lavreme de pandemie. De Dumitru Ungureanu.

Un nou episod al serialului Floricăi Bud, Amintiri şi pohte copilăreşti.

Contre pied. Sportul ca formă e somaj tehnic, de Gelu Negrea.

În fine, Vitrina cu cărti, Revista revistelor. Poşta redacţiei.

Primul număr dublu – 1-2 pe 2020 – al revistei Neuma debutează firesc cu primul editorial semnat de Andrea H. Hedeş: Divinităţi periferice. Scriitorul este scriitor pentru că nu poate fi altceva – conchide autoarea. Urmează, conform formatului, cursivul lui Horia Gârbea: Planuri, previziuni, proiecte.

9 cărţi Neuma- începând cu noua antologie a Filialei Bucureşti Poezie. Despre unele am scris deja.

Gheorghe Grigurcu continuă să fie invitat special. De data asta cu 2 pagini de poezie. Ştefan borbely din nou invitat special: Egiptul ficţional. Apoi, un invitat special inedit. Poeta Hanna Bota. Care a oferit lui Emil Lungeanu materia primă pentru capitolul 2 (Critica teatralizată) a volumului Manifestul ludic.

Poezia lumii: Nguyen Hua Ky. Grupaj tradus din vietnameză în engleză de Tran Manh Tien şi J J Khanh, iar din engleză în română de Andrea H. Hedeş şi Horia Gârbea. La care se adaugă o minusculă notă biografică. Apoi albaneza Entela Tabaku, tradusă de Adrian-Christian Kuciuk. Emilio Paz (Peru) – prezentat şi tradus de Horia Gârbea. Michel Herland: Poeme din volumul Tropiques. Traducere de Sonia Elvireanu. Norman Chad (Canada). Traducere de Andrea H. Hedeş şi Horia Gârbea.

Aceeaşi Andrea H. Hedeş informează despre premiile revistei şi Asociaţiei Culturale Luceafărul de Dimineaţă. Dsa a primit premiul pentru proză.

Din nou Gheorghe Grigurcu: În această clipă nu am nevoie de un spaţiu amplu. Sub egida paginii Jurnal.

Estetică: Profesorul Mircea Muthu oferă un Glosar de termeni FORMĂ/FOND.

Un nou şi, posibil, ultimul, referitor la anivesarea lui Nicolae Manolescu. Semnat de Adrian Lesenciuc.

Participare Neuma: Cărţi pentru cei mai tineri cititori. Cătălina Dibre, directoarea bibliotecii din Răcari, despre donaţia de carte a editurii Neuma.

Radu Sergiu Ruba îşi continuă istoriile insolite. Scriitori în faţa propriilor mituri.

Avanpremieră editorială: Liviu Ioan Stoiciu şi Valentin Iacob.

Eseu: Ardian-Christian Kuciuk. În dulcele stim infantil.

Nostalgia sonetului. Adrian Munteanu.

Dulcele stil clasic. Costin Duţu.

Răzleţe. De la perplexitate la himerism – de Gelu Negrea.

Horia Gârbea îi ia un suculent interviu lui Bogdan Theodorescu. Nu sunt un om optimist, deoarece am citit şi citesc multă istorie, declară scriitorul.

Fantasy. Miruna Drăghici: Fabrica „Destin”.

Avanpremieră edotorială: Flavia Adam.

Tineri poeţi: George Paul Volceanov.

Horia Gârbea semnează un medalion aniversar: Gelu Negrea la 75. În aceeaşi pagină, lansări Neuma la Muzeul Maţional al Literaturii române şi la Gaudeamus. Dupa o pagină de comunicate ale Uniunii, un extins reportaj de la coloviul şi premiile Ion Hobana, ediţia a X-a. Centrul de greutate al acestui prim număr al anului.

Eveniment editorial: Cinci secole şi încă in pic. Horia Gârbea despre ediţia a doua a monumentalei Istorii critice a literaturi române a lui Nicolae Manolescu. Sub aceeaşi egidă a evenimentului editorial, Andrea H. Hedeş despre noul roman al lui Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria. Sub titlul Călătoria sau Cartea mântuirii (I). va urma în numărul următor. Romanul e văzut în tandem de Horia Gârbea. În studiul intitulat Insula dumnezeiescului urcuş. Tot ca eveniment editorial, H.G. îl salută pe Daniel Cristea-Enache: Urmaşul şi linia sa. Despre aceeaşi carte – Linia de contur –  scrie aplicat şi Andrea H. Hedeş. sub titlul Viaţa în mişcare. Rubrica se încheie cu o cronica amplă a volumului de proză Povestiri de pe malul celălalt, de Andrea H. Hedeş, semnată de criticul Andrei Moldovan: Drumul spre Ithaca.

Cartea de proză. Când tata avea tată, de Mălina Aniţoaiei, în viznea Nicoetei Milea.

Volume Neuma. Tot Nicoleta Milea despre Armura de gală, de Niculna Oprea. Vasile Vidican recenzează mai vechiul roman Comisarul şi blestemul sângelui, de Sergiu Someşan, sub titlul Blesteme în şatră şi conspiraţii interneţionale. Poezie născută din proza zilnică. Dinu Grigorescu despre volumul Vremea semnelor de carte, de Mihaela Stanciu. Ana Dobre citeşte atent volumul de proză al lui Florin Burtan, Răni călătoare. Acelaşi volum în lectura lui Nicolae Dina: Universul riral, între real şi fantastic.

Jocuri postmoderne. Horia Gârbea, despre policierul Luciei Verona, Vacanţele unei dive (editura Tritonic).

Cartea de poezie. Poeme pentru o eternitate incertă. Zgomotul liniştii, de Rodica Braga. Aşa cum vede volumul Monica Grosu. Din noi volume Neuma. O rafinată invenţie literară. Cartea recentă, de Emil Lungeanu. O mostră de ceea ce scriitorul numeşte literatură de gradul trei. Apoi, din nou Cartea de poezie. Jedi de provincie. De Radu Andriescu, în viziunea lui Ioan Holban. După care, Constantin Cubleşan reflectează pe marginea volumului Poeme abandonate în cuvinte, de Ioan F. Pop. Balans între iubire, solitudine si moarte. Aşa vede Gelu Negrea volumul Melaniei Angi Cristea, Giaggioli flori de iris – ediţie bilingvă.  Iar în volumul Maladiile lămpilor, de George Vulturescu, Flavia adam vede Maladii fericite, poeme înalte. Pe acoperişul fierbinte al lumii… poezia se poate ascunde în trupul unei pisici de lemn – descoperă Ana Dobre citind volumul Simonei-Grazia Dima: Pisica de lemn pictat.

Cartea de proză. Sonia Elvireanu analizează la microscop rescrierea miturilor livreşti, de către Răzvan Nicula în volumul Diagramele unor vieţi risipite.

Cartea străină. O teorie a traducerii şi o carte bine tradusă. Despre feluritele metode de traducere, de Friederich Daniel Ernst Schleiermacher (ediţie bilingvă). Sub semnătra lui George Volceanov (traducător al lui Shakespeare). În continuarea articolului, despre romanul lui Colson Whitehead (premiat Pulitzer în 2017): Intuiţioonsta.

Evocări. Mihai Maxim, un recuperator al „timpului pierdut”, de Constantin Călin. Apoi Ion Lazu – 80. Un fragment din Pasărea din zid – o rememorare din ani 60.

Etnologie. Sarea şi piperul cuvintelor din bucătărie – de Menuţ Maximinian.

Colţul lui Yorik. A doua parte a articolului Există, oare, două categorii de lideri? În continuare despre Genghiz Khan, apoi, despre Ivan cel Groznic.

Alexandru Jurcan dezvoltă, în rubrica Ecran literar, tema camerei stilou. Pe baza nuvelei lui Vasili Şukşin, Călina roşie, convertită de al însuşi în film. Sub titlul elocvent Egor şi mestecenii.

Educaţie. Un anuar altfel, de Adrian Costache.

Teatru. Livada cu mistere a domnului Arion, de Vlad Lungu.

Cinemateca. O comedie mai greu de înţeles. De Nicolae I. Nistor. Pe marginea filmului Pulp fiction, al lui Quentin Tarantino.

Teatru. Trei surori si fratele Putin. Dinu Grigorescu oferă câteva concluzii despre scenariul-spectacol (ne)firesc de liber după Cehov.

Festival. Tot Nicolae I. Nistor construieşte, sub formă de reportaj, un tablou al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru pentru Tineri şi Copii, Timişoara, 28 noiembrie – 3 decembrie 2019. Iar ca Jurnal teatral, Ion Cocora rememorează zilele din decembrie 89, până la finele anilor 90.

Rock. Biografia unui băiat cuminte (Bono), de Dumitru Ungureanu.

Contre pied. Ca românul imparţial, de Gelu Negrea. Textul ne aminteşte de un deja antic articol al lui… Camil Petrescu: Falimentul fotbalului.

Spre finele revistei, Florica Bud descreţeşte surâzând frunţile cu obişnuitul serial amintiri şi pohte copilăreşti. În fine, Vitrina cu cărţi, Poşta redacţiei, Revista revistelor încheie numărul.

Două articole consecutive referitoare la catedrale? În fond dezastrul de la Notre Dame de Paris s-a întâmplat a fi la începutul săptămânii mari în calendarul catolic. Am reacţionat o săptămână mai târziu. Iar azi e a doua zi de Paşte în cel ortodox. Ar fi nepotrivit să aleg alt subiect. În fond au fost destule zile de luni când s-au repetat cronici de poezie. Le va mai veni rândul, pe noptieră se adună alte volume.

Catedrală e un cuvânt – şi un concept – adus la fuziune acum. Când s-a scris şi despre efectul purificator al focului. M-am gândit să trec în revistă catedralele în care am intrat de-a lungul periplului celor 15 ani de călătorii. Care e posibil, chiar probabil, să se fi încheiat.

2003. Grecia continentală şi Creta. Nu pun la socoteală mânăstirile de la Meteora, sunt altceva. Prima catedrală, pe drumul de întoarcere: Catedrala metropolitană din Tessaloniki. Cu hramul Sfântului Grigore Palama. Ale cărui moaşte le adăposteşte. Dar… n-am văzut-o. Am vizitat în schimb biserica sfântului Dimitrie, izvorâtorul de mir. În al cărei pronaos am dibuit 2 icoane mari ale lui Chiril şi Metodiu. Ghidul a uitat să ne spună că timp de 5 secole, biserica a funcţionat ca moschee. De la cucerirea Salonicului la înfrângerea Imperiului Otoman în primul război balcanic (1912).

În aceeaşi toamnă, nu reuşesc să ajung la somptuoasa catedrală Saint Paul de pe colina londoneză Ludgate, iar Wetminster Abbey e, de fapt, o abaţie. Dar o pecete a capitalei Regatulu Unit. Trec pe lângă morminte ale regilor englezi, dar momentul de vârf e furtul abil calclat al fotografiei  mormântului reverendului profesor Charles Lutwidge Dogdson. Al cărui nume mai cunoscut, Lewis Carrol e inscripţionat pe lespede.

Un an mai târziu, Sagrada Familia era în şantier, iar la catedrala Sfintei Cruci era messa. Am intrat, în ciuda opoziţiei unui cerber cu fason de pirat. Doar un moment. Apoi am admirat goticul spaniol al construcţiei. Se spune că acelaşi stil ar defini catedrala din Sevilla, mai mare însă. Dar care, fiind aşa de aproape de Alcazar, nu reuşesc să plec cu o imagine exterioară impresionantă. Dar urc în turnul Giralda, mândria băştinaşilor. Aproape separat de clădirea catedralei.

Cea mai interesantă construcţie e una hibridă. La Córdoba. Moscheii ridicată pe locul unei biserici vizigote i s-au adăugat treptat travee, pe măsura creşterii populaţiei musulmane a capitalei celui de-al doilea califat, până ce Guadlaquivirul limitează creşterea edificiului. În 3 secole de la recucerirea Córdobei, s-a inserat în mijlocul construcţiei o capelă. Cu intenţia de a reconverti moscheea în catedrală. Carol Quintul a aprobat intervenţia arhitectonică, dar a regretat public, atunc când a vazut-o. Dintr-o moeschee unică aţi reuşut să faceţi o catedrală oarecare. Totuşi hibridarea a vut cel puţn o parte bună: a salvat construcţia de aripa fundamentalistă a Bisericii Catolice, care ar fi încercat să dărâme toate vestigiile musulmane, după alungarea din peninsulă a ultimului rege maur al Granadei (1492). Pentru vizitatorul incult în materie arhitectonică, rezultatul inserţiei a 2 stiluri aşa de diferite rămâne interesant. Senzatia de armonie paradoxală fu accentată de cuvintele papei, care atunci mai avea un an de trăit, scrise cu litere aurite pe o placă de marmură. Fostul cardinal Wojtiła socotea hibridul ca loc de adunare al celor care cred în acelaşi Dumnezeu.

Catedrala din Toledo e şi ea în şantier, dar mânăstirea San juan de los Reyes cucereşte prin eleganţă. Completăm ci Sinagoga del Transito, acum muzeu sefard. La această primă trecere prin Madrid mă mărginisem să notez existenţa catedralei metropolitane închinată Santei Maria la Real de la Almudena. Patroana Madridului. Am parcurs-o de la parter la cel mai inalt nivel accesibil abia în 2008. Privim de la acel balcon în curtea palatului regal. Pe care l-am cotrobăit imediat. Uimit că sfinţirea catedralei era recentă: 1993. Şi efectuată de Ioan Paul II. După ce secole de-a rândul madrilenii îşi doriseră o catedrală. Deşi în ambele vizite am avut program autonom în capitala castiliană, câte 2 zile, abia acum aflu că există şi o catedrală ortodoxă. Unde prima slujbă s-a înfăptuit în 2017. Ultima catedrală spaniolă e cea din Zaragoza, construită pe o veche moschee. Dar întrecută net în farmec de basilica Nuestra Senora del Pilar. Care-l cinsteşte pe Santiago (sfântul Iacob, pe care-l vom reîntâlni peste 4 ani la Compostella), cel care a creştinat Hispania. În urma viziunii Fecioarei pe un stâlp (pilar). Această biserică în biserică e construită în jurul materializări viziunii.

Catedrala da Se, adică episcopală, din Lisabona, are aspect de cetate. Ghidesa pretinde că stilul construcţiei e neoclasic. Turist enervant, completez: cu elemente maure. Căci recunoscusem crenelurile specifice, o piramidă pătrată peste un cub. Care-ţi sar în ochi la castelul arabo-normand din Napoli, dar mai ales la catedrala palermitană. Căreia-i va veni rândul mai la vale. Nu atrage prin ceva deosebit, dar e foarte apropiată de biserica sfântului Antonio de Padova. În criptele căreia s-ar fi născut. Am ajuns aici în 2008, după ce trecusem pe la mânăstirea de lângă Padova care-i adăposteşte moaştele, în 2006. Un alt cerc se închise la Compostella. Ajungând la catedrala sfântului Iacob pe timpul messei, n-am putut intra. Oricum coada la moaştele sfântului  nu ne-am fi putut oferi luxul de a aştepta.

În Salamanca există 2 catedrale. Cea veche şi cea nouă. Apropiate spaţial. Distanţate cu câteva secole bune. Nu le-am putut privi decât din depărtare. Cea veche are, ca şi cea din Compostella, două nave laterale, care-i dau formă de cruce. Deşi acest reportaj jurnalier e circumscris catedralelelor întâlnite pe drumuri europene, un amânunt urban mă obligă să nu-l omit. La trecerea prin Salamanca observam că Plaza Mayor e mai perfectă decât cea madrilenă, înconjurată fiind de clădiri pe toate laturile. Abia 7-8 ani mai târziu situsul jucă un rol esenţial într-un film altfel de acţiune, dar sofisticat: Vantage Point. Tradus ca Fiecare vede altceva. Interesant, filmul e produs în 2008. Cum guvernul provinciei Salamanca (aparţinând, provincia, comunităţii autonome Castilia y Leon) s-a opus închiderii pieţei timp de 3 luni, filmările s-au făcut în Mexic. Imaginile din piaţă sunt filmate din aer. Pentru cinefilul care sunt (am scris despre film în volumul În căutarea poveştii bis, Şcoala Ardeleană, 2016), e cel puţin interesant ca azi să aflu, rememorând trecerea prin Salamanca, că aceasta a fost separată de o minimă distanţă spaţiotemporală de locul cheie al acţiunii filmului.

2005. Circuitul italian. Vatican. San Pietro. Nu e o catedrală, ci una din cele 4 mari bazilici romane. Construcţie initiată de Constantin cel Mare, în anii următori edictului de la Mediolanum. Bazilica a integrat mormântul sfântului Petru. După secole de accidente, papa Iulius al II-lea o dărâmă şi începe construcţia ansamblului actual, care integrează celebra piaţă cu 2 rânduri de coloane, finalizată de Bernini şi sfinţită sub pontificatul papei Urban al VIII-lea în 1626. De contactul intim cu Capela Sixtină nu e cazul să repet aici naraţiunea. Dar, deşi subiectul e legat de catedrale, situsul cel mai important al Bisericii Catolice nu putea fi ignorat.

Catedrala din Palermo are aspect de cetate. Cu funcţie militară transparentă. Exteriorul e arbo-normand, interiorul aduce aminte de biserica sfântului Dimitrie izvorâtorul de mir din Tessaoniki. Ansamblul are o eleganţă rafinată.

Domul Santa Maria del Fiore din Firenze e catedrala arhidiocezei Romano-Catolice a Toscanei. E cea mai mare biserică din Italia dupa  basilica San Pietro. Am urcat în campanilla lui Giotto, care oferă, la diferite etaje, perspective diferite asupra navei. Căci domul e prezent în neumărate ilustrate şi albume. Ora fiind matinală, n-am avut cum verifica observaţia subtilă a lui Ioan Chirilă, care spunea că spre asfinţit, parfumul cofetăriilor din Piazza del Duomo lasă impresia că domul ar fi de ciocolată.

Basilica San Marco, ce închide spre vest Piaza San Marco, este catedrala patriarhală a Veneţiei. Frontonul ei e cel mai spectacular din toate clădirile care bordează piaţa, iar interiorul e de o bogăţie minunată. În fine, ultima catedrală din acest tur italian, Domul din Milano, era inaccesibil, fiind în şantier. Dar masivitatea lui, faţada singulară, cele 3200 de statui care-l bordează la înălţimea acoperişului, domină spaţiul din jur.

În 2006, itinerariul prin Viena a ocolit catedrala Sfântul Ştefan, simbolul oraşului. Iar catedralei din Műnchen (Frauenkirche, Dom zu Unserer Lieben Frau) i s-a rezervat mult prea puţin timp. Deşi ca sediu al arhiepiscopiei romano-catolice a capitalei Bavariei. În aceeaşi seară trecem Rinul şi ajungem la Strasbourg. Dimineaţa, Catedrala Notre Dame, bijuteria oraşului vechi, atrage atenţia cu faţada vestică în piatră ocru roşiatic, asimetrică, cu o turlă mai înaltă spre nord. Începută în secolul VII, pe locul unui templu roman, finalizată sub Charlemagne, reconstruită de mai multe ori. A fost atinsă de reformă, când a fost folosită de protestanţi, a revenit de secole ariei romano-catolice.

În aceeaşi zi, vedem catedrala încoronării regilor, din Reims. Inaccesibilă la ora trecerii prin capitala şampaniei. Doar 8 dintre regii Franţei n-au fost încoronaţi acolo, iar cea mai celebră încoronare fu cea a lui Chales VII, iniţiată de Jeanne D’Arc (17 iulie 1429). Faţada vestică, cu cele 3 portaluri de intrare şi turnurile pătrate e cea mai asemănătoare cu Notre Dame de Paris din toate cele întâlnite. De care am vorbit, pe larg, în articolul precedent.

Nici o catedrală pe itinerarul, altfel destul de cuprinzător, din Tenerife. Cu atât mai puţin în Gomera, în 2007. De 2008 am povestit. În completare la primul circuit în Spania. Cel din 2004. Iar bisericile creştine întâlnite cu prilejul pelerinajului în Ţara Sfântă rămân în afara subiectului. 2010 şi 2012 au fost un hiatus al circuitelor. Vacanţele aferente fiind consumate ca sejururi.

2011. Turul nordic. Ungaria şi Slovacia au fost ţări de tranzit, iar Polonia de semitranzit. turul a trecut prin 3 oraşe poloneze mari. În Krakowia nu puteam rata catedrala Wawel, a sfinţilor Stanislau, unde sunt mormintele unor regi polonezi. După trecerea pe la muzeul de la Oszwieczym şi apoi (inspirată conjugare) pe la mânăstirea Jasna Góra de  la Czestochowa, scurtul tur varşovian a ocolit doar muzeul fostului palat regal. Nici o catedrală. Poate că două dintre ele ar fi meritat: catedrala armatei poloneze şi cea a sfântului Florian. Cum centrul de greutate al turului prin Stockholm era legat de edificiile premierii Nobel (primăria în prim plan), n-a fost loc pentru nici o catedrală. Oricum lipsite de celebritate.

Deşi catedrala evanghelică-luterană din Uppsala e cea mai mare din Skandinavia, în orele rezervate oraşului nu încăpea decât Universitatea. Oircum mult mai cunoscută în lume. La fel în Oslo, deşi capitala norvegiană are 3 catedrale. E adevărat că primăria şi, ziua următoare, muzeul naval, erau obiective concurenţiale. Nu mai discutăm de Göteborg, văzut în fugă, spre staţia de ferryboat ce te trece braţul de mare între localităţile oarecum gemene Helisingborg şi Helsiongør (cunoscut ca Elsinore). Nici în Copenhaga ghidul local, un medic român, n-avea în program batăr Marmorkirchen, umplând timpul cu povestea statuii micii sirene. Una peste alta, cele 3 capitale skandinave au oferit destule, nu şi clădiri ecleziastice. De altfel nici întregul tur nordic. 

Revin o clipă în 2012, la cele nouă zile dintr-un an – în Olanda. O zi petrecută în Amsterdam, in companie agreabila,  m-a dus departe atât de Rijkmuseum, cât şi de cel de artă modernă. Am trecut doar pe lângă Zuiderkerk şi mi-am luat prânzul frugal pe treptele unei biserici anonime, dar amănuntele astea sunt în afara subiectului. În schimb am cercetat de unul singur cât puteam acoperi din centrul Utrechtului. Aşa am descoperit Domul, simbolul oraşului, vechi de 765 de ani, iniţial catolic, din 1580 catedrală protestantă. Astfel Olanda se revanşează faţă de programul turului nordic din anul precedent.

2013, qlt qn de hiatus. Iar în 2014 – Rhodos. Insula cavalerilor ioanniţi. Din nou zero la subiect, deşi, în general, o vacanţă colorată. Anul următor, primul tur turcesc. Pritre geamii, doar biserica în şantier (rusesc) a sfântului Nicolae. Iarăşi în afara subiectului.

Ultimele 2 tururi. 2016, Ţările Baltice. Itinerarul prin Vilnius ne purtă pe lângă 3 biserici: Petru şi Pavel, sfânta Ana (pe care Napoleon, în 1812, spunea că ar lua-o la Paris şi mai ales a sfitei Teresa de Avila, cu care mi se mai închise un cerc. După întâlnirea pe care o avusesem în 2008 în Galicia spaniolă. Iar catedrala, renovată in 2008, care adăposteşte mormintele lui Vytautas cel Mare şi inima vărului său, regele contemporan al Poloniei, alături de sfântul Casemir, ne-a oferit imaginea superbă de la distanţă. În Riga sunt 3 catedrale. Cea luterană fu prima clădire, pe malul drept al fluviului Daugava, ne întâmpină ca un nobil şambelan al oraşului. Ghidesa locală, fiind mai mândră de cartierul art deco, nu ne mai semnaliză catedrala ortodoxă Buna Vestire, cea mai nouă (1814), nici cea romano-catolică Sfântul Iacob. Aceasta, precum cea luterană, datând din secolul XIII. Situaţie asemănătoare în Tallin. Am văzut, de la distanţă, catedrala ortodxă Alexandr Nevski, construită în secolul XIX sub ţari, dar complet restaurată abia după independenţa Estoniei. Nominal, Estonia e protestantă, cum Lituania e catolică. Ghidesa locală n-a ajuns la catedrala episcopală Toomkirik. Pe acelaşi deal, Toompea, e catedrala Sfânta Maria (evanghelică luterană).

Ultimul tur. Cel elveţian. 2017. Prima biserică, catolică, o găsim în staţiunea Saint Moritz. În ziua a treia din 7. Cât despre catedrale, cu excepţia celei din Basel, singurul oraş important unde n-am ajuns, am trecut pe lângă toate. Fără a intra în vreuna. Nu mai precizez ordinea. Marea catedrală din Zurich Grossműnster), Frauműnster, adică Notre Dame în germana, tot în Zurich, catedrala St. Vincent din Berna, catedrala notre Dame din Laussane, catedrala Saint Pierre din Geneva.

Cititorul se va întreba dece am notificat şi catedrale de care drumurile mele europene nu s-au apropiat. Cred ca altfel darea de seamă ar fi fost incompletă.

Am schimbat de două ori intenţia de subiect, înainte de a tasta prima literă. Le va veni rândul celor 2 subiecte amânate. Încep să scriu la mai puţn de 12 ore de a imaginea de breaking news a flăcărilor ce maculau acoperişul catedralei de… vis-à-vis de vechea prefectură de poliţie. De unde, pe 19 august 44 se iniţiase insurecţia pariziană ce ibligase marele stat major aliat să-şi modifice strategia şi să trimită divizia Leclerc la Paris. Transcriu exact gândul reflex declanşat de acea imagine secantă.

Am notat, printre reacţiile de tot felul, în epoca supracomunicării, 2 informaţii de fond. Vechimea simbolului creştin, de peste 8 secole şi refuzul „generalilor germani” de a îndeplini ordinul dement al unui Hitler bolnav ireversibil. A cărui executare ar fi prefăcut oraşul lumină în moloz. De fapt a fost un singur general. Dietrich von Choltitz. Numit – de fűhrer însuşi – în aceeaşi lună august -, comandant al regiunii pariziene. Care a jucat la ruleta rusească, a tras de timp şi a murit după 22 de ani în patul său. Pensionar. 

La nivel enciclopedic, găsim 3 date de naştere. Construcţia începe în 1163, pe spaţiu unui lăcaş de cult dedicat sfântului Ştefan. Ceea ce, abia acum realizez, leagă acest simbol creştin major, deci cultural şi civilizaţional, de primii paşi pe calea ce abutisează în Biserica Sfântului Mormânt. Iar în antichitate, pe acelaşi lor, fusese un templu al lui Jupiter. Mai realizez ă e singura catedrală gotică europeană plasată pe o insulă. Îmbrăţişata, aşadar, de două braţe ale Senei. Altarul fu sfinţit 19 ani mai târziu, iar contructia fu isprăvită abia în 1345. Cam un secol şi jumătate au durat construcţiile catedralelor gotice. Încât vechimea lor e apreciată cu largă aproximaţie. Ştirile zilei vorbesc, pentru catedrala incendiată, de 850 de ani. De la piatra de temelie au trecut exact 856 ani. De notat că regele Louis VII Capet, pe timpul domniei căruia s-a început construcţia e şi fondatorul Universităţii din Paris. Iar construcţia a fost desăvârşită sub domnia lui Philippe IV Le Fortuné, primul rege Valois.

Tradiţional, regii Franţei erau încoronaţi în catedrala din Reims (mai mare decât cea de care vorbim acum, cu aceleaşi 2 turnuri pătrate pe faţada vestică). Cea mai celebră încoronare fiind cea pentru care s-a luptat Jeanne D’Arc. Singurul monarh încoronat la Notre Dame de Paris a fost împăratul Napoleon I (2 decembre 1804). După hiatusul iacobin, primul regim politic ateu, cu mai bine de un secol înainte de cel bolşevic. Care profanează situl în 2793. Ca apoi concordatul lui Napoleon cu Papa Pius al VII-lea, din 1801 să-i restaureze – până zi şi, să sperăm cât mai departe – locul în simbolistica şi arhitectura spirituală creştină.

Prezent, aseară, la locul dezastrului, preşedintele Macron a anunţat decis declanşarea cât mai timpurie a restaurării, la un moment când incendiul încă nu era controlat. Primele donaţii voluntare au şi înceut să curgă, cea mai consistentă fiind una de 100 milioane de euro. După alte 24 de ore, donaţiile majore au depăşit 300 milioane de euro. Din partea unor deţinători de calibru major. Nu sunt şi nu pot fi suporterul lui Macron, dar dacă ar fi capabil sâ catalizeze sentimentul deastrului în resurecţie, voi adăuga, neştiut, minuscula mea doză de forţă mentală la demersul lui. Civilizaţia căreia, vrem-nu vrem, ne plce-nu ne place, îi aparţinem şi care, hélas, e pe ducă, are nevoie vitală de un curent resurect.

Războaiele de epocă, de a cele medievale, la cele ale reformei şi contrareformei, până la cele naţionale, au ocolit, în general, catedralele. Notre Dame de Strassbourg şi-a schimbat de mai multe ori stăpânii, dar n-are o zgârietură. Ce preţ ar mai fi avut provincia mereu recucerită, fără acest nucleu identitar? Doar Notre Dame de Reims a fost bombardată de Reichswehr în primul război mondial. Prilej pentru francezi să facă reclamă barbariei teutone. Parisul a fost ocupat de 3 ori în istorie, de armatele germane în1814, 1871 şi 1940, prima dată împreună cu cele ruseşti. Dar, până în august 1944, când a fost incendiat Grand Palais (singura distrugere a unei cladiri de patrimoniu cultural între insurecţie şi ocuparea Parisului de către divizia Leclerc, singurele mari clădiri istorice au fost Bastilia, în 1789 şi Platul Tuileries, in 1871. În locul căruia de atunci sunt grădinile Tuileries. Aşa, destule palate au dispărut în urma modernizării oraşului, în diferite epoci.

Generalui von Choltitz, un dur care distrusese Rotterdamul în 1940 şi Sevasopolul anul următor, întâlnindu-l pe Fűhrer cu ocazia numirii sale în funcţia de comandant al regiunii pariziene, n-a avut nevoi de mai mult ca să se lămurească de insanitatea mentală a acestuia. Pe parcursul zilelelor, probab şi sub argumentele forte ale primarului parizian Pierre Taittinger şi ale consului suedez Raoul Nordling, şi-a schimbat, treptat, abordarea. Deşi marja sa de manevră era extre de restrânsă. A desfide pe faţă ordinele din ce în ce mai imperative ale fűhrerului, transmise prin generalui Alfred Jodl, şeful OKW, l-ar fi dus direct în braţele Gestapo. Conştient că războiul era pierdut, a început să se simtă răspunzător în faţa istoriei. Poate în oricare alt oraş, cu mai mica rezonanta culturală, i-ar fi pasat mai putin. N-o sa stim. Stim doar că a manevrat pe sârmă subţire, colaborând neoficial cu Raoul Nordling şi, încă mai discret, secret chiar, cu Emil Bender, AKA Bobby, agent Abwehr. A dat lupta cu insurgenţii şi cu divizia Leclerc, dar s-a predat în dupămasa de 25 august. O jurnalistă română de radio spunea, în partcular, că parizienii ar fi trebuit să-i instaleze câte un bust generalului german la fiecare colţ de bulevard.

Acum, la mai puţin de 24 de ore de la sinistru, întrebarea pe care  începem să ne-o punem, surprinşi, nu e cum a rezistat catedrala – alături de alte catedrale gotice – secole de-a rândul unor inexistente distrugeri deliberate. Ci, având în vedere cantitatea impresionantă de lemn din structura de rezistenţă, tehnica de ignifugare fiind necunoscută nu doar la vremea construcţiei ci încă mult după, cum n-a fost incendiată, fie şi accidental, până acum.  

Trebuie să recunosc că primul reflex mental a fost o imagine de film. Biserica pustiită, fără acoperiş,  în care ninge, din filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov…    

Şi totuşi, întrevăd reacţii tonice, printre cele inerent gregare. Şi chiar unele inerent ieftine. Dar să defalcăm. Autorităţile, începând cu preşedintele ţării, erau obligate la o reacţie şi un mesaj pozitiv, optimist. Şi au făcut-o. Susţinuţi de mari potentaţi financiari. Aflăm că primul ofetant e soţul actriţei Salma Hayek. Dacă autorităţile ecleziastice franceze vor fi reacţionat (şi e improbabil să n-o fi făcut), erau la fel de obligate. Dar în media românească n-au ajuns referiri. Am, însă, informaţie despre reacţia unor preoţi catolici locali. Corectă, dar parcă nu foarte energică. A fost mai mediatizată reacţia unor personaje ecleziastice româneşti. Catolice, evident. La care am văzut exact nuanţa de forţă de care vorbeam. Reacţiile politicinilor români de vârf au rămas la nivel convenţional, lipsit de rezonanţă. Ar fi fost interesantă reacţia reprezentanţilor bisericilor ortodoxe, până acum, la 2 zile de la dramă, fie absentă, fie nemediatizată. Încă mai interesantă ar fi (fost) reactia reprezentanţilor celorlalte 2 culte monoteiste? Daca va fi existat, iarăşi media românească n-a dat de ştire. De altfel, în general, evenimentul a fost tratat in 2 etape complet diferite. Imginile in direct, oferite de media internatională, au fost comentate cu ton viu, reportericesc, de cel puţin un post tv românesc. O reală reuşită profesională. Dar, de a doua zi, parcă s-a pus batista pe ţambal.

Aflu că fleşa, săgeata, care s-a prăbuşit în flăcări, a fost opera arhitectului Eugène  Viollet-le-Duc (alături de alte detalii. Printre le poarta corului şi relicvariul). De fapt în opera sa de restaurare, a ridicat o noua săgeată, în locul celei arse în 1830. Deloc neinteresant, un interlocutor de aleasă cultură spunea că arhitectul n-ar fi fost credincios. Bun, asta nu schimbă cu nimic semnificaţia nu doar culturală, ci întâi de toate creştină. N-am găsit nici o referire la această presupusă dimensiune a arhitectului, deşi informaţiile despre el sunt destul de amănunţite. Dintre lucrările de restaurare, cele mai multe sunt biserici. Inclusiv Sainte Chapele, la doi paşi de Notre Dame, cu vitraliile ei minunate. Dece am menţionat amănuntul? Nu intru în discuţie, mai ales pe blogul meu, asupra atitudinii globaliste faţă de creştinătate, dar sugestia, subtilă, rezonează cu altele, mai primitive, ca restaurarea să fie corectă politic. Adică să admită un ghivei de stiluri, pentru a o integra ca simbol multicultural. N-avem decât să sperăm că cei care vor gestiona restaurarea vor rezista la astfel de presiuni.      

Evident, nu iau în seama inevitabilele pseudoipoteze ale unei mâini criminale islamiste. N-ar fi în profil. Crimele islamiste adunate in ultimii ani in Europa sunt primitive şi trimit la sceleraţi. Cucerirea islamică a Europei n-are nevoie de un gest care să atragă atenţia asupra cuceritorilor şi să determine accentuarea resentimentelor inerente împotriva lor. Islamizarea Europei are o dinamică insurmontabilă. Cea mai recentă ştire, la 3 zile după sinistru, e că s-ar fi conturat o ipoteză plauzibilă. Un scurt circuit la ascensorul şantierului reparaţiilor în curs. Lemnul structurii, străvechi, ar fi reacţionat firesc. 2 uimiri. Profunde. Cum se face că lucrările în curs n-au început cu ignifugarea cantităţii enorme de lemn. Până să mă lămurească arhitecţii care-mi citesc blogul că ignifugarea ar fi prejudiciat cumva însăşi structura, întrebarea rămâne. Pentru structura acoperişului s-au folosit, în aproape 2 secole, 1500 de stejari. Iar în jargonul oamenilor locului, această structură era numită le forêt. Mai aflu că o companie de pompieri făcea permanent de gardă,ceea ce e logic. Dar, c nu aveau instrumentarul complet. Ceea ce nu mai e logic. Nu mai discutăm că în atmosfera corectă politic, bugetul de întreţinere al simbolului creştin se redusese la o sumă ridicolă. 2 milioane de euro anual. Altă întrebare: insurecţia pariziană a început pe 19 august 1944 prin ocuparea prefecturii de poliţie. CNR votase la scor strâns declanşarea insurecţiei, forţătă de comunişti, în ciuda apelului insistent al comandamentului londonez al Rezistenţei. Iar Rezistenţa din poliţie era majoritar gaullistă. Prefectura de poliţie se afla vis-à-vis de faţada vestică, cea cu turnurile pătrate. Joliot Curie, aflat la Prefectură, fabrica de zor cocktailuri Molotov. Folosind sticlele de vin din pivniţă. Nu numai cu benzină, ci şi cu acid sulfuric. Când vin Choltitz a trimis primele 3 tancuri, pentru a trage în faţada Prefecturii, acestea s-au plasat aproape de cele 3 portaulri de intrare în catedrală. Practic la poalele faţadei turnurilor. Cel puţin unul a fost incendiat. Cu o sticlă aruncată de undeva de sus. Amănuntul e precizat atât în cartea lui Dominique Lapierre şi Larry Collins (o reconstituire documentară moment cu moment), cât şi în filmul lui René Clement (1966), care urmează scrupulos documentul jurnalistic. E adevărat că un tanc incendiat nu prea aruncă scântei, dar riscul a existat. Ce-s 75 de ani faţă de peste 850 în biografia lemnului de structură? Ca să nu mai vrbim de miile de cartuşe trase din Prefectură. E adevărat, spre pavaj, spre soldaţii ocupantului. Mi-am pus probelma rsicului fără să am habar de structura de lemn, încă din 76, la prima lectură a cărţii şi apoi din 82, la prima vizionare a filmului. Mi-am pus-o in 2006, când am păşit pe esplanada dintre faţada vestică şi Prefectura de poliţie. Dece nu mi-am pus-o şi când am intrat în pronaos? Se va vedea imediat. Dar mi-o pun mai ales acum. Repet, ambele documente, deşi filmul e cotat ca artistic, sunt reportaje. Bazate pe interogarea miilor de participanţi la evenimente. Cota de ficţiune trebuie să fi fost neglijabilă. Oricum, acest episod din mica epopee a eliberării Parisului ilustrează mai bine decât orice concluzia cutremurătoare că rivalitatea dintre comunişti (obedienţi şi atunci lui Stalin) şi gaullişti, fibra resurecţiei naţionale, a frizat o anume iresponsabilitate a Rezistenţei ca ansamblu fratricid. În contrast cu responsabilitatea istorică în context dramatic a lui von Choltitz. Călăul Rotterdamului şi al Sevastopolului. Sigur, fraza patetică a regretatei jurnaliste românce de radio, cu busturile generalului teuton, care ar fi trebuit să împodobească fiecare carrefour, rămâne simbolică. Nerealistă. Dar un răspuns tot poate primi. Timp de un an, ironic de precis, între intrarea în vigoare a armistiţiului Pétain şi declanea planului Barbarossa, partidul comunist francez a îndeplinit, conştiincios şi criminal, ordinele lui Stalin, emise prin falsul desfiinţat Komintern. Şi a făcut propagandă pentru… colaborarea cu ocupantul. După război vor fi fost spânzuraţi câţiva speculanţi de piaţă neagră, drept colaboraţionişti. Şi câteva otrepe din Gestapoul francez. Dar nici un fir de păr nu s-a clintit pe scalpul nici unui singur comunist. Cum, asta e fară legătură cu incendiul catedralei? Dacă mie mi-a trecut prin cap, nu e fără legătură. Nimic din cei 856 de ani, hai 674, nu poate fi fără legătură.

Care e fraza ce-mi zumzăie în cap auzind de termenele ambiţioase ale lui Macron, mai realiste ale arhitecţilor, pentru retaurare: a fost, legenda spune, pronunţată în ultimii ani de Henri de Béarn. Primul Bourbon pe tronul Franţei: Parisul merită o liturghie. Să nu uiţi, Darie…

În final, răspunsul la întrebarea dece nu mi-am mai pus nici o întrebare odată păşşind dincolo de portalul principal al faţadei vestice. Cu un an în urmă, avusesem o trăire inedită şi cum nu se poate mai rezonantă. În Capela Sixtină. Privind spre celebrul tavan, deodată oboseala mi s-a scurs la pământ şi am încercat o stare vecină cu zborul. Care s-a stins iute în următoarele săli ale Vaticanului. S-a repetat la Notre Dame de Paris. Am aşteptat-o la Czestochowa, la nici 3 ore de la ieşirea din muzeul de la Oszwieczym. Palidă totuşi. Nimic, dar nimic, la trecerea prin strâmtul culoar pe lângă La Moreneta, cealaltă Fecioară Neagră, de la Monserrat. Nu mai vorbim de Biserica Sfântului Mormânt. Unde nu m-am detaşat de masa turiştilor. Atât. În Capela Sixtină şi în interiorul Notre Dame de Paris. O altă lipsă de reacţie, surprinzătoare pentru natura mea livresc-analitică. După momentul Notre Dame, accentuat totuşi de proximitatea memoriei fazei gaulliste a insurecţiei pariziene, aşteptam mult de la biserica pendulului lui Foucault. Dincolo de trăirea inerentă ca fizician, mai era şi lectura romanului lui Eco. E adevărat, biserica era în şantier atunci, dar dacă locul ar fi avut ceva să-mi spună, în plus, ar fi făcut-o.  

Cum n-am de gând să închei în ton patetic, ultima informaţie pe care o o ofer e decorarea pompierilor care au reusit să salveze ce s-a salvat. În fine, vladimir Vladimirovici n-a scăpat ocazia se a-şi lustrui imaginea subliniind valoarea culturală a catedralei, într-o discuţie cu oameni de afaceri francezi. Desigur, în vederea posibilităţilor de cooperare la susţinerea fnanciară a reconstrucţiei. Dar mai ales ştirea momentului, rdicarea unei clone de lemn alături (unde?), pentru uzul serviciului ecleziastic, urmând a fi dezafectată la redarea în folosinţă a construcţiei recondiţionate. Desigur, se preconizează renunţarea la structura de lemn. Metal integral ar fu extrem de de delicat. N-am auzit pe nimeni vorbund de materiale compozite uşoare, cu proprietăţi ameliorate de rezistenţă, dar, împreună cu ititorii mei, putem lăsa detaliile tehnice unui popor de arhitecţi.   

Un nou număr dublu al revistei Neuma, 3-4/ 2019 este dispinibil, deocamdată, în versiune online. www.revistaneuma.ro. Ca de obicei, vom schiţa o prezentare succintă a conţinutului.

Tot ca de obicei, editorialul Un alt fel de curs de miracole (pg. 1) e semnat de Andrea H. Hedeş. Iată concluzia: Cărtile care merită acest nume, şi se întelege că despre acestea a fost vorba acest editorial, acelea care străbat mileniile lucrând asupra inimilor şi sufletelor a generaţii de cititori, conlucrând cu aceştia, dând o forma mentis şi influenţând delicat, dar decisiv, istoria, sunt acelea asemănându-se cărţii, respectiv operei despre care scria şi Puşkin: Cioplit-am nu cu mâna, un monument spre care / Vor fi cărări bătute întruna de popor. Apoi, în tandem, sub egida Cursiv, coeditoralul lui Horia Gârbea: Cât de departe… (pg. 3)

O rubrică nouă: Neuma în lume.2 reportaje de misiune. Poeţi români la Zilele poeziei vietnameze, Hanoi 2019, de Andrea H. Hedeş şi Alături de scriitori din Spania, de Horia Gârbea. (pg. 4)

Un interviu luat de Andrea H. Hedeş, Dnei Irina Petraş, preşedinte al Filialei cluj a Uniunii Scriitorilor din România. (Starea lucrurilor, pg. 5) Sub egida rubricii Invitat Special. Alt invitat specil: Gheorghe Grigurcu: Bătrânele pe care le vad mereu în parc (pg. 7). Apoi, în pg. 9, Somnul cum o colivie deschisă (urmare din numărul trecut). Al treilea invitat special: poetul Ion Cocora, colaborator frecvet al revistei (pg. 10-12).

Profesorul Mircea Muthu continuă, în rubrica Centenarul unirii, serialul Repere culturale transilvane, cu articolul Liviu Rebreanu azi. (pg. 13). Iar Radu Sergiu Ruba continuă şi Dsa, acum sub egida rubricii Istorii insolite, tematica de gen: Pe ce jucau regii Franţei (pg. 15).

Ne amintim că regretatul poet Emil Brumaru era medic. Nepracticant. Un alt literat medic, congener, Nichita Danilov, scrie Brumaru îndrăgostit, la rubrica Evocare (pg. 17). Urmează cunosuctele alternanţe poezie / proză / dramaturgie. Sorina Elvireanu (pg. 19), piesa de teatru în 3 acte Începutul unui sfârşit memorabil, de Marian Ilea (pg. 21), Clara Târcă (poetă cu volum publicat de editura Neuma, pg. 28).

Rubrica Răzleţe: Gelu Negrea – Pro şi contra (pg. 30). Gânduri. De urmărit. Imediat, în pg. 31: Valentin Iacob – Poetul la Stalingrad Avanpremieră editorială. 

Ancheta revistei: Genurile literare azi. Răspund: Irina Petraş, Andrei Mldovan, autorul acestei prezentări, Liviu Ioan Stoiciu, Simona Grazia Dima, Ioan F. Pop, Cristian Gălătanu, Flaviu Predescu, Gellu Dorian, Mihail Gălăţanu, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, Olga Delia Mateescu (pg. 33-42).

Cristian Mihai Teodorescu semnează, sub titlul Automatisme clasice şi cuantice, o dare de seamă asupra colocviul Ion Hobana (pg. 43). Despre aceeaşi manifestare, Postumanismul. Evoluţii posibile şi reflectarea acestora în cinematograful actual, de Eugen Cadaru (pg. 48), Clone încolonate şi clovni vegetali, de Györfi-Deák György O(pg. 49) şi Chip cioplit, de Bogdan Mihăilescu (pg. 51).

Eveniment: Retrocedarea cea mare, de Horia Gârbea. Pe marginea unui roman al Gabrielei Adameştanu (pg.53). Cartea de proză: A fi ţinut minte, de Andrea H. Hedeş. Despre un roman al lui Nicolae Prelipceanu (pg. 54). Cartea străină: Verbul din cuşcă, de Andrei Moldovan. Cu subtitlul (în preajma avangardei ruse) (pg. 54). Roman: Luna de miere, de Doina Popa, în viziunea lui Ioan Holban. Sub titlul Viaţa într-un exil interior (pg. 58). Cartea de poezie: Casa cu ieşire la cer, de acelaşi autor (pg. 59). Din nou roman. De la satul de poveste la lumea cea mare. În care Monica Grosu analizează cartea lui Leon-Iosif Grapini (participant la antologia 1918 a lui Horia Gârbea) Viaţa de la capăt pg. 61). Alt roman, recenzat de Ana Dobre: Omul din Castranova (protoscenariu), al profesorului Eugen Negrici. Sub titlul Istoria dedusă din adevărul personal (pg. 62). Aceeaşi dnă critic, analizează volumul de poezie Fişă clinică, de Ofelia Prodan: Secvenţe de viaţă în transcriere clinică (pg. 63). Tot sub Cartea de poezie: Horia Bădescu (Cuvinte şi tăceri), glosează pe marginea volumului de poezie Cântecul Isoldei, de Iulia Cibişescu-Duran (pg. 64). Pe aceeaşi pagină, Horia Gârbea despre romanul Ambitus, de Alexandru Ecovoiu.

Pag. 65: Culisele vieţii unui mare actor. Vasile Vidican despre George Mihăiţă. Omediat, Nicoleta Milea (nu-i mai dau titlurile, sunt cunoscute), oferă o analiză pertinentă a antologiei de proză 1918, alcătută de Horia Gârbea si produsă de editura Neuma. Tot Dsa citeşte aplicat volumul de poezie – cu titlu perifrastic – Portretul artistului cam într-o parte, de Mircea Drăgănescu.    

Din nou sub egida Cartea de poezie. Constantin Cubleşan despre Virgil Leon. Cu titlul Pamfletul poetic. Iar poeta Flavia Adam, semnatară obişnuită în paginile revistei, face cronica volumului de poezie Crucea nopţii, a criticului Menuţ Maximinian (pg. 70).

Cartea străină. Mihaela Mudure, despre romanul Sora lui Freud, de Goce Smilevski (pg. 71). Acelaşi Menuţ Maximinian apare, în ipostază de critic. Cartea de etnologie: De la babe descântătoare la e-vrăjitoare şi horoscop (pg. 72).

Ion Cocora propune (pg. 75) doi poeţi tineri: Cristian Bistriceanu şi Iuloa Lazăr.  

Literatura turcă. Muammer Hacîoğlu (pg. 79). Prezentare şi traducere de Niculina Oprea. Literatura franceză. Patrick Devaux, tradus de Sonia Elvireanu (pg. 80).

Jurnal teatral – de Ion Cocora (pg. 81).

Colţul lui Yorick – Efectele insesizabile ale unei singularităţi (pg. 86).

Educatie. Un concentrat eseu al lui Adrian costache: O nouă „forma mentis” (pg. 88).

Rubrica de cinema. Alexandru Jurcan: Marguerite Duras şi cinematograful (pg.89). Tot el, la rubrica Teatru. Sclavii corporaţiei (pg. 90). Şi tot rubrica Teatru: De la Beckett la Olga Delia Mateescu, de Dinu Grigoreescu (pg. 91). Despre o premieră absolută la Teatrul Dramaturgilor Români. La aceeaşi rubrică, Meşterul Măjeri, sub semnătura lui Mihai Gligan (pg. 92). Prozatorul Dumitru Ungureanu semnează, ca de obicei, rubrica Rock, apoi rubricile curente de final – Vitrina cu cărţi, Revista revistelor şi cărţi Neuma. Din care să nu omitem savurosul serial al Floricăi Bud – Amintiri şi pohte copilăreşti (pg. 96).

Editorialele numărului 7-8/2018 sunt semnate de Andrea H. Hedeş (O privire senină, pg. 1) şi, sub titlul Cursiv, Horia Gârbea (Succese, izbânzi, reuşite, pg. 3). La rubrica Eveniment (pg. 4), notificarea premiului naţional pentru proză de ficţiune Ion Creangă, atribuit, la festivalul din 30.04 – 01.05 de la Piatra Neamţ – Târgu Neamţ lui Nicolae Breban – Opera Omnia. Apoi lista premiilor Uniunii Scriitorilor pe 2017 şi anunţul parteneriatului revistei Neuma la Festivalul Naţional de Literatură Marin Preda (11-12.10/2018).

Învitatul special este Gheorghe Grigurcu, prezent în pg 5 cu poezie. Apoi Răzvan voncu, cu un fragment din romanul Fratele, aflat în pregătire (pg. 7). Grigore Chiper din chişinău, ultimul invitat special, ofră din poeziile sale (pg. 10).

Sub egida Centenarul marii uniri, profesorul Mircea Muthu semnează, în pg. 11, articolul Ochi luminoşi, ca două minuni, din ciclul Repere culturale Transilvane.

Urmează, în pg. 13, un interviu cu actorul Radu Gheorghe. Fotografiat în… kilt.

În paginile de poezie apar Petros Golitsis (Grecia), Gabriel Nan (Spania), Lucia Ciucureancu. În cele de proză Pygmalion şi correct, de Cătălin Rădulescu. La rubrica Debu,t poezie de George Marius Nicoară, proză de Sabina-Elena Golban: Maşina timpului. shakespeare

Conferintele Neuma (pg. 28): horia Gârbea susţine, la Cluj şi la Baia Mare conferinţa William Shakespeare. Sonete celebre, sonete ascunse.

Sub rubrica Răzleţe, Gelu Negrea semnează eseul Dacă închisoare nu e, nimic nu e.

Apoi fişe ale cărţilor neuma aparute în intervalul dintre numere: cele mai frumoase. Şapte ani de recenzii, de Andrea H. Hedeş. Apoi 3 cărţi sub semnul lui Shakespeare, de Horia Gârbea: Vis de-o noapte-n miezul verii – repovestire şi traducerea versurilor, Lunatecul, îndrăgostitul şi poetul – sau despre personajele lui Shakespeare şi Shakespeare sonete alese şi alte versuri – traducere.

Urmeză colocviul de critică: Nouăzecismul la extreme: Gheorghe Stroe şi Ioana Băieţica, de Ana Dobre, Tema istoriei în proza recentă, de Dan Gulea.

La rubrica eveniment, Andrea H. Hedeş semnează, sub titlul Mistica lutierului, o cronică la volumul Elegia timpului, de Gabriel Chifu. Despre acelaşi scriitor glosează Horia Gârbea în articolul Heruvimul invizibil. Iar Andrei Moldovan analizează cartea lui Dan Cristea Cronicile de la Snagov.Ion Holban recenzează volumul 40 de metri de poezie, al lui Adi Cristi.

Neasemuita istorie a Imperiului RomÂn de Răsărit, a lui Marius Oprea, istoric şi publicist, e subiectul articolului O istorie optimistă: între trecut şi viitor, între Est şi Vest, de Monica Grosu. Vasile Vidican discuta, sub titlul Fantomele trecutului, metehnele prezentului, cartea Anei Blandiana: Istoria ca viitor. Cartea Bătaia mâţelor, de Stela-Maria 1vaneş, face obiectul articolului Moralismul bine temperat, de Horia Bădescu.

Rubrica Dicţionar: Scriitori din Bistriţa Năsăud, a lui Andrei Moldovan e analizată de profesoara Nicoleta Milea. Din nou Ana Dobre. cu 2 articole: Viaţa-corridă în reprezentări ale umorului. Despre… Ultima corridă, de Cătălin Rădulescu. Şi Diagonalele risipirii şi căutarea sinelui. Pe marginea cărţii lui Răzvan Nicula, Diagramele unor vieţi rispite.

Cartea străină: Le mètre étalon, de Luis Benítez. Prezentată de Sonia Elvireanu.

Pâinea noastră cea din etnologie, de Menuţ Maximilian

Cum se recapătă o tara pierdută, de Flavia Adam. Despre un volum de poeme ale lui Nichita Danilov. Apoi două cronici de poezie: Anotimpuri invizibile, de Lăcrămioara M. Andrei şi Văzătorii cu inima, de Mihail Gălăţanu. Un poet în pas cu timpul (Niculina Oprea): Ion Cristofor – Cronica Stelelor (Şcoala ardeleană, 2017). Şi Viaţa de rezervă (Napoca star, 2018, ediţie bilingvă).

Ancheta Neuma. pe teme de copilărie şi trecerea acesteia în operă. Răspund 13 scriitori. (pg. 62-69).

Prozatorul Sandu Jurcan, titularul rubricii de cinema, scrie despre ediţia 2018 a TIFF. Apoi Titi Cubleşan recenzează volumul II, dramaturfie, al scrierilor lui Victor Papilian. Urmează Colţul lui Yorick. La capitolul Educaţie, Adiran Costache scrie despre „Revoluţia” comportamentelor. Iar la capitolul Plastică Horia Gârbea face portretul Oanei Maria Cajal.

Jurnal teatral. Ion Cocora: Destine, puţină istorie, vechi amintiri, vieţi trăite în teatru şi pentru teatru. Apoi un program nesemnat a Teatrului Mic. Voluptatea ludicului şi plăcerea de a juca, de Dinu Grigorescu. Actualitatea lui Molière, de Sandu Jurcan. Teatru cu sirop de arţar, de Horia Gârbea încheie bogata rubrică de teatru.

Reportaj. Menuţ Maximilian relatează FestLit Cluj sub semnul centenarului Marii Uniri.

De la Flower Power la Marele Rock, de Codruţ Radi. Rockării şi alte drăcii, de Dumitru Ungureanu încheie rubrica Rock.

Poezii de Mihai Gligan, în pagina Teen spirit.

Florica Bud oferă, în pagina Culinar, Amintiri şi pohte copilăreşti.

O serie de fişe la Vitrina cu cărţi. Apoi obişnuita revista a revistelor. O relatare de laCcolocviul naţional al revistelor de cultură, Arad, 22-23 iunie – ediţia a V-a.

Ultimul articol, semnat de Gelu Negrea – Amurgul zeilor – despre turneul fnal al Campionatului monndial de fotbal, 2018.

 

 

Am participat în decurs de câteva zile la două manifestări artistice. Vineri 13, în ciuda tradiţiei ghinionului, am asistat la un spectacol lectură cu piesa Bravul nostru Micşa, de Radu Ţuculescu, în regia lui Mihai Lungeanu. Cu actori ai teatrului Nottara, centrul focal al festivalului Fest-in pe bulevard. Printre actori, i-am recunoscut pe Cristian Şofron, în rolul Leo, vânzătorul de morcovi. Un actor foarte longeviv, pe care lam văzut copil, în filmul Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, de Sergiu Nicolaescu, după nuvela lui Titus Popovici, Moartea lui Ipu. Au trecut de atunci 45 de ani… Pe Victoria Cociaş, care dă viaţă rolului Violeta, amanta de-o viaţă a lui Micsa îmi aminteam s-o fi vazut, cu ani în urmă, interpretând-o pe Claretta Petacci, amanta lui Mussolini, într-un film (sau teatru filmat) în care personajul ei ar(d)e o şuetă cu… Eva Braun. Iar, la 2-3 zile după spectacol, avui surpriza s-o văd în rolul… Elenei Ceauşescu. Cum, din păcate, merg din ce în ce mai rar la teatru, ceilalţi actori îmi erau necunoscuţi. Ce mi s-a părut remarcabil a fost ideea regizorală de a lărgi jocul actorilor cu un minim de gesturi, ceea ce făcea spectatorii să se simtă… ca la teatru. Ba chiar actorul care interpretează rolul paraliticului Micşa stă într-un fotoliu cu rotile. Actorul care-l intepretează, Ion Haiduc, îi amplifică mult rostul şi efectul. Regizorul spune că piesa n-ar merge ca teatru radiofonic. Dar tocmai calităţile regizorale ale spectacolului lectură te fac să-l banui că parerea fu oarecum provocatoare. Aş asculta cu savoare o emisiune de teatru radiofonic cu piesa lui Ţuculescu. De altfel piesa, publicată în volum în 2010, e adăugată, în 2011, reeditării rimului volum de teatru publicat, in format onlne, de editura LiterNet.ro. simultan cu versiunea cehă, realizată de Ladislau Cetkovski. Această versiune s-a şi jucat pe scenă, la Praga. La noi în ţără s-a jucat la Cluj şi la Târgu Mureş. A mai fost tradusă în maghiară, italiană şi alte câteva limbi europene.
N-am de gând să fac o cronică a festivalului. O manifestare culturală amplă, cu foarte multe secţiuni. Acum s-a derulat a cincea ediţie, cu tema criza pubertăţii, criza adolescenţei. Organizatori – Teatrul Nottara şi Primăria municipiului Bucureşti. Am mai participat doar duminică 15, la un moment pe bulevard, în faţa Teatrului gazdă. Consumând o arie minimă din… buevard. Banda de lângă trotuar, cam 20-30 de metri. O formaţie muzicală formată din 3 fete în travesti şi un clarinetist, plus un dirijor pitoresc. Radu Ţuculescu, muzician ca formaţie, îmiatrage atenţia că dirijorul ar putea fi tot un actor. Care simulează elegant rolul. Cântă un soi de café concert cu o doză de jazz. Melodii vechi. Din filme. Aznavour fără cuvinte sună plăcut. Totul sună plăcut. La microfon, cu faţa spre maşinile de pe bulevard, o serie de personaje. Fiecare citeşte de pe un ştraif colorat, câte o frază despre teatru. Picanteria o fac alte personae în costume de epocă. Unul cu mantie plină de crinii Franţei. În drum spre casă aflu din rogramul festivalului, voluminos ca un album de muzeu, că acest moment era programat într-una din zilele anterioare. Îmi amintesc că ploua. Cu atât am rămas din Fest-in-ul pe bulevard. Dar a meritat.
Miercuri 18, alt eveniment. La sediul actual al Muzeului Literaturii se lansează prima antologie de poezie a încă tinerei edituri clujene Neuma. 57 de coautori, aparţinând Filialei de poezie Bucureşti a Uniunii Scriitorilor. Titlul, Ce stradă e asta?, e preluat de la Nora Iuga. De cine putea fimantologia coordonată decât de horia Gârbea? Nu neapărat ca preşedinte al filialei, ci simultan şi ca un colaborator important al editurii. Prezentând cartea, Horia a precizat că muzeul nu e doar gazda evenimentului. Primăria generală, prin Muzeul Literaturii, care-i e subordonat administrativ, a susţinut lucrarea. Şi nu numai atât. Horia Gârbea, un manager rutinat, a obţinut nu de puţine ori suport al unor proiecte culturale. Cărţi, spectacole şi altele. Fu acum prima ocazie când fu întrucâtva mirat să constate că, apelând direct la nivelul primarului general, a obţinut cu 50% mai mult decât ceruse. La lansare au fost de faţă 40 din cei 57 de coautori. Unii, deşi membri ai Filiale, locuiesc peste mări. Alţii, prinşi cu rigori de programe, au fost prezenţi doar simbolic.
Cât mă priveşte, oarecum sub pretextul de a face, cumva, parte din clubul Neuma, de fapt am spionat evenimentul Filialei de Poezie. În beneficiul celei de Proză. Cărea îi aparţin. Abia acum reuşii să intru în acest sediu al Muzeului Literaturii. Nu fără doza inefabilă de regret. E o casă veche, plasată inteligent. Dar, ca aproape obişnuit al vechiului sediu, din bulevardul Dacia, resimt acest prim contact, ocazionat de un eveniment important ca o cupă de şampanie, în care ai turnat o picătură de bitter.
Ca e firesc să scrii despre ambele evenimente, aşa de apropiate în timp, nimic de zis. Dar nu e numai atât. Ce u (avut) ele comun? Simplu. implicarea acestui primar general, aşa de hulit de atâţia intelectuali…