A apărut – deocamdată online – numărul 7-8 al revistei Neuma. Structura generală e similar, dar cuprinde şi unele noutăţi.

Editorialul, semnat ca de obicei de Andrea H. Hedeş, director al revistei, se intitulează Chipul uitat. În tandem, Frumuseţea, cursivul lui Horia Gârbea.

Urmează pagina cu 9 coperţi – apariţii Neuma.

Invitat special: Gheorghe Grigurcu,

Istorie: Cine cu cine?, de Mircea Muthu

Poezie: Liviu Capşa

Eveniment: Turnirul poetic “Cununa de lauri de la Muntele Athos”

Interviu: Elena Abrudan, în dialog cu Olimpia Georgeta Bera: Mă preocupă condiţia umană. Rhea Cristina, în dialog cu Sergiu Anghel.

Poezie: Traian Ştef, Antonio Doda, Ionuţ Caragea

Proză: O zi de spital, de Constantin Arcu

Poezie: Constanţa Popescu

Proză: Andrei Gazsi

Poezia lumii: Tran Thi Nuong

Proză: Epigonii lui Fahrenheit, de Cătălin Rădulescu

Tineri poeţi: Antonia Maria Chiciudean, Iulia Florescu

Eveniment: Festivalul Literatura tânără, ediţia V-a

Anchetă: Textul memorabil.

Puncte de vedere: între ciorbă şi sezlong. De razvan Nicula

Eveniment editorial: Melancolia cu-al ei soare negru (II). Feţele eşecului. De Angelo Mitchievici. Sub pana lui Horia Gârbea. Shakespeare reloaded. De George volceanov. Shakespeare. Norocul bardului în România. de Horia Gârbea.

Volume Neuma: Imaginarul poetic al unei Casandre a actualităţii. De Ana Dobre. Gala stelelor pitice. De Evelyne Croitoru. De la cer la pământ. De Răzvan Nicula. Sub zodiac metaforei cuceritoare. De Nicoleta Milea. De acelaşi critic: Ce înseamnă să fii poet.

Focus Neuma: Nuanţele iniţierii unui parcurs poetic sustenabil. De Flavia  Adam. Vom culege cee ace semănăm. de Gelu Negrea. Poetul, un mic Dumnezeu. De Flavia Adam.

Focus: Reţetar sentimental al sriitorilor. De Menuţ Maximinian. Alt catalog Michelin. De Evelyne Croitoru.

Cartea de proză: Călătoriile inimi şi meandrele sufletului. De Ana Dobre. Pe marginea aceliaş cărţii – Jurnalul unei ubicuităţi mndiale. De Aureliu Goci.

Cartea de poezie: Casa din vis. De Ioan Holban. Trei poeţi Neuma. De Menuţ Maximinian. De la cimitirul de elefanţi la elefantul în lanţuri – şi o lume în picioarele goale. De Raluca Faraon.

Etnologie: Salvând cultura celuilalt. De Menuţ Maximinian.

Memorie: Spre Emaus, împreună cu Monica Pillat. De Delia Muntean.

Poezie: Mihaela Oancea.

Diaspora: Brandy Barash

Eveniment: Ziua limnii române – o sărbătoare la cluj-napoca. De Monica Grosu. Zilele prozei, ediţia 15-a.

Răzleţe: Despre felurite nedreptăti. De Gelu Negrea.

Istorie: O doamnă pleacă, o doamnă vine. De Mihaela Mudure.

Viaţa cărţilor: Tora – cuvântul lui Dumnezeu. De Miruna Drăghici.

Film festival: TIFF 21 în 15 secvenţe si moartea condorului. De Alexandru Jurcan.

Teatru: de acelaşi autor. Cum cântă Dandanache şi Trahanache.

Coltul lui Yorik: Eroi români în paginile de istorie ale Americii.

Educaţie: O listă cu întrebări. De Adrian Costache.

Ecran literar: Gervaise, alcoolismul şi locomotive cu aburi, de Alexandru jurcan.

Cinemateca: Victimă sau torţionar – dialectica supravieţuirii, de Raluca Faraon.

Jurnal teatral, de Ion Cocora

Rock: Galerie cu personaje sălbatice. De Dumitru Ungureanu.

Călătorii: D-ale lui Myticas. Ramona Műller.

Contr-pied: unchibrit şi o scobitoare. De Gelu Negrea.

Culinar: obişnuita rubrică a Floricăi Bud

Vitrina cu cărţii: 18 coperţi

Dece Neuma?

Coliderii grupului Fizică70 au propus, cu o vreme în urmă, colegilor, relatări asupra vacanţelor. De departe, cea mai interesantă contribuţie a venit de la unul din cei care scriu rar. N-am să-i spun numele real. I-am preuat, cu acordul personal, titlul. Şi permisiunea de a-I reproduce relatarea. Text şi imagini. Pentru a-I respecta proprietatea relatării, mă voi referi la el ca Înălţimea sa. Expresie care-l defineşte la propriu şi la figurat.

Îi dau cuvântul:

Vă relatez o călătorie pe care am făcut-o pe neașteptate, și care s-a dovedit neobișnuită din multe puncte de vedere.

La începutul anului 1991 o alianță de mai multe state, incluzând SUA, a declarat război Irak-ului, care cu câteva luni înainte ocupase Kuwait-ul. Luptele au fost destul de scurte, alianța având o superioritate militară enormă. Până la sfârșitul lui februarie războiul se terminase, dar lumea era încă buimăcită. O consecință a acestei situații era că foarte puțină lume călătorea. Compania aviatică cu care aveam cele mai multe „puncte” a făcut o ofertă neobișnuită: jumătate de preț. Evident, pentru un timp foarte limitat. Am luat hotărârea de a profita de ofertă, și am cumpărat două bilete dus-întors pentru Noua Zeelandă.

Noua Zeelandă era departe de zona de conflict. Am luat decizia să mergem în luna aprilie, după sezonul estival din emisfera sudică (echivalent, cumva, cu luna octombrie din emisfera nordică), deci cu lume mai puțină în concediu. Iar biletele gratuite (adică „pe puncte”, care le obțineam din călătoriile din delegații de la servici) erau un imbold serios. Am cumpărat o carte-ghid (de fapt pentru Australia, cu un capitol de Noua Zeelandă, că Noua Zeelandă nu era un obiectiv foarte căutat la vremea aceea), am făcut un contract de închiriere pentru o mașină la o agenție din Statele Unite (care ne dădea ceva avantaje garantând permisele noastre fără altă tevatură), și ne-am aranjat concediu de la serviciile noastre (vacanța în SUA este foarte limitată). Apoi ne-am încărcat calabalâcul și am pornit la drum.

Zborul (cu două escale) a durat 22 de ore. Când am coborât din avion ne dureau toate celea. Aterizasem la Auckland, capitala „oficială”. Era cam 6 dimineața. Am așteptat bagajele, apoi ne-am dus la filiala agenției de închiriat mașina. Deschidea doar la 7 dimineața, deci am început să așteptăm. Pe la 6:45 a trecut prin fața noastră un tip, care s-a uitat curios la noi, dar a plecat mai departe (aeroportul era pustiu la ora aceea). Peste 5 minute a venit înapoi, și ne-a întrebat dacă vrem să închiriem o mașină. I-am spus că avem contract cu agenția în fața căreia ședeam. A zis că asta nu e o problemă, el poate vorbi cu colegii mai târziu, și ne-a făcut oferta ca să ne închirieze o mașină gratis de la agenția la care lucra el. Era de fapt o altă reprezentanță al unei agenții americane, deci problema cu actele, și cu asigurarea, erau aranjate. Ne-a explicat că la sfârșitul verii agențiile își re-aranjează stocul de mașini, și el avea nevoie să transporte câteva mașini pe insula de sud. În loc să angajeze pe cineva să facă transportul el ne oferea mașina gratis (noi trebuia, bineînțeles, să plătim benzina pe care o consumam), un „voucher” pentru feribot-ul de trecut de pe insula de nord pe cea de sud, și două bilete de avion de la Christchurch înapoi la Auckland după ce am depus mașina la filiala din Christchurch. Oferta ni s-a părut foarte avantajoasă, și am „bătut palma”.

Actele le-a fîcut în 15 minute, și am primit cheile mașinii. Aici a fost primul șoc: mașina era cu schimbător de viteze manual, pe partea CEALALTĂ (volan pe dreapta – știam, schimbătorul la mâna stângă) . Am făcut câteva exerciții întrun parcaj local (norocul era că „ordinea” pedalelor era la fel ca în Europa, deci știam cum să ambreiez fără să mă gândesc), și am pornit în aventura noastră. Primul popas a fost în centrul orașului Auckland, întrun parc frumos, cu o statuie impozantă a reginei Marii Britanii (Noua Zeelanda este parte din Commonwealth-ul britanic), de unde se vedeau două mări: de o parte Oceanul Pacific, de partea ailaltă Marea Tasmaniei. După ce am admirat priveliștea am constatat că se făcuse miezul zilei, și călătorului îi șade bine cu drumul. Deci, cu soarele în față am pornit vijelios către sud, spre Rotorua. Șoseaua #1 era frumoasă, și foarte puțin aglomerată. Dar nu recunoșteam nici un nume de localitate prin care treceam. După vreo 45 de minute am hotărât că ceva nu e în regulă și am oprit pe marginea șoselei să mă uit pe hartă. Megeam spre NORD! În emisfera sudică soarele la prânz e spre nord! Tot simțul meu de orientare era dat peste cap.

Am făcut stânga-mprejur și târziu după amiaza am ajuns la Rotorua. Mariana mă întreba ce căutăm noi acolo, și îi spuneam că e singurul loc din Noua Zeelandă despre care citisem. Era locul unde copiii Căpitanului Grant îl căutau pe tatăl lor, și unde geograful Paganel le-a explicat fenomenele vulcanice. (O mică paranteză: având nepoți, recent am căutat cartea lui Jules Verne, și nu am găsit o traducere în engleză a ”Copiii Căpitanului Grant”!). Cum se întuneca, am luat hotărârea de a vizita obiectivele turistice a doua zi dimineața, deci am tras la un motel și am încercat să ne ajustăm fusul orar din ritmul circadian total bulversat. Dimineața am avut câteva surprize neașteptate (încă nu știu cum arată „surprizele așteptate”, dar mă iertați că eu nu prea mai vorbesc limba neaoșă). Gheizer-ul local era acolo, ne „aștepta”, dar nu funcționa! Ni s-a dat explicația că după sezonul estival apa fierbinte este deversată pentru necesități energetice ale localității, dar o dată pe zi erupe, pentru vizitatorii ocazionali (ca noi).

Așa ar fi trebuit să arate gheizer-ul. Închipuiți-vă cum e fără erupție.

Apoi am vizitat băile de nămol, cam o combinație între vulcanii noroioși din Întorsura Buzăului și nămolul din Techirghiol, dar nu am avut chef să ne delectăm. Doar în treacăt menționez că locul respectiv poartă numele de „Hell’s Gate” („Poarta Iadului”, sper să nu ofensez prea mult)

 Eram grăbiți să mai vedem și alte peisaje. Ne-am propus să venim înapoi „când o fi”, dar uite că n-a mai fost.

Am pornit mai departe către sud (am verificat!!!) și spre seară am ajuns în apropierea Wellington-ului, capitala „de fapt” a Noii Zeelande. Am stat la un motel la marginea drumului, unde am găsit și niște pliante cu orarul feribot-ului din Wellington către insula de sud. Decizia de a ne opri înainte de oraș a fost salutară: dimineața am avut prilejul, drumul trecând peste o culme de deal, să vedem o panoramă superbă a unui oraș cu o așezare deosebit de pitorească. Wellington este o metropolă cu viață pulsantă, port la mare, un centru citadin excepțional, o populație variată.

Am intrat în oraș, ne-am dus către port ca să stabilim „pasul următor”, și așa am aflat că portul era paralizat din cauza unei greve a muncitorilor portuari. Nici vorbă de feribot pentru următoarele zile. Panicați, ne-am dus la filiala locală a agenției de mașini, și le-am explicat problema. Au fost foarte înțelegători și ne-au spus că avem un contract valabil, dar că, în condițiile date evident nu putem să ne achităm de livrarea mașinii pe insula de sud. Soluția propusă a fost să lăsăm mașina la ei, să luam un zbor cu avionul spre insula de sud, și filiala de la aeroport ne va da o mașină în condițiile contractuale.

Zis și făcut. Am cumpărat bilete de avion pentru a doua zi, și am petrecut o zi explorând centrul orașului. Cum ziceam, este o metropolă superbă, de fapt merită mai mult de o zi pentru a găsi toate superlativele citadine, unele foarte specifice.

Am zburat peste strâmtoarea respectivă, imaginile din avion au fost extraordinare. O mulțime de insulițe, unele locuite, o mare de azur, o vreme de toamnă superbă. La aterizare suntem întâmpinați de agenții filialei de închirieri, cu mașina pregătită pentru noi. Surpriză plăcută: mașină cu schimbător automat! Încărcăm mașina, și o pornim pe drumul de pe coasta de est. Insula de sud are un lanț de munți pe toată lungimea ei, chiar poreclită Apeninii Sudici (dacă vă uitați pe o hartă, Noua Zeelandă seamănă cu harta Italiei – întoarsă pe dos). Dar adevărul e că pe versantul estic al acestor munți, care de fapt sunt destul de aproape de coastă, sunt foarte puține localități, toată regiunea fiind foarte rurală. Cum nu avem nici un obiectiv turistic important la care să ne oprim, tragem tare șă ajungem la munții cu ghețari. Spre seară vedem că benzina e pe sfârșite, oprim întro localitate la singura benzinărie locală, dar o găsim închisă. Îngrijorați (benzinăriile din SUA sunt deschise, cel puțin cele de pe șosele majore, 24 de ore din 24) întrebăm pe un localnic dacă există vreo altă stație în apropiere. Ni se răspunde că toate benzinăriile se închid la ora 6 seara, și se deschid la 8 dimineața. Întrebăm de un hotel/motel, nu există așa ceva nici acolo, nici în localitatea următoare. Ce să facem? Ieșim din localitate, și ne dăm seama că mai avem benzină ca să ajungem cu bine la punctul următor, dar nu mult mai departe. Colac peste pupăză, vremea se schimbă brusc și pornește o ploaie subtropicală torențială, de abia văd drumul. Decizia e că trebuie să ne oprim, dar suntem departe de „civilizație”. Găsim un drumeag lateral, nepavat, și ieșim de pe șosea. Puțin „mai încolo” vedem o lizieră de pădure, ieșim de pe drumeag (acum e întuneric beznă) și oprim mașina întrun loc care părea mai adăpostit. Înclinăm spătarele scaunelor și ne pregătim de o noapte în mijlocul naturii.

Dormim cât putem, cu ploaia bătând darabana pe capotă. Mariana e mulțumită, dar eu deabia încap în poziția respectivă, sub volan. Oricum, peste câteva ore mă trezesc că e liniște. Ies din mașină ca să mă dezmorțesc, și constat că cerul este complet senin, cu milioane de stele de o luminozitate pe care nu o mai văzusem de la excursiile mele de pe munte din România. O trezesc pe Mariana, supărată la început, dar admiră și ea bolta grandioasă. Apoi mai trec câteva ore, și se face lumină. Înainte de a porni mai departe ieșim din mașină ca să vedem care a fost locul nostru de popas. Vedem că am stat sub o ferigă arborescentă imensă. A rămas în familia noastră povestea că am dormit noaptea aceea la „Hotel Ferigă”.

Pornim mai departe, ajungem la o localitate, luăm benzină și ne interesăm de „specialitățile turistice locale”. Suntem destul de aproape de un ghețar imens, cu numele de Franz Josef, și încep să mă simt din nou European. Dedicăm câteva ore pentru ghețar, apoi luăm la goană din nou (oprindu-ne la fiecare benzinărie ca să ne facem plinul, că „nu se știe”). În acești Apenini Sudici există foarte puține trecători, deci la un moment dat, plictisiți de coasta estică, trecem prin munți când avem ocazia. Altă surpiză: după munți este un șes, iar pe marginea drumului sunt plopi, cu frunze care încep să îngălbenească. Nu mai văzusem plopi de când am plecat din România! Pe strada „mea” din Timișoara era un rând de plopi, deci din nou mă apucă nostalgia.

Hotărâm să petrecem noaptea în condiții mai civilizate. Găsim un camping, și intrăm acolo ca să vedem „cultura locală”. La intrare există o cutie poștală, cu un semn că prețul unei nopți, cu cortul, este de 5 dolari. E un preț formidabil. Intrăm, căutăm un loc de cort, sunt cu duiumul (este toamnă, copiii sunt la școală, deci sunt doar câteva familii împrăștiate ici-colo). Întindem cortul, eu mă pregătesc sufletește să dorm ca lumea, în sacul meu, complet întins, fără volan de care să mă lovesc. Dar încercăm să ne aranjăm complet. Deci întrebăm pe cineva cum se plătește, unde e biroul camp-ului. Ni se spune că trebuie să punem cei 5 dolari în cutia poștală, nimeni nu controlează (este sistemul de „onoare”, nici prin cap nu le trece că cineva ar trișa). Ni se spune (văzând că suntem străini) că există două clădiri (de cărămidă, lucru ciudat pentru americani), una e cu băi (dușuri) și toalete, cealaltă cu bucătărie și sală de mese. Intrăm la sala de mese, vedem pe un perete două aragaze cu câte 4 ochiuri și cuptor, alături cabinet de bucătărie. În cabinet se găsesc farfurii (de ceramică), oale de gătit, pahare de sticlă. În sertare, veselă completă. Noi, obișnuiți cu alte standarde, ne deschidem conservele, dar ne folosim de celelalte ustensile. Vedem că după ce își termină cina, familiile spală vasele pe care le-au folosit și le pun la loc în cabinetele respective. Suntem cam printre ultimii, și cineva de la masa alăturată ne întreabă dacă mai avem mult până terminăm. Cam nedumeriți spunem că suntem gata, și, înainte de a ieși din sala de mese vedem că doamna care ne întrebase se apucase să spele pe jos (dușumeaua era de gresie). Asta s-a întâmplat și în celelalte campinguri unde am mai fost, deci e clar că era „regula”. Ultimul grup face curățenia finală.

Am dormit foarte bine. De menționat că ne-am pus cortul pe un pat de iarbă sănătoasă, groasă, nici n-am fi avut nevoie de „salteluțele” de burete expandat sub sacii de dormit. Camping-urile din Noua Zeelanda sunt cele mai civilizate din câte am întâlnit, este ceva absolut ieșit din comun.

Noaptea am ieșit o dată din cort, și din nou m-a izbit cupola înstelată. Sunt convins că mulți dintre colegi s-au uitat la stele, în nopți senine. Ceea ce vreau să spun este că, deși poate nu știm numele constelațiilor, sau ale anumitor stele, avem o anumită familiaritate cu configurația pe care o vedem. Menționez Carul Mare, Carul Mic, Pleiadele (Cloșca cu Pui), Orion, etc. Ceea ce m-a impresionat în acel camping este că cerul era complet străin! Logic știam că nu voi vedea constelațiile familiare, dar sentimentul de „altă lume” a fost totuși surprinzător.

Pornim mai departe, că vrem să mai ajungem la un punct care ne-a fost recomandat de mai multă lume, În drum trecem pe lângă o stațiune de schi cu munți acoperiți de zăpadă (e toamnă, dar se pare că există condiții bune de schiat și în pre-sezon) , mie îmi place și numele (The Remarkables). Dar nu ne oprim decât pentru un prânz rapid, și ajungem spre seară la Milford Sound. Este, cum spun pliantele, cel mai sudic fiord din lume. Dormim în alt camping comfortabil, și dimineața ne ducem să vizităm portul. Următoarea croazieră pornește peste 40 de minute, ne repezim să cumpărăm bilete. Croaziera este de 4 ore (există și altele de 2 ore, de 6 ore, sau de o zi întreagă, cu dormitul pe vapor). Priveliștea este spectaculoasă.

Piscul ăsta mai e cunoscut și sub numele de Matterhorn-ul Sudului. Iese direct din apa fiordului.

Cascadele sunt uimitoare, vaporul nostru ajunge la un moment dat între o cădere de apă și peretele de stâncă.

Dar timpul nostru este limitat. Ieșim de pe vapor și pornim vijelios către destinația „finală” unde trebuie să depunem mașina: Christchurch. Ajungem cu bine, ba chiar avem timp să ne bucurăm de acest oraș care ni se pare cel mai britanic oraș din Noua Zeelandă. Case de cărămidă roșie cu pervaze de stucatură albă, grădini cu flori multicolore în fața clădirilor. Facem o plimbare în parcul central din Christchurch (Rose Garden, sau Parcul Trandafirilor. Există Parcul Trandafirilor și în Timișoara, deci din nou nostalgia își spune cuvântul). La o intersecție de alei găsim un ceas solar:

Nu mă pot abține, și explic copiilor care admiră ceasul argumentele Milicăi dintro postare recentă: ceasurile cu cadran au fost inventate în emisfera nordică, unde umbra se mișcă invers decât pe ceasul ăsta solar.

Dar periplul nostrum s-a terminat. Depunem mașina la aeroport, și pornim către Auckland, de unde cursa spre Statele Unite ne promite o altă oboseală de 22 de ore.

A fost o excursie cu multe întâmplări „pe dos”, absolut ieșită din comun, și de care ne aducem aminte cu multă plăcere. Sper că v-am trezit interesul, și, dacă aveți ocazia, mergeți și descoperiți alte aspecte fascinante de la antipod.

Îmi permit doar un comentariu. Lectura trimite la aprecieri stilistice. Deşi îi apreciez pe termen lung şi foarte lung darul de povestitor, pe orice team, aici însuşi subiectul îşi impune calitatea narativă. Prin insolit, prin originalitte şi, nu în ultimul rând, prin trimiterea implicită la nemuritorul Jules Verne. Cel câştigat prin permisiunea de a-i prelua pe blog relatarea înălţimii sale sunt eu. Aşadar aştept, în beneficiul autorului, cât mai substanţiale comentarii. De aia blogurile au acest instrument.

Coliderii grupului Fizică70 au propus, cu o vreme în urmă, colegilor, relatări asupra vacanţelor. De departe, cea mai interesantă contribuţie a venit de la unul din cei care scriu rar. N-am să-i spun numele real. I-am preuat, cu acordul personal, titlul. Şi permisiunea de a-I reproduce relatarea. Text şi imagini. Pentru a-I respecta proprietatea relatării, mă voi referi la el ca Înălţimea sa. Expresie care-l defineşte la propriu şi la figurat.

Îi dau cuvântul:

Vă relatez o călătorie pe care am făcut-o pe neașteptate, și care s-a dovedit neobișnuită din multe puncte de vedere.

La începutul anului 1991 o alianță de mai multe state, incluzând SUA, a declarat război Irak-ului, care cu câteva luni înainte ocupase Kuwait-ul. Luptele au fost destul de scurte, alianța având o superioritate militară enormă. Până la sfârșitul lui februarie războiul se terminase, dar lumea era încă buimăcită. O consecință a acestei situații era că foarte puțină lume călătorea. Compania aviatică cu care aveam cele mai multe „puncte” a făcut o ofertă neobișnuită: jumătate de preț. Evident, pentru un timp foarte limitat. Am luat hotărârea de a profita de ofertă, și am cumpărat două bilete dus-întors pentru Noua Zeelandă.

Noua Zeelandă era departe de zona de conflict. Am luat decizia să mergem în luna aprilie, după sezonul estival din emisfera sudică (echivalent, cumva, cu luna octombrie din emisfera nordică), deci cu lume mai puțină în concediu. Iar biletele gratuite (adică „pe puncte”, care le obțineam din călătoriile din delegații de la servici) erau un imbold serios. Am cumpărat o carte-ghid (de fapt pentru Australia, cu un capitol de Noua Zeelandă, că Noua Zeelandă nu era un obiectiv foarte căutat la vremea aceea), am făcut un contract de închiriere pentru o mașină la o agenție din Statele Unite (care ne dădea ceva avantaje garantând permisele noastre fără altă tevatură), și ne-am aranjat concediu de la serviciile noastre (vacanța în SUA este foarte limitată). Apoi ne-am încărcat calabalâcul și am pornit la drum.

Zborul (cu două escale) a durat 22 de ore. Când am coborât din avion ne dureau toate celea. Aterizasem la Auckland, capitala „oficială”. Era cam 6 dimineața. Am așteptat bagajele, apoi ne-am dus la filiala agenției de închiriat mașina. Deschidea doar la 7 dimineața, deci am început să așteptăm. Pe la 6:45 a trecut prin fața noastră un tip, care s-a uitat curios la noi, dar a plecat mai departe (aeroportul era pustiu la ora aceea). Peste 5 minute a venit înapoi, și ne-a întrebat dacă vrem să închiriem o mașină. I-am spus că avem contract cu agenția în fața căreia ședeam. A zis că asta nu e o problemă, el poate vorbi cu colegii mai târziu, și ne-a făcut oferta ca să ne închirieze o mașină gratis de la agenția la care lucra el. Era de fapt o altă reprezentanță al unei agenții americane, deci problema cu actele, și cu asigurarea, erau aranjate. Ne-a explicat că la sfârșitul verii agențiile își re-aranjează stocul de mașini, și el avea nevoie să transporte câteva mașini pe insula de sud. În loc să angajeze pe cineva să facă transportul el ne oferea mașina gratis (noi trebuia, bineînțeles, să plătim benzina pe care o consumam), un „voucher” pentru feribot-ul de trecut de pe insula de nord pe cea de sud, și două bilete de avion de la Christchurch înapoi la Auckland după ce am depus mașina la filiala din Christchurch. Oferta ni s-a părut foarte avantajoasă, și am „bătut palma”.

Actele le-a fîcut în 15 minute, și am primit cheile mașinii. Aici a fost primul șoc: mașina era cu schimbător de viteze manual, pe partea CEALALTĂ (volan pe dreapta – știam, schimbătorul la mâna stângă) . Am făcut câteva exerciții întrun parcaj local (norocul era că „ordinea” pedalelor era la fel ca în Europa, deci știam cum să ambreiez fără să mă gândesc), și am pornit în aventura noastră. Primul popas a fost în centrul orașului Auckland, întrun parc frumos, cu o statuie impozantă a reginei Marii Britanii (Noua Zeelanda este parte din Commonwealth-ul britanic), de unde se vedeau două mări: de o parte Oceanul Pacific, de partea ailaltă Marea Tasmaniei. După ce am admirat priveliștea am constatat că se făcuse miezul zilei, și călătorului îi șade bine cu drumul. Deci, cu soarele în față am pornit vijelios către sud, spre Rotorua. Șoseaua #1 era frumoasă, și foarte puțin aglomerată. Dar nu recunoșteam nici un nume de localitate prin care treceam. După vreo 45 de minute am hotărât că ceva nu e în regulă și am oprit pe marginea șoselei să mă uit pe hartă. Megeam spre NORD! În emisfera sudică soarele la prânz e spre nord! Tot simțul meu de orientare era dat peste cap.

Am făcut stânga-mprejur și târziu după amiaza am ajuns la Rotorua. Mariana mă întreba ce căutăm noi acolo, și îi spuneam că e singurul loc din Noua Zeelandă despre care citisem. Era locul unde copiii Căpitanului Grant îl căutau pe tatăl lor, și unde geograful Paganel le-a explicat fenomenele vulcanice. (O mică paranteză: având nepoți, recent am căutat cartea lui Jules Verne, și nu am găsit o traducere în engleză a ”Copiii Căpitanului Grant”!). Cum se întuneca, am luat hotărârea de a vizita obiectivele turistice a doua zi dimineața, deci am tras la un motel și am încercat să ne ajustăm fusul orar din ritmul circadian total bulversat. Dimineața am avut câteva surprize neașteptate (încă nu știu cum arată „surprizele așteptate”, dar mă iertați că eu nu prea mai vorbesc limba neaoșă). Gheizer-ul local era acolo, ne „aștepta”, dar nu funcționa! Ni s-a dat explicația că după sezonul estival apa fierbinte este deversată pentru necesități energetice ale localității, dar o dată pe zi erupe, pentru vizitatorii ocazionali (ca noi).

Așa ar fi trebuit să arate gheizer-ul. Închipuiți-vă cum e fără erupție.

Apoi am vizitat băile de nămol, cam o combinație între vulcanii noroioși din Întorsura Buzăului și nămolul din Techirghiol, dar nu am avut chef să ne delectăm. Doar în treacăt menționez că locul respectiv poartă numele de „Hell’s Gate” („Poarta Iadului”, sper să nu ofensez prea mult)

 Eram grăbiți să mai vedem și alte peisaje. Ne-am propus să venim înapoi „când o fi”, dar uite că n-a mai fost.

Am pornit mai departe către sud (am verificat!!!) și spre seară am ajuns în apropierea Wellington-ului, capitala „de fapt” a Noii Zeelande. Am stat la un motel la marginea drumului, unde am găsit și niște pliante cu orarul feribot-ului din Wellington către insula de sud. Decizia de a ne opri înainte de oraș a fost salutară: dimineața am avut prilejul, drumul trecând peste o culme de deal, să vedem o panoramă superbă a unui oraș cu o așezare deosebit de pitorească. Wellington este o metropolă cu viață pulsantă, port la mare, un centru citadin excepțional, o populație variată.

Am intrat în oraș, ne-am dus către port ca să stabilim „pasul următor”, și așa am aflat că portul era paralizat din cauza unei greve a muncitorilor portuari. Nici vorbă de feribot pentru următoarele zile. Panicați, ne-am dus la filiala locală a agenției de mașini, și le-am explicat problema. Au fost foarte înțelegători și ne-au spus că avem un contract valabil, dar că, în condițiile date evident nu putem să ne achităm de livrarea mașinii pe insula de sud. Soluția propusă a fost să lăsăm mașina la ei, să luam un zbor cu avionul spre insula de sud, și filiala de la aeroport ne va da o mașină în condițiile contractuale.

Zis și făcut. Am cumpărat bilete de avion pentru a doua zi, și am petrecut o zi explorând centrul orașului. Cum ziceam, este o metropolă superbă, de fapt merită mai mult de o zi pentru a găsi toate superlativele citadine, unele foarte specifice.

Am zburat peste strâmtoarea respectivă, imaginile din avion au fost extraordinare. O mulțime de insulițe, unele locuite, o mare de azur, o vreme de toamnă superbă. La aterizare suntem întâmpinați de agenții filialei de închirieri, cu mașina pregătită pentru noi. Surpriză plăcută: mașină cu schimbător automat! Încărcăm mașina, și o pornim pe drumul de pe coasta de est. Insula de sud are un lanț de munți pe toată lungimea ei, chiar poreclită Apeninii Sudici (dacă vă uitați pe o hartă, Noua Zeelandă seamănă cu harta Italiei – întoarsă pe dos). Dar adevărul e că pe versantul estic al acestor munți, care de fapt sunt destul de aproape de coastă, sunt foarte puține localități, toată regiunea fiind foarte rurală. Cum nu avem nici un obiectiv turistic important la care să ne oprim, tragem tare șă ajungem la munții cu ghețari. Spre seară vedem că benzina e pe sfârșite, oprim întro localitate la singura benzinărie locală, dar o găsim închisă. Îngrijorați (benzinăriile din SUA sunt deschise, cel puțin cele de pe șosele majore, 24 de ore din 24) întrebăm pe un localnic dacă există vreo altă stație în apropiere. Ni se răspunde că toate benzinăriile se închid la ora 6 seara, și se deschid la 8 dimineața. Întrebăm de un hotel/motel, nu există așa ceva nici acolo, nici în localitatea următoare. Ce să facem? Ieșim din localitate, și ne dăm seama că mai avem benzină ca să ajungem cu bine la punctul următor, dar nu mult mai departe. Colac peste pupăză, vremea se schimbă brusc și pornește o ploaie subtropicală torențială, de abia văd drumul. Decizia e că trebuie să ne oprim, dar suntem departe de „civilizație”. Găsim un drumeag lateral, nepavat, și ieșim de pe șosea. Puțin „mai încolo” vedem o lizieră de pădure, ieșim de pe drumeag (acum e întuneric beznă) și oprim mașina întrun loc care părea mai adăpostit. Înclinăm spătarele scaunelor și ne pregătim de o noapte în mijlocul naturii.

Dormim cât putem, cu ploaia bătând darabana pe capotă. Mariana e mulțumită, dar eu deabia încap în poziția respectivă, sub volan. Oricum, peste câteva ore mă trezesc că e liniște. Ies din mașină ca să mă dezmorțesc, și constat că cerul este complet senin, cu milioane de stele de o luminozitate pe care nu o mai văzusem de la excursiile mele de pe munte din România. O trezesc pe Mariana, supărată la început, dar admiră și ea bolta grandioasă. Apoi mai trec câteva ore, și se face lumină. Înainte de a porni mai departe ieșim din mașină ca să vedem care a fost locul nostru de popas. Vedem că am stat sub o ferigă arborescentă imensă. A rămas în familia noastră povestea că am dormit noaptea aceea la „Hotel Ferigă”.

Pornim mai departe, ajungem la o localitate, luăm benzină și ne interesăm de „specialitățile turistice locale”. Suntem destul de aproape de un ghețar imens, cu numele de Franz Josef, și încep să mă simt din nou European. Dedicăm câteva ore pentru ghețar, apoi luăm la goană din nou (oprindu-ne la fiecare benzinărie ca să ne facem plinul, că „nu se știe”). În acești Apenini Sudici există foarte puține trecători, deci la un moment dat, plictisiți de coasta estică, trecem prin munți când avem ocazia. Altă surpiză: după munți este un șes, iar pe marginea drumului sunt plopi, cu frunze care încep să îngălbenească. Nu mai văzusem plopi de când am plecat din România! Pe strada „mea” din Timișoara era un rând de plopi, deci din nou mă apucă nostalgia.

Hotărâm să petrecem noaptea în condiții mai civilizate. Găsim un camping, și intrăm acolo ca să vedem „cultura locală”. La intrare există o cutie poștală, cu un semn că prețul unei nopți, cu cortul, este de 5 dolari. E un preț formidabil. Intrăm, căutăm un loc de cort, sunt cu duiumul (este toamnă, copiii sunt la școală, deci sunt doar câteva familii împrăștiate ici-colo). Întindem cortul, eu mă pregătesc sufletește să dorm ca lumea, în sacul meu, complet întins, fără volan de care să mă lovesc. Dar încercăm să ne aranjăm complet. Deci întrebăm pe cineva cum se plătește, unde e biroul camp-ului. Ni se spune că trebuie să punem cei 5 dolari în cutia poștală, nimeni nu controlează (este sistemul de „onoare”, nici prin cap nu le trece că cineva ar trișa). Ni se spune (văzând că suntem străini) că există două clădiri (de cărămidă, lucru ciudat pentru americani), una e cu băi (dușuri) și toalete, cealaltă cu bucătărie și sală de mese. Intrăm la sala de mese, vedem pe un perete două aragaze cu câte 4 ochiuri și cuptor, alături cabinet de bucătărie. În cabinet se găsesc farfurii (de ceramică), oale de gătit, pahare de sticlă. În sertare, veselă completă. Noi, obișnuiți cu alte standarde, ne deschidem conservele, dar ne folosim de celelalte ustensile. Vedem că după ce își termină cina, familiile spală vasele pe care le-au folosit și le pun la loc în cabinetele respective. Suntem cam printre ultimii, și cineva de la masa alăturată ne întreabă dacă mai avem mult până terminăm. Cam nedumeriți spunem că suntem gata, și, înainte de a ieși din sala de mese vedem că doamna care ne întrebase se apucase să spele pe jos (dușumeaua era de gresie). Asta s-a întâmplat și în celelalte campinguri unde am mai fost, deci e clar că era „regula”. Ultimul grup face curățenia finală.

Am dormit foarte bine. De menționat că ne-am pus cortul pe un pat de iarbă sănătoasă, groasă, nici n-am fi avut nevoie de „salteluțele” de burete expandat sub sacii de dormit. Camping-urile din Noua Zeelanda sunt cele mai civilizate din câte am întâlnit, este ceva absolut ieșit din comun.

Noaptea am ieșit o dată din cort, și din nou m-a izbit cupola înstelată. Sunt convins că mulți dintre colegi s-au uitat la stele, în nopți senine. Ceea ce vreau să spun este că, deși poate nu știm numele constelațiilor, sau ale anumitor stele, avem o anumită familiaritate cu configurația pe care o vedem. Menționez Carul Mare, Carul Mic, Pleiadele (Cloșca cu Pui), Orion, etc. Ceea ce m-a impresionat în acel camping este că cerul era complet străin! Logic știam că nu voi vedea constelațiile familiare, dar sentimentul de „altă lume” a fost totuși surprinzător.

Pornim mai departe, că vrem să mai ajungem la un punct care ne-a fost recomandat de mai multă lume, În drum trecem pe lângă o stațiune de schi cu munți acoperiți de zăpadă (e toamnă, dar se pare că există condiții bune de schiat și în pre-sezon) , mie îmi place și numele (The Remarkables). Dar nu ne oprim decât pentru un prânz rapid, și ajungem spre seară la Milford Sound. Este, cum spun pliantele, cel mai sudic fiord din lume. Dormim în alt camping comfortabil, și dimineața ne ducem să vizităm portul. Următoarea croazieră pornește peste 40 de minute, ne repezim să cumpărăm bilete. Croaziera este de 4 ore (există și altele de 2 ore, de 6 ore, sau de o zi întreagă, cu dormitul pe vapor). Priveliștea este spectaculoasă.

Piscul ăsta mai e cunoscut și sub numele de Matterhorn-ul Sudului. Iese direct din apa fiordului.

Cascadele sunt uimitoare, vaporul nostru ajunge la un moment dat între o cădere de apă și peretele de stâncă.

Dar timpul nostru este limitat. Ieșim de pe vapor și pornim vijelios către destinația „finală” unde trebuie să depunem mașina: Christchurch. Ajungem cu bine, ba chiar avem timp să ne bucurăm de acest oraș care ni se pare cel mai britanic oraș din Noua Zeelandă. Case de cărămidă roșie cu pervaze de stucatură albă, grădini cu flori multicolore în fața clădirilor. Facem o plimbare în parcul central din Christchurch (Rose Garden, sau Parcul Trandafirilor. Există Parcul Trandafirilor și în Timișoara, deci din nou nostalgia își spune cuvântul). La o intersecție de alei găsim un ceas solar:

Nu mă pot abține, și explic copiilor care admiră ceasul argumentele Milicăi dintro postare recentă: ceasurile cu cadran au fost inventate în emisfera nordică, unde umbra se mișcă invers decât pe ceasul ăsta solar.

Dar periplul nostrum s-a terminat. Depunem mașina la aeroport, și pornim către Auckland, de unde cursa spre Statele Unite ne promite o altă oboseală de 22 de ore.

A fost o excursie cu multe întâmplări „pe dos”, absolut ieșită din comun, și de care ne aducem aminte cu multă plăcere. Sper că v-am trezit interesul, și, dacă aveți ocazia, mergeți și descoperiți alte aspecte fascinante de la antipod.

Îmi permit doar un comentariu. Lectura trimite la aprecieri stilistice. Deşi îi apreciez pe termen lung şi foarte lung darul de povestitor, pe orice team, aici însuşi subiectul îşi impune calitatea narativă. Prin insolit, prin originalitte şi, nu în ultimul rând, prin trimiterea implicită la nemuritorul Jules Verne. Cel câştigat prin permisiunea de a-i prelua pe blog relatarea înălţimii sale sunt eu. Aşadar aştept, în beneficiul autorului, cât mai substanţiale comentarii. De aia blogurile au acest instrument.

Al doilea număr dublu pe 2022 al revistei Neuma debutează, standard, cu tandemul liderilor. Directorul revistei, Andrea H. Hedeş, semnează editorialul Îmbătaţi de dragoste, urmează cursivul Cultura sub senile, de Horia Gârbea.

După un comunicat al Uniunii Scriitorilor, obişnuita pagină Apariţii Neuma, cu imaginile a 9 coperţi ale noilor apariţii editorial.

La rubrica Invitat special, Gheorghe Grigurcu îşi continuă serialul miniaturilor. Apoi poetul Călin Vlasie oferă 5 Catrene cu Molock. Adrian Lesenciuc e present cu un fragment de roman. În fine, o minicolecţie de poeme e contribuţia lui Vlad Moldovan.

Mircea Muthu onorează rubrica sa, Estetica, cu studiul Despre negritudinea literară.

Eseu: Isus şi trestia, de Ştefan Borbely.

Aniversare: Ana Ardeleanu. Aspiraţie şi certitudine, de Nicoleta Milea.

Poezia lumii: Cai Quing.

Poezie: Liviu Franga.

Proză: Cornel Nistea.

Din nou poezie: Constantin Marafet.

Şi iar proză: Leon Iosif Grapini.

Poezie în alternativă: Vasile Dan Marchiş

Debut în proză: Maria Grădinaru

Eveniment la Lisabona

Eveniment: Trei volume ale Editurii Neuma lansate la Cluj-Napoca. Lansare Neuma: Antologia Filialei Bucureşti-Poezie a Uniunii Scriitorilor.

Viaţa literară: Primiri în USR; Şedinţa Comitetului Director al USR din 29 martie 2022.

Poezia lumii: Samuil Kissin

Poezie: Ana Herţa; Georgeta Minodora Resteman

Eveniment:: Lecturi în maraton; Lansare de carte – la Iaşi.

Tineri poeţi: Roxana Ilie; Iulia-Ana-Maria Ghidiu

Interviu: Peter Goff, realizat de Andrea H. Hedeş. Apoi a doua parte a interviului luat de Andrea H. Hedeş lui Daniel Moşoiu

Poezia lumii: Phan Hoang.

Interviu: Liviu Franga în dialog cu Horia Gârbea. (Partea a treia)

File de istorie: O poveste a Clujului, de Mihaela Mudure.

Proză: Rodica Bretin.

Puncte de vedere: Câinii războiului, de Răzvan Nicula

Eseu: Mihai Maxim: Prietenii

Istorie literară: VIRTUŢILE CONSOLATOARE ALE CULTURII ŞI ALE AMINTIRII ÎN OPERA LUI ION CREANGĂ, de Gheorghe Lăzărescu; Camil Petrescu, critic literar?, de Iulian Bitoleanu

Răzleţe: Eternul viceversa românesc, de Gelu Negrea

Eveniment editorial: Poezie aleasă, plăcuţe de plumb §i scrisori din Medio Monte. De Liviu Capşa

Cartea de critică: Discursul critic – afinităţi elective şi empatice, de Ana Dobre

Volume Neuma: Poezia, eternul redobândit prin creaţie. Acelaşi distins critic analizează un volum de Teo Cabel. Linia de continuitate. Evelyne Croitoru, pe marginea unor volume ale lui Valentin Busuioc. Acelaşi critic glosează asupra volumului Cactusul de la etajul doi, al Mariei Grădinaru. Sub titlul inspirat Alchimia esenţelor lirice. Ca apoi să analizeze volumul lui Mircea Teculescu, Jocul şi moartea. În fine, ultimul volum recenzurat, Ludi, aparţinând lui Cosmin Andrei Tudor.

Cartea de poezie: Sub privirile extaziate ale bufniţei able, de Nicoleta Milea, despre volumul Te visează bufniţa alba, de Maria Pal

Cartea de proză: Ioan Holban, despre volumul Viaţa unui future, de Eugen Uricariu

Volume Neuma: despre volumul Ochiul lui Horus, al Nicoletei Milea. Ora, de Alexandru Cazacu, în lectura Flaaviei Adam. Cumva în releu, Mihaela Aionescu

Pe marginea volumului Anotimpuri impare, al Flaviei Adam

Cartea de poezie: Gela Enea analizează volumul bilingv Copilul de apă/Bimbo d’aqua  de Menuţ Maximinian. Urmează un alt leitmotiv. Autorul volumului de mai sus oferă o cronică a volumului Mesaje în spaţiu şi timp de Nicolae Bud. Urmează Victor Constantin Mărunţoiu, cu viziunea sa despre volumul Jurnalul fericirii mele, de Luiza Carol. 

Roman: Nostalgia, seducătoarea amantă a amintirilor. Ion Fercu despre romanul Jocul cu focul, de Ioan Maxim. Ceaţa, euphemism pentru orbirea ideologică. Romanul Un secol de ceaţă, de Matei Vişniec, descifra de Raluca Faraon.

Cartea de poezie. Sonia elvireanu, despre volumul lui Gheorghe Jurcă, Zeii de pe prundul râului.

Etnologie. Relaţii de antonimie în proverbul românesc, de Doina Macarie, sub lupa lui Menuţ Maximinian.

In memoriam. La despărţirea de un prieten: Valentin Iacob, de George Volceanov.

Colţul lui Yorik: Reactoare nucleare mici.

Viaţa cărtilor: Edda, vocea zeilor, de Miruna Drăghici.

Jurnal teatral: Ion Cocora.

Teatru: De două ori Botond Nagy, de Alexandru Jurcan. Cină cu prietenii şi o nouă direcţie la Teatrul Bulandra, de Alexandru Ares. Două seri de vis cu Marin Sorescu la TNB, de Dinu Grigorescu.

Teatru. Polemici: O cronică nedreaptă la o aniversare, de acelaşi autor.

Ecran literar: Proust, Céleste şi camera antifonati cu plută, de Alexandru Jurcan.

Cinemateca: Machbeth în pandemie, de Raluca Faraon.

Urmează rubricele finale. Rock cu Dumitru Ungureanu; Călătorii: laleaua de la porţi – Ramona Műller; Culinar: Florica Bud; Contre-pied, Gelu Negrea; Educaţie, Adrian Costache;

Vitrina cu cărţii.

Dece Neuma?

Numărul 11-12 pe 2021 al revistei Neuma poartă semnul a două aniversări. Se împlinesc 5 ani de la primul număr, 11-12 pe 2017 şi, fiind al 25-lea, acoperă o perioadă de 50 de luni. E, deci, în termini clasici, un număr jubiliar.

Să purcedem, aşadar, la răsfoirea acestui număr. Nebuni, zombi şi trandafiri se intitulează editorialul semnat Andrea H. Hedeş. Cojugat cu Trecut-au anii, cursivul lui Horia Gârbea. Încheiat cu fraza: La Mulți Ani, Neuma, și atît, dar din toată inima și cu toată dragostea. Apoi, 9 coperţi pe o pagină, sub titlul Apariţii Neuma.

Eveniment Neuma: Festivalul international Cavalerul de aur.

Gala premiilor APLER pentru 2020. Andrea H. Hedeş, laureaată pentru roman.

Certificate de înregistrare. O stea din constelaţia Corona borealis înregistrată sub un cod numeric, va primi numele de NEUMA. În pagină e fotografia certificatului de înregistrare, iar în pagina următoare două imagini ale zonei respective din bolta cereasca.

Invitat special. Continua serialul lui Gheorge Grigurcu, apoi Olimpiu Nuşfelean, Sherzod Artikov.

Estetica. Continua şi serialul profesorului Mircea Muthu.

Interviu. Locul limbilor clasice trebuie nu doar menţinut, prin prezenţa latinei în curriculum-ul profilului liceal umanist, ci şi extins. Prof. Dr. Liviu Franga în dialog cu Horia Gârbea (urmare din numul trecut).

Neuma peste hotare. Primul volum al colecţiei Mekong a editurii Neuma apreciat în Vietnam.

Aniversare. Saluturile scriitorilor vietnamezi.

Proză. Bianca Scurtul.

Tineri poeţi. Miruna Ileana Moldoveanu.

Eseu. Ipostaze ale balcanismului literar în proza lui Caragiale de Carmen Duvalma.

Interviu. Saviana Stănescu „Totdeauna sunt mai îndrăgostită de piesele la care lucrez în prezent“. Dialog realizat de Cătălina Novac.

Eveniment. Gala Scriitorii anului. Iaşi 2021. Festival international de poezie George coşbuc. Ediţia XXXVII.  Cel de-al 6-lea Festival Literar Internaţional UE – China.

Din nou Invitat special: Xue Mo. Traducere din chineză de Constantin Lupeanu.

Poezia lumii. Miroslav Bielik.

Poezie. Caliopi-Alina Dinu

Aniversare. 5 ani cu Neuma. Zeci de voci. Citez un confrare de peste munţi; Într-un cuvânt, scriptorienii se regăsesc în eforturile dinamicilor, substanțialilor, confraților neumatici. – Lucian Vasiliu.

Ritualul scrisului. Uns paţiu totemic, de Ştefan Borbely.

Puncte de vedere. Unicul şi colectivul, de Răzvan Nicula. O melodramă din cartierul de Est, de Mihai Barbu. Pe urmele unui editorial, de Mihai Lungeanu. O scrisoare-poem pentru Panait Istrati, de Liviu Capşa.

Răzleţe. Unde începe speranţa, de Gelu Negrea.

Tineri poeţi. Sara Gânsca-Nistea, Ema Mihăescu, Elena Neguş, Maria Matea

Proză. Dana Banu

Lansarea unui volum de Gelu Negrea la New York

Poezia lumii. Lai Hông Khánh.

Călătorii. Ecouri verticale, de Ramona Müller

Eveniment editoruial. Unde se odihnesc maratoniştii? De Horia Gârbea. Pe marginea volumului Maratonul învinşilor, de Gabriel Chifu. Simfonia întunericului, de Andrea H. Hedeş. Pe marginea aceleiaşi cărţii. Care beneficiază de un portret în relief, prin intersecţia a două raze diferite. Apoi Melcul şi cochilia – o lucrare de metaestetică, de Monica Grosu. Despre o carte teoretică a profesorului Mircea Muthu. În fine, Dezlănţuiri epice, crime şi portretele unor frumoase, de Virgil Raţiu, cronică a romanului Femeia de marţipan, de Radu Ţuculescu. Noul Ierusalim, de Ioan Holban, despre un volum de versuri al lui Eugen Uricaru.

Cartea de eseuri. Ignorarea elitelor / efectul de lupă. Menuţ Maximinian prezintă volumul Efectul de lupă, de Teodor Baconschi.

Iarăşi Poezia lumii. Petros Kyriakou Veloudas.

Volume Neuma. Un estetism esoteric şi ludic. Iulian Bitoleanu descifrează invenţia demersului critic al lui Emil Lungeanu, citind volumul acestuia Cartea recentă. Apoi Calea spre cunoaşterea de sine. Nicoleta Milea o comentează pe Evelyne-Maria Croitoru. Aceeaşi autoare, unul din criticii Neumei, aducce în luminile rampei opul Mierea sălbatică, de Valentin Busuioc, sub titlul Romanul căutării eului. Alt critic cu voce distinctă, Ana Dobre, decantează în cronica Tristeţile unei femei triste laitmotivul din volumul Oraşul cu femei triste, al poetei Marilena Apostu.

Cartea de poezie. Poezie a trăirii psatice, de Paul Aretzu devoalează esenţa volumului ălător spre veşnicie, aparţinând lui Nicolae Răzvan Stan.

Filatelie. Mihai I, primul copil-rege, în imaginile mărcilor poştale, de Cristina Popescu.

Alte Volume Neuma. Decalogul iubirilor Anyei, de Gela Enea. Cronică a volumului Iubeşte-l Anya, de Mihaela Roxana Boboc. O viziune alternativă a volumului Marilnei apostu oferă altă poetă cu valenţe critice, Raluca Faraon: Poezia ca o fereastră spre oraş.

Din nou Cartea de poezie. Fericirea ca observaţie de subsol, de Mihaela Stanciu. Despre volumul Indicele fericirii globale, de Mihai Kantzer. Apoi Cântec de alungat tristeţea, de Ottilia Aerdeleanu. Despre volumul Cerul din colivie, de Nuţa Crăciun. Acolo unde nimeni nu moare, nimeni nu se naşte, de Gelu Negrea. Despre volumul La zidul plângerii, de Constntin Pădureanu.

Viaţa cărţilor. Harmonia macrocosmică – arta firmamentului, de Miruna Drăghici. Excurs asupra operei lui Cellarius.

Traduceri. George Volceaniv, de vorbă cu Lucia Verona. „Bucuria de a traduce Shakespeare e o r[splat[ în sine. ±i bucuria de a vedea pe scenă piesele traduse”.

Colţul lui Yorik. Câte ceva despre  Ştefan Georgescu-Gorjan. Viziunea critică a unei poete. Cărţile prietenilor mei, de Nicoleta Milea.

Cinemateca. Rubrică susţinută de Raluca Faraon. Fără de ţară.

Educaţie. O poveste cu.. manuale. De Adrian Costache.

Etnologie. Menuţ Maximinian: Cui îi mai pasă de tradiţiile muzicale?

Premii. Volume Neuma în palmaresul Concursului „Al. Macedonski”

Dramaturgie. Teatrul lui Vasile Voiculescu (II) – Icu Crăciun. Apoi Trei surori fumând cehovian. De Alexandru Jurcan.

De aclaşi autor. Sub egida rubricii sale consecrate: Ecran literar. Copiii puterii sovietice.

Teatru. Gigi Căciuleanu montează o KiRiTZA operetistică la TNB, de Alexandra Ares.

Arhitectură. Despre (ne)aşezare, despre origini şi despre sat(ul meu) (I), de Augustin Ioan.

Rock. Moştenirea unui vis. De Dumitru Ungureanu.

Contre-pied. Întrebări şi răspunsuri, de Gelu Negrea.

Cititorii aşteapă mereu finalul numărului, pentru a se regala de rubrica plină de pitoresc  Floricăi Bud. A-I cita titlul ar fi o eroare repetitive.

Vitrina cu cărti. Coperţi, cu notificarea: Aceste volume se aflã in atent,ia cronicarilor nos,tri pentru eventuale recenzii extinse. Mult,umim autorilor s,i editorilor.

Varia. Mereu întrebarea Dece Neuma?

Jubileu pentru sexul frumos.

A fost  sau n-a fost cel mai echilibrat turneu final al campionatului European? Rămâne ca analiştii să-şi facă meseria următoarea perioadă. Dar sigur ultimele 2 etape, semifinalele şi finala, au fost cele mai echilibrate din întreaga istorie a turneelor finale – la nivel European şi mondial. Căci la aceste ultime 3 meciuri, după 90 de minute, scrorul era 1-1. Acum, la cald, nu ştiu dacă s-a mai întâmplat vreodată aşa ceva. Dar e posibil să nu se fi întâmplat. Cum era vorba de ultimele două faze eliminatorii, învingtorii trebuiau stabiliţi pe teren. Şi mai interesant, ambele semifinale au configurat zone nu doar fotbalistice, ci geografice, culturale şi temperamentale. Italia – Spania mai era şi repetarea finelei europene din 2012. In plină epocă de supremaţie spaniolă (2008 campioană europeană, 2010 campioană mondială), Furia roja demola squadra azzurra cu 4-0. Acum, Chiesa deschidea, în minutul 60, scorul cu un şut à la del Piero, Alvaro Morata  egala în minutul 80 trecând de eternal Chillini, dar rata penaltiul decisiv de departajare. Apoi, ultimul penalty, transformat de Jorjinho, brazilianul provenit dintr-o familie de italieni, trimite squadra in finală.

În cealaltă semifinală am văzut primul şi singurul gol marcat din lovitură liberă (Darmsgaard, minutul 30). Albionul egalează repede (39’) prin autogolul lui Kjaer. Nu s-a ajuns la penaltiuri, din cauza arbitrajului. Atât centralul, cât şi sistemul VAR s-au lăsat păcăliţi de abilitatea lui Sterling, altfel cel mai bun dribler englez. Portarul dnez respinge penaltiul executat de Harry Kane, dar în faţă, căpitanul englez reia în gol. În finală, Anglia deschide rapid scorul (minutul 2). Centrarea cu boltă a lui Trippier e reluată pe colţul scurt de fundaşul Shaw, lăsat nemarcat. Ambele apărări se impun, ambii portari şi-au făcut datoria. Abia în minutul 67 stoperul de fier Bonucci egalează, la un corner. Italia domină repriza a doua. Spre finalul prelungrilor, antrenorul englez Southgate introduce 3 specialişti în executarea penaltyurilor. Paradoxal, aceştia ratează penaltiurile decisive. Rashford trimite în bară verticală, Donnarumma apără şuturile lui Sancho şi Saka. Pentru itlia au ratat Belotti şi, neaşteptat, Jorjinho.

Anglia a jucat prima finală după 55 de ani de la cea din 1966, când a luat, tot pe Wembley, singitalia aniversa singurul său titlu Mondial. Elisabeta a II-a era şi atunci regina Angliei. Iar pe 11 iulie Italia a aniversat 39 de ani de la finala CM de la Madrid (3-1 cu RFG) –  primul titlu postbelic şi al treilea în general. Primul şi până ieri singurul titlu european îl câştigase în 1968, la Roma: 1-1 şi 2-0 la rejucare cu Jugoslavia. A mai jucat 2 finale europene, ambele pierdute. 0-1 cu Franţa, în 2000 şi 0-4 cu Spania în 2012. Pe plan mondial, Italia a jucat finalele din 1970 (1-4 cu Brazilia), 1982 (3-1 cu RFG), 1994 (0-0 decis la penaltiuri cu Brazilia), 2006 1-1 decis in favoarea sa cu Franţa.  

Cu numărul 11-12 pe 2020 revista Neuma începe al patrulea ciclu annual. E al 37-lea număr bimestrial. Editorialul – semnat de Andrea H. Hedeş are un titlu vag liric, oricum respirând aerul mereu nostalgic ce aminteşte e sărbători: Dacă într-o noapte de iarnă un cititor. Cursivul lui Horia Gârbea, În loc de bilanţ, rememorează pulicaţii postecembriste. Pagina de apariţii Neuma adună, ca e oicei, 8 imagini de coperţi. Cronica uneia din aceste cărţi va apărea luni 30 (ziua patronului editurii şi al revistei) pe www.tilici.blog.

Invitat special: Acadeicianul Ion-Aurel Pop: Elitele românilor din trecut. Articol resonant cu numărul care acoperă Sărbătoarea Naţională. Apoi în continuarea serialului personal, Gheorghe Grigurcu desfaşoară unn nou calup e reflextii aforistice, sub titlul O biată insectă. Un impresionat – prin profunzime -,dialog lapidar Adrian Popescu – Horia Gârbea. Şi ultimul, acum, invitat special: Varujan Vosganian: Cineva a murit pentru ca noi sne iubim în felul ăsta.

Profesorul Mircea Muthu oferă un Glosar: Balcaizare, Balcanism, Balcanitate, Balcanologie.

Dramaturgie românească: Dramaturgia lui Dan Botta. Paradisul eleat şi stratul nostrum arhaic, de Ioan Cristescu.

Proză: Reportaj cu surprize, de Leon-Iosif Grapini.

Avanpremieră editorială: Any Drăgoianu.

Interviu – realizat e Horia Gârbea: Maia Morgenstern: În teatru poţi retrăi marile drame ale omenirii într-o formulă personală

Răzleţe: Subtila strategie a constrângerilor de Gelu Negrea   

Puncte de vedere: Pasiunea scrisului. La politicieni de Liviu Capşa. Bă, voi sunteţi nebuni! De Răzvan Nicula.

Interviu cu Mihai Ispirescu^*, luat tot de Horia Gârbea.

Aniversări/Scriitorul anului: Aurel Rău (90), Livius Ciocârlie (85), Mircea M. Ionescu (75), Radu Cosaşu (90)/ Mihai Zamfir.

Ultimul interviu, realizat de ata asta e Raluca Faraon, îl pune în valoare pe Marius Stănescu.

Colocviul de critică: Zidul classic, de Christian Crăciun.

Premiile Neuma: Miruna Drăghici (care foloseşte pseudonimul Kagemusha Sama): Chip de aur (proză).

Literatura lumii: Eric Allard – La blessure du blé. Traducere de Sonia Elvireanu.

Poezie: Constanţa Popescu

Eseu: Îngerul melancolei, de Tatiana Rădulescu.

Eveniment editorial: Transfigurare (II). Andrea H. Hedeş, despre poezia lui Gabriel Chifu. Materializare. Horia Gârbea, pe marginea aceluiaş volum (O viaţă, Editura Junimea, 2020). Ambele articole continuînd analizele in numărul trecut al revistei. Tot Andrea H.  Hedeş semnalează, su titlul Polifonic, volumul Irinei Petraş Istoriile literaturii române. Iar Menuţ  Maximinian (Frumuseţea vorbelor de acasă) recenzează antologia aceleiaş Irina Petraş: Cartea cuvintelor-madlenă.

Cartea e poezie: Mihaela Stanciu se referă, mai telegrafic, la volumul lui Cărtărescu Nu striga nicioată ajutor (2020). Iar Ioan Holban semnalează volumul Nectarul clipei (Junimea, 2020) de Iustin Moraru. Constantin Cubleşan scrie despre volumul Psalmi fără titlu, al Mirunei Mureşan (Editura Grinta, Cluj, 2020).

In memoriam – Andrei Moldovan, exredactor şef al revistei Neuma, deceat prematur la 30 octombrie current.

Focus Neuma: DDapazonul sensuibilitătii de Evelyne Croitoru, despre Fugă în o major, volumul e debut în poezie al lui Ovidiu M. Curea. Turnul din Pisa, de Mihai Maxim, despre acelaşi volum.

Volume Neuma: Rosturile şi resorturile poeziei, de Nicoleta Milea, despre Poarta felinelor, de Vilia Banţa. Antologie şi prefaţă de Horia Gârbea.  

Convorbiri: Dialoguri sapienţiale, de Ana Dobre. Despre Dialguri la Agapia. Gheorghe Simion  în tandem cu Mihai Zamfir.

Eseuri: bibblioteca şi lumea sa (i)reală. de Monica Grosu.

Iar volume Neuma: Epifanii la porţile cuvântului. Simona-Grazia Dima, despre volumul Nicoletei Milea Ochiul lui Horus. Pe valea Călmăţuiulu şi povestea prea frumasei telefoniste. Icu Crăciun despre volumul de proză Răni călătoare, de Fflorin Burtan.

Cartea de istorie: De la sonata pentru pian la sonata poetică de Flavia Adam. Pe marginea volumului Pathetica, de Ioan Mărginean.

Încă odată volume Neuma: Realităţi din umbră. Raluca Faraon scrie despre volumele Realităţi interzise, de Ana  Ardeleanu şi despre Umbrele copacilor tăiaţi, de Mircea Teculescu.

Istorie literară: Ana Dobre se întreabă Dece e necesară încă o carte despre Eminescu?  

Din nou volume Neuma: Puterea secretă a cărţilor, de Menuţ Maximinian. În lectura Nicoletei Milea.

Cartea de poezie: Printre Focurile lui Hefaistos sau viaţa la cea ma înaltă temperatură, de Gela Enea, cu privire la cartea lui Toma Grigorie (Editura Aius, Craiova, 2020), cu un titlu asemănător.

Cartea de proză: întoarcerea perenă, de Mircea Băduţ, analizată de Vasile Vidican.

Traduceri: Ned Orson – pariul meu (din păcate) pierdut – de George Volceanov . Copilul şi revoluţia. Valentin Iacob despre Exuberanţa copilăriei, de István Kovács. Despre estin şi lier-arbitru: Erich Emmanuel Schmitt, concert în memoria unui înger. Semnează Sonia Elvireanu  

Colţul lui Yorik: Sccurtă istorie a fotbalului

Educaţie: Dece? De Adrian Costache

Ecran literar: A trăi după moarte (In memoriam Draga Olteanu Matei), de Alexandru Jurcan. Cărţile din cărţii şi filme, de acelaşi.

Teatru: Vertij nonverbal de excepţie la TNB, e Dinu Grigorescu.

Cinemateca: Ravel vs Beethoven, de Raluca Faraon.

Jurnal teatral, de Ion Cocora.

Rock: Billie Holyday, e Dumitru Ungureanu.

Contre-pied: Rădoi şi Caragiale, de Gelu Negrea.

Culinar: continua serialul Floricăi Bud

Vitrina cu cărţii şi un resportaj despre  tâgul  carte e la Frankfurt

Cu 6 zile în urmă (12 mai 2020) a devenit disponibilă versiunea online a revistei Neuma, nr. 5-6 https://www.revistaneuma.ro/arhiva/anul-iv-2020/nr-5-6-2020.html. Prin forţa lucrurilor, pandemia şi teme conexe îşi găsesc loc în paginile numărului. 6 articole, cărora le va veni rândul la menţionare.

Deschiderea demult uzuală a numărului: Editorial. Saga. Cântec despre viaţă şi oameni. De Andrea H. Hedeş. Cursiv. Covidel şi Izoletta. De Horia Gârbea. Ambele texte tributare firesc, inerent, temei ultraprezentului. Pandemia. 

Acest număr are mulţi invitaţi speciali. Poetul clujan Adrian Popescu, în continuare Gheorghe Grigurcu, acesta cu o nouă colecţie de microtexte sub titlul Pare atât de dezarmat. Între aceştia o pagină cu coperţile a 8 noi apariţii Neuma. apoi Horia Bădescu – versuri sub titlul Caietul de la Habra. Ion Cristofor, cu o pagină de versuri. Constantin Lupeanu: Drumul vieţii – repere chineze. George Vulturescu – Lupul din copilărie. Olimpiu Nuşfelean – Pământul e liniştit (poem epic).

Poezia lumii. István Kovács. Lê Thanh My.

Istoria dramaturgiei. Nicolae Iorga, studiu de caz. De Ioan Cristescu.

Din nou Poezia lumii. Xue Mo.  

Proză. Trei femei, cu mine patru. Fragment dintr-un romn în lucru, de poeta Hanna Bota.

Poezie. Victoria Milescu.

Eseu. nori fugari pe albastrul ecran. De Simona-Grazia Dima.

Proză. Despre începutul căutării cântecului. De Adrian Lesenciuc.

Poezie. Constanţa Popescu.

Proză. Femeie din mare ieşind. De Florin Toma.

Răzleţe. Astronomia şi cadastrul de la Primărie. De Gelu Negrea.

Proză. Virgo (1), de Răzvan Nicula. (urmare în numărul viitor)

Puncte de vedere. România (mereu) visată. De Liviu Capşa.

Eveniment Neuma. Andrea H. Hedeş despre proiectul Puterea secretă a cărtilor. Miercurea la ora 12 câte un autor Neuma oferă un clip cu un fragment din scrierile proprii.

Proză. Clipa de sinceritate. De Florin Logreşteanu.

O nouă anchetă Neuma: Animalele de companie ale scriitorilor.

Corespondenţă din SUA: Gabriel Boie. Văd culorile înainte de a vedea conturuile. Interviu realizat de Cătălina Novac, în Middleburg, VI, USA.

Eseu, de Horia Gârbea: Personaje pe scenă.

Tot H.G.: Eveniment editorial. Dilc şi toxic. Pe marginea interesantei sinteze Narcotice în cultura română, de Andrei Oişteanu (editura Polirom). Sub aceeaşi egidă, a evenimentului editorial. Andrea H. Hedeş despre cel mai recent volum de poezie al lui Varujan Vosganian, ilustrat de Mihaela Şchiopu. Sub titlul Autoportret cu două cercuri. În fine, criticul Andrei Moldovan încheie tripticul evenimentului editorial cu studiul Forţa poematică a romanului lui Gabriel Chifu. Având ca subiect volumul În drum spre Ikaria, al scriitorului.

Cartea de poezie. Constantin Cubleşan, despre Ion Cocora: Despre moarte şi viaţă. Ioan Holban: Poeme de pe vremea cuvintelor bolnave. Despre Stere Bucovală.

Focus Neuma. Puterea cărtilor, de Monica Grosu, despre cartea de cronici a lui Menuţ Maximinian. Des0pre care scrie şi Nicoleta Milea.

Roman. Memoria, dincolo de timp, de Vasile Vidican. Despre romnul lui Horia Bădescu: Căderea din rai.

Volume Neuma. O cronică (Monolog în simboluri) a celui mai recent volum de poezie a Nicoletei Milea, Ochiul lui Horus, semnată de Evelyne Maria Croitoru. Două autoare în căutarea sinelui. Horia Gârbea gloseasă pe marginea volumelor Eu sunt Lilith, de Gela Enea şi Muntele din noi, de Ramona Müler. Iar criticul Ana Dobre pune în valoare volumul de poezie al lui Florin Burtan, Tărâmul pierdut. Poeta Gela Enea trece de partea cronicilor, scriind despre volumul Recviem pentru o roată bolnavă mintal de Petre Ioan Creţu. E apoi rândul Nicoletei Milea să recenzeze noul volum Animale-fantezii adunate-n poezii, de Liviu Capşa. Combustie afectivă îşi intitulează Mihaela Stanciu cronica volumului Mireasa fără nuntă, de Nicoleta Stăvărache. Volumul gelei ene beneficiază de o a doua cronică, semnată de poeta Flavia Adam: Lilith, o reinterpretare a sinelui.

Cartea de poezie. Evelyne Maria Croitoru face o cronică rafinată volumului de debut poezie al Ralucăi Faraon: Să locuieşti înt-un cerc si să nu-ţi atingi centrul (Junimea, 2019). Mircea Dinescu sau cultivatorul de flori carnivore, de Şerban Codrin.

Memorii. Toţi oamenii sunt fraţi de sinologul Constantin Lupeanu, în lectura Anei Dobre.  

Roman. Viitorul a trecut pe aici, de Emil Lungeanu (Eikon, 2019) in viziunea Elizei Roha. Sub titlul Câţi extratereştri mai sunt în Arizona?

Cartea de poezie. Omul-poveste şi poezul său. Raluca Faraon lecturează volumul Povestea lui A fost odată, de Gabriel Gherbaluţă.

Poezia lumii. Yves Namur, tradus de Sonia Elvireanu.

Cartea străină. Mari creatori, texte recuperate, de George Volceanov. Simplitatea complexităţii, de Passionaria Stoicescu.

Etnologie. Rubrica lui Menuţ Maximinian. Graiul dulce de pe Giug.

Colţul lui Yorik: Câte ceva despre vaccinuri.

Educaţie. Şcoala în vreme de coronavirus, de Adrian Costache.

Ecran literar. Gânduri în loc de oxigen, de Alexandru Jurcan.  

Teatru. O montare bună pe un text slab. De Alexandra Ares. Surplus de imaginaţie, demonstraţie de virtuozitate, de Dinu Grigorescu.

Cinemateca. Tragedia Americii. Raluca Faraon, despre A 25-a oră (2002). Cabaretul problemelor Germaniei. De Nicolae Nistor. Despre celebrul film al lui Bob Fosse.

Jurnal teatral. De Ion Cocora.

Rock. Despre glorie, lavreme de pandemie. De Dumitru Ungureanu.

Un nou episod al serialului Floricăi Bud, Amintiri şi pohte copilăreşti.

Contre pied. Sportul ca formă e somaj tehnic, de Gelu Negrea.

În fine, Vitrina cu cărti, Revista revistelor. Poşta redacţiei.

Primul număr dublu – 1-2 pe 2020 – al revistei Neuma debutează firesc cu primul editorial semnat de Andrea H. Hedeş: Divinităţi periferice. Scriitorul este scriitor pentru că nu poate fi altceva – conchide autoarea. Urmează, conform formatului, cursivul lui Horia Gârbea: Planuri, previziuni, proiecte.

9 cărţi Neuma- începând cu noua antologie a Filialei Bucureşti Poezie. Despre unele am scris deja.

Gheorghe Grigurcu continuă să fie invitat special. De data asta cu 2 pagini de poezie. Ştefan borbely din nou invitat special: Egiptul ficţional. Apoi, un invitat special inedit. Poeta Hanna Bota. Care a oferit lui Emil Lungeanu materia primă pentru capitolul 2 (Critica teatralizată) a volumului Manifestul ludic.

Poezia lumii: Nguyen Hua Ky. Grupaj tradus din vietnameză în engleză de Tran Manh Tien şi J J Khanh, iar din engleză în română de Andrea H. Hedeş şi Horia Gârbea. La care se adaugă o minusculă notă biografică. Apoi albaneza Entela Tabaku, tradusă de Adrian-Christian Kuciuk. Emilio Paz (Peru) – prezentat şi tradus de Horia Gârbea. Michel Herland: Poeme din volumul Tropiques. Traducere de Sonia Elvireanu. Norman Chad (Canada). Traducere de Andrea H. Hedeş şi Horia Gârbea.

Aceeaşi Andrea H. Hedeş informează despre premiile revistei şi Asociaţiei Culturale Luceafărul de Dimineaţă. Dsa a primit premiul pentru proză.

Din nou Gheorghe Grigurcu: În această clipă nu am nevoie de un spaţiu amplu. Sub egida paginii Jurnal.

Estetică: Profesorul Mircea Muthu oferă un Glosar de termeni FORMĂ/FOND.

Un nou şi, posibil, ultimul, referitor la anivesarea lui Nicolae Manolescu. Semnat de Adrian Lesenciuc.

Participare Neuma: Cărţi pentru cei mai tineri cititori. Cătălina Dibre, directoarea bibliotecii din Răcari, despre donaţia de carte a editurii Neuma.

Radu Sergiu Ruba îşi continuă istoriile insolite. Scriitori în faţa propriilor mituri.

Avanpremieră editorială: Liviu Ioan Stoiciu şi Valentin Iacob.

Eseu: Ardian-Christian Kuciuk. În dulcele stim infantil.

Nostalgia sonetului. Adrian Munteanu.

Dulcele stil clasic. Costin Duţu.

Răzleţe. De la perplexitate la himerism – de Gelu Negrea.

Horia Gârbea îi ia un suculent interviu lui Bogdan Theodorescu. Nu sunt un om optimist, deoarece am citit şi citesc multă istorie, declară scriitorul.

Fantasy. Miruna Drăghici: Fabrica „Destin”.

Avanpremieră edotorială: Flavia Adam.

Tineri poeţi: George Paul Volceanov.

Horia Gârbea semnează un medalion aniversar: Gelu Negrea la 75. În aceeaşi pagină, lansări Neuma la Muzeul Maţional al Literaturii române şi la Gaudeamus. Dupa o pagină de comunicate ale Uniunii, un extins reportaj de la coloviul şi premiile Ion Hobana, ediţia a X-a. Centrul de greutate al acestui prim număr al anului.

Eveniment editorial: Cinci secole şi încă in pic. Horia Gârbea despre ediţia a doua a monumentalei Istorii critice a literaturi române a lui Nicolae Manolescu. Sub aceeaşi egidă a evenimentului editorial, Andrea H. Hedeş despre noul roman al lui Gabriel Chifu, În drum spre Ikaria. Sub titlul Călătoria sau Cartea mântuirii (I). va urma în numărul următor. Romanul e văzut în tandem de Horia Gârbea. În studiul intitulat Insula dumnezeiescului urcuş. Tot ca eveniment editorial, H.G. îl salută pe Daniel Cristea-Enache: Urmaşul şi linia sa. Despre aceeaşi carte – Linia de contur –  scrie aplicat şi Andrea H. Hedeş. sub titlul Viaţa în mişcare. Rubrica se încheie cu o cronica amplă a volumului de proză Povestiri de pe malul celălalt, de Andrea H. Hedeş, semnată de criticul Andrei Moldovan: Drumul spre Ithaca.

Cartea de proză. Când tata avea tată, de Mălina Aniţoaiei, în viznea Nicoetei Milea.

Volume Neuma. Tot Nicoleta Milea despre Armura de gală, de Niculna Oprea. Vasile Vidican recenzează mai vechiul roman Comisarul şi blestemul sângelui, de Sergiu Someşan, sub titlul Blesteme în şatră şi conspiraţii interneţionale. Poezie născută din proza zilnică. Dinu Grigorescu despre volumul Vremea semnelor de carte, de Mihaela Stanciu. Ana Dobre citeşte atent volumul de proză al lui Florin Burtan, Răni călătoare. Acelaşi volum în lectura lui Nicolae Dina: Universul riral, între real şi fantastic.

Jocuri postmoderne. Horia Gârbea, despre policierul Luciei Verona, Vacanţele unei dive (editura Tritonic).

Cartea de poezie. Poeme pentru o eternitate incertă. Zgomotul liniştii, de Rodica Braga. Aşa cum vede volumul Monica Grosu. Din noi volume Neuma. O rafinată invenţie literară. Cartea recentă, de Emil Lungeanu. O mostră de ceea ce scriitorul numeşte literatură de gradul trei. Apoi, din nou Cartea de poezie. Jedi de provincie. De Radu Andriescu, în viziunea lui Ioan Holban. După care, Constantin Cubleşan reflectează pe marginea volumului Poeme abandonate în cuvinte, de Ioan F. Pop. Balans între iubire, solitudine si moarte. Aşa vede Gelu Negrea volumul Melaniei Angi Cristea, Giaggioli flori de iris – ediţie bilingvă.  Iar în volumul Maladiile lămpilor, de George Vulturescu, Flavia adam vede Maladii fericite, poeme înalte. Pe acoperişul fierbinte al lumii… poezia se poate ascunde în trupul unei pisici de lemn – descoperă Ana Dobre citind volumul Simonei-Grazia Dima: Pisica de lemn pictat.

Cartea de proză. Sonia Elvireanu analizează la microscop rescrierea miturilor livreşti, de către Răzvan Nicula în volumul Diagramele unor vieţi risipite.

Cartea străină. O teorie a traducerii şi o carte bine tradusă. Despre feluritele metode de traducere, de Friederich Daniel Ernst Schleiermacher (ediţie bilingvă). Sub semnătra lui George Volceanov (traducător al lui Shakespeare). În continuarea articolului, despre romanul lui Colson Whitehead (premiat Pulitzer în 2017): Intuiţioonsta.

Evocări. Mihai Maxim, un recuperator al „timpului pierdut”, de Constantin Călin. Apoi Ion Lazu – 80. Un fragment din Pasărea din zid – o rememorare din ani 60.

Etnologie. Sarea şi piperul cuvintelor din bucătărie – de Menuţ Maximinian.

Colţul lui Yorik. A doua parte a articolului Există, oare, două categorii de lideri? În continuare despre Genghiz Khan, apoi, despre Ivan cel Groznic.

Alexandru Jurcan dezvoltă, în rubrica Ecran literar, tema camerei stilou. Pe baza nuvelei lui Vasili Şukşin, Călina roşie, convertită de al însuşi în film. Sub titlul elocvent Egor şi mestecenii.

Educaţie. Un anuar altfel, de Adrian Costache.

Teatru. Livada cu mistere a domnului Arion, de Vlad Lungu.

Cinemateca. O comedie mai greu de înţeles. De Nicolae I. Nistor. Pe marginea filmului Pulp fiction, al lui Quentin Tarantino.

Teatru. Trei surori si fratele Putin. Dinu Grigorescu oferă câteva concluzii despre scenariul-spectacol (ne)firesc de liber după Cehov.

Festival. Tot Nicolae I. Nistor construieşte, sub formă de reportaj, un tablou al celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Naţional de Teatru pentru Tineri şi Copii, Timişoara, 28 noiembrie – 3 decembrie 2019. Iar ca Jurnal teatral, Ion Cocora rememorează zilele din decembrie 89, până la finele anilor 90.

Rock. Biografia unui băiat cuminte (Bono), de Dumitru Ungureanu.

Contre pied. Ca românul imparţial, de Gelu Negrea. Textul ne aminteşte de un deja antic articol al lui… Camil Petrescu: Falimentul fotbalului.

Spre finele revistei, Florica Bud descreţeşte surâzând frunţile cu obişnuitul serial amintiri şi pohte copilăreşti. În fine, Vitrina cu cărţi, Poşta redacţiei, Revista revistelor încheie numărul.

Două articole consecutive referitoare la catedrale? În fond dezastrul de la Notre Dame de Paris s-a întâmplat a fi la începutul săptămânii mari în calendarul catolic. Am reacţionat o săptămână mai târziu. Iar azi e a doua zi de Paşte în cel ortodox. Ar fi nepotrivit să aleg alt subiect. În fond au fost destule zile de luni când s-au repetat cronici de poezie. Le va mai veni rândul, pe noptieră se adună alte volume.

Catedrală e un cuvânt – şi un concept – adus la fuziune acum. Când s-a scris şi despre efectul purificator al focului. M-am gândit să trec în revistă catedralele în care am intrat de-a lungul periplului celor 15 ani de călătorii. Care e posibil, chiar probabil, să se fi încheiat.

2003. Grecia continentală şi Creta. Nu pun la socoteală mânăstirile de la Meteora, sunt altceva. Prima catedrală, pe drumul de întoarcere: Catedrala metropolitană din Tessaloniki. Cu hramul Sfântului Grigore Palama. Ale cărui moaşte le adăposteşte. Dar… n-am văzut-o. Am vizitat în schimb biserica sfântului Dimitrie, izvorâtorul de mir. În al cărei pronaos am dibuit 2 icoane mari ale lui Chiril şi Metodiu. Ghidul a uitat să ne spună că timp de 5 secole, biserica a funcţionat ca moschee. De la cucerirea Salonicului la înfrângerea Imperiului Otoman în primul război balcanic (1912).

În aceeaşi toamnă, nu reuşesc să ajung la somptuoasa catedrală Saint Paul de pe colina londoneză Ludgate, iar Wetminster Abbey e, de fapt, o abaţie. Dar o pecete a capitalei Regatulu Unit. Trec pe lângă morminte ale regilor englezi, dar momentul de vârf e furtul abil calclat al fotografiei  mormântului reverendului profesor Charles Lutwidge Dogdson. Al cărui nume mai cunoscut, Lewis Carrol e inscripţionat pe lespede.

Un an mai târziu, Sagrada Familia era în şantier, iar la catedrala Sfintei Cruci era messa. Am intrat, în ciuda opoziţiei unui cerber cu fason de pirat. Doar un moment. Apoi am admirat goticul spaniol al construcţiei. Se spune că acelaşi stil ar defini catedrala din Sevilla, mai mare însă. Dar care, fiind aşa de aproape de Alcazar, nu reuşesc să plec cu o imagine exterioară impresionantă. Dar urc în turnul Giralda, mândria băştinaşilor. Aproape separat de clădirea catedralei.

Cea mai interesantă construcţie e una hibridă. La Córdoba. Moscheii ridicată pe locul unei biserici vizigote i s-au adăugat treptat travee, pe măsura creşterii populaţiei musulmane a capitalei celui de-al doilea califat, până ce Guadlaquivirul limitează creşterea edificiului. În 3 secole de la recucerirea Córdobei, s-a inserat în mijlocul construcţiei o capelă. Cu intenţia de a reconverti moscheea în catedrală. Carol Quintul a aprobat intervenţia arhitectonică, dar a regretat public, atunc când a vazut-o. Dintr-o moeschee unică aţi reuşut să faceţi o catedrală oarecare. Totuşi hibridarea a vut cel puţn o parte bună: a salvat construcţia de aripa fundamentalistă a Bisericii Catolice, care ar fi încercat să dărâme toate vestigiile musulmane, după alungarea din peninsulă a ultimului rege maur al Granadei (1492). Pentru vizitatorul incult în materie arhitectonică, rezultatul inserţiei a 2 stiluri aşa de diferite rămâne interesant. Senzatia de armonie paradoxală fu accentată de cuvintele papei, care atunci mai avea un an de trăit, scrise cu litere aurite pe o placă de marmură. Fostul cardinal Wojtiła socotea hibridul ca loc de adunare al celor care cred în acelaşi Dumnezeu.

Catedrala din Toledo e şi ea în şantier, dar mânăstirea San juan de los Reyes cucereşte prin eleganţă. Completăm ci Sinagoga del Transito, acum muzeu sefard. La această primă trecere prin Madrid mă mărginisem să notez existenţa catedralei metropolitane închinată Santei Maria la Real de la Almudena. Patroana Madridului. Am parcurs-o de la parter la cel mai inalt nivel accesibil abia în 2008. Privim de la acel balcon în curtea palatului regal. Pe care l-am cotrobăit imediat. Uimit că sfinţirea catedralei era recentă: 1993. Şi efectuată de Ioan Paul II. După ce secole de-a rândul madrilenii îşi doriseră o catedrală. Deşi în ambele vizite am avut program autonom în capitala castiliană, câte 2 zile, abia acum aflu că există şi o catedrală ortodoxă. Unde prima slujbă s-a înfăptuit în 2017. Ultima catedrală spaniolă e cea din Zaragoza, construită pe o veche moschee. Dar întrecută net în farmec de basilica Nuestra Senora del Pilar. Care-l cinsteşte pe Santiago (sfântul Iacob, pe care-l vom reîntâlni peste 4 ani la Compostella), cel care a creştinat Hispania. În urma viziunii Fecioarei pe un stâlp (pilar). Această biserică în biserică e construită în jurul materializări viziunii.

Catedrala da Se, adică episcopală, din Lisabona, are aspect de cetate. Ghidesa pretinde că stilul construcţiei e neoclasic. Turist enervant, completez: cu elemente maure. Căci recunoscusem crenelurile specifice, o piramidă pătrată peste un cub. Care-ţi sar în ochi la castelul arabo-normand din Napoli, dar mai ales la catedrala palermitană. Căreia-i va veni rândul mai la vale. Nu atrage prin ceva deosebit, dar e foarte apropiată de biserica sfântului Antonio de Padova. În criptele căreia s-ar fi născut. Am ajuns aici în 2008, după ce trecusem pe la mânăstirea de lângă Padova care-i adăposteşte moaştele, în 2006. Un alt cerc se închise la Compostella. Ajungând la catedrala sfântului Iacob pe timpul messei, n-am putut intra. Oricum coada la moaştele sfântului  nu ne-am fi putut oferi luxul de a aştepta.

În Salamanca există 2 catedrale. Cea veche şi cea nouă. Apropiate spaţial. Distanţate cu câteva secole bune. Nu le-am putut privi decât din depărtare. Cea veche are, ca şi cea din Compostella, două nave laterale, care-i dau formă de cruce. Deşi acest reportaj jurnalier e circumscris catedralelelor întâlnite pe drumuri europene, un amânunt urban mă obligă să nu-l omit. La trecerea prin Salamanca observam că Plaza Mayor e mai perfectă decât cea madrilenă, înconjurată fiind de clădiri pe toate laturile. Abia 7-8 ani mai târziu situsul jucă un rol esenţial într-un film altfel de acţiune, dar sofisticat: Vantage Point. Tradus ca Fiecare vede altceva. Interesant, filmul e produs în 2008. Cum guvernul provinciei Salamanca (aparţinând, provincia, comunităţii autonome Castilia y Leon) s-a opus închiderii pieţei timp de 3 luni, filmările s-au făcut în Mexic. Imaginile din piaţă sunt filmate din aer. Pentru cinefilul care sunt (am scris despre film în volumul În căutarea poveştii bis, Şcoala Ardeleană, 2016), e cel puţin interesant ca azi să aflu, rememorând trecerea prin Salamanca, că aceasta a fost separată de o minimă distanţă spaţiotemporală de locul cheie al acţiunii filmului.

2005. Circuitul italian. Vatican. San Pietro. Nu e o catedrală, ci una din cele 4 mari bazilici romane. Construcţie initiată de Constantin cel Mare, în anii următori edictului de la Mediolanum. Bazilica a integrat mormântul sfântului Petru. După secole de accidente, papa Iulius al II-lea o dărâmă şi începe construcţia ansamblului actual, care integrează celebra piaţă cu 2 rânduri de coloane, finalizată de Bernini şi sfinţită sub pontificatul papei Urban al VIII-lea în 1626. De contactul intim cu Capela Sixtină nu e cazul să repet aici naraţiunea. Dar, deşi subiectul e legat de catedrale, situsul cel mai important al Bisericii Catolice nu putea fi ignorat.

Catedrala din Palermo are aspect de cetate. Cu funcţie militară transparentă. Exteriorul e arbo-normand, interiorul aduce aminte de biserica sfântului Dimitrie izvorâtorul de mir din Tessaoniki. Ansamblul are o eleganţă rafinată.

Domul Santa Maria del Fiore din Firenze e catedrala arhidiocezei Romano-Catolice a Toscanei. E cea mai mare biserică din Italia dupa  basilica San Pietro. Am urcat în campanilla lui Giotto, care oferă, la diferite etaje, perspective diferite asupra navei. Căci domul e prezent în neumărate ilustrate şi albume. Ora fiind matinală, n-am avut cum verifica observaţia subtilă a lui Ioan Chirilă, care spunea că spre asfinţit, parfumul cofetăriilor din Piazza del Duomo lasă impresia că domul ar fi de ciocolată.

Basilica San Marco, ce închide spre vest Piaza San Marco, este catedrala patriarhală a Veneţiei. Frontonul ei e cel mai spectacular din toate clădirile care bordează piaţa, iar interiorul e de o bogăţie minunată. În fine, ultima catedrală din acest tur italian, Domul din Milano, era inaccesibil, fiind în şantier. Dar masivitatea lui, faţada singulară, cele 3200 de statui care-l bordează la înălţimea acoperişului, domină spaţiul din jur.

În 2006, itinerariul prin Viena a ocolit catedrala Sfântul Ştefan, simbolul oraşului. Iar catedralei din Műnchen (Frauenkirche, Dom zu Unserer Lieben Frau) i s-a rezervat mult prea puţin timp. Deşi ca sediu al arhiepiscopiei romano-catolice a capitalei Bavariei. În aceeaşi seară trecem Rinul şi ajungem la Strasbourg. Dimineaţa, Catedrala Notre Dame, bijuteria oraşului vechi, atrage atenţia cu faţada vestică în piatră ocru roşiatic, asimetrică, cu o turlă mai înaltă spre nord. Începută în secolul VII, pe locul unui templu roman, finalizată sub Charlemagne, reconstruită de mai multe ori. A fost atinsă de reformă, când a fost folosită de protestanţi, a revenit de secole ariei romano-catolice.

În aceeaşi zi, vedem catedrala încoronării regilor, din Reims. Inaccesibilă la ora trecerii prin capitala şampaniei. Doar 8 dintre regii Franţei n-au fost încoronaţi acolo, iar cea mai celebră încoronare fu cea a lui Chales VII, iniţiată de Jeanne D’Arc (17 iulie 1429). Faţada vestică, cu cele 3 portaluri de intrare şi turnurile pătrate e cea mai asemănătoare cu Notre Dame de Paris din toate cele întâlnite. De care am vorbit, pe larg, în articolul precedent.

Nici o catedrală pe itinerarul, altfel destul de cuprinzător, din Tenerife. Cu atât mai puţin în Gomera, în 2007. De 2008 am povestit. În completare la primul circuit în Spania. Cel din 2004. Iar bisericile creştine întâlnite cu prilejul pelerinajului în Ţara Sfântă rămân în afara subiectului. 2010 şi 2012 au fost un hiatus al circuitelor. Vacanţele aferente fiind consumate ca sejururi.

2011. Turul nordic. Ungaria şi Slovacia au fost ţări de tranzit, iar Polonia de semitranzit. turul a trecut prin 3 oraşe poloneze mari. În Krakowia nu puteam rata catedrala Wawel, a sfinţilor Stanislau, unde sunt mormintele unor regi polonezi. După trecerea pe la muzeul de la Oszwieczym şi apoi (inspirată conjugare) pe la mânăstirea Jasna Góra de  la Czestochowa, scurtul tur varşovian a ocolit doar muzeul fostului palat regal. Nici o catedrală. Poate că două dintre ele ar fi meritat: catedrala armatei poloneze şi cea a sfântului Florian. Cum centrul de greutate al turului prin Stockholm era legat de edificiile premierii Nobel (primăria în prim plan), n-a fost loc pentru nici o catedrală. Oricum lipsite de celebritate.

Deşi catedrala evanghelică-luterană din Uppsala e cea mai mare din Skandinavia, în orele rezervate oraşului nu încăpea decât Universitatea. Oircum mult mai cunoscută în lume. La fel în Oslo, deşi capitala norvegiană are 3 catedrale. E adevărat că primăria şi, ziua următoare, muzeul naval, erau obiective concurenţiale. Nu mai discutăm de Göteborg, văzut în fugă, spre staţia de ferryboat ce te trece braţul de mare între localităţile oarecum gemene Helisingborg şi Helsiongør (cunoscut ca Elsinore). Nici în Copenhaga ghidul local, un medic român, n-avea în program batăr Marmorkirchen, umplând timpul cu povestea statuii micii sirene. Una peste alta, cele 3 capitale skandinave au oferit destule, nu şi clădiri ecleziastice. De altfel nici întregul tur nordic. 

Revin o clipă în 2012, la cele nouă zile dintr-un an – în Olanda. O zi petrecută în Amsterdam, in companie agreabila,  m-a dus departe atât de Rijkmuseum, cât şi de cel de artă modernă. Am trecut doar pe lângă Zuiderkerk şi mi-am luat prânzul frugal pe treptele unei biserici anonime, dar amănuntele astea sunt în afara subiectului. În schimb am cercetat de unul singur cât puteam acoperi din centrul Utrechtului. Aşa am descoperit Domul, simbolul oraşului, vechi de 765 de ani, iniţial catolic, din 1580 catedrală protestantă. Astfel Olanda se revanşează faţă de programul turului nordic din anul precedent.

2013, qlt qn de hiatus. Iar în 2014 – Rhodos. Insula cavalerilor ioanniţi. Din nou zero la subiect, deşi, în general, o vacanţă colorată. Anul următor, primul tur turcesc. Pritre geamii, doar biserica în şantier (rusesc) a sfântului Nicolae. Iarăşi în afara subiectului.

Ultimele 2 tururi. 2016, Ţările Baltice. Itinerarul prin Vilnius ne purtă pe lângă 3 biserici: Petru şi Pavel, sfânta Ana (pe care Napoleon, în 1812, spunea că ar lua-o la Paris şi mai ales a sfitei Teresa de Avila, cu care mi se mai închise un cerc. După întâlnirea pe care o avusesem în 2008 în Galicia spaniolă. Iar catedrala, renovată in 2008, care adăposteşte mormintele lui Vytautas cel Mare şi inima vărului său, regele contemporan al Poloniei, alături de sfântul Casemir, ne-a oferit imaginea superbă de la distanţă. În Riga sunt 3 catedrale. Cea luterană fu prima clădire, pe malul drept al fluviului Daugava, ne întâmpină ca un nobil şambelan al oraşului. Ghidesa locală, fiind mai mândră de cartierul art deco, nu ne mai semnaliză catedrala ortodoxă Buna Vestire, cea mai nouă (1814), nici cea romano-catolică Sfântul Iacob. Aceasta, precum cea luterană, datând din secolul XIII. Situaţie asemănătoare în Tallin. Am văzut, de la distanţă, catedrala ortodxă Alexandr Nevski, construită în secolul XIX sub ţari, dar complet restaurată abia după independenţa Estoniei. Nominal, Estonia e protestantă, cum Lituania e catolică. Ghidesa locală n-a ajuns la catedrala episcopală Toomkirik. Pe acelaşi deal, Toompea, e catedrala Sfânta Maria (evanghelică luterană).

Ultimul tur. Cel elveţian. 2017. Prima biserică, catolică, o găsim în staţiunea Saint Moritz. În ziua a treia din 7. Cât despre catedrale, cu excepţia celei din Basel, singurul oraş important unde n-am ajuns, am trecut pe lângă toate. Fără a intra în vreuna. Nu mai precizez ordinea. Marea catedrală din Zurich Grossműnster), Frauműnster, adică Notre Dame în germana, tot în Zurich, catedrala St. Vincent din Berna, catedrala notre Dame din Laussane, catedrala Saint Pierre din Geneva.

Cititorul se va întreba dece am notificat şi catedrale de care drumurile mele europene nu s-au apropiat. Cred ca altfel darea de seamă ar fi fost incompletă.

Am schimbat de două ori intenţia de subiect, înainte de a tasta prima literă. Le va veni rândul celor 2 subiecte amânate. Încep să scriu la mai puţn de 12 ore de a imaginea de breaking news a flăcărilor ce maculau acoperişul catedralei de… vis-à-vis de vechea prefectură de poliţie. De unde, pe 19 august 44 se iniţiase insurecţia pariziană ce ibligase marele stat major aliat să-şi modifice strategia şi să trimită divizia Leclerc la Paris. Transcriu exact gândul reflex declanşat de acea imagine secantă.

Am notat, printre reacţiile de tot felul, în epoca supracomunicării, 2 informaţii de fond. Vechimea simbolului creştin, de peste 8 secole şi refuzul „generalilor germani” de a îndeplini ordinul dement al unui Hitler bolnav ireversibil. A cărui executare ar fi prefăcut oraşul lumină în moloz. De fapt a fost un singur general. Dietrich von Choltitz. Numit – de fűhrer însuşi – în aceeaşi lună august -, comandant al regiunii pariziene. Care a jucat la ruleta rusească, a tras de timp şi a murit după 22 de ani în patul său. Pensionar. 

La nivel enciclopedic, găsim 3 date de naştere. Construcţia începe în 1163, pe spaţiu unui lăcaş de cult dedicat sfântului Ştefan. Ceea ce, abia acum realizez, leagă acest simbol creştin major, deci cultural şi civilizaţional, de primii paşi pe calea ce abutisează în Biserica Sfântului Mormânt. Iar în antichitate, pe acelaşi lor, fusese un templu al lui Jupiter. Mai realizez ă e singura catedrală gotică europeană plasată pe o insulă. Îmbrăţişata, aşadar, de două braţe ale Senei. Altarul fu sfinţit 19 ani mai târziu, iar contructia fu isprăvită abia în 1345. Cam un secol şi jumătate au durat construcţiile catedralelor gotice. Încât vechimea lor e apreciată cu largă aproximaţie. Ştirile zilei vorbesc, pentru catedrala incendiată, de 850 de ani. De la piatra de temelie au trecut exact 856 ani. De notat că regele Louis VII Capet, pe timpul domniei căruia s-a început construcţia e şi fondatorul Universităţii din Paris. Iar construcţia a fost desăvârşită sub domnia lui Philippe IV Le Fortuné, primul rege Valois.

Tradiţional, regii Franţei erau încoronaţi în catedrala din Reims (mai mare decât cea de care vorbim acum, cu aceleaşi 2 turnuri pătrate pe faţada vestică). Cea mai celebră încoronare fiind cea pentru care s-a luptat Jeanne D’Arc. Singurul monarh încoronat la Notre Dame de Paris a fost împăratul Napoleon I (2 decembre 1804). După hiatusul iacobin, primul regim politic ateu, cu mai bine de un secol înainte de cel bolşevic. Care profanează situl în 2793. Ca apoi concordatul lui Napoleon cu Papa Pius al VII-lea, din 1801 să-i restaureze – până zi şi, să sperăm cât mai departe – locul în simbolistica şi arhitectura spirituală creştină.

Prezent, aseară, la locul dezastrului, preşedintele Macron a anunţat decis declanşarea cât mai timpurie a restaurării, la un moment când incendiul încă nu era controlat. Primele donaţii voluntare au şi înceut să curgă, cea mai consistentă fiind una de 100 milioane de euro. După alte 24 de ore, donaţiile majore au depăşit 300 milioane de euro. Din partea unor deţinători de calibru major. Nu sunt şi nu pot fi suporterul lui Macron, dar dacă ar fi capabil sâ catalizeze sentimentul deastrului în resurecţie, voi adăuga, neştiut, minuscula mea doză de forţă mentală la demersul lui. Civilizaţia căreia, vrem-nu vrem, ne plce-nu ne place, îi aparţinem şi care, hélas, e pe ducă, are nevoie vitală de un curent resurect.

Războaiele de epocă, de a cele medievale, la cele ale reformei şi contrareformei, până la cele naţionale, au ocolit, în general, catedralele. Notre Dame de Strassbourg şi-a schimbat de mai multe ori stăpânii, dar n-are o zgârietură. Ce preţ ar mai fi avut provincia mereu recucerită, fără acest nucleu identitar? Doar Notre Dame de Reims a fost bombardată de Reichswehr în primul război mondial. Prilej pentru francezi să facă reclamă barbariei teutone. Parisul a fost ocupat de 3 ori în istorie, de armatele germane în1814, 1871 şi 1940, prima dată împreună cu cele ruseşti. Dar, până în august 1944, când a fost incendiat Grand Palais (singura distrugere a unei cladiri de patrimoniu cultural între insurecţie şi ocuparea Parisului de către divizia Leclerc, singurele mari clădiri istorice au fost Bastilia, în 1789 şi Platul Tuileries, in 1871. În locul căruia de atunci sunt grădinile Tuileries. Aşa, destule palate au dispărut în urma modernizării oraşului, în diferite epoci.

Generalui von Choltitz, un dur care distrusese Rotterdamul în 1940 şi Sevasopolul anul următor, întâlnindu-l pe Fűhrer cu ocazia numirii sale în funcţia de comandant al regiunii pariziene, n-a avut nevoi de mai mult ca să se lămurească de insanitatea mentală a acestuia. Pe parcursul zilelelor, probab şi sub argumentele forte ale primarului parizian Pierre Taittinger şi ale consului suedez Raoul Nordling, şi-a schimbat, treptat, abordarea. Deşi marja sa de manevră era extre de restrânsă. A desfide pe faţă ordinele din ce în ce mai imperative ale fűhrerului, transmise prin generalui Alfred Jodl, şeful OKW, l-ar fi dus direct în braţele Gestapo. Conştient că războiul era pierdut, a început să se simtă răspunzător în faţa istoriei. Poate în oricare alt oraş, cu mai mica rezonanta culturală, i-ar fi pasat mai putin. N-o sa stim. Stim doar că a manevrat pe sârmă subţire, colaborând neoficial cu Raoul Nordling şi, încă mai discret, secret chiar, cu Emil Bender, AKA Bobby, agent Abwehr. A dat lupta cu insurgenţii şi cu divizia Leclerc, dar s-a predat în dupămasa de 25 august. O jurnalistă română de radio spunea, în partcular, că parizienii ar fi trebuit să-i instaleze câte un bust generalului german la fiecare colţ de bulevard.

Acum, la mai puţin de 24 de ore de la sinistru, întrebarea pe care  începem să ne-o punem, surprinşi, nu e cum a rezistat catedrala – alături de alte catedrale gotice – secole de-a rândul unor inexistente distrugeri deliberate. Ci, având în vedere cantitatea impresionantă de lemn din structura de rezistenţă, tehnica de ignifugare fiind necunoscută nu doar la vremea construcţiei ci încă mult după, cum n-a fost incendiată, fie şi accidental, până acum.  

Trebuie să recunosc că primul reflex mental a fost o imagine de film. Biserica pustiită, fără acoperiş,  în care ninge, din filmul lui Tarkovski, Andrei Rubliov…    

Şi totuşi, întrevăd reacţii tonice, printre cele inerent gregare. Şi chiar unele inerent ieftine. Dar să defalcăm. Autorităţile, începând cu preşedintele ţării, erau obligate la o reacţie şi un mesaj pozitiv, optimist. Şi au făcut-o. Susţinuţi de mari potentaţi financiari. Aflăm că primul ofetant e soţul actriţei Salma Hayek. Dacă autorităţile ecleziastice franceze vor fi reacţionat (şi e improbabil să n-o fi făcut), erau la fel de obligate. Dar în media românească n-au ajuns referiri. Am, însă, informaţie despre reacţia unor preoţi catolici locali. Corectă, dar parcă nu foarte energică. A fost mai mediatizată reacţia unor personaje ecleziastice româneşti. Catolice, evident. La care am văzut exact nuanţa de forţă de care vorbeam. Reacţiile politicinilor români de vârf au rămas la nivel convenţional, lipsit de rezonanţă. Ar fi fost interesantă reacţia reprezentanţilor bisericilor ortodoxe, până acum, la 2 zile de la dramă, fie absentă, fie nemediatizată. Încă mai interesantă ar fi (fost) reactia reprezentanţilor celorlalte 2 culte monoteiste? Daca va fi existat, iarăşi media românească n-a dat de ştire. De altfel, în general, evenimentul a fost tratat in 2 etape complet diferite. Imginile in direct, oferite de media internatională, au fost comentate cu ton viu, reportericesc, de cel puţin un post tv românesc. O reală reuşită profesională. Dar, de a doua zi, parcă s-a pus batista pe ţambal.

Aflu că fleşa, săgeata, care s-a prăbuşit în flăcări, a fost opera arhitectului Eugène  Viollet-le-Duc (alături de alte detalii. Printre le poarta corului şi relicvariul). De fapt în opera sa de restaurare, a ridicat o noua săgeată, în locul celei arse în 1830. Deloc neinteresant, un interlocutor de aleasă cultură spunea că arhitectul n-ar fi fost credincios. Bun, asta nu schimbă cu nimic semnificaţia nu doar culturală, ci întâi de toate creştină. N-am găsit nici o referire la această presupusă dimensiune a arhitectului, deşi informaţiile despre el sunt destul de amănunţite. Dintre lucrările de restaurare, cele mai multe sunt biserici. Inclusiv Sainte Chapele, la doi paşi de Notre Dame, cu vitraliile ei minunate. Dece am menţionat amănuntul? Nu intru în discuţie, mai ales pe blogul meu, asupra atitudinii globaliste faţă de creştinătate, dar sugestia, subtilă, rezonează cu altele, mai primitive, ca restaurarea să fie corectă politic. Adică să admită un ghivei de stiluri, pentru a o integra ca simbol multicultural. N-avem decât să sperăm că cei care vor gestiona restaurarea vor rezista la astfel de presiuni.      

Evident, nu iau în seama inevitabilele pseudoipoteze ale unei mâini criminale islamiste. N-ar fi în profil. Crimele islamiste adunate in ultimii ani in Europa sunt primitive şi trimit la sceleraţi. Cucerirea islamică a Europei n-are nevoie de un gest care să atragă atenţia asupra cuceritorilor şi să determine accentuarea resentimentelor inerente împotriva lor. Islamizarea Europei are o dinamică insurmontabilă. Cea mai recentă ştire, la 3 zile după sinistru, e că s-ar fi conturat o ipoteză plauzibilă. Un scurt circuit la ascensorul şantierului reparaţiilor în curs. Lemnul structurii, străvechi, ar fi reacţionat firesc. 2 uimiri. Profunde. Cum se face că lucrările în curs n-au început cu ignifugarea cantităţii enorme de lemn. Până să mă lămurească arhitecţii care-mi citesc blogul că ignifugarea ar fi prejudiciat cumva însăşi structura, întrebarea rămâne. Pentru structura acoperişului s-au folosit, în aproape 2 secole, 1500 de stejari. Iar în jargonul oamenilor locului, această structură era numită le forêt. Mai aflu că o companie de pompieri făcea permanent de gardă,ceea ce e logic. Dar, c nu aveau instrumentarul complet. Ceea ce nu mai e logic. Nu mai discutăm că în atmosfera corectă politic, bugetul de întreţinere al simbolului creştin se redusese la o sumă ridicolă. 2 milioane de euro anual. Altă întrebare: insurecţia pariziană a început pe 19 august 1944 prin ocuparea prefecturii de poliţie. CNR votase la scor strâns declanşarea insurecţiei, forţătă de comunişti, în ciuda apelului insistent al comandamentului londonez al Rezistenţei. Iar Rezistenţa din poliţie era majoritar gaullistă. Prefectura de poliţie se afla vis-à-vis de faţada vestică, cea cu turnurile pătrate. Joliot Curie, aflat la Prefectură, fabrica de zor cocktailuri Molotov. Folosind sticlele de vin din pivniţă. Nu numai cu benzină, ci şi cu acid sulfuric. Când vin Choltitz a trimis primele 3 tancuri, pentru a trage în faţada Prefecturii, acestea s-au plasat aproape de cele 3 portaulri de intrare în catedrală. Practic la poalele faţadei turnurilor. Cel puţin unul a fost incendiat. Cu o sticlă aruncată de undeva de sus. Amănuntul e precizat atât în cartea lui Dominique Lapierre şi Larry Collins (o reconstituire documentară moment cu moment), cât şi în filmul lui René Clement (1966), care urmează scrupulos documentul jurnalistic. E adevărat că un tanc incendiat nu prea aruncă scântei, dar riscul a existat. Ce-s 75 de ani faţă de peste 850 în biografia lemnului de structură? Ca să nu mai vrbim de miile de cartuşe trase din Prefectură. E adevărat, spre pavaj, spre soldaţii ocupantului. Mi-am pus probelma rsicului fără să am habar de structura de lemn, încă din 76, la prima lectură a cărţii şi apoi din 82, la prima vizionare a filmului. Mi-am pus-o in 2006, când am păşit pe esplanada dintre faţada vestică şi Prefectura de poliţie. Dece nu mi-am pus-o şi când am intrat în pronaos? Se va vedea imediat. Dar mi-o pun mai ales acum. Repet, ambele documente, deşi filmul e cotat ca artistic, sunt reportaje. Bazate pe interogarea miilor de participanţi la evenimente. Cota de ficţiune trebuie să fi fost neglijabilă. Oricum, acest episod din mica epopee a eliberării Parisului ilustrează mai bine decât orice concluzia cutremurătoare că rivalitatea dintre comunişti (obedienţi şi atunci lui Stalin) şi gaullişti, fibra resurecţiei naţionale, a frizat o anume iresponsabilitate a Rezistenţei ca ansamblu fratricid. În contrast cu responsabilitatea istorică în context dramatic a lui von Choltitz. Călăul Rotterdamului şi al Sevastopolului. Sigur, fraza patetică a regretatei jurnaliste românce de radio, cu busturile generalului teuton, care ar fi trebuit să împodobească fiecare carrefour, rămâne simbolică. Nerealistă. Dar un răspuns tot poate primi. Timp de un an, ironic de precis, între intrarea în vigoare a armistiţiului Pétain şi declanea planului Barbarossa, partidul comunist francez a îndeplinit, conştiincios şi criminal, ordinele lui Stalin, emise prin falsul desfiinţat Komintern. Şi a făcut propagandă pentru… colaborarea cu ocupantul. După război vor fi fost spânzuraţi câţiva speculanţi de piaţă neagră, drept colaboraţionişti. Şi câteva otrepe din Gestapoul francez. Dar nici un fir de păr nu s-a clintit pe scalpul nici unui singur comunist. Cum, asta e fară legătură cu incendiul catedralei? Dacă mie mi-a trecut prin cap, nu e fără legătură. Nimic din cei 856 de ani, hai 674, nu poate fi fără legătură.

Care e fraza ce-mi zumzăie în cap auzind de termenele ambiţioase ale lui Macron, mai realiste ale arhitecţilor, pentru retaurare: a fost, legenda spune, pronunţată în ultimii ani de Henri de Béarn. Primul Bourbon pe tronul Franţei: Parisul merită o liturghie. Să nu uiţi, Darie…

În final, răspunsul la întrebarea dece nu mi-am mai pus nici o întrebare odată păşşind dincolo de portalul principal al faţadei vestice. Cu un an în urmă, avusesem o trăire inedită şi cum nu se poate mai rezonantă. În Capela Sixtină. Privind spre celebrul tavan, deodată oboseala mi s-a scurs la pământ şi am încercat o stare vecină cu zborul. Care s-a stins iute în următoarele săli ale Vaticanului. S-a repetat la Notre Dame de Paris. Am aşteptat-o la Czestochowa, la nici 3 ore de la ieşirea din muzeul de la Oszwieczym. Palidă totuşi. Nimic, dar nimic, la trecerea prin strâmtul culoar pe lângă La Moreneta, cealaltă Fecioară Neagră, de la Monserrat. Nu mai vorbim de Biserica Sfântului Mormânt. Unde nu m-am detaşat de masa turiştilor. Atât. În Capela Sixtină şi în interiorul Notre Dame de Paris. O altă lipsă de reacţie, surprinzătoare pentru natura mea livresc-analitică. După momentul Notre Dame, accentuat totuşi de proximitatea memoriei fazei gaulliste a insurecţiei pariziene, aşteptam mult de la biserica pendulului lui Foucault. Dincolo de trăirea inerentă ca fizician, mai era şi lectura romanului lui Eco. E adevărat, biserica era în şantier atunci, dar dacă locul ar fi avut ceva să-mi spună, în plus, ar fi făcut-o.  

Cum n-am de gând să închei în ton patetic, ultima informaţie pe care o o ofer e decorarea pompierilor care au reusit să salveze ce s-a salvat. În fine, vladimir Vladimirovici n-a scăpat ocazia se a-şi lustrui imaginea subliniind valoarea culturală a catedralei, într-o discuţie cu oameni de afaceri francezi. Desigur, în vederea posibilităţilor de cooperare la susţinerea fnanciară a reconstrucţiei. Dar mai ales ştirea momentului, rdicarea unei clone de lemn alături (unde?), pentru uzul serviciului ecleziastic, urmând a fi dezafectată la redarea în folosinţă a construcţiei recondiţionate. Desigur, se preconizează renunţarea la structura de lemn. Metal integral ar fu extrem de de delicat. N-am auzit pe nimeni vorbund de materiale compozite uşoare, cu proprietăţi ameliorate de rezistenţă, dar, împreună cu ititorii mei, putem lăsa detaliile tehnice unui popor de arhitecţi.   

Un nou număr dublu al revistei Neuma, 3-4/ 2019 este dispinibil, deocamdată, în versiune online. www.revistaneuma.ro. Ca de obicei, vom schiţa o prezentare succintă a conţinutului.

Tot ca de obicei, editorialul Un alt fel de curs de miracole (pg. 1) e semnat de Andrea H. Hedeş. Iată concluzia: Cărtile care merită acest nume, şi se întelege că despre acestea a fost vorba acest editorial, acelea care străbat mileniile lucrând asupra inimilor şi sufletelor a generaţii de cititori, conlucrând cu aceştia, dând o forma mentis şi influenţând delicat, dar decisiv, istoria, sunt acelea asemănându-se cărţii, respectiv operei despre care scria şi Puşkin: Cioplit-am nu cu mâna, un monument spre care / Vor fi cărări bătute întruna de popor. Apoi, în tandem, sub egida Cursiv, coeditoralul lui Horia Gârbea: Cât de departe… (pg. 3)

O rubrică nouă: Neuma în lume.2 reportaje de misiune. Poeţi români la Zilele poeziei vietnameze, Hanoi 2019, de Andrea H. Hedeş şi Alături de scriitori din Spania, de Horia Gârbea. (pg. 4)

Un interviu luat de Andrea H. Hedeş, Dnei Irina Petraş, preşedinte al Filialei cluj a Uniunii Scriitorilor din România. (Starea lucrurilor, pg. 5) Sub egida rubricii Invitat Special. Alt invitat specil: Gheorghe Grigurcu: Bătrânele pe care le vad mereu în parc (pg. 7). Apoi, în pg. 9, Somnul cum o colivie deschisă (urmare din numărul trecut). Al treilea invitat special: poetul Ion Cocora, colaborator frecvet al revistei (pg. 10-12).

Profesorul Mircea Muthu continuă, în rubrica Centenarul unirii, serialul Repere culturale transilvane, cu articolul Liviu Rebreanu azi. (pg. 13). Iar Radu Sergiu Ruba continuă şi Dsa, acum sub egida rubricii Istorii insolite, tematica de gen: Pe ce jucau regii Franţei (pg. 15).

Ne amintim că regretatul poet Emil Brumaru era medic. Nepracticant. Un alt literat medic, congener, Nichita Danilov, scrie Brumaru îndrăgostit, la rubrica Evocare (pg. 17). Urmează cunosuctele alternanţe poezie / proză / dramaturgie. Sorina Elvireanu (pg. 19), piesa de teatru în 3 acte Începutul unui sfârşit memorabil, de Marian Ilea (pg. 21), Clara Târcă (poetă cu volum publicat de editura Neuma, pg. 28).

Rubrica Răzleţe: Gelu Negrea – Pro şi contra (pg. 30). Gânduri. De urmărit. Imediat, în pg. 31: Valentin Iacob – Poetul la Stalingrad Avanpremieră editorială. 

Ancheta revistei: Genurile literare azi. Răspund: Irina Petraş, Andrei Mldovan, autorul acestei prezentări, Liviu Ioan Stoiciu, Simona Grazia Dima, Ioan F. Pop, Cristian Gălătanu, Flaviu Predescu, Gellu Dorian, Mihail Gălăţanu, Menuţ Maximinian, Nicoleta Milea, Olga Delia Mateescu (pg. 33-42).

Cristian Mihai Teodorescu semnează, sub titlul Automatisme clasice şi cuantice, o dare de seamă asupra colocviul Ion Hobana (pg. 43). Despre aceeaşi manifestare, Postumanismul. Evoluţii posibile şi reflectarea acestora în cinematograful actual, de Eugen Cadaru (pg. 48), Clone încolonate şi clovni vegetali, de Györfi-Deák György O(pg. 49) şi Chip cioplit, de Bogdan Mihăilescu (pg. 51).

Eveniment: Retrocedarea cea mare, de Horia Gârbea. Pe marginea unui roman al Gabrielei Adameştanu (pg.53). Cartea de proză: A fi ţinut minte, de Andrea H. Hedeş. Despre un roman al lui Nicolae Prelipceanu (pg. 54). Cartea străină: Verbul din cuşcă, de Andrei Moldovan. Cu subtitlul (în preajma avangardei ruse) (pg. 54). Roman: Luna de miere, de Doina Popa, în viziunea lui Ioan Holban. Sub titlul Viaţa într-un exil interior (pg. 58). Cartea de poezie: Casa cu ieşire la cer, de acelaşi autor (pg. 59). Din nou roman. De la satul de poveste la lumea cea mare. În care Monica Grosu analizează cartea lui Leon-Iosif Grapini (participant la antologia 1918 a lui Horia Gârbea) Viaţa de la capăt pg. 61). Alt roman, recenzat de Ana Dobre: Omul din Castranova (protoscenariu), al profesorului Eugen Negrici. Sub titlul Istoria dedusă din adevărul personal (pg. 62). Aceeaşi dnă critic, analizează volumul de poezie Fişă clinică, de Ofelia Prodan: Secvenţe de viaţă în transcriere clinică (pg. 63). Tot sub Cartea de poezie: Horia Bădescu (Cuvinte şi tăceri), glosează pe marginea volumului de poezie Cântecul Isoldei, de Iulia Cibişescu-Duran (pg. 64). Pe aceeaşi pagină, Horia Gârbea despre romanul Ambitus, de Alexandru Ecovoiu.

Pag. 65: Culisele vieţii unui mare actor. Vasile Vidican despre George Mihăiţă. Omediat, Nicoleta Milea (nu-i mai dau titlurile, sunt cunoscute), oferă o analiză pertinentă a antologiei de proză 1918, alcătută de Horia Gârbea si produsă de editura Neuma. Tot Dsa citeşte aplicat volumul de poezie – cu titlu perifrastic – Portretul artistului cam într-o parte, de Mircea Drăgănescu.    

Din nou sub egida Cartea de poezie. Constantin Cubleşan despre Virgil Leon. Cu titlul Pamfletul poetic. Iar poeta Flavia Adam, semnatară obişnuită în paginile revistei, face cronica volumului de poezie Crucea nopţii, a criticului Menuţ Maximinian (pg. 70).

Cartea străină. Mihaela Mudure, despre romanul Sora lui Freud, de Goce Smilevski (pg. 71). Acelaşi Menuţ Maximinian apare, în ipostază de critic. Cartea de etnologie: De la babe descântătoare la e-vrăjitoare şi horoscop (pg. 72).

Ion Cocora propune (pg. 75) doi poeţi tineri: Cristian Bistriceanu şi Iuloa Lazăr.  

Literatura turcă. Muammer Hacîoğlu (pg. 79). Prezentare şi traducere de Niculina Oprea. Literatura franceză. Patrick Devaux, tradus de Sonia Elvireanu (pg. 80).

Jurnal teatral – de Ion Cocora (pg. 81).

Colţul lui Yorick – Efectele insesizabile ale unei singularităţi (pg. 86).

Educatie. Un concentrat eseu al lui Adrian costache: O nouă „forma mentis” (pg. 88).

Rubrica de cinema. Alexandru Jurcan: Marguerite Duras şi cinematograful (pg.89). Tot el, la rubrica Teatru. Sclavii corporaţiei (pg. 90). Şi tot rubrica Teatru: De la Beckett la Olga Delia Mateescu, de Dinu Grigoreescu (pg. 91). Despre o premieră absolută la Teatrul Dramaturgilor Români. La aceeaşi rubrică, Meşterul Măjeri, sub semnătura lui Mihai Gligan (pg. 92). Prozatorul Dumitru Ungureanu semnează, ca de obicei, rubrica Rock, apoi rubricile curente de final – Vitrina cu cărţi, Revista revistelor şi cărţi Neuma. Din care să nu omitem savurosul serial al Floricăi Bud – Amintiri şi pohte copilăreşti (pg. 96).

Editorialele numărului 7-8/2018 sunt semnate de Andrea H. Hedeş (O privire senină, pg. 1) şi, sub titlul Cursiv, Horia Gârbea (Succese, izbânzi, reuşite, pg. 3). La rubrica Eveniment (pg. 4), notificarea premiului naţional pentru proză de ficţiune Ion Creangă, atribuit, la festivalul din 30.04 – 01.05 de la Piatra Neamţ – Târgu Neamţ lui Nicolae Breban – Opera Omnia. Apoi lista premiilor Uniunii Scriitorilor pe 2017 şi anunţul parteneriatului revistei Neuma la Festivalul Naţional de Literatură Marin Preda (11-12.10/2018).

Învitatul special este Gheorghe Grigurcu, prezent în pg 5 cu poezie. Apoi Răzvan voncu, cu un fragment din romanul Fratele, aflat în pregătire (pg. 7). Grigore Chiper din chişinău, ultimul invitat special, ofră din poeziile sale (pg. 10).

Sub egida Centenarul marii uniri, profesorul Mircea Muthu semnează, în pg. 11, articolul Ochi luminoşi, ca două minuni, din ciclul Repere culturale Transilvane.

Urmează, în pg. 13, un interviu cu actorul Radu Gheorghe. Fotografiat în… kilt.

În paginile de poezie apar Petros Golitsis (Grecia), Gabriel Nan (Spania), Lucia Ciucureancu. În cele de proză Pygmalion şi correct, de Cătălin Rădulescu. La rubrica Debu,t poezie de George Marius Nicoară, proză de Sabina-Elena Golban: Maşina timpului. shakespeare

Conferintele Neuma (pg. 28): horia Gârbea susţine, la Cluj şi la Baia Mare conferinţa William Shakespeare. Sonete celebre, sonete ascunse.

Sub rubrica Răzleţe, Gelu Negrea semnează eseul Dacă închisoare nu e, nimic nu e.

Apoi fişe ale cărţilor neuma aparute în intervalul dintre numere: cele mai frumoase. Şapte ani de recenzii, de Andrea H. Hedeş. Apoi 3 cărţi sub semnul lui Shakespeare, de Horia Gârbea: Vis de-o noapte-n miezul verii – repovestire şi traducerea versurilor, Lunatecul, îndrăgostitul şi poetul – sau despre personajele lui Shakespeare şi Shakespeare sonete alese şi alte versuri – traducere.

Urmeză colocviul de critică: Nouăzecismul la extreme: Gheorghe Stroe şi Ioana Băieţica, de Ana Dobre, Tema istoriei în proza recentă, de Dan Gulea.

La rubrica eveniment, Andrea H. Hedeş semnează, sub titlul Mistica lutierului, o cronică la volumul Elegia timpului, de Gabriel Chifu. Despre acelaşi scriitor glosează Horia Gârbea în articolul Heruvimul invizibil. Iar Andrei Moldovan analizează cartea lui Dan Cristea Cronicile de la Snagov.Ion Holban recenzează volumul 40 de metri de poezie, al lui Adi Cristi.

Neasemuita istorie a Imperiului RomÂn de Răsărit, a lui Marius Oprea, istoric şi publicist, e subiectul articolului O istorie optimistă: între trecut şi viitor, între Est şi Vest, de Monica Grosu. Vasile Vidican discuta, sub titlul Fantomele trecutului, metehnele prezentului, cartea Anei Blandiana: Istoria ca viitor. Cartea Bătaia mâţelor, de Stela-Maria 1vaneş, face obiectul articolului Moralismul bine temperat, de Horia Bădescu.

Rubrica Dicţionar: Scriitori din Bistriţa Năsăud, a lui Andrei Moldovan e analizată de profesoara Nicoleta Milea. Din nou Ana Dobre. cu 2 articole: Viaţa-corridă în reprezentări ale umorului. Despre… Ultima corridă, de Cătălin Rădulescu. Şi Diagonalele risipirii şi căutarea sinelui. Pe marginea cărţii lui Răzvan Nicula, Diagramele unor vieţi rispite.

Cartea străină: Le mètre étalon, de Luis Benítez. Prezentată de Sonia Elvireanu.

Pâinea noastră cea din etnologie, de Menuţ Maximilian

Cum se recapătă o tara pierdută, de Flavia Adam. Despre un volum de poeme ale lui Nichita Danilov. Apoi două cronici de poezie: Anotimpuri invizibile, de Lăcrămioara M. Andrei şi Văzătorii cu inima, de Mihail Gălăţanu. Un poet în pas cu timpul (Niculina Oprea): Ion Cristofor – Cronica Stelelor (Şcoala ardeleană, 2017). Şi Viaţa de rezervă (Napoca star, 2018, ediţie bilingvă).

Ancheta Neuma. pe teme de copilărie şi trecerea acesteia în operă. Răspund 13 scriitori. (pg. 62-69).

Prozatorul Sandu Jurcan, titularul rubricii de cinema, scrie despre ediţia 2018 a TIFF. Apoi Titi Cubleşan recenzează volumul II, dramaturfie, al scrierilor lui Victor Papilian. Urmează Colţul lui Yorick. La capitolul Educaţie, Adiran Costache scrie despre „Revoluţia” comportamentelor. Iar la capitolul Plastică Horia Gârbea face portretul Oanei Maria Cajal.

Jurnal teatral. Ion Cocora: Destine, puţină istorie, vechi amintiri, vieţi trăite în teatru şi pentru teatru. Apoi un program nesemnat a Teatrului Mic. Voluptatea ludicului şi plăcerea de a juca, de Dinu Grigorescu. Actualitatea lui Molière, de Sandu Jurcan. Teatru cu sirop de arţar, de Horia Gârbea încheie bogata rubrică de teatru.

Reportaj. Menuţ Maximilian relatează FestLit Cluj sub semnul centenarului Marii Uniri.

De la Flower Power la Marele Rock, de Codruţ Radi. Rockării şi alte drăcii, de Dumitru Ungureanu încheie rubrica Rock.

Poezii de Mihai Gligan, în pagina Teen spirit.

Florica Bud oferă, în pagina Culinar, Amintiri şi pohte copilăreşti.

O serie de fişe la Vitrina cu cărţi. Apoi obişnuita revista a revistelor. O relatare de laCcolocviul naţional al revistelor de cultură, Arad, 22-23 iunie – ediţia a V-a.

Ultimul articol, semnat de Gelu Negrea – Amurgul zeilor – despre turneul fnal al Campionatului monndial de fotbal, 2018.

 

 

Am participat în decurs de câteva zile la două manifestări artistice. Vineri 13, în ciuda tradiţiei ghinionului, am asistat la un spectacol lectură cu piesa Bravul nostru Micşa, de Radu Ţuculescu, în regia lui Mihai Lungeanu. Cu actori ai teatrului Nottara, centrul focal al festivalului Fest-in pe bulevard. Printre actori, i-am recunoscut pe Cristian Şofron, în rolul Leo, vânzătorul de morcovi. Un actor foarte longeviv, pe care lam văzut copil, în filmul Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, de Sergiu Nicolaescu, după nuvela lui Titus Popovici, Moartea lui Ipu. Au trecut de atunci 45 de ani… Pe Victoria Cociaş, care dă viaţă rolului Violeta, amanta de-o viaţă a lui Micsa îmi aminteam s-o fi vazut, cu ani în urmă, interpretând-o pe Claretta Petacci, amanta lui Mussolini, într-un film (sau teatru filmat) în care personajul ei ar(d)e o şuetă cu… Eva Braun. Iar, la 2-3 zile după spectacol, avui surpriza s-o văd în rolul… Elenei Ceauşescu. Cum, din păcate, merg din ce în ce mai rar la teatru, ceilalţi actori îmi erau necunoscuţi. Ce mi s-a părut remarcabil a fost ideea regizorală de a lărgi jocul actorilor cu un minim de gesturi, ceea ce făcea spectatorii să se simtă… ca la teatru. Ba chiar actorul care interpretează rolul paraliticului Micşa stă într-un fotoliu cu rotile. Actorul care-l intepretează, Ion Haiduc, îi amplifică mult rostul şi efectul. Regizorul spune că piesa n-ar merge ca teatru radiofonic. Dar tocmai calităţile regizorale ale spectacolului lectură te fac să-l banui că parerea fu oarecum provocatoare. Aş asculta cu savoare o emisiune de teatru radiofonic cu piesa lui Ţuculescu. De altfel piesa, publicată în volum în 2010, e adăugată, în 2011, reeditării rimului volum de teatru publicat, in format onlne, de editura LiterNet.ro. simultan cu versiunea cehă, realizată de Ladislau Cetkovski. Această versiune s-a şi jucat pe scenă, la Praga. La noi în ţără s-a jucat la Cluj şi la Târgu Mureş. A mai fost tradusă în maghiară, italiană şi alte câteva limbi europene.
N-am de gând să fac o cronică a festivalului. O manifestare culturală amplă, cu foarte multe secţiuni. Acum s-a derulat a cincea ediţie, cu tema criza pubertăţii, criza adolescenţei. Organizatori – Teatrul Nottara şi Primăria municipiului Bucureşti. Am mai participat doar duminică 15, la un moment pe bulevard, în faţa Teatrului gazdă. Consumând o arie minimă din… buevard. Banda de lângă trotuar, cam 20-30 de metri. O formaţie muzicală formată din 3 fete în travesti şi un clarinetist, plus un dirijor pitoresc. Radu Ţuculescu, muzician ca formaţie, îmiatrage atenţia că dirijorul ar putea fi tot un actor. Care simulează elegant rolul. Cântă un soi de café concert cu o doză de jazz. Melodii vechi. Din filme. Aznavour fără cuvinte sună plăcut. Totul sună plăcut. La microfon, cu faţa spre maşinile de pe bulevard, o serie de personaje. Fiecare citeşte de pe un ştraif colorat, câte o frază despre teatru. Picanteria o fac alte personae în costume de epocă. Unul cu mantie plină de crinii Franţei. În drum spre casă aflu din rogramul festivalului, voluminos ca un album de muzeu, că acest moment era programat într-una din zilele anterioare. Îmi amintesc că ploua. Cu atât am rămas din Fest-in-ul pe bulevard. Dar a meritat.
Miercuri 18, alt eveniment. La sediul actual al Muzeului Literaturii se lansează prima antologie de poezie a încă tinerei edituri clujene Neuma. 57 de coautori, aparţinând Filialei de poezie Bucureşti a Uniunii Scriitorilor. Titlul, Ce stradă e asta?, e preluat de la Nora Iuga. De cine putea fimantologia coordonată decât de horia Gârbea? Nu neapărat ca preşedinte al filialei, ci simultan şi ca un colaborator important al editurii. Prezentând cartea, Horia a precizat că muzeul nu e doar gazda evenimentului. Primăria generală, prin Muzeul Literaturii, care-i e subordonat administrativ, a susţinut lucrarea. Şi nu numai atât. Horia Gârbea, un manager rutinat, a obţinut nu de puţine ori suport al unor proiecte culturale. Cărţi, spectacole şi altele. Fu acum prima ocazie când fu întrucâtva mirat să constate că, apelând direct la nivelul primarului general, a obţinut cu 50% mai mult decât ceruse. La lansare au fost de faţă 40 din cei 57 de coautori. Unii, deşi membri ai Filiale, locuiesc peste mări. Alţii, prinşi cu rigori de programe, au fost prezenţi doar simbolic.
Cât mă priveşte, oarecum sub pretextul de a face, cumva, parte din clubul Neuma, de fapt am spionat evenimentul Filialei de Poezie. În beneficiul celei de Proză. Cărea îi aparţin. Abia acum reuşii să intru în acest sediu al Muzeului Literaturii. Nu fără doza inefabilă de regret. E o casă veche, plasată inteligent. Dar, ca aproape obişnuit al vechiului sediu, din bulevardul Dacia, resimt acest prim contact, ocazionat de un eveniment important ca o cupă de şampanie, în care ai turnat o picătură de bitter.
Ca e firesc să scrii despre ambele evenimente, aşa de apropiate în timp, nimic de zis. Dar nu e numai atât. Ce u (avut) ele comun? Simplu. implicarea acestui primar general, aşa de hulit de atâţia intelectuali…

Pe 26 iunie 2010, un grup de colegi a reuşit să adune un procent surprinzător de mare de participanţi la întâlnira a 40 de ani de la absolvire. De atunci ne intâlnim nu numai în fiecare an, ci şi cu prilejul lansărilor editorial. 6 în total. Adică 3 + 3. Ne-am întâlnit la lansarea celor 3 cărţi ale promoţiei (seria NOI) + cele 3 cărti scrise de cele 2 colege. Toate cele 6 fiind produse de Ars Docendi, editura Universităţii din Bucureşti. Am numărat evenimentele oficiale de gen. de fapt, instituţionale. Total 12. Viner 15 septembrie a fst, aşadar, al treisprezecelea eveniment. Sigur că ne-am mai întâlnit de câteva ori neoficial, câte un grup mai restrâns. Cel puţin odată fiind vorba de fosta mea grupă 213-313. Alţi 2 colegi au mai produs, independent de apartenenţ la grup, câteva cărţi. Titlul cărora merită citat: Principiile evanghelice ale filosofiei naturale şi Ştiinţa ca păcat. Le menţionez nu neapărat deoarece autorii sunt membri ai promoţiei fizică70, ci pentru că unul dintre autori, Nicolae Mazilu, a mai venit cu o carte extrafizică, beneficiind de un titlu chisnovatic: Câinind într-o viaţă de pât. Dar lansată individual, ca eveniment cultural al zonei natale a autorului. Undeva ar trebui să existe clipul filmat la acea lansare, eu l-am văzut. Nu discutăm acum de carte, doar situăm întâlnirea de vineri în cel mai larg context de gen.
n-am stat să număr câte întâlniri anuale au avut loc la COŞ (casa oamenilor de ştiinţă) şi câte la hanul lui Manuc. Ştiu doar ca una singură, conjugată cu o telegrafică vizitare a facultăţii, a avut ca sediu un amfiteatru al facultăţii, iar ca loc de agapă restaurantul local al platformei fizicii de a Măgurele. Pentru mine rămâne de departe cea mai reuşită. Mai ales că în vara aceluiaşi an, tot acolo lansasem a treia carte a promoţiei. Întâlnirea a jucat, astfel, cumva, rol de repriză a doua. Sau… de cutie de rezonanţă a lansării. Mai ales că atunci întâlnirea a fost înnobilată de o medalie. Cu diploma aferentă. N-avem decât să aşteptăm întâlnirea jubiliară. Stricto sensu. Acuma sigur că toţi colegii ştiu că jubilee înseamnă, pentru latini, sărbătorirea a 50 de ani de la ceva. Nu mai sunt decât 3 ani până atunci.
Dar… de gustibus et de coloribus non disputandum. Ziceau stramoşii noştri… saxofoni. Mă rog, zice un proverb… etrusc. Aici ar merge grupul de caractere care înseamnă zâmbet. Plăcerea întâlnirii depăşeşte larg diferenţele de gust. Din perspectiva asta întâlnirea de vineri a fost una reuşită, la fel ca toate celelalate. Dar ce e o întâlnire reuşită a unui grup de colegi de promoţie? Păi sunt 2 criterii. Opuse. Se poate considera ca reuşită o agapă unde nu apuci să schimbi o vorbă cu fiecare dintre meseni. Deci ai dori să ţină zile în şir. Se poate considera şi contrariul. Reuşita fiind definite tocmai de epuizarea tuturr posibilităţilor de dialog. Adică n(n-1)/2, dacă n enumărul participanţilor. Ad libitum. [ersonal m-am bucurat să fi stat de vorbă cu cine am reuşit a o face şi am regretat, simultan, să nu fi reuşit cu toţi.
Dar în plan communicational, grupul Fizică70 are o tradiţie. Asigurată exclusive de cilegul poreclit Babacu’. El nu prea apucă săbea un pahar, nu şade o clipă locului, filmeazşi fotografiază cu tablet, apoi încarcă pozele şi clipurile în beneficiul colegilor. Dar mai ales permite saluturi teegrafice cu acei colegi care nu sunt nci prezenţi şi au şi skype. Aşa a putut face cu mâna (mai mult nu se auzea) celor 2 coautori ai Principiilor evanghelice. Şi cu simpaticul Nicuşor Iacob, present anul trecut la COŞ.
Tot ca o tradiţie, Silvia, cea care asigură coeziunea grupului pe termen lung (ceea ce nu e puţin) ne-a oferit tragerea la sorţi a unor bilete de papagal sui generis. M-am amuzat teribil de coincideţă. Ce scria acolo era 96.86% descrierea a cee ace mi se întâmplase fix în ultimele zile.
În fine, ca notă personal şi în context, cu câteva minute înainte de a pleca la agapă, am primit 3 telefoane. Unul îmi propunea o colaborare viitoare. Iar celelalte 2 îmi anunţau primirea pe e-mail a 2 elemente de ormament a coperţii a patra a cărţii de călătorii. Încheiată odată cu jurnalul Alpilor şi predată editorului.

Mass media a anunţat că ediţia prezentă a târgului de carte Gaudeamus e a 23-a. asta ar însemna că prima ediţia a avut loc în 1994. Aşadar eu, care credeam că prima ediţie a fost cu un an mai devreme, mă înşelam. Nimeni nu-I perfect şi nimic nu-I perfect. Tot ce mi-a rămas în memorie de la cee ace cred ca a fost prima ediţie e că l-am întit oe Grigore Vieru, fie odihnit. Şi l-am felicitt pentru un gest public făcut cu puţin înainte. Cela mai multe edituri văzute atunci, prezente în spaţiul editoral al acelor ani, au cam dispărut. Dar sunt sigur că am întâlnit Vremea. Pe care o ştiam ca producătoare în zna SciFi/fantasy/horror. Nu mai am acele cărţi. Dar Vremea mi-a devenit prietenă în timp. Prin 2007-2008 răspundeam de o rubrică de promovare editorial la LiterNt.ro. primeam de la edituri calupuri de 30,000 caractere grafice dintr-o carte, plus, daca exista, o mostră de aparat critic. Prefaţă, recenzie etc. dacă nu, căutam eu. Dacă nu găseam, plasamcartea, cu foto copertă, în semirubrica adecvată, iar dacă aveam adăugam la acest format o pagină cu aparatul critic afferent. Cu linkuri încrucişate. Urmărind Vremea, am ales-o ca sursă. Alături de altă editură. În rest primeam de la Răzvan Penescu, liderul portalului, material de-a gata. După ce m-am retras din echipa LiterNet.ro am dus colaborarea cu editura la nivelul maxim. Mi-a publicat şi lansat 2 cărţi. în cei aproape 10 ani de colaborare am dialogat cu 3 piariste, cum folclorul editral numeşte (apud Horia Gârbea) redactorele de profil. Toate 3 meritând bile albe.
Din păcate, în unica dupămasă de vizitat acum Geaudeamus, abia am trecut, cu respectful cuvenit, pe lângă editură. L-am ratat şi pe Horia, care avea lansări attractive, l-am ratat şi pe Daniel (Cristea-Enache), care-şi lansa, la Curtea Veche Publishing o nouă carte. Nu le poţi avea pe toate.
În aceşti 23 de ani am lipsit la doar 2 ediţii. La prima, când Cartea Românească a lansat Stalin, cu sapa-nainte, romanul lui Radu Ţuculescu, eram în spital. Era Bookfest, târgul geamăn. Am uitat în ce an s-au despărţit cele 2 târguri. Iar a doua oară acu’s 2 ani, când calendarul s-a modificat şi n-am prins de veste. La Gaudeamus.
În anii 90, când târgurile de carte nu aveau popularitatea de azi, fiecare ediţie îmi prilejuia revederea cu câte un personaj de elită. Nu mi-e teamă de termen. Tot atunci găseam cârw o bijuterie. Dau oar câteva exemple: prima ediţie a versiunii româneşti a best sellerului lui Simon Singh, Marea teoremă a lui Fermat, a doua ediţie a Dicţionarului Onomastic a lui Christian Ionescu şi mai ales prima ediţie a Teoremelor poetice a fizicianului teoretican, acad. Basarab Nicolescu – o carte cu totul inclasificabilă taxonomic, aceasta din urmă.
În anii 2000 participarea la cele 2 târguri devenise cumva o anexă a mediului literar online. Iar cu 4 ani în urmă mi s-au lansat 3 cărţi, la 3 edituri. Singurele lansări la care, de-a lungul celor 23 de ani, am particpat ca autor.
continue reading "GAUDEAMUS, a 23-A EDIŢIE"

Vineri 2 septembrie am particpat, cu plăcere, la întâlnirea anuală a grupului Fizică70, care adună colegii promoţiei definite de însăşi sigla precizată. Casa Oamenilor de Ştiinţă a fost gazda.
Relatarea s-ar putea opri aici. Dar atunci blogul ar fi cu totul nepotrivit pentru a găzdui o atare ştire telegrafică despre un fapt divers. A mers pe Facebook, nu merge aici. Cea mai populară reţea interneutică de socializare nu merită mai mult şi oricum primeşte în general mai mult decât merită.
Din derularea uni atare eveniment, la urma urmei rutinier, fac parte inerent gesturile de salut mutual. Acestea sunt în număr ce C 2/n = n(n-1)/2, unde n e numărul participanţilor. Care număr, în cazul nostrum, chiar habar n-am care a fost de fapt. Căci socotesc ca un element de succes a întâlnirii că au apărut 2-3 (vaaaai, ce-mi place numărul ăsta, 2-3) participanţi în plus faţă de cei programaţi. de cele mai multe ori lipsesc câţiva faţă de acest număr programat. Acuma sigur că organizatorii (mereu aceiaşi, n-o să le spun numele) au păstrat, gospodăreşte, o anume rezervă, pentru a face faţă eventualităţilor, asta e uzual. Faţă de numerele programate şi rezervele gândite, numărul maxim de saluturi mutuale era între 561 şi 780. Habar n-am dacă s-au consumat toate, eu sigur am ratat câteva.
Cât despre Facebook, am avut satisfacţia sardonică de a-l auzi pe acela dintre colegi cu care polemizasem, ca să folosesc un eufemism, destulă vreme că detest reţeaua de socializare. Ca unul ce numisem jucăria lui Zucky cumplit meşteşug de tâmpenie, socoteam că e inevitabil ca ce văd eu să nu vadă şi alţii. Oricât de puţini am fi. Despre ce am conversat in doi şi în mai mulţi n-are rost să precizez. Cu singura excepţie a unui dialog cu o fostă colegă de grupă, timp de 4 ani, inclusiv specializarea, pe care n-o mai văzusem de 3 ani. Citise, pe blog, textul alocuţiunii pronunţate pe 1 iunie, la lansarea celui de-al doilea roman al Milicăi, Făgăduiala, acum cu statut de recenzie. Voia să ştie de unde poate cumpăra celălalt roman scris de un coleg, intitulat Ea. Cum habar n-aveam şi nici autorul nu ştia, i-am sugerat să telefoneze la editură. Ar trebui să aibă posibilitatea de a şi-l procura cât mai şade în România.
continue reading "ÎNTÂLNIRE ANUALĂ"

Colegilor promotiei Fizica70

Vineri 25 septembrie, Măgurele. E prima dacă când întâlnirea anuală a promoţiei Fizică70 are loc aici. Până în urmă cu 5 ani, avusese o singură întâlnire. Cea de 10 ani de la absolvire, în 1980, tot aici, în sediul inaugurat în 1974, al facultăţii. Apoi nici una instituţionalizată până în 2010, când întâlnirea de 40 de ani s-a petrecut în vechiul sediu de pe Academiei, în palatul Universităţii. Unde am împărţit spaţiul cu Facutatea de Matematică. Întâlnire îndeajuns de emulativă încât să se propună, să se decidă şi să se şi realizeze ulterior, 3 proiecte: menţinerea comunicării curente via e-mail, prin înfiintarea unui e-grup, pe platforma google, intitulat Fizica70, editarea unei cărţi a promoţiei şi permanentizarea anuală a întâlnirilor în direct. Parcă pentru a recupera timpul trecut. Cum spuneam, cea de acum e prima astfel de întâlnire desfăşurată la sediul actualei facultăţi. Dece? Pentru a marca cei 45 de ani scurşi de la absolvire. O bornă semirotundă către jubileu. Cine ştie dacă acesta se va organiza în 2020 şi, mai ales, câţi colegi ar participa efectiv? Desigur, toţi participanţii de acum speră să fie atunci cât mai mulţi… implicit rezultă că întâlnirile anuale intermediare, la un număr firesc nerotund de ani, s-au centrat pe agape, fără un cadru festiv. Dar nu s-au redus la atât. De fiecare dată, Silvia şi Joe, coordonatorii perfect complementari ai tuturor activităţilor de gen, au inventat câte un divertisment şi au editat câte un DVD, mai ales cu poze de la evenimentele precedente.

Dar să facem puţină cronologie. Pe baza actualului DVD, cel mai complet de până acum. Aşadar: 26 iunie 2010, întâlnirea de 40 de ani (amfiteatrul Spiru Haret, facultatea de matematică), agapa aferentă la Casa Oamenilor de Ştiinţă. Moment insolit: povestioara cu paradoxale referinţe istorice a regretatului coleg Jean Corcoţoi. 31 martie 2011, lansarea cărţii NOI. Fizicieni în căutarea timpului trecut, lucrare decisă la sărbătorirea celor 40 de ani de la absolvire, ediţie îngrijită de cei doi colegi citaţi si de regretata Laura. 31 iulie 2011, întâlnire parţială informală. 17 septembrie 2011, prima întâlnire anuală, tot pe terasa COŞ. Iulie 2012, lansarea, în biblioteca Universităţii Politehnice, prin grija profesoarei universitare Rodica Bena, colega noastră, a cărţii NOI. Fizicieni şi trecutul regăsit. Îngrijită, de data asta, de cei 2 coordonatori pereni. Un pandant al primei cărţi, cu amintiri mai ample şi capitole noi, unul cu texte mai mut sau mai puţin contingente cu fizica şi altul cu suma mesajelor e-mail care sugerau raţiunea de a fi şi geneza unei a doua cărţi de gen. 21 septembrie 2012. Întâlnirea anuală. 30 iunie 2013, agapa anuală, de data asta la Hanul lui Manuc. 31 mai 2014, idem. 26 iunie 2015. Amfiteatrul 1 al actualei Facultăţi de Fizică, Măgurele. La 5 ani de la reîntâlnirea de 40 – lansarea celei de-a treia cărţi, NOI. Fizicieni şi poveştile trecutului. Cea mai completă din cele 3 cărţi, cu un capitol sintetizând jocurile de-a chestionarul practicate la întâlnirile din anii anteriori, altul cu portrete ale unor profesori, un remember dedicate colegilor care au plecat puţin – şi în memoria cărora s-a ţinut, atât la lansare, cât şi la întâlnirea de acum, câte un moment de reculegere şi 2 lucrări de mare utilitate, mai ales pentru outsideri, despre seismologie (incluzând un interviu cu dr. Radulian) şi un rememeber aplicat al fenomenului Fukushima 2011, plasat în context cultural japonez, acesta din urmă redactat într-un stil remarcabil, viu, exact, sugestiv şi complet. Şi, în fine, această cea mai recentă întâlnire, 25 septembrie 2015, subiect şi pretext al reportajului de faţă.

Ar mai trebui pomenite participarea la lansarea primei cărţi, de către editura Ars docendi, a Universităţii din Bucureşti, cu prilejul târgului de carte Bookfest, în mai 2011 şi, anul următor, la altă lansare de suflet. Tot la Bookfet. Lixandra, romanul colegei Maria Axinte, AKA Milica, produs de aceeaşi editură Ars Docendi. Celelalte 2 cărţi colective, citate mai sus fiind rodul colaborării cu aceeaşi editură, devenită prietenă a promoţiei.

La capitolul cărţi trebuie neapărat citată seria celor scrise împreună de clujanul Mircea Porumbreanu şi americanul Nicu Mazilu: Ştiinţa ca păcat, Principiile evanghelice ale filosofiei naturale (superb titlu perifrastic!), Devenirea mecanicii cuantice şi, cea mai recentă, Devenirea mecanicii ondulatorii, toate la editura, tot clujană, Limes. Unde a apărut şi Câinind printr-o viaţă de pât, lucrare oarecum memorialistică, încorporând şi câteva din contribuţiile colegului Mazilu la cele 3 cărţi colective.

Desigur, numărul cărţilor publicate de comunitatea colegilor de promoţie e mult mai mare. Titlurile acestora sunt consemnate în fişele personale, model CV, din prima carte. Aici nu voi pomeni decât pe cele contingente cu sfera acestor ultimi 5 ani (sic), în care substanţa esenţială e comunicarea internă. Sferă în jurul granitei căreia se înscriu şi cele 3 cărţi colective. Aşadar se cer menţionate cărţile colegului Mitică Popescu, citate ca atare în NOI. Fizicieni şi poveştule trecutului. Anume Teoria reţelelor neuronale artificiale, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009 şi THE PULSATORY LIPID VESICLE DYNAMICS UNDER OSMOTIC STRESS (Dinamica lipozomului pulsatoriu sub stres osmotic), Lampert Academic Publishing, 2012.

Fireşte, n-am să duc obiectivitatea reportericească până la manierism, citând impersonal propriile fapte de arme în materie, ar fi de gust îndoielnic. E de ajuns că fost-au pomenite, în această a treia carte, de Silvia, în cadrul veselului joc de-a premierile, fază tradiţională a întâlnirilor anuale.

La fel ca la fiecare întâlnire, ne-am bucurat de prezenţa unor colegi stabiliţi demult în străinătate. De fiecare data altii şi n-o să-I menţionez pe cei cu mai multe participări.

Întâlnirea de vineri a debutat, cu ce altceva decât cu… premieri. Tot un joc, desigur. Colegilor prezenţi şi câtorva absenţi li s-au conferit câte 2 medalii şi o diplomă. Aceasta din urmă consfinţind actul conferirii medaliei ce marchează 45 de ani. De la absolvire, desigur. Cealaltă medalie, personalizată, materializează jocul de-a premierile, pomenit mai sus. De remarcat că la agapa consecutivă părţii festive, colegii le-au purtat, ba chiar au plecat, când au plecat, cu ele la gât. Unele cu panglici tricolore, altele cu panglici roşii. Cum această a doua serie de medalii au fost o surpriză şi pentru mine (deh, L’arroseur arrosé), n-am dibăcit criteriile de diferenţiere.

Totodată colegii au primit şi tradiţionalul DVD, fabricat, ca şi celelalte, de Joe, cuprinzând toate cele 3 cărţi, în format .pdf, filmări de la lansarea din vară şi alte materile grafice. Cel mai complet de până acuma.

Fondul pe care s-a derulat partea festiv-amuzantă a fost un videoclip destul de lung, în format .pps, proiectat pe ecranul amfiteatrului. Un remember inerent nostalgic, în care fotografii, inserate în cele 3 cărţi, mai vechi, din anii de facultate şi de la întâlnirea de 10 ani şi mai noi, din aceşti ultimi cinci, s-au intercalat cu imagini ale interpreţilor şlagărelor anilor 60, care au ilustrat muzical clipul. Creaţie a lui Mircea Porumbreau, clipul a… devenit (sic) un film sui generis, cu conotaţia sa epică evanescentă. Din păcate proiecţia a fost semiratată şi n-o să ratez si eu relatarea momentului înşirând motivele tehnice. Har cerului, clipul lui Mircea e conţinut în DVDul lui Joe. Va putea fi urmărit, de la Paris la Princeton, trecând pe la Bucureşti şi Haifa. Şi, probabil, va recolta nostalgie. Poate va fi revăzut şi la Cluj. Una e să verifici ce-ai făcut, alta sa revezi cu exerienţa participării în direct.

De fapt ar fi trebuit să încep relatarea cu alocuţiunea de bun venit a prodecanului fcultăţii (decanul fiind la Iaşi) şi, mai ales, cu lectura eseului Povestea unei generaţii scris de profesoara universitară Sultana Craia, ruda lui Joe, în urma lecturii celor 3 cărţi. Evident, Joe fu cel ce dădu citire unui text apreciativ şi exact.

Programul întâlnirii continuă cu un alt moment inedit: vizitarea unor laboratoare ale facultăţii. Cu funcţie atât didactică, dar şi de cercetare. E.g. la această categorie, un laborator de materiale fotovoltaice, o bună bază de cercetare fundamentală pentru generaţia tehnologică în materie. Care generaţie tehnologică excede folosirea exclusivă a metalelorIar, la cea didactică. Exemplul ideal în materie e laboratorul de mecanică fizică şi acustică, aferent primului curs al primului an. Care ilustrează simultan perenitatea şi evoluţia. Cu tubul Koenig am lucrat şi NOI, la vremea cuvenită, cu exact jumătate de veac în urmă (nu contează ca doar câţiva, printre care mă număr, o făcuseră cu un an înaintea marii majorităţi, în anul centenarului Universităţii). Studenţii de acum – şi n-am avut reflexul reportericesc de a afla de la ce generaţie încoace) lucrează şi cu un ingenios aparat ce ilustrează teorema de conservare a momentului cinetic şi forţa Coriolis. Semnificativ, cadrele prezentatoare nu erau pe lume nu numai la absolvirea promotiei, reper la urma urmei arbitrar şi aleator, ci la relocarea facultăţii aici, în oraşul fizicii naţionale.

Fireşte, agapei, la restaurantul local, i s-a rezervat cel mai mult timp. Nu numai primum vivere, dar, fiind o fază mobilă, realizează, alături de pozele spontane şi organizate, funcţia socializantă a oricărei astfel de întâlniri. N-ar fi mare lucru de relatat, afară de atmosfera tonică, pozitivă, destinsă, relaxantă şi relaxată. Fără umbra nici unui nor. Dece subliniez? N-a fost altfel la nici una din agapele de gen, şase la număr şi era foarte probabil că nici nu putea fi altfel. Ei, la masa unde mi-am găsit loc ne-am mai contrazis, dar am căzut unanim de acord că orice conversaţie lipsită de un strop de polemică n-are acel grain de sel fără de care e plictcoasă şi lipsita de substanţă. Atunci când excede banalitatea etalării reciproce a a pozelor cu nepoţi. Nu căutaţi ironie, arătatul reciproc al pozelor e o formă de comunicare şi contribuie la substanţa specifică a întâlnirilor de gen. Totuşi n-am putut evita o cât de vagă doză de frustrare personală, căci mereu îmi propun să valorific rarissimele ocazii de a socializa, cât mai aproape de exhaustive, cu prieteni şi colegi cu care ne vedem reciproc din an în paşte, dar mă afund în discuţii de cafenea cu doar câţiva. Şi mereu îmi promit că anul viitor voi proceda altfel… dar nici aspectul ăsta nu-i în afara praxei standard ale întâlnirilor de gen.

O ultimă remarcă. A fi avut o muzică ambientală, în surdină, ar fi presupus a fortiori angajarea unor prfesionişti de gen, cee ace ar fi ridicat spre inonfortabil costul participării. Başca ar fi trebuit să vorbim mai tare. A fost foarte bine cum a fost. Iar aşa s-a putut remarca, prin contrast punctual, pitorescul muzical al finalului agapei, după momentul tortului: un recital Veta Biriş, cu acompaniament în care domina taragotul, probabil cel al contemporanului nostru de de generaţie, Mitrea Fărcaş. Pitoresc am spus? Ce alteva? Acuma sigur, cuvântul fu ales cu grijă. Conţinând inerenta mică doză de eufemism. Căci unul din colegi observa, nu fără o anume tristeţe, că pe cântecele despre Iancu lumea pleca. Îi şade mai bine anonimitatea, mai ales că vine din cu totul altă zonă folclorică. Sper ca inimoasa Silvia să nu-mi ia în nume de rău că n-am omis amănuntul, dar eu îl privesc din latura lui pozitivă. A dat culoare, scoţând subtil din tipic atmosfera. Un argument în plus – alături de lipsa ploii anunţate meteorologic de omologi din noile generaţii ale colegelor specialiste – al reuşitei zilei.

26 iunie 2010. Unul din amfiteatrele vechii facultăţi de fizică, de mai bine de o generaţie doar al celei de matematică. Promoţia Fizică’70 se reîntâlneşte pentru a sărbători 40 de ani de la absolvire. 26 iunie 1970 fusese oi zi intermediară, între susţinerile examenului care atunci se chema de stat, revenind, după ’90, la clasicul titlu de examen de licenţă şi repartizarea guvernamentală centralizată, cum era procedura vremii. Atunci, toate facultăţîle de fizică şi de chimie îşi adunaseră, la Cluj, absolvenţii la zi, pentru a-i expedia către primele locuri de muncă. Ne amintim: era preşedintele comisiei guvernamentale era tovarăşul Cornel Pacoste, da, nume simbolic, mostră de humor imanent, membru în comitetul municipal de partid Bucureşti. Dacă nu mă înşel, secretar cu propaganda. Sau organizatoric? Contează? Humorul immanent atinsese cota ironiei acute, când colegul nostru, identificat de acelaşi tovarăş pacoste (iertată fie-mi ieftinătatea jocului de cuvinte, acoperit de fapte), după celebrii pantaloni în culori milaniste, rosso-nerri, arestat, anchetat, exmatriculat cu drept de reînscriere în anul următor, absolvent odată cu promoţia ’70, căpăta actul de repartizare de la tovarăşul Pacoste…
Momentul avea să fie, însă, rememorat ceva mai târziu. Promoţia ’70 e una din puţinele care au organizat întâlnirea de 40 de ani de la absolvire. Ne mai întâlnisem doar în 1980, la 10 ani. Radu Cosaşu spunea că intervalul de 40 de ani e cel mai fiabil din câte cunoaşte. Habemus documenta… Dar nu numai atât. În amfiteatrul reîntâlnirii se decise consolidarea efectelor acesteia prin două instituţii: o carte colectivă şi un e-grup. Condiţionate reciproc. E-grupul, un googlegroup, intitulat chiar Fizică70, fu înfiinţat şi e, de atunci, administrat, de colegul poreclit Babacu’. Un prim element de coeziune. Cartea se agregă prin schimbul de mesaje e-mail, pe e-grup şi polibilaterale, dacă termenul e acceptabil. Fu lansată în primăvara anului următor, în prezenţa unor profesori invitaţi. Energia emoţională degajată cu prilejul întâlnirii din 26 iunie fu întreţinută şi amplificată prin funcţionarea acestor două instituţii. Proces care, iată, continuă. Dar să nu anticipăm.
Lansarea celei de-a doua cărţi, în vara lui 2012, ar marca, pentru contabilul de microistoriografie ce ma aflu, limita acelei irepetabile prime jumătăţi de an de maximă efervescenţă. Mă bântuie o comparaţie fotbalistică a acelui an, dar şi una alpinistică şi chiar una… hm… fizică. Închipuiţi-vă o furtună rea, care l-ar fi împiedicat pe Hillary să-l fotografieze pe Tenzing acolo, pe vârf, şi n-ar mai fi devenit sir Edmund Percival. Un ecou de spin e mai lesne de imaginat. Axele de pseudorotaţie ale nucleilor se aliniază pentru un scurt moment, în câmpul rezonant, apoi o iau razna. Dacă fotbalul, metafora populară (şi filosofică!) a vieţii e strain majorităţii cititorilor mei, e problema acestei majorităţi şi nu e un motiv să nu fac cuvenitele referiri. Dar respect inapetenţa colegilor mei din şi de pe lângă googlegroup şi ocultez comparaţia fotbalistică a anului când lumea nu se putea sfârşi.
26 iunie 2015. Fostul meu coleg de cameră pentru un an, profesorul Aurel Popescu, decan în legislatura ’92-’96, are programată conducerea unui examen de licenţă. Nu poate fi present în ambele locuri simulotan. Absolvenţii promoţiei 2015 au prioritate firească în faţă celor din promoţia 1970, care sărbătoresc, într-un amfiteatru al facultăţii de la Măgurele, 5 ani de la… da, de la întâlnirea de 40, 45 cu totul, lansând cea de-a treia carte: NOI. Fizicieni şi poveştile trecutului. Mereu NOI, desigur. NOI. Fizicieni în căutarea timpului trecut, NOI. Fizicieni şi timpul regăsit.
Trei cărţi în aceşti 5 ani, în care 5 colegi au plecat puţin, să ne reprezinte în Veşnicele Plaiuri ale Vânătoarei. Nu e limpede dacă suntem cumva singura promoţie din cele 53 care au absolvit formatul actual, identitar, al Fizicii, după despărţirea de Matematică, ce s-a reflectat într-o carte colectivă. Dar e cert că suntem singura care a triplat gestul.
Iată ce spunea Dl Ioan Crăciun, directorul Editurii Ars Docendi, a Universităţii din Bucureşti, editorul celor 3 cărţi, despre aceasta:
Editura Ars Docendi a publicat până în prezent 850 de titluri de carte, însă cele trei cărți ale dumneavoastră, ale promoției 1965-1970 a Facultății de Fizică, sunt cu siguranță cele mai radiante, emanând cea mai mare cantitate de căldură. Cea de acum este, în același timp, o carte de povești, o carte cu poze, scrisă, într-o joacă, de niște „copii” cărora li se pare că au îmbătrânit sau de niște oameni serioși, întorși în copilărie și în copilărire. E un amestec de nostalgie, emoție, toleranță, seriozitate, dar și umor bine temperat, dragoste pentru cei apropiați, omagiu pentru cei plecați, atașament și asumare în cheie înaltă a drumului ales. Este cartea unei generații de elită, de absolvenți în căutarea timpului trecut, împreună în timpul regăsit, depănând poveștile de odinioară, din vremea când Fizica dădea ora exactă nu numai în Universitatea din București, ci și în întregul învățământ superior din România.
Sunteți una din puținele promoții, după știința noastră, care a avut/are talentul, inspirația, forța, tenacitatea și câțiva neobosiți inițiatori ai proiectului, reușind să-și așeze în bibliotecă (deocamdată!) trei volume ale generației.
În rol secundar, dar alături de dumneavoastră – „NOI, fizicieni…” –, noi, editura, nu am încercat decât să dăm o mână de ajutor la „îmbrăcămintea” cărții, pe măsura poveștilor și mesajului acesteia. Sperând că am reușit într-o oarecare măsură, vă mulțumim pentru că ne-ați făcut vremelnic părtași la frumoasa poveste a generației dumneavoastră.
* * *
Cum am vorbit, prin forţa lucrurilor, la lansare, voi trece peste alocuţiunile colegilor, pentru a mă opri asupra celor rostite de doi profesori. Dl Ştefan Antohe, decanul facultăţii, a oferit un tablou al învăţământului de fizică la zi, cu bunele şi cu relele sale. Lipsa de atracţie pentru candidaţi la minus, diversificarea curiculară, mobilitatea şi adaptabilitatea la cerinţele prezentului la plus. În special fizica medicală, în extindere. Printre disciplinele noi – fizica computaţională
Dl profesor Victor Gheorghe, a cărui carieră se confundă, practic, cu biografia facultăţii, care şi-a sărbătorit acum 3 ani jubileul despărţirii de cea de Matematică, cel care a instituit învăţământul de biofizică în facultate, îşi structurează alocuţiunea cu rafinament discursiv în jurul unei metafore. Această carte e gluonul care vă ţine la olaltă. Asistenţa, în număr care ilustrează străvechiul adagiu non multa, sed multum, savurează expresia. Provocat, colegul autor al centrului de greutate al volumului, căruia ne adresăm cu respectuosul şi meritatul Dan san găseşte momentul să pluseze: fizica e interdisciplinară.
Nu putem încheia succintul reportaj fără a spune două vorbe despre aceast excelent capitol al cărţii, care poate fi citit de oricine, din afara confreriei. Un remember viu, cu ton de relatare mediatică în timp real, al evenimentului din urmă cu 4 ani, de la Fukushima. Stilistica inteligentă se armonizează cu sublinierea, în cunoştinţă de cauză, a unor decizii de extremă oportunitate, luate de un om cheie, împotriva dispoziţiilor administrative, cu efecte salvatoare. Totul mixat cu elemente de cultură japoneză, achiziţionate osmotic de autor la faţa locului, cu ani în urmă. Dacă pentru noi cartea are valenţe subiective, dacă iradierera ei atinge profesorii, articolul colegului Dan san o justifică faţă de un virtual public larg.
Şi totuşi finalul reportajului e rezervat momentului de reculegere ţinut la început în memoria celoor care nu mai sunt în general, în memoria mai ales a celor 5 colegi plecaţi puţin în aceşti ultimi 5 ani.

Am avut şansa de a-mi începe studenţia în anul centenarului Universităţii Bucureşti. Al declaraţiei din aprilie, care a iritat pe faţă Moscova, al eliberării, la presiunea thailandezului U Thant, secretar general al ONU, a deţinuţilor politici. Şi, da, al Olimpiadei de la Tokyo. De la ceremonia de deschidere a anului universitar nu reţin nimic din discursul regretatului academician Gheorghe Mihoc, atunci rector, ci doar o vorbă aruncată habar n-am de cine, adresată exclusiv confreriei în care intram: voi nu sunteţi ingineri. Nu voi divaga pe tema asta, poate altă dată. Căci ar fi câte ceva de spus.
Anul trecut, când, pe 10 mai, dată neîntâmplătoare, am sărătorit jubileul absolvirii liceului, am realizat că mai urma un alt jubileu. Coincident cu 150 de ani de la înfiinţarea Universităţii. Eveniment trecut cu vederea, la umbra tensiunii electorale. Abia în numărul pe februarie curent al mensualului Magazin istoric am citit, cu intensă satisfacţie, un articol semnat de profesorul Nicolae Noica, ministru al lucrărilor publice în 97/98 (după care titulatura ministerului secular s-a desfiinţat), un erudit al domeniului, un documentat articol despre istoria construirii a ceea ce Dsa numea Palatul Universităţii. Jumătate de secol nu ştiusem că învăţasem într-un palat. Pe la mijlocul acestui interval aflasem că, pe 10 mai 1866, locotenentului prinţ Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, devenit principele Carol I, apoi rege al României, i se prezentase drept palat un soi de cocioabă cu două nivele, printre cele mai făţoase, atunci, clădiri de pe podul Mogoşoaiei. Istoria e plină de glume simetrice… Universitatea ca instituţie însemnase, pentru mine, cel puţin tot atâta precum facultatea urmată.
Apariţia articolului m-a mângâiat sufleteşte, dar fără evenimentul la care am avut prolejul şi privilegiul să particip, pe 19 martie, n-aş fi scris textul de faţă.
Petrecusem 6 ani în aripa de pe strada Academiei, dintre care jumătate în căminul de pe celălalt mal al ei. În clădirea unde a fost şi nu mai este Romarta copiilor, pe care copiii mei au prins-o şi librăria Eminescu. Dar n-a fost corp de clădire pe unde să nu fi bântuit. La Litere am prins cursuri ale lui Grigri Moisil, pentru băştinaşi (asta-i o relaţie matematică. Hai, curaj, că nu muşcă), în aripa Chimiei am făcut laboratoare, ba am fost o singură dată şi la biblioteca de Marxism, la geologie mai intrasem pentru informaţii despre concursurile de orientare turistică, distracţia anului I. prin 91-92 am ajuns odată şi la mansard. Acolo îşi găsiseră loc de sediu doi asistenţi din filiala locală a unei organizaţii caudate şi efemere: Uniuea celor care n-au fost membri ai partidului communist. Dar niciodată în peste 50 de ani nu intrasem în sala de lectură a bibliotecii facultăţii de Litere. Prin forţa lucrurilor, am intrat în multe săli de lectură. Penultima, cu 4 ani în urmă, a Universităţii din Upsala, în distinsa companie a unui profesor din facultate, cu care hazardul mă plasase în acelaşi grup turistic. Niciuna la fel de impresionantă precum cea pe care o ignorasem jumătate de veac de sinceritate, la doi paşi de amfiteatrul unde am sărbătorit, acu’s 5 ani, 40 de la absolvire. În acelaşi palat. Cum mângâie cerul gurii noul cuvânt definitoriu al vechii clădiri…
Articolul profesorului Noica, dens pentru Magazin istoric, e un rezumat totuşi succint al unei bijuterii bibliofile. Lansată, cum spuneam, pe 19 martie: Palatul Universităţii din Bucureşti şi personalităţi din lumea constructorilor. Perla coroanei celei mai importante colecţii a editurii Vremea: Planeta Bucureşti. A fi fost invitat, ca destul de vechi prieten al editurii (cu 8-9 ani în urmă le prezentam cărţi, între care şi unele din colecţia bucureşteană, la rubrica Fragmentarium a portalului cultural LiterNet.ro), a dublat onoarea participării la eveniment.
Instituţia a cărui Palat face obiectul şi subiectul cărţii a fost reprezentată prin prezentul (prorectorul Romiţă Iucu, rectorul Mircea Dumitru, anunţat pe afiş, fiind obligat să facă faţă unor solicitări de ultimă oră) şi trecutul apropiat: Emil Constantinescu. Fost prorector, fost rector. Şi da, fost preşedinte al României. Ceea ce unei părţi din public i-a declanşat un reflex nostalgic accentuat. Dar să nu intrăm în prezent, trecutul, acoperit cu documente de arhivă, scoase cu acribie la lumină de autorul cărţii e greu de concurat…
Alocuţiunea Dnei Silvia Colfescu, director al unei edituri cu profil în care cultura şi istoria au o pondere peste medie, a pus în valoare cu tact cartea ca eveniment, autorul, căruia i-a mai publicat încă 6 cărţi de gen, istorii ale altor clădiri emblematice şi biografii ale lui Emil Prager şi Liviu Ciulley (da, tatăl marelui om de teatru), păstrându-se oarecum în umbra acestora. Dar a insistat, ca revers al aceluiaşi rafinament, pe o figură de stil repetată, realitatea ca tablou cu fâşii de lumină şi întuneric. Dna Colfescu nu e numai editor şi scriitor. Fundamental şi profesional e artist. Şi intuiţia artistului face saltul către domenii nu neapărat conexe. Bijuteria arhitecturală a sălii de lectură de la Litere e, cum spuneam, la doi paşi de aripa care, până în 74, a fost de fizico-matemetici. Iar tabloul cu dungi e… figura de inteferenţă. A luminii. Dece observ similitudinea nedeliberată? Nu, în nici un caz pentru a mă pune, la rândul meu, indirect, în valoare. Îmi ajunge ipostaza de reporter al evenimentului. Şi conştiinţa de a fi fost a… 61 roată la căruţă. Ci pentru a sugera paradoxul diversităţii. Susţinerea cărţii, scrierea ei, editarea, lansarea şi viitoarea vânzare e, evident, pentru toţi cei 61 (+/- cât or fi) participant, o fâşie de lumină intensă. Dar, ascultând cuvintele elegante, am privit atent sala. Pentru unii, ce e acum receptat ca lumină e mai întuneric decât în ultimii 10 ani, o spun în respectul prezenţei fostului prorector şi rector, conştient că nu era singurul cu o atare receptare. Dar a fost o zi a concordiei, căci istoria palatului universitar cere concordie şi vom aplauda figura de stil ca atare.
Vom da un minim de conţinut al cărţii. Rostul textului e de a îndrepta cititorii către librărie şi chiar către Magazin istoric pe februarie. Repetând că, de fapt, cartea e, dincolo de istoria ca atare a unei construcţii în etape, a unei clădiri numită palat – de către ctitorii ei -, o colecţie de imagini fotografice, de schiţe arhitectonice şi de fotocopii ale unor pagini de arhivă. O muncă de migală, făcută cu competenţa specialistului. Cineva îl cita la lansare pe autor cu un răspuns memorabil la întrebarea Eugeniei Vodă, în emisiunea Profesioniştii în care-l avea invitat, la întrebarea cum ar trebui să i se adreseze: inginer, profesor, scriitor? Meseriaş în construcţii.
Aflăm astfel că initiaţiva construcţiei, pe spaţiul integrat, în epocă, mânăstirii Sfântul Sava, aparţine caimacamului Alexandru Ghica, în 1857. De fapt aici funcţionase Academia domnească. Paranteză. Nu ştiu dacă mânăstirea şi, apoi, instituţia şcolară care subzistă şi azi sunt închinate sfântului Sava al sârbilor, sfântului Sava cel sfinţit, a cărui mânăstire din West Bank face parte din itinerarul turistic creştin din Israel (despre care am amintit într-un mai vechi articol pe blog şi în volumul De la parcul papagalilor la grădina Getsimani, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2012, sau sfântului Sava din Buzău, cunoscut şi Sava gotul, aceştia 3 sfinţi creştini purtând numele Sava. Mai probabil primul. Paranteză închisă. Primul arhitect a fost Alexandru Orăscu. Pentru o epocă frământată, ritmul lucrărilor, proiectare, bugetare, constructive, a fost remarcabil.
De unde centenarul? Pe 4/16 iulie 1864 principele Alexandru Ioan Cuza, domnitor al României semnează decretul de înfiinţare a Universităţii Bucureşti, reunind facultăţile de Drept, Litere şi filosofie şi de Ştiinţe, deja existente. Iată că primele 3 personalităţi legate de palat şi instituţie poartă acelaşi prenume de învingător.
Dintre numele de arhitecţi implicate în diferitele etape ale construcţiei e, credem, de amintit şi Nicolae Ghica-Budeşti, autorul clădirii fostului muzeu de artă populară, iniţiat de regale Carol I, în 1906, fost, timp de aproape 2 generaţii muzeu de istorie a partidului comunist şi, regăsindu-şi identitatea în februarie 90 ca Muzeu al Ţăranului Român. În carte apar şi fotografii ale acestei clădiri la fel de emblematice pentru Bucureşti.
O singură eroare face profesorul Noica la lansare (n-am verificat încă dacă eroarea se regăseşte sau nu şi în carte, sper că nu). Parţial distrus în 44 de bombardamentele aliate, a fost reconstruit. În 1969-71 spune din grabă autorul. Dar în 64, când am intrat şi în 70 când am terminat, clădirea era în regulă. E adevărat că faţada a fost recondiţionată în anii aceia.
Pentru membrii e-grupului Fizică70 şi, punctual, penrtu echipa redacţională a cărţii NOI, fizicieni şi poveştile trecutului, în pregătire pentru editura Ars Docendi, a Universităţii Bucureşti: am avut onoarea de a-l întâlni pe dl director Crăciun la lansare.
Dincolo de carte, ca lucrare tehnică şi istorică, notez o reacţie personală, dar nu singular. Peretele dinspre kilometrul zero, la colţul căruia e celebrul balcon, fusese, în caele luni agitate, decorat cu graffiti. A fost zugrăvit. Într-o nuanţă discordantă cu cenuşiul umbrit al ansamblului. În Croaţia am văzut multe clădiri recondiţionate, dar cu urmele gloanţelor din războiul civil al despărţirii statelor fostei federaţii – păstrate. Ca să nu mai vorbesc că lângă bastionul vânătorilor din Budapesta se păstra, cu o generaţie în urmă, o clădire similară, cu urme din al doilea război mondial.