autorulacestuui articol este Liviu Iolu

După o investigaţie ce a durat mai bine de un an, l-am găsit şi vi-l prezentăm pe cel mai misterios membru al clanului Ceauşescu. Daniel Valentin Ceauşescu (28 de ani) s-a născut în Bucureşti, în 1981, şi este nepotul direct a lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. În jurul copilului lui Valentin Ceaşescu şi al Iordanei Borilă s-a păstrat un relativ mister înainte de Revoluţie şi un secret total în ultimii 20 de ani, timp în care a locuit şi a studiat în Statele Unite ale Americii. Este fizician, ca şi tatăl său, şi s-a întors de curând în România ascunzându-şi identitatea şi ferindu-se de expunerea în public.

Spaimele din 1989

Dacă am privi familia Ceauşescu ca pe o dinastie istorică, Daniel Valentin este moştenitorul. De sânge, de nume, de avere. Este primul fiu al lui Valentin, cel mai mare dintre copiii lui Nicolae Ceauşescu.

A trăit aproximativ 18 ani într-o pribegie anonimă impusă de mama sa, Iordana (Dana) Borilă. Acest adevărat autoexil este justificat de Iordana prin spaima că furia poporului, aşa cum au simţit-o urmaşii şi apropiaţii cuplului dictatorial în primul an de după Revoluţie, s-ar putea răsfrânge şi asupra unicului nepot de la acea vreme al lui Nicolae Ceauşescu.

Daniel Valentin avea doar 8 ani în 1989, era şcolar, bunicii tocmai fuseseră împuşcaţi la Târgovişte, tatăl se afla în penitenciar sub acuzaţia de subminare a economiei naţionale, mama primise o citaţie cu o acuzaţie asemănătoare şi se ascundea la prieteni împreună cu el. Din vuietul mulţimii dezlănţuite pe străzi, Iordana Borilă a memorat o „promisiune” înspăimântătoare ce reprezenta o perspectivă îngrozitoare pentru viitorul copilului său: ”Să ajungă să stea într-un orfelinat de-al lui Ceauşescu, să vadă şi el condiţiile în care au stat copiii poporului atâţia ani!”. Plecarea din ţară şi traiul într-o necesară şi asumată discreţie au fost soluţiile găsite pentru a conserva integritatea fizică şi psihică a copilului.

S-au autoexilat în SUA

Traseul complet urmat de cei doi este încă un mister din pricina secretomaniei cu care Daniel, Dana şi Valentin s-au înconjurat în anii ce au urmat. Varianta cea mai plauzibilă, aproape imposibil de verificat în lipsa confirmărilor celor implicaţi, este că au fugit în Israel ajutaţi de academicianul Nicolae Cajal, cu care părinţii Iordanei s-au aflat în relaţii de prietenie. Mama Iordanei, Ecaterina Abraham (devenită Borilă după căsătoria cu liderul comunist de origine bulgară Petre Borilă) avea origini evreieşti prin bunicii născuţi în familiile Lote şi Abraham. În aceste condiţii, obţinerea cetăţeniei israeliene pentru urmaşi este posibilă.

Cert este însă că mama şi băiatul au petrecut ultimii ani de „exil” în Statele Unite ale Americii. Daniel Valentin şi-a terminat studiile într-un colegiu din New York, obţinând licenţa în fizică şi filozofie, călcând astfel pe urmele tatălui său care are în spate o carieră lungă de fizician. După terminarea studiilor a revenit în ţară împreună cu mama sa, păstrând discreţia deprinsă în lungul exil. Data întoarcerii în România a celor doi coincide cu trecerea în nefiinţă a Zoiei Ceauşescu (noiembrie 2006). Tot un deces, de data aceasta din familia Mizil, a provocat apariţia în public a Danei şi a lui Daniel.

Seamănă cu unchiul Nicu şi cu bunicul Nicolae

Zidurile bisericii de la Cernica adăposteau, în decembrie 2008, trupul fostului demnitar comunist Paul Niculescu Mizil. Seara, la lumina chioară a lăcaşului, rudele primeau condoleanţe de la prieteni foarte apropiaţi. Intrau, pe rând, oameni care încercau să ocolească astfel zarva înmormântării de a doua zi. Printre aceştia, un tânăr şi o doamnă ale căror discreţie se distingea chiar şi într-o atmosferă de priveghi. „Dana şi copilul!”, tresare Donca Mizil, fosta iubită a lui Nicu Ceauşescu.

Cele două femei îşi zâmbesc şi discută cald, ca două vechi prietene. Descoperă împreună faptul că, imediat după Revoluţie, şi-au ars majoritatea fotografiilor făcute în vremea în care au trăit cu cei doi fii ai lui Nicolae Ceauşescu, ca să nu poată fi folosite drept dovezi împotriva lor. Daniel este îmbrăţişat cu căldură şi i se spune de câteva ori că „are ochii lui Nicu”, unchiul său.

Nu au încredere în oameni

Tânărul, puţin stingher şi copleşit de atmosfera familială, zâmbeşte mult şi vorbeşte puţin. Îşi caută cuvintele, pe care le rosteşte într-o română perfectă, uşor cântată. Ceea ce poate trece drept accent ardelenesc se dovedeşte a fi, de fapt, o pronunţie englezească. Îşi expune ideile privitoare la „socialismul lui Barack Obama” coerent, tranşant, pe alocuri ştiinţific. Crede că nu are amintiri clare cu celebrii săi bunici pentru că era mult prea mic în 1989, dar şi pentru că schimbarea mediului la o asemenea vârsta le şterge mai lesne.

Părerile sale despre România trădează o cunoaştere perfectă a trecutului familiei din care face parte şi a perioadei comuniste. Obsesia „telefoanelor ascultate” apare, de mai multe ori, în discuţia cu el, care conţine referiri dese la trecutul României, dar şi la excesele Americii. Îmbrăcat modest, dar nu sărăcăcios, într-o jachetă din piele şi jeans, Daniel pare protejat excesiv de mama sa, care nu-l scapă din ochi şi îi urmăreşte atentă orice vorbă. Câteva trăsături ale feţei sale, o anumită căutătură, o grimasă, te duc uşor cu gândul la Valentin, tatăl său, la unchiul Nicu, ba chiar şi la bunicul Nicolae Ceauşescu.

Dana Borilă îşi arată suspiciunea cu privire la orice discuţie care are legătură cu fiul ei. Refuză politicos cererea unei ulterioare întâlniri, ba chiar şi dezvăluirea adresei de e-mail pentru o încercare mai detaliată de a o convinge să vorbească despre trecut într-un interviu amplu.

Fără încredere în oameni, din cauza „multiplelor dezamăgiri”, mama şi fiul merg doar împreună prin capitala aglomerată, uneori ţinându-se de mână, cu ochelarii de soare păstraţi pe nas aproape de fiecare dată . Circulă des cu mijloacele de transport în comun. E posibil ca mulţi bucureşteni să-i fi întâlnit în tramvaiul 40. Odată „îmbarcaţi”, se aşează pe scaunele din spatele vatmanului, pentru a-şi feri privirea de a celorlalţi călători.

În seara geroasă de la Cernica, la insistenţele membrilor familiei Mizil, cei doi au plecat spre casă cu o maşină şi nu cu autobuzul, aşa cum veniseră.

A STUDIAT FIZICA ÎN SUA

Urmaşul lui Nicolae Ceauşescu e şomer

Deşi are diplomă de fizician obţinută la New York, Daniel nu şi-a găsit încă un loc de muncă în România. Şi-a dorit să lucreze alături de tatăl său la Institutul de Fizică Atomică, dar nu şi-a depus dosarul la timp, când au fost scoase locuri la concurs.

Din dialogul cu Dana şi cu Daniel reiese că nu vor să-şi facă publică povestea. Unul dintre motivele invocate este că românii încă nu sunt pregătiţi să-i accepte fără să-i judece prin prisma trecutului familiei Ceauşescu. Susţin că s-au întors în România pentru a rezolva „nişte probleme familiale” şi că nu ştiu dacă şi când se mai întorc în Statele Unite ale Americii. Daniel şi-ar dori să urmeze un doctorat peste Ocean.

MISTER

Nepotul ascuns

Misterul vieţii de azi a lui Daniel Valentin Ceauşescu este, într-un fel, o prelungire a discreţiei care l-a înconjurat chiar de la naştere, din 1981. Despre nepotul lui Nicolae Ceauşescu, născut în 1981, sunt consemnate extrem de puţine date. De exemplu, în arhiva Agerpres, agenţia de presă care avea acces la evenimentele de familie ale cuplului dictatorial, există doar două fotografii în care apare singurul nepot al lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Un instantaneu făcut la Neptun, pe plajă, cu Daniel, mama sa, Valentin şi Elena Ceauşescu, şi un altul realizat la Predeal, în care personajele sunt aceeaşi Elena Ceauşescu, împreună cu nurorile Poliana Ceauşescu şi Iordana Borilă. În ambele, Daniel Valentin este consemnat doar cu apelativele „nepotul” sau „fiul”.

LA MARE. Iordana, Valentin, Daniel şi Elena Ceauşescu – la Neptun, în 1982

ARBORE

Bunicii dinspre mamă, tot comunişti de frunte

Iordana, mama lui Daniel, este fiica lui Petre Borilă (1906-1973), pe care Raportul de Condamnare a Comunismului îl descrie drept „militant comunist născut la Silistra (Bulgaria), al cărui nume adevărat era Iordan Dragan Rusev şi care în anii ’30 a adoptat pseudonimul Borilă.

Potrivit Raportului întocmit de comisia prezidenţială condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, Petre Borilă a fost membru PCR din 1924 şi comisar politic în Brigăzile Internaţionale în timpul Războiului Civil din Spania, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a stat la Moscova, unde a colaborat cu Gheorghi Dimitrov (preşedintele Cominternului) şi cu Dimitri Manuilski (cel mai important demnitar sovietic pe lângă Comintern), iar cu Ana Pauker, Vasile Luca, Leonte Răutu şi Valter Roman a conlucrat pentru a forma nucleul care va prelua conducerea PCR după invadarea României de Armata Roşie.

Istoricii comunismului adaugă, în acelaşi document, că Petre Borilă a ştiut cum să stabilească o relaţie apropiată şi cu Gheorghiu-Dej. „În timpul anilor ’50, a participat direct la acţiunile represive organizate de Securitate, împreună cu Dumitru Coliu (alt comunist de origine bulgară) şi Ion Vinţe (János Vincze). De fapt, Borilă a fost implicat în cele mai secrete afaceri politice şi era cunoscut ca o figură distantă şi suspicioasă”.

Mama Iordanei, Ecaterina Abraham-Borilă, a fost – potrivit aceleiaşi surse – o comunistă militantă de origine evreiască, membru al Comitetului Central al PCR (1948-1969), al Biroului Politic (1952-1965), al Comitetului Executiv al CC al PCR (1965-1969) şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965).

Vladimir Tismăneanu descrie relaţiile dintre familiile Ceauşescu şi Borilă drept „tensionate”, în special după căsătoria lui Valentin cu Iordana, „eveniment la care Ceauşescu s-a opus cu încăpăţânare”. Această variantă este susţinută şi de Mihaela Ceauşescu (fiica lui Marin Ceauşescu, unul dintre fraţii Dictatorului) care povesteşte în cartea sa că „Nicolae şi Elena au făcut front comun împotriva lui Valentin când s-a căsătorit prima dată, cu Dana Borilă. Au fost împotrivă amândoi, la unison”.

De altfel nici celălalt bunic al lui Daniel Valentin, Petre Borilă, nu aproba această căsătorie „datorită faptului că el condamna antisovietismul lui Ceauşescu”.

1930 este anul în care Iordan Dragan Rusev, bunicul dinspre mamă al lui Daniel, a adoptat pseudonimul Borilă.


LA MUNTE. Elena, Daniel, Iordana şi Poliana Ceauşescu – la Predeal, în 1984

AVERE

Moştenirea – câteva tablouri

În afară de nume, moştenirea de care poate beneficia Daniel Valentin din partea familiei Ceauşescu este aproape nesemnificativă. Singura parte de „avere” îi poate reveni din procesul prin care Valentin Ceauşescu a obţinut, în justiţie, câteva obiecte de artă care i-au aparţinut lui şi fraţilor săi până în 1990. De altfel, dintre tablourile cerute de Valentin în instanţă, o mare parte sunt ale Iordanei Borilă, ridicate de procurori din casa acesteia în 1990. Iordana a studiat istoria artei şi potrivit ei, o mare parte dintre tablourile „confiscate” din casa sa după Revoluţie erau cadouri primite direct de la pictori pe vremea când era studentă. În discuţie se află 42 de tablouri şi 9 obiecte de argint şi porţelan.

Bunurile, mare parte din colecţia familiei Borilă, au făcut recent obiectul unui articol în „New York Times”, unde reporterul îl citează chiar pe Valentin Ceauşescu, dar de care cei în cauză sunt extrem de nemulţumiţi şi consideră că a fost scris cu rea-credinţă.

În ciuda unei hotărâri definitive a instanţei date încă din 1996, doar o mică parte dintre tablourile şi obiectele cerute i-au fost înapoiate lui Valentin, restul fiind încă în posesia Muzeului Naţional de Artă, care invocă mai multe motive ca să nu le returneze şi este acuzat de birocraţie excesivă de către avocaţii lui Valentin. Pretenţia Muzeului Naţional de Artă al României este ca Valentin Ceauşescu să ceară restituirea bunurilor de la Parchet, iar Parchetul, la rândul său, să le ceară de la muzeu.

O altă „moştenire” de care Daniel poate beneficia este marca Ceauşescu, pe care Valentin Ceauşescu şi Mircea Opran (fostul soţ al Zoiei) au înregistrat-o la OSIM încă din ianuarie 2007.

PORTRETE

Tatăl – Valentin Ceauşescu

• S-a născut pe 17 februarie 1948. A urmat Liceul „Petru Groza” şi Facultatea de Fizică până în 1967, când, pentru trei ani, a plecat să studieze la Imperial College din Londra.
• Din 1970 s-a angajat la Institutul de Fizică Atomică, unde lucrează şi în prezent.
• Odată întors de la Londra, s-a căsătorit cu Iordana Borilă, de care a divorţat în 1989.
• În 1995 s-a recăsătorit şi mai are o fată, Alexandra.

Fiul – Daniel Valentin Ceauşescu

• S-a născut pe 30 mai 1981 şi va împlini în curând 28 de ani.
• Este licenţiat în fizică şi filosofie, studii terminate la un colegiu din New York, potrivit spuselor sale.
• În România nu lucrează încă, deşi i-ar fi plăcut să se angajeze la acelaşi institut de fizică în care este şi tatăl său.
• Îşi doreşte să urmeze un doctorat în Statele Unite ale Americii.

Mama – Iordana (Dana) Borilă

• S-a născut pe 20 iunie 1946. A studiat istora artei şi apoi a lucrat ca muzeograf la Muzeul de Artă.
• Cu puţin timp înainte de Revoluţie, în primăvara anului 1989, a divorţat de Valentin Ceauşescu, iar în 1990 a fugit din ţară împreună cu fiul, mai întâi în Israel, apoi în SUA.
• După ce a revenit în România, a lucrat pentru Comunitatea Evreiască din Bucureşti până când a ieşit la pensie.

EVZ INCOGNITO. Daniel Ceauşescu şi Iordana Borilă se feresc de privirile indiscrete ale bucureştenilor, purtând ochelarii de soare aproape la fiecare ieşire în oraş

Mama lui a murit in 2017:
https://www.stiripesurse.ro/a-murit-nora-lui-nicolae-ceau-escu-povestea-de-dragoste-cu-valentin-ceau-escu_1192267.html
 
 
Cateva date si despre Alexandra, sora lui Daniel:
https://www.telekomsport.ro/foto-cat-de-bine-arata-alexandra-ceausescu-fiica-lui-valentin-ceausescu-are-23-de-ani-a-luat-9-46-la-bacalaureat-19118321

Pe 1 septembrie inginerul Ştefan Geogescu-Gorjan ar fi împlinit 116 ani. Locul său în sfera culturală românească e legat de 2 elemente. Ca director al uzinei de întreţinere (azi am spune mentenanţă) a utilajului miner, din Petroşani (numită în epocă Atelierele Centrale Petroşani) şi prieten cu Brâncuşi, a construit Coloana, care străjuieşte ansamblul monumental de la Târgu Jiu. A fost şeful proiectului. Stâlpul central prismatic a fost turnat în septembrie 1937, la ACP. Proiectul de execuţie, cu tot cu calculele de rezistenţă şi compoziţia fontei a fost realizat de inginerul local Nicolae Hasnaş, iar execuţia coordonată de maistrul şef Ion Romoşan. Fundaţia de beton are adâncimea de 5 metri. Modelele octaedtilor înşiraţi ca mărgelele pe stâlp au fost realizate mai întâi în lemn de maistrul tâmplar Carol Flisec, sub directa supraveghere a lui Brâncuşi. De altfel artistul a venit de la Paris pentru a supraveghea întreaga construcţie.

Comanditara operei a fost Aretia Tătărăscu, soţia politicianului, preşedinta Ligii Naţionale a Femeilor Gorjene. Ea l-a şi ajutat pe artist să obţină sprijinul financiar necesar pentru întreg ansamblul monumental.

Finisarea suprafeţei s-a făcut, după pregătirea acesteia prin sablare, prin pulverizarea de sârmă de alamă. Tehnologia, atunci elveţiană, fu aplicată în premieră în România.

Cum în timp pelicula de alamă s-a uzat, până la dispariţie (aşa am văzut-o în premieră în vara lui 1965), cu ocazia restaurării ansamblului, în 1999-2000 (sub ministeriatul Caramitru), coloana a fost realămită. Avui ocazia s-o văd în 2001.

Analfabetismul distructiv al regimului postbelic antedecembrist, manifestat în fel şi chip (inclusiv prin respingerea acceptării unor opere donate de Brâncuşi), a mers mult mai departe. La sugestia puterii colonial, s-a încercat distrugerea coloanei. Pretextând că arta lui Brâncuşi ar fi… burgheză (sic). S-au înverşunat împotriva coloanei, omiţând discret restul ansamblului. Eventualitatea tratamentului monumentelor dinpatră cu buldozerul ar fi stârnit un scandal internţional. Tentative administrative, din 1949 şi 1951, n-au fost, din fericire, concretizate. Singura încercare de demolare, cu ajutorul unui tractor, rămâne neconfirmată. Există un singur presupus martor: Tănăsie Lolescu, autorul presupusei tentative. Har cerului, nereuşită. 5 metri de fundaţie betonată, plus calculele de rezistenţă ale proiectantului, plus înălţimea presupusei ancorări, fac improbabilă oricum reuşită. Vezi https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/coloana-fara-sfarsit-era-cat-pe-ce-sa-si-gaseasca-sfarsitul.

Idea coloanei nu fusese o premieră în gândirea lui Brâncuşi. A studiat-o pe etape între 1909 şi 1933, când a expus la New York o eboşă. Dar, într-una din cărţile memorialistice publicate de Sorana Georgescu-Gorjan, fiica inginerului (fost redactor la Editura Academiei) se pot vedea crochiuri discutate de incinerul realizator fizic şi prietenul său artist.

Sorana Georgescu-Gorjan a depus o îndelungată activitate publicistică de restituire a istoriei episodului coloanei. Sintetizată aici:

https://centrulbrancusi.ro/categoria/constantin-brancusi-2/scrieri-despre-brancusi/sorana-georgescu-gorjan/page/2/

Constructia Coloanei e unul din motivele care-l fixează pe Ştefan Georgescu-Gorjan în istoria culturală a României. Al doilea e legat de activitatea editorial a inginerului.

În ultimul an de viaţă, inginerul multilateral a scris o schiţă biografică a activităţii editorial: Profesiunea de editor. Articolul a fost publicat de Sorana G-G pe portalul online Măiastra, 2005, n3 3: https://zenoviecarlugea1950.wordpress.com/portal-maiastra/, alături de alte articole de gen circumscrise temei Gorjan-Brâncuşi.

Dincolo de activitatea de editor, Şt G-G a utiizat, în publicaţii, numeroase pseudonime. Chesterton, pe un pretins tradus manual de bridge, Ion Ciobanu, Ghiţă laconicu, INGO (acronym). Portofoliul editorial cuprinde o component tehnico-profesională, una popular-informativă şi o serie de traduceri ale romanelor anglo-americane la modă în epocă.

Închei cu un episod întâmplat în 2005, anul în care St. G-G ar fi împlinit centenarul. Mă aflam la vila San Michele, pe insula Capri. Aproape de biroul unde scria Axel Munthe, intr-o vitrină închisă cu geam, o serie de ediţii ale Cărţii de la San Michele. În diferite limbi. Ediţia ELU din 1969 sare în ochi. Dar se iţeşte, între coperţi colorate, ediţia Gorjan, 1945. Tradusă de Margareta Poenaru-Bordea. Să fie vreo legătură cu numele colonelului erou în Marele Război al Reîntregirii (WW I), mam întrebat reflex. Dar apoi am găsit iute un touyau pentru ghidesa locală. Am adus-o în faţă vitrinei. Editorul acestei versiuni a construit Coloana lui Brâncuşi. C’e uno regalo per vuoi turisti americani.

Ajuns acasă i-am telefonat Soranei. Mi-a precizat un amănunt care rotunjeşte insolitul situaţiei. Ci-că acea ediţie fusese trasă din zaţul ediţiei princeps. Dar care nu figurează în fişele Wikipedia. A mai precizat şi coincidenţa calendaristică. Era un secol de la naşterea tatălui său. Nu aveam încă blog. Am scris un articol pentru portalul Liternet.ro, la care încă lucram. Din păcate, deşi am, pe pagina princeps a blogului, un sertar cu toate articolele publiate în 6 ani la Liternet.ro, mi-a fost imposibil să-l găsesc. Ar fi exagerat să indic aici adresa jurnalului Italian de călătorie, care relatează mmentul Villa San Mihele, pe insula Capri. Relatarea actuală e suficientă.

Am avut şansa să-l cunosc pe Ştefan Georgescu-Gorjan. Fane, în familie. E fapt ne leagă o rudenie îndepărtată, bazată pe două alianţe. Cum era relative frecvent în familiile ardeleneşti de altă data. Probabil, afară de Sorana, vor mai fi în viaţă două nepoate de pe alte încrengături. Cu care am pierdut legătura de zeci de ani. Evident, rostul articolului n-are nici  legătură cu subiectivitatea conjuncturală. Figura multilateralului inginer merită evocată. Mai ales deoarece, cu excepţia câtorva brâncuşologi români, marele public nu mai ştie cine e.

Azi fosta mea şefă împlineşte 92 de ani. Acum 2 ani trăia sigur, am vorbit 2 vorbe cu dsa la telefon. Sunată fiind, tradiţional, de fostul dsale colaborator ştiinţific. Aflat, acesta, în vizită în România. Sper sa savureze preluarea unui capitol din cartea Despre prietenie, despre bătrâneţe – Galaxia Gutenberg, Ţârgu Lăpuş, 2007. Care se referă la cele două mai nobile personaje din institutul unde mi-am petrecut primii 28 de ani ca salariat.

DESPRE JUSTIN

– Silvia, hai să şedem aici să discutăm şi să degajăm o soluţie raţională.

Aici însemna sprijinit de marmura pervazului geamului de la capătul culoarului. Atât apucai să aud şi mă eclipsai, intrând în laboratorul colegei mele, fie odihnită. Căreia-i citai fraza, era mutare forţată. Şi şefa e nervoasă?, mă întrebă colega. Dacă vă referiţi la petele purpurii de pe obrajii palizi şi de nările fremătânde s-ar zice de-a dreptul sictirită. Aveam şi noi, pigmeii, semnele noastre.

Soluţie raţională însemna că Silvia trebuia să cedeze. Ştia şi ea, nimeni nu i-ar fi insultat inteligenţa, dar resimţea raţionalitatea sugestiei prietenului şi omologului ei Justin cel puţin ca o intruziune, dacă nu chiar o uzurpare a poziţiei ei oficioase de una din mâinile drepte ale celei-de-sus, cum o numeam noi, pigmeii, pe Leanţa. Era vorba de mutarea unuia din aparatele reprezentative ale secţiei noastre, adica a savantei de renume mondial, în alt laborator, pe traseul vizitei lui Pingelică, soţul de partid şi de stat. Să nu vi se pară paradoxal, domnilor preşedinţi, că secţia savantei, specializată în domeniul tezei de doctorat pe care o susţinuse nimeni nu ştia când, era scoasă în afara traseului vizitelor la cel mai înalt nivel, de specialiştii în traseologie. Doar nu vă închipuiţi că ţipţeraşii ăia şi-ar fi permis iniţiative care să rişte a declanşa trăznetele cabinetului doi, flapsurile pe care ni le susurau nouă, pigmeilor, negrilor de fapt, cum că laboratoarele noaste nu arată… vizitabile semnificau înaltul lor profesionalism. Li se dăduse de înţeles că “şefa vrea să-şi păsteze secretele tehnologice”, dar salariaţii nu e cazul să ştie că scoaterea laboratoarelor din traseu porneşte de la ea.

Încă nu îndeajuns de tăbăcit ca veşnic minoritar, sau drakku ştie din ce alte motive absconse, simţisem nevoia să-mi adjudec un set de părinţi personali în institut, semnificaţia adjectivului fiind în sensul lui Cosaşu. Nu-mi trebuise mai mult timp decât până la primul revelion, petrecut cu Eugen şi gaşca lui, la Piatra Mare, până să mă decid asupra cuplului profesional Justin Herşcovici – Silvia Bittman, şefii secţiilor unde ar fi fost oarecum firesc să nimeresc şi cea unde am nimerit de fapt. Coincidenţă perversă între specialitatea coanei Leanţa, respectiv a secţiei şi încăpăţânarea mea gratuită de a dori să prezint la lucrarea de diplomă şi o parte experimentală, pe care n-o cerea nimeni (noblesse oblige, îmi spusesem în tâmpenia mea), capitol legat tocmai de acea specialitate.

Justin Herşcovici. Un intelectual rafinat şi rasat, de o cultură enciclopedică, o minte brici, un politician abil. Născut mult prea devreme, nevoit să-şi exercite talentele în condiţii improprii. Posesor al unui pantagruelic simţ al humorului. Sunt oarecum în dilemă dacă să consider histrionismul lui dus până la panglicărie sub eticheta nimeni nu-i perfect, sau ca o calitate în plus, armonizată celorlalte. Rămâne la latitudinea voastră, domnilor preşedinţi.

Se amuza parodiind, din când în când, atitudinea demiurgului: încercase să mă încurce cu Ada Weissenberg, cea mai nouă favorită tânără, sub pretextul că îi repartizase un aparat în care eram eu pe atunci specialist. Prudenţa mea ardelenească, conjugată cu prudenţa ei evreiască ne-au împrietenit, până la a manevra în aşa fel încât Ada să-mi boteze, cu complicitatea unui preot dat drakkului, unul din copii. Un cuplu de evrei recitând Crezul, într-o biserică ortodoxă, la mai puţin de un an după ce eu purtasem kippa în Templul coral, la cununia lor, e un spectacol pe care aţi vrea să-l vedeţi, domnilor preşedinţi, cu toată cinstea şi virtutea voastră.

Spectacol pandant cu altul, nu mai puţin savuros: sala radio mai mult de trei sferturi goală, pe scenă patru maeştri cântăreţi, de la mulatri la negri, îmi place să cred că evrei, dau viaţă cu un profesionalism imun la rariştea publicului operei aferente a lui Gershwin: Porgy and Bess. Între cei 23 de spectatori o observ pe Silvia Bittman, cu care avusesem până atunci relaţii quasinule. Soţul, care aduce cu un actor francez, specializat în roluri de ministru, era prim concert maestru în orchestra medicilor. O simt înăbuşindu-şi un tresărit când mă vede. Compania mea, care apare sub titulatura de colaboratoare în fila Despre Rodrigo, poartă o vestă de aţă coraiile, ce-i subliniază sânii în formă de obuze. Cravata mea, cu desene, a căror formă ar fi licenţioasă dacă ai lua-o în serios, negre, pe fondul unei versiuni lucioase a aceluiaşi coraiile, se potriveşte fix ca drakku sacoului pepit englezesc. N-ai cum să nu remarci vizual un asemenea cuplu, mai ales dacă tipul poartă uniformă de intelectual, barbă şi ochelari, iar tipa e tunsă aproape zero, cu cel puţin un deceniu înaintea irlandezei recalcitrante. E ultimul loc unde se aştepta să ma vadă şefa mea.

Puţinătatea lumii din sală face inevitabilă confruntarea directă, pe care nici n-o caut, nici n-o evit. Iau iniţiativa, salutând sobru, cu o înclinare farmaceutic calculată. Spre surpiza mea, Silvia Bittman îmi face cu ochiul cu toată faţa zâmbăreaţă, dacă aşa ceva e de închipuit, replica ei fiind anihilantă: Ei, ţi-a plăcut, ţi-a plăcut?.

Climaxul serii abia urma însă a veni: suntem agăţaţi literalmente de o bătrânică de porţelan plastic (sic!), din alt veac, provenind, fără îndoială, din selectul public al quartetului de negri evrei, care se recomandă doamna Habermann şi ne invită s-o conducem acasă, perorând tot drumul exact în langajul ce crezusem până atunci că ar fi ultrasecret şi de uz strict bilateral. De atunci acest argot intim căpătase, pentru ceva vreme, o expresie de efect pentru a spune nu-l pot suferi: dragă, nici n-am auzit de el.

Replica zglobiu-complice a Silviei Bittman avea să inaugureze o relaţie sinuoasă, alternând atari momente de recunoaştere masonică cu tirade de un impecabil humor negru, consecutive regulatelor mele boroboaţe. O relaţie care a durat, expresie a humorului imanent, exact 10 ani. Căci acea seară de primăvară se întâmpla a fi foarte aproape, în calendar, de 1 aprilie, aniversarea ei.

Cel mai eficace mod de a rata dojana unui tembel care a călcat în străchini e să abuzezi de retorică. Omul nu are de ales, e obligat să nu te audă. Silvia avea o tactică cumplită: îţi zâmbea delicat, apoi adăuga cu tonul şoptit al unei mărturisiri intime: Ştii, Liciniu, sunt fan-tas-tic de supărată pe tine. Îţi trebuia o bună parte din stăpânirea de sine, oricum stingherită de conştiinţa culpabilităţii, ca să n-o apuci de umeri şi s-o zgâltâi urlând dement: da’ zbiară cucoană la mine, trăzneşte-mă cu toroipanu’, numa’ nu mă chinui aşa! Am şi eu o limită…

După cutremurul din 77 nu-i trecuse încă supărarea din vara trecută. Mă oferisem voluntar, fără a cerşi milă, să dau o tură cu bicicleta pe la câteva colege despre care nu se ştia nimic, juma din reflex spontan de solidaritate, juma din demonul curiozităţii, cum or arăta, doamne, astea, în intimitatea fricii lor? Nu realizam că va împlini, în curând, cum maică-mea împlinise la două zile după cutremur, 50 de ani. De un calm mereu surâzător, în faza sintezei rapoartelor despre starea echipajului, mi-a ascultat relatarea despre cele mai sexy colege absente, aruncându-i fiarei care-şi găsise să se nască, în aceeaşi zi cu şeful ei de colectiv, chiar de ziua cutremurului, 4 martie: dragul de el, Liciniu – tot eu îl cert, tot eu îl laud.

I-am mai dat, desigur, ocazia să mă facă albie de porci până după Crăciunul lui 80, când, după ce Justin se prăpădise subit, m-a plantat să fac de gardă la catafalc, ceea ce însemna rechemarea din exil. Am supărat-o îngrozitor vara următoare, aveam, care va să zică grijă să nu repet tâmpeniile, să comit mereu altele proaspete, pentru ca primăvara următoare, fără a realiza că se împlinesc 10 ani de dragoste cu năbădăi, îmboldit de colega mea de laborator, fie ea odihnită, i-am fabricat, inginereşte, cu rigla şi compasul, următorul text aniversar:

                            Aniversăm, la ceas de echinox,

                            Pe-aceea care, precum un părinte,

                            Ne-a învăţat, în inimă şi-n minte,

                            S-asimilăm al lumii paradox.

                            Precum Ulise, navigând subtil,

                            Printre recife ale logicii modale,

                            Verdele mării nu-i decât vert nil,

                            Iar vântul suflă-n vele din petale,

                            Catargul – lamă de oţel.

                            Iar echipajul – la apel,

                            În cea mai înţeleaptă formă.

                            Să traducem în cuvinte

                            Gândul sincer şi fierbinte:

                            Omagiu, la a cinzeşcincea bornă!

A trebuit să aflu apoi, pe căi ocolite, că fusese impresionată: Dragă Norica, în viaţa mea n-am fost aşa tuşată. Şi am întâlnit multă lume… Cel mai mult apreciase exact ce mizasem eu: parodierea textelor oficiale. Era ca şi cum textul i-ar fi făcut cu ochiul. De fapt, chiar îi făcea.

Justin se prăpădise cu acelaşi humor acut cu care trăise toată viaţa. I-a spus doamnei cu care împărţea ce era de împărţit, cu un calm de zile mari: Magda, eu acum mor. Cu o fracţiune de secundă înainte de stopul cardiac.

Aveam, pe vremea aia, un talent moştenit din copilărie: nu puteram trage un pârţ fără ca acesta să devină eveniment local monden. Poate că în altă filă o veni vremea chiulului meu de la o oră de rusă, când, nefăcându-se şcoală, s-a ajuns la căutarea mea pe toate dealurile dimprejur, urmând un trei ora următoare (căci ar fi fost sub demnitatea mea să învăţ acea poezie), poate nu. Fapt e că însurătoarea mea, deşi absolut logică dintr-un punct de vedere, apucase să facă ceva valuri în curtea institutului. Înfruntate cu conştiinţa că tot ce nu ne omoară ne face mai tari. Singura persoană de care-mi era o jenă abisală era, bineînţeles, Justin. Silvia era prea amatoare de bârfă ca să n-o socotesc automat satisfăcută. Bun. Îmi iau eu inima-n dinţi şi-l abordez pe scări, între două etaje. Mormăi ceva, apoi aştept sentinţa. La curent şi el cu tabloul clinic, îşi cântă recitativul. Mă ia protector pe după umăr. Bine. Ai făcut bine. Să ştii, că în căsnicie…Coboară juma de scară, se întoarce: ca şi în viaţă în general… Coboară scara până la palierul interetaje, panoramează ca şi cum ar verifica dacă reflectoarele sunt la locul lor… un singur lucru contează… piruetă, aplauze… mă priveşte de parcă eu sunt întreg publicul; dă greutate spuselor: Simţul humorului. A aruncat sentinţa ca pe o săgeată de part, continuă să coboare, mă lasă să mă îmbib de un adevăr despre care ştie că-l ştiu. Se opreşte la parter, se întoarce brusc, masca e jos, privirea e departe, dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii: pentru că e singurul care rămâne. Spectacolul s-a terminat. Nu rămâne la aplauze, nu oferă bisuri. Pleacă. Ştie că eu ştiu că soţia lui se prăpădise demult. Restul erau paleative.

                   11.01.2006

Ce a fost Rugul aprins? O organizaţie culturală, cunoscută şi ca Grupul de la mânăstirea Antim. Titlul trimite la legenda lui Moise. Întemeiat în 1945, la mânăstirea Antim, unde-şi avea chilia Ivan Kulîghin, duhovnicul mitropolitului Kievului, refugiat în România, în 1937. Împreună cu poetul şi eseistul Alexandru Teodorescu AKA Sandu Tudor. Înregistrat legal în 1946, a fost scos în afara legii în 1948. Grupul de intelectuali laici şi monahi îşi propunea conservarea valorilor ortodoxe. Odiseea prigonirii organizaţiei a ţinut 16 ani. A început cu arestarea lui Ivan  Strannik (Ioan Străinul), cum prefera protoiereul Ivan Kulîghin să i se spună) şi trimiterea în URSS, prin intermediul armatei roşii de ocupaţie. Arestări şi condamnări au avut loc în etape, în 1956 şi 1958. Poetul Vasile Voiculescu, participant la Rugul aprins, arestat şi judecat, este graţiat cu un an înainte de a muri. Dintre marile nume ale ortododoxiei, cel mai important participant a fost părintele Dumitru Stăniloaie, socotit cel mai mare teolog ortodox român. De la decesul căruia a trecut, iată, ceva mai mult de un sfert de veac. Un amănunt interesant din biografia părintelui Stăniloaie e că, după ce-şi luase doctoratul la Cernăuţi, în 1928, a urmat un seminar de bizantinologie, la Universitatea din München, cu profesorul August Heisenberg, tatăl celebrului  fizician.

Schiţa telegrafică despre Rugul aprins, subiect care ar fi meritat un articol amplu (căruia, poate, îi va veni rândul odată), are acum şi aici doar rolul de a plasa în context o la fel de scurtă biografie a părintelui Petroniu Tănase. Unul din foarte puţinii membri ai Rugului aprins care au scăpat de arestare. Şi încă făra a face compromisuri cu regimul. Faţă de ce urma să ajungă, acest amănunt pare lucrare divină. Putem lua termenul stricto sensu dacă suntem credincioşi în manieră clasică. Sau îl putem lua ca metaforă, daca ne situăm în zona largă de echilibru, egal depărtată de nonumanitatea ateismului şi de habotnicie. Dar faptul ca atare rămâne de necontestat. Părintele Petroniu Tănase a scăpat de arest. Dar să-i urmărim biografia.

Originar dintr-un sat nemţean, Fărcaşa, unde face şcoala primară, intră la 14 ani ca frate la Mânăstirea Neamţ. După 5 ani face Seminarul Monahal de la Cernica, apoi urmează, în paralel, Facultatea de Teologie Ortodoxă şi pe cea de Litere şi Filosofie. Pe care le absolvă în 1946, când avea 30 de ani. Un amănunt cel puţin interesant, care va explica faptul care şade la originea motivării acestui articol, amănunt cel puţin rar. În primul an de studenţie nu s-a mulţumit cu cele două facultăţi, la urma urmei aflate într-o relaţie naturală, dacă nu chiar înrudite. Ci urmează, timp de un an şi cursurile Secţiei de Matematică a Facultăţii de Ştiinţe, cum se numea atunci curricula universitară de matematică atunci. După ce a lucrat, pe timpl studiilor universitare, la cancelariatul Sfântului Sinod şi la secretariatul Patrarhului Nicodim, pe 14 august 1942 e călugărit la Mânăstirea Neamţ, iar pe 20 septembrie e hirotonit diacon. După absolvirea studiilor, în 1947 devine preot. Ca monah, face parte din Mânăstirea Antim, unde se integrează Rugului aprins, apoi la Mânăstirea Slatina. Slujeşte şi ca preot în ambele mânăstiri. În 1963 se mută la Mânăstirea Argeş, iar din 1978 e acceptat la schitul românesc Prodromu, de la Muntele Athos. Este ales stareţul schitului românesc în 1984. Funcţia monahală şi ecleziastică cea mai înaltă, pe care o îndeplineşte ultimii săi 27 de ani de viaţă, din cei 95.

Aceste date biografice, ca şi alte amănunte – inclusiv cel mai interesant – le datorăm lui Marius Vasileanu, autorul unui articol numărul din februarie 2019 al lunarului Magazin istoric. Nu vom reţine din articol subsanţa predicilor şi a cărţilor stareţului de la Schitul Prodromu, chiar dacă acestea reprezintă inima articolului citat. vom prelua doar alineatul final, in extenso. Care concentrează esenţa acestei figuri emblematice: Rafinamentul unei personaltăţi precum părintele Petroniu Tănase dă măsura adevărată a ortodoxiei de nuantă românească a cărei infuzie de Duh generată de excepţionala mişcare Rugul aprins nu încetează să-şi arate tainele, roadele, dar şi actualitatea mereu vie.

Întâlnirea părintelui cu Rugul aprins a avut o logică. Studiile sale universitare au avut, din proprie alegere, un echilibru între dimensiunea spirituală şi cea ştinţifică. Nimic mai potrivit pentru dezvoltarea sa ca această întâlnire. Nu am găsit nici un document care să certifice dacă, auzind de grup, va fi optat voluntar pentru Mânăstirea Antim, sau repartizarea acolo va fi fost o întâmplare fericită. Ce a contat a fost rezultatul. Iar pentru nivelul de pregătire cerut de stăreţia Schitului Prodromu n-ar f fost o experientă mai potrivită.

Ajungem, în sfârşit, la inima subiectului. N-am reuşit să determin exact anul în care Părintele Petroniu a studiat matematica, dar, probabil, e vorba de începutul anilor 40. Lista matematicienior români care predau e ilustră. Atmosfera matematică era de ţinută. Desigur, Simion Stoilow, ori Miron Nicolescu (ulterior academician), proaspăt veniţi de la Cernăuţi, nu predau la anul întâi. Dar părintele a respirat acea atmosferă matematică, se va fi îmbibat de ea, ceea ce se armoniza cu evoluţia sa mentală, în paralel cu cea spirituală.

E, bine, episodul matematic care m-a determinat să investighez tema istorică e relatat de mitropolitul Antonie Plămădeală, într-o carte despre Rugul aprins (Sibiu, 2002, pg. 31). În timp ce slujea la Mânăstirea Slatina, Părintele Petroniu s-a asociat cu logicianul şi filosoful Anton Dumitriu, care se retrăsese la acea mânăstire şi au încercat un demers ieşit din comun. O incercare de a demonstra aşa numita Mare Teoremă a lui Fermat! Autorul, el însuşi cu pregătire tehnică înainte de a se dedica ceor sfinte, mărturiseşte a fi găsit la mânăstirea – păstorită în acei ani de Părintele Ilie Cleopa -, vreo 50 de caiete pline de simboluri matematice, totusi inaccesibile altor cititri decât celor cu pregatire matematică superioară. De altfel I.P.S. Antonie foloseşte, în relatare, un termen impropriu matematic: dezlegarea celebrei teoreme.

Dar spectrul, mai mult sau mai puţin larg, al cititorilor blogului, cere câteva noţiuni despre acest subiect matematic excepţional.  

Juristul Pierre de Fermat (sec. XVII), a fost un matematician amator. Dar un amator de extremă valoare. Ca să nu menţionăm decât un reper, a purtat o îndelungată corespondenţă cu Blaise Pascal, schiţând împreună protobazele teoriei probablităţilor (nu e cazul să mai precizăm că axiomatizarea acestei stranii discipline a fost opera rusului Kolmogorov). A găsit, în antica Aritmetică a lui Diofant (sec III A.D.), o proprietate foarte frumoasă din teoria numerelor. A notat în fugă pe pagina cărţii că ar fi găsit o demonstraţie a acelei proprietăţi, dar n-a avut timp s-o noteze. Ei, bine, demontrarea riguroasă a acelei proprietăţi, care a luat numele de Marea Teoremă a lui Fermat, a fost cea mai dramatică provocare la adresa matematicienilor. Care au avut nevoie de 358 de ani pentru a fi demonstrată de britanicul Andrew Wiles. Cel ales de propriul destin pentru această victorie seculară. Asamblând, cu geniu, obiecte matematice despărţite de distanţe insumontabile pe harta matematicii.

La câţiva ani după acest eveniment matematic unic, un fizician anglo-indian, Simon Singh, devenit jurnalist ştiinţific scrie o carte. O istorie a matematicii ca un roman de capă şi spadă. Versiunea românească apare în primă ediţie la Humanitas, în 1998. Nu mai discutăm aici de a doua, prin 2006 (https://atelier.liternet.ro/articol/3184/Radu-Ilarion-Munteanu/O-istorie-a-matematicii-ca-un-roman-de-aventuri.html). Când cei doi, clericul şi laicul, şi-au încercat puterile, totuşi disproporţionate, cu provocarea de 358 de ani, Andrew Wiles, copil, abia îşi decidea destinul. E plauzibil ca numărul încercarilor de a demonstra Marea Teoremă să fie mult mai mare decât cel referit în cartea lui Simon Singh. Care nici n-avea cum să le cunoască pe toate şi nici n-avea sens să le îngrămădească în carte, fără a-i perde firul roşu. Dar pentru români, faptul certificat că o figură de prim rang a spiritualităţii ortodoxe, stareţ la Muntele Athos timp de 27 de ani, face parte din lungul şir al celor care au acceptat provocarea în care s-a angajat şi marele Gauss e excepţional.    

Radu Ţuculescu a împlinit 70 de ani. Faţă de vivacitatea sa e de necrezut.  Dar aceeaşi vivacitate a avut-o întotdeauna. De când, copul mic fiind, îşi speria mama cântând în plină stradă, pe melodie improvizată şi text spontan, Stalin, cu sapa-nainte umblă vesel printre morminte. Acum, în pragul rotundei aniversări, participă, la Basel, la lansarea versiunii germane a romanului izvorît, cumva, din anticul text. Stalin, mit dem Spaten voran. Versiunea originală fusese lansată la Bookfest, în urmă cu 9 ani. Era al doilea din surprinzătoarea şi neîntrerupta serie de romane din ultimii 12 ani. 5 de toate. Adică exact cât scrisese până atunci. În 28 de ani.

Dar s-o luăm cătinel. Când l-am întâlnit, în toamna lui 1973, în primele ore de armată, atrăgea atenţia. Ieşea în relief. Sonor. Dar şi optic. Din mlaştina verzuie-kaki, cele mai multe figuri erau ecranate. Nu şi a lui. Un craniu ras, ovoidal, cumva strălucitor, dotat cu o mustăcioară ce părea a indica direcţia. Un timbru baritonal spre bas, cu debit verbal de comentator radio de fotbal. A şi avut grija să se laude că la radio lucrează. Iar fotbal habar n-avea. Ne lăsau duminicle să vedem meciuri la televizor. Numai vocea lui se auzea în sală. Plasat strategic în spatele meu, din când în când mă întreba, pe şoptite, ce se petrecea pe ecran. Între timp scria. Nu permitea să citeşti. A trebuit să aştept să treacă armata, să citesc fragmente de o pagină mare în reviste transilvane de cultură. Era de bănuit că materia primă era experienţa armatei. Scrisul lui mă deruta. Valorifica în beneficiu propriu fraze comune, filtrate din mediu. Cărora le dădea adâncime.

 Până la debutul în volum (Portocale şi cascadori, Dacia, Cluj, 1978) au trecut 4 ani. Debutase, de fapt, cu poezie în lunarul clujan Steaua, în liceu.

Timp în care a făcut, ca şi înainte, teatru studenţesc, a adaptat dramatic o nuvelă a lui Márquez, publicată într-una din revistele unde avea debuşeu şi pusă în scenă… Al doilea volum, tot proză scurtă, mai omogen şi mai rafinat, Grădina suspendată (Albatros, Bucureşti, 1981),  venit repede. Imediat, primul roman, Vânzătorul de aripi, iarăşi la Dacia, 1982. Urmează ani fertili: Ora păianjenului (Albatros, 1984, roman), Degetele lui Marsias (Dacia, 1985, roman), Portrete în mişcare (Albatros, 1986, proză scurtă). Poate şocul desfiinţării, peste noapte, a studiourilor teritoriale de radio, urmare a cărui fapt revine la statutul de violonist la filarmonică, specialitatea dobântidă la Conservator, dar practicată acum în premieră, timp de 5 ani, poate munca mai migăloasă cerută de cel mai dens roman al său, Umbra penei de gâscă (Dacia, 1991), au determinat un hiatus în publicare. Despre acest roman s-a scris că ar fi fost un exerciţiu de lectură a capodoperei lui Eco, Numele trandafirului. Este şi nu este aşa. Dar nu ne întrerupem urmărirea traiectoriei scriitorului pentru a discuta subiectul. 

Paradoxal, după 89 frecvenţa volumelor publicate scade. Pe de o parte, aflat în grupul de jurnalişti care reînfiinţează imediat studioul teritorial de radio Cluj, participă la extinderea activităţii acestuia în televiziune, unde devine realizator, ceea ce-i multiplică activitatea profesională, cu o componentă itinerantă intensivă. În ţară şi în străinătate. Pe de alta primeşte burse de creaţie: Paris (1990), Berna (Ia Schweizer Radio International, 1991, 1992, 1994), Basel (la “Literatur Kredit Komision”, 1993, 1996). Ultima colaborare cu editura Dacia, volumul de proză scurtă, Cuptorul cu microunde – romanul unui bloc în 10 secvenţe horror (reeditat şi restructurat, în 2014, la editura eLiteratura, sub titlul Puvniţa) e urmată de Uscătoria de partid (Cogito, 1997), Aventuri în anticameră (Paralela 45, 2001). Este prezent in antologiile Proza satirica româneasca (Ed. Astra, 1984), Liftben (proză scurtă, Zalaegerszeg-Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila), Generatia ’80 în proza scurta alcătuită de Gheorghe Crăciun şi  Viorel Marineasa (Ed. Paralela 45, 1998) si Plaja nudistilor. Cele mai bune povestiri ale anului 1998 alcatuită de Dan-Silviu Boerescu (Ed. Allfa, 1999), Umorul reformei, reforma umorului (2001), Proză românească a mileniului 3, alcătuită de Horia Gârbea (Limes, 2004), Antologie de proză umoristică (2005).

Om de teatru (pe lângă ativitatea de scenă, a avut o rubrică de critică teatrală la Observatorul cultural, în anii 90), publică primul volum de teatru în 2004: Ce dracu se întâmplă cu trenul acesta? (Eikon). În acelaşi an, Teatrul transilvan la începutul mileniului III (cronici dramatice, Editura Tribuna, 2004). Dar şi reeditarea digitală a romanului Degetele lui Marsias (Editura LiterNet.ro, 2004). În vara aceluiaşi an a participat, ca invitat, la seria de emisiuni Radio LiterNet, în cadrul Radio România Internaţional. Editura LiterNet.ro publică, în 2004, volumul de teatru Bravul nostru Micşa, care adaugă celor 3 piese din versiunea tipărită şi o a patra, care dă titlul volumului. O versiune în limba cehă, datorată lui Ladislav Cetkovský, e publicată de aceeaşi editură digitală, în 2011. Această ultimă piesă, în versiune cehă, e jucată acum, în a doua stagiune, la un teatru praghez.

Peste 2 ani reîncepe seria de romane. Primele 4 la Cartea Românească. Deja proprietatea editurii Polirom. Ultimul poartă deja sigla Polirom, cu aceeaşi echipă redacţională. Cărţi intercalate cu retroversiuni în diferite limbi europene ale romanelor. Iată-le:

Poveştile Mameibătrâne – 2006;

Der Mikrowellenherd (der Roman Eines Plattenbaus in zehn Aufzugen) – Editura Lehner – Viena, 2008 traducere Zorin Diaconescu);

Antologia Dilingo (zece prozatori români contemporani) (Editura Noran, Budapesta, 2008);

Stalin, cu sapa-nainte – 2009;

Bravul nostru Micşa – trei piese de teatru (Eikon, 2010);

Românul erectil (pubicistică, Limes, 2010);

Femeile insomniacului – roman, 2012;

Mère-vieille racontait (Gingko Edition, Paris, versiune franceză Dominique Ilea);

Stalin, con la zappa in spalla (Aracne Editrice, 2013, versine italiană Danilo de Salazar);

Mierla neagră – roman, 2015;

Prica Staramajke (Ed Sezam-Belgrad, 2015, versiune sârbă Mihaela Lazovic);

Staromama vypravi (editura Dauphin, Praga, 2015, versune cehă de Ladislav Cetkovský);

   A mi derek Miksank!-szinmuvek (Ed Garabontzia, Tg.Mures);

   Antologie de literatura elvetiana de expresie germană, 2 volume (Traducere si prezentare, ed, Biblioteca revistei Familia, 2015);

Măcelăria Kennedy – roman, Polirom, 2017;

Ina şi ariciul Pit – poveşti pentru copii, Corint, 2017;

Ibidem, 2018;

Stalin, mit dem Spaten voran! (Mitteldeutscher Verlag, Halle, 2018, versiune germană Peter Gross);

Două vorbe despre aceste ultime 5 romane. Poveştile Mameibătrâne au la bază un jurnal oral sui generis, care descrie viaţa unui sat transilvan. Procesarea literară inventivă duce naraţiunea spre surrealism. Stalin cu sapa-nainte valorifică literar o etapă biografică, pornind de la o… străveche fotografie de familie. Predispoziţia pentru grotesc, prezent în unele dintre romanele şi povestirile sale, ia aici o latură dublu tragică. Al cărei moment epic culminant coincide cu o ştire de presă despre congresul istoricilor la care Putin pretinde acestira să inveţe tineretul rus că Stalin n-a fost un criminal, ci un mare erou rus. Concidenţa face explozie în mintea cititorului. Femeile insomniacului duce în fantastic straniu portretul eroului, a cărui sursă e un fost coleg jurnalist. Mierla neagră converteşte materia primă a altei perioade biografice în dramă existenţială. Explozia ficţiunii se articulează într-un spectacol permanent, contrapunând provocările a două vârste din viaţa eroului. În fine, cel mai recent (nicipe departe ultimul!), Măcelăria Kennedy, e o sarabandă flamboyantă de comedie umană, care provoacă dificultăţi de lectură. Prin crampe permanente de râs homeric.

Uilmele 3 romane excelează prin colecţia de personaje ale căror surse reale sunt lesne de bănuit de către ce care vor fi trăit unele evenimente, dar care prsonaje au o autonomie şi coerenţă impecabilă pentru cititorul neozeelandez ori araucan. Mă rog, când romanele vor fi traduse şi în limbile respective. Pentru primii cititori, hazul – şi pe alocuri necazul – e, fireşte, dublu.

Radu Ţuculescu este, în plan cultural, un om-orchestră şi-mi va ierta platitudinea uzatei expresii.

Primul contact cu scriitoarea/editoare Andrea H. Hedeş l-am avut citind o cronica la un volum de proză. M-a surprins nu doar acuitatea privirii de cititor, ci, mai ales, simbioza textului critic cu cel criticat. În sensul exprimării observaţiilor de lectură prin citate esenţiale din textul lecturat. Urmărindu-i, apoi, cronicile de întâmpinare, le-am găsit împănate cu citate dintr-un univers eclectic, de la Hesiod la obscurul Dionisie din Furma. Nu atât dovada unui câmp de lecturi neobişnuit de larg impresionează, ci adecvarea în text, precum ţintele de argint pe puşca lui Winnetou. Aflând că debutase cu un volum de poezie premiat, mi-am zis că e un slujbaş de cursă lungă al literelor, care-şi va valorifica ceea ce numeşte, plastic şi adânc, talantul, în proiecte ample. Desigur, editura înseamnă mai mult pentru literatură decât poezia, mai mult decât cronicile. Dar acestea din urmă rămân, ca bijuterii iterare, oper autentice de artă. Odată am asemuit reţeta de fabricaţie a cronicilor Dnei Hedeş cu un stiudiu de jazz la pianocteil. Dialogul de mai jos încearcă să contureze un portret cât mai real.

 

 

 

Andrea H Hedeş, imaginea ta publică este: poet premiat, prozator premiat, cronicar de întâmpinare, editor. Hai să completăm schelatul cu carne şi sânge. De când citeşti? Când ai resimţit pasiune citind? Când ai simţit nevoia să scrii despre ce citeai?

 

Pasiunea pentru citit a venit înainte de a citi, ascultând povești. Poveștile pe care mi le spuneau bunicile, mătușile, vecinele, mama, ascultând poveștile de familie care se derulau în fundal, etc și mai cu seamă privind puținele rafturi cu cărți rămase în urma bunicului de care îmi aminteam vag (trecuse dincolo când aveam eu 2 ani). Mă fascinau și frustrau totodată. Erau acolo, le priveam, le atingeam, știam că și el le privise, le atinsese, le alesese apoi pentru a le lua acasă, în acea rămășiță de bibliotecă și totuși îmi rămâneau interzise, nu aveam cheia care să deschidă lumile acelea volatile dar captive în hârtia mirosind a vechi. Nu știam citi. Așa că uneori, când nu mă vedea nimeni, stăteam în fața rafturilor cu cărți și plângeam. Cred că asta înseamnă că eram un copil straniu. Pe urmă a venit clasa întâi și am învățat să citesc și evident am citit și de atunci încolo tot asta fac. E o poveste fără sfârșit. O poveste de dragoste. Scrisul este doar urmarea firească și încărcată mereu de o doză sănătoasă de umilință. Cumva de aici se naște și răspunsul la cea de-a treia întrebare, de ce și de când literatura pentru copii. Totul a început de la povești. Cu a fost o dată mă cotropește o fascinație căreia nu m-am putut niciodată sustrage. Prima mea scriere a fost o poveste, tot în clasa întâi, Povestea Florii Miresei.

 

Care debut a fost mai întâi? Volumul de poezie sau prima cronică?

 

Mai întâi a fost debutul în poezie. În 2008, cu placheta Cartea cu Fluturi. Am scris până atunci, dar nu am avut nicicând cutezanța de a publica. E greu când te raportezi la ilustrul șir de scriitori, de poeți pe care i-a dat umanitatea. E nevoie, cum spunea cineva, de acea siguranță de sine obraznică pe care o are cântărețul de jazz față de, fie-mi îngăduit să o spun, ceilalți. Ideea existenței de o clipă raportate la timpul lumii și a conștiinței că scrisul rămâne, răspunzând de cum ne-am folosit sau irosit timpul mă face să mă apropiu cu răspundere de foaia albă ori, mai nou,de ercanul PC-ului. De aceea scriu greu, rar, puțin de-ale mele și, pe cât îmi stă în putere, cu responsabilitate despre scrisul altora. Debutul târziu îl datorez unor oameni speciali care mi-au marcat destinul literar. Doamna Anca Noje, profesoara mea la seminariile de Teoria Literaturii și mama mea lupoaică din anii de studenție la Litere, la Cluj. M-a încurajat, mi-a destupat mintea, mi-a lărgit orizonturile forțându-mă să ies dintr-un provincialism desuet și să îmi asum condiția de scriitor aspirant prin botezul focului, la un Cenaclu Echinox. A fost plânsul și scrâșnirea dinților J. După asta m-am hotărât să scriu cu adevărat. Și după ce am făcut-o, mi-am adunat foile cu poeme, povești și povestiri și am mers la domnul profesor Muthu, pe atunci Decanul Facultății de Litere (eu plecasem de la Litere de vreo 3 ani deja). I-am bătut la ușă, am intrat : ”Știți, dumneavoastră nu mă mai țineți minte, dar v-am fost studentă și scriu, am spus că poate veți avea timp să vă uitați peste foile acestea, să îmi spuneți dacă are rost să mai scriu sau nu.” A zâmbit și acesta a fost începutul unei frumoase prietenii. Foile au ajuns la Mircea Petean care, cu strălucitoare mărinimie a decis să ofere Premiul pentru Debut al Editurii Limes unei necunoscute aka  fata de la Dej. Acestor oameni le sunt profund recunoscătoare. Fără să știe, mi-au modelat destinul prin îndrumarea înțeleasă ca punere pe drum… Și Cartea cu Fluturi a apărut în 2008. Prima cronică scrisă de mine a apărut după ce s-a născut Andrei. Fusesem la o lansare de carte, înainte de venirea pe lumea lui Andrei și îmi venea mereu să intervin peste vorbitori, mai erau atâtea lucruri de spus despre carte! Așa că am mers acasă și am scris tot ce vedeam eu în cartea aceea. Și a rămas așa. Și la un moment dat i-am scris lui Virgil Rațiu, la Bistrița. I-am spus că am scris o cronică, l-am rugat să o citească și dacă va considera că nu e publicabilă, îl rog să nu mai spună nimănui despre această tentativă. Iar dacă va considera că merită să apară în revistă (Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița-Năsăud) mă voi bucura foarte mult. Și i-a plăcut, a avut mărinimia de a mă găzdui și cu alte cornici de carte.

 

În CV scrie că provii din familie româno-maghiară. Ai putea detalia?

 

Tata, Andrei, era maghiar. Bunicul a fost și el Andrei, străbunicul Andrei, stră-stră-bunicul Andrei și tot așa. E o lungă tradiție a numelui Andrei pe linia paternă și maghiară a familiei. Întotdeauna bunicul Andrei dădea nepotului Andrei un mic obiect de argint, un cal. S-a întâmplat ca eu să fiu prima Andrea în acest șir de Andrei și ca bunicul să nu mai aibă ocazia să îmi înmâneze ”oficial” acest căluț. Poate voi reuși eu să îl dau mai departe copilului copilului meu.

 

Frumoasă tradiţie. Dar ea crează şi obligaţii. Consideri că drumul ales în literatră e autonom, derivă din nevoia iniţială de lectură, sau a funcţionat şi o anume investire dinastică? În măsura în care da, aceasta a fost conştientizată anume când?

 

Cred că drumul ne alege pe noi. Așa cum un “pui” de cais nu poate deveni decât un cais ori un “pui” de sequoia nu poate deveni decât un sequoia. Şi oamenii ca arborii. Poţi alege să devii un cais (hai să rămânem poeţi) strâmb sau drept, cu fructe acre sau dulci, dar tot NLP-ul, gândirea pozitivă etc din lume nu te vor transforma  intr-un sequoia. Şi e foarte bine că e aşa. E nevoie de toţi şi de toate. Aşadar, mai degrabă cred în îndrumare. E importantă. Altfel, viaţa îşi urmează cursul şi noi odată cu ea. Şi atunci, te alege şi drumul “dinastic”. Bunicul meu a fost şi jurnalist şi un intelectual fin, prins, ca atâţia, între pietrele de moară ale istoriei, I-am păstrat un cult, intim, de interior. Am sperat întotdeauna că voi ajunge şi eu să scriu la un ziar şi să duc această ştafetă mai departe. Deşi a fost prezent doar 2 ani în viaţa mea, primii, am o legătură profundă cu bunicul meu, în acest sens “dinastic” pe care l-aţi intuit foarte bine. Sentiment cultivat în familie. Bunica păstra cu sfinţenie cartea sa de vizită, pe care am făcut exerciţii de citire :)…

 

De la plăcerea lecturii la creaţie şi la reflexul critic, iar de la acestea la editură. Paşii acestei dezvolări sună logic. Aceeaşi întrebare, reformulată. Ce procent din determinarea angajării în munca editorială ar reveni conştientizării dimensiunii pe care am numit-o dinastică?

 

Da, consider talentul drept talant. Cred că vom fi întrebaţi cândva ce am făcut cu el, cum l-am folosit. La fel şi cu investirile dinastice, deşi sună atât de preţios, dar sper că cititorii vor înțelege corect nuanța . Şi pe urmă, e un privilegiu rar acela de a face ceea ce ştiu şi îmi place să fac, de data aceasta la un alt nivel. Sigur, să nu uităm, nu fac nimic singură. E vorba de o întreagă şi minunată echipă. Cred că editorul e asemeni producătorului unui spectacol, rolul său e de culise, de om care asigura şi veghează totul astfel încât echipa să funcţioneze asemeni unui dialog fin între un dirijor inspirat şi o orchestră de virtuozi.   Sigur, asta, la modul ideal. La noi cred că încă legătura dintre imaginea editorului și cea a editurii e foarte strânsă, la noi încă putem spune editura sunt eu :).

      

 Există vreo legătură între autorii ale căror cărţi le-ai recenzat şi cei promovaţi editorial?

 

Cca 95% dintre autorii recenzaţi m-au onorat şi îmbogăţit cu prietenia lor. E minunat. Am crescut ca om din aceste fericite întâlniri. Cum am spus, e un privilegiu rar şi vine odată cu asumarea acestui drum. Şi această prietenie şi încredere a dus şi la următorul pas, colaborarea editorială.

 

Câteva cuvinte despre rubricile tale critice. Cum a evoluat această dimensiune a ta? Cum se echilibează acum cu sporul substanţial de muncă editorială? Ai, cumva, în vedere, pe termen lung, dezvoltarea ta de la cronică de întâmpinare la alte domenii ale criticii literare?

 

Sper că a evoluat la fel ca mine și odată cu mine, conform principiului cine scrie se scrie. Îmi place foarte mult povestea Sfântului Ioan Cucuzel, ”cel cu glas îngeresc”. Acesta cânta cu aceeași dăruire în fața împăratului ori în mijlocul turmei de capre pe care o păstorea la mănăstire. Acest lucru înseamnă că era mereu egal cu sine respectându-și darul indiferent de locul în care se afla, dar și că lucra mereu la perfecționarea lui și aceasta este o muncă lăuntrică, dovada fiind întâlnirea minunată despre care vorbește legenda. E un model de urmat. Această muncă lăuntrică se reflectă întotdeauna în ceea ce facem, în ceea ce scriem, sper să fie vizibilă și în cronicile mele. Cei puțini știu, și dumneavoastră sunteți unul dintre aceștia, că întotdeauna a trebuit să echilibrez munca la cronicile mele cu alte munci și zile, tot ale mele, așa că și acum este vorba de același lucru dus la un alt nivel. Am în vedere, dar scrutând viitorul în mod realist și pragmatic, termenul ar fi chiar foarte lung și, ca întotdeauna, în astfel de cazuri, nu spun mai multe din superstiție.

 

După un start oarecum prudent, 2016 si 2017 au reprezentat o adevărată explozie a titlurilor produse. Cum apreciezi dinamica pe termen scurt şi mediu?

 

Vă mulțumesc pt această apreciere. Orice drum începe cu primul pas. Drumul acesta nu e unul ușor dar e foarte frumos. Firesc, primii pași au fost, cum cu gentilețe ați remarcat, prudenți. După care lucrurile au luat o întorsătură frumoasă. Cum am spus, este o muncă de echipă și, știți cum se spune, o echipă e la fel de bună ca cel mai slab membru al ei. Acest lucru face diferența. Noi facem cărți frumoase, din toate punctele de vedere. O spun cu mândrie. De la selectarea spre publicare a manuscriselor până la tipar și pe urmă la cititor – un drum migălos jalonat de etape esențiale care se reflectă în carte și în reacția autorilor, cititorilor. Iar aceștia se întorc, e cel mai bun feedback. Esențială a fost și încrederea pe care domnul Horia Gârbea a avut-o în editură, încă de la primii pași, încredințându-ne spre publicare două manuscrise care au devenit două cărți pentru copii, ambele cu ilustrații de Laura Poantă, două cărți de succes. Cântecele lui Huppy și Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, cea din urmă a adunat numeroase premii: Premiul Liviu Rebreanu la prima ediție Bookfest Chișinău 2016, Premiul ASARS și Diverbium Spania 2017, și prestigiosul Premiu USR pt literatură penrtu copii pe 2016.

 

Care e perspectiva scriitorului Andrea H Hedes, în contextul asumării unui cumul intensiv de activitate, asupra propriilor proiecte?

 

Paradoxal, și aceste proiecte merg mai bine și mai repede. Se va vedea în curând.

 

Dintre publicatiile unde-ţi apar cronicile există vreuna care-ţi e mai aproape, sau le socoteşti egale în armonie, ca spaţiu de expresie?

 

Le consider egale în armonie pe toate revistele la care am avut bucuria de a-mi fi găzduită rubrica de recenzii. Cam ca la masa rotundă a cavalerilor Regelui Arthur J. Țin să menționez, în ceea ce privește cronica literară că aceasta își are rostul/rolul ei și care nu este unul incontestabil. Ea presupune o trudă de călugăr benedictin, o anume animozitate care vine odată cu îmbrăcarea hainei de cronicar de întâmpinare, dar și o vizibilitate și popularitate care vin și ele la pachet dar pot deveni o capcană. Consider că vine un moment în care trebuie apreciată just și pe termen lung valoarea acestor ephemeride (cu un termen al lui Andrei Moldovan) în balanță cu opera, studiile literare de profunzime sau, pur și simplu, propriul timp liber. Este o apreciere întotdeauna subiectivă, la fel ca și puterea și dorința de a le duce sau nu pe toate.”

 

Ai enumerate 3 persoane importante in viata ta literară. Rolul a două dintre el l-ai explicitat. Care e cel al dnei Florica Bud?

 

Îmi cer scuze față de cei nemenționați, sunt mult mai mulți, trebuie să îi amintesc pe Virgil Rațiu, Olimpiu Nușfelean, Andrei Moldovan, Anca Ursa, Alexandru Jurcan, și lista poate continua. Sigur, nimic nu crește în umbra marilor copaci… întotdeauna datoria ucenicului rămâne aceea de a-și găsi și urma propriul drum.  Revenind la doamna Florica Bud, eu am numit-o ”Zâna Bună”… A avut încredere în mine, de la prima noastră întâlnire, virtuală. M-a încurajat și impulsionat foarte mult. De exemplu, era o vreme când credeam că a scrie e îndeajuns pentru a fi scriitor. Sigur că asta e o dezbatere demnă de un colocviu, dar doamna Florica Bud m-a dădăcit cu răbdare. Datorită domniei sale am început și Studiile Culturale, când băiețelul meu avea doar 2 ani, m-a încurajat foarte mult să fac acest pas, în ciuda greutăților de tot felul -locuiam la Dej, copilul era mic, eram studentă la zi, făceam naveta, mama a ieşit la pensie pentru a ne ajuta cu Andrei, eu aveam deja o vârstă J, soțul meu  ținea toată familia – dau aceste amănunte pentru a se vedea că, nu știu, sunt un om între oameni, poate chiar mai mult decât s-ar părea și că tot ce am făcut am făcut cu determinare, nu ca un moft sau răsfăț, au existat niște ”costuri”, de aceea apreciez foarte mult ceea ce am, ceea ce am realizat și ceea ce sunt astăzi. Nu e mult, dar e foarte mult pt mine Cu toții venim de undeva, avem în spate un drum pe care l-am parcurs. Și doamna Florica Bud m-a îndrumat și în privința unor lucruri care țin… de panglici și funde… însă au greutatea lor, uite că am să le spun și pe acestea… coafura pe care o am de cîțiva ani, machiajul, vestimentația, e un consilier de imagine remarcabil. Și este pur și simplu un om bun.

 

Ai pomenit ceva de columbofilie. Ai putea dezvolta? Din câte ştiu familia ta s-a relocat din Dej în Cluj. Să se înţeleagă că ai abandonat această mai veche preocupare, sau era deja încheiată înainte?

 

Bunicul meu și mai apoi tata creșteau porumbei voiajori și participau la competiții. Am crescut în volieră J și am preluat eu frâiele. Păstrarea liniilor genetice, participarea la competiții, etc. Din câte știu, o vreme, în adolescență, eram singura columbofilă din Transilvania. Privind retrospectiv, m-am aflat mereu în zone de acțiune preponderent masculină. Dar după ce tata nu a mai fost și ne-am mutat, nu am mai avut posibilitatea de a avea o volieră, așa că am dăruit, vândut, etc porumbeii și cam asta a fost. Dar cele mai intense și repetitive vise sunt acelea în care eu și tata așteptăm porumbeii de la o competiție de fond, sub acoperișul încins de un soare de vară.

 

Să revenim o clipă la tradiţia genealogică la care ne-am referit prin cuvâtul, acceptat, dinastie. Ai putea detalia puţin? Tradiţia de a transmite prenumele de Andrei s-a referit la primogenitură, cum ar fi de presupus? Cum se articulează această tradiţie cu transmiterea obiectului simbolizant din două-n două generaţii? Îmi iau permisiunea acestei întrebări foarte personale datorită originalităţii tradiţiei. Pentru mine e un unicat. Iar unicatul, odată explicitat şi asumat, determină curiozitatea publicului.

 

Şi eu am această curiozitate, dar nu cunosc răspunsul… Am multe întrebări, uneori sper că voi cerceta, voi sonda trecutul în speranța aflării vreunui indiciu, alteori îmi spun că poate mai bine să las această pecete de taină.

 

Acum iarăşi la editură. Care e semantica numelui Neuma? Dar semnificaţia ca proiect cultural? Dincolo de coerenţa existentială, de logica dezvoltării personale, pe linia citit – scris – scris despre lecturi – literatură promovată, te-a ajutat la nivel conceptual specializarea Studii Culurale a Facultăţii de Istorie?

 

Povestea numelui. Neumele sunt un sistem de notație folosit în cântul de tradiție bizantină. Dar am găsit o poveste frumoasă despre neume. Cum că la început neuma ar fi fost un protosemn care îmbrăca nevoia de exprimare a cititorului: gest pentru actor, notă muzicală pentru cântăreț, valoare numerică, sunet… Această generozitate a sa, opusă, de exemplu, fermității pătratului, încorpora întocmai ideea pe care o aveam despre ce vreau să fie editura. Ți da, Studiile cultural mi-au lărgit foarte mult orizontul, se și așezau déjà pe cunoștințele de la Teologie și Litere, pe lecturile pentru cronica de carte, a fost o fuziune fericită ”întâmplată” la momentul potrivit și pentru mine ca om și pentru nașterea, conceptual mai întâi, a editurii.

 

Publicarea de antologii e un simptom de maturitate. Relativ rapidă pentru Neuma, dar explicabilă în context. Am văzut în antologia de proză nume consacrate, am numărat cam 15% dintre paticipanţi ca fiind autori Neuma. Ca cititor o apreciez ca o reuşită în contextul antologiilor de proză din mileniul actual. Pe câd o antologie de poezie? Cum se face că, dat fiind ponderea poeziei de până acum, prima antologie e de proză?

                 

Mulțumesc. Antologia de proză este foarte frumoasă, am primit reacții foarte bune. Antologia de poezie este deja în lucru. În ceea ce privește ordinea apariției lor, pur și simplu așa au căzut zarurile, nu a fost nimic programat/programatic.

 

Câteva cuvinte despre colecţiile editurii. În ce măsură au fost proiectate ca atare şi în ce măsură au fost iniţiate în funcţie de cărţile propuse şi acceptate?

 

Da, aici am folosit metoda JRR Tolkien J care spune ca mai întâi să desenezi harta lumii și pe urmă să începi să o aduci la viață, așa procedase cu lumile lui, așa am procedat și eu cu lumea NEUMA. Așadar, mai întâi au fost colecțiile, pe urmă, am selectat autorii, manuscrisele care se încadrau în respectivele colecții. Unele din cele ”desenate” încă își așteaptă trezirea, dar, desigur, fiecare lucru sub soare își are vremea lui.

 

2017 ar fi, până acum, anul lansărilor colective Neuma, parcă mai multe în Bucureşti. Începând cu primele zile ale lui martie. Se va continua la fel tot anul?

 

S-au întâmplat și lansările aici, în Transilvania. Acum e perioada de vară, un fel de hibernare estivală pentru lumea literară. Dar e o perioadă propice pentru mine, fiind mai serenă, pot  pregăti în liniște cărțile și evenimentele pentru toamnă, iarnă.

 

Dacă nu mă înşel, în Cluj ar fi aproximativ 60 de edituri, unele relativ vechi. Cunosc câteva aparţinând unor colegi de breaslă, poeţi adică şi prozatori. Crezi că aplombul din ultimii 2 ani s-ar explica şi prin tripla ta calitate literară, respectiv cea de cronicar?

 

Dacă ”Succesul” ar putea fi înțeles și explicat… Sunt mulți factori care contribuie la acest aplomb, dar cred că încrederea a fost factorul decisiv.

 

La ce eevenimente literare internaţionale a participat până acum editura Neuma?

 

Cărțile NEUMA au participat la evenimente internaționale, au fost și distinse cu premii: la prima ediție Bookfest în Republica Moldova, unde romanul Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună de Horia Gârbea a primit Premiul Liviu Rebreanu (2016), în Spania (2017) unde Asociația Culturală Diverbium și ASARS (Asociația Scriitorilor și Artiștilor români din Spania) au premiat același roman precum și volumul meu de poezie, Aritmii (NEUMA, 2015). Cărțile pentru copii au ajuns la Târgul Internațional de Carte pentru copii de la Bologna (2017).

 

Ce laturi esenţiale ale subiectului, care ar merita să fie cunoscute de publicul interviului, n-au fost acoperite de întrebări?

 

Aici răspund printr-o întrebare, dacă îmi permiteți. Domnule Radu-Ilarion Munteanu, cum ați cunoscut-o pe Andrea Hedeș, ce ne puteți spune, în puține cuvinte, despre subiectul interviului dumneavoastră?

 

În jargonul scrimei, pirueta asta s-ar chema paradă-ripostă. Subiectul interviului nostru se dovedeşte a fi tocmai dinamica evolutivă a personajului scritoarei-cronicare-editoare. Sugerată prin stilul sugestiv, precis al  răspunsurilor. Nu, nu evit un răspuns direct. Ca cititor. Ca spectator al evoluţiei tale coerente. Răspunsul constă în motivarea propunerii şi realizării interviului.

 

 

Iar pentru final, ai un mesaj pentru publicul tău şi pentru cel care încă nu te cunoaşte?

Calde mulțumiri și rămâneți în cărți J

 

 

 

Nota bene: interviul a apărut în premieră la rubrica de profil a portalului cultural LiterNet.ro, sub titlul Rămâneţ în cărţi, cititori:

 

http://atelier.liternet.ro/articol/18047/Radu-Ilarion-Munteanu-Andrea-H-Hedes/Ramaneti-in-carti-cititori.html

 

 

 

 

 

 

 

 

În prima zi a lui mai, actriţa Maia Morgenstern a împlinit vârsta deplinei maturităţi artistice. Aşa ar începe un portret standard. Dar această maturitate profesională e aceeaşi de peste 20 de ani. Nu ştiu dacă mai există vreun actor român cu o activitate de asemena diversitate şi intensitate, cu mai multe roluri jucate simultan la mai multe teatre. M-am gândit să încerc a sugera această continuitate la nivel înalt readucând în atenţie 2 interviuri pe care mi le-a acordat, de-a lungul acestor ultimi 22 de ani. Primul a fost publicat în ianuarie 1995 de către o revistă de arhitectură, intitulată Ambient, pentru rubrica Acasă la…, subiecţii fiind persnalităţi publice de notorietate. Al doilea face parte din rubrica de profil a secţiunii Atelier a portalului cultural LiterNet.ro şi poate fi accesat fie direct, prin motorul de căutare al portalului, fie prin intermediul rubricii Liternet a blogului de faţă. Oricum textul e reprodus aici. Iată cele 2 momente de dialog:

 

-Doamnă Maia Morgenstern, sunteţi, poate, exemplul cel mai remarcabil de dezvoltare explozivă din bogatul nostru panteon actoricesc. V-aş ruga să completaţi aces clişeu.

-Da. În primul rând aş vrea să subliniez că eu mă consider un produs, şi sunt fericită că pot să numesc chiar aşa, simplist, dar aşa mă consider eu – un produs al şcolii de teatru românesc şi sunt mândră că am avut şansa de a avea colegi de o remarcabilă valoare. Deci, ce-ar fi mai interesant, am terminat IATC-ul în 1985, am fost 3 ani actriţă la Piatra Neamţ, dar mai întâi am fost la TES, acolo mi-am făcut debutul, acolo m-am întors după stagiu, acolo am avut, pe lângă colegi minunaţi şi roluri minunate şi, de fapt, consider că nu am părăsit niciodată TES, nici în ’90, de când sunt actriţă la Teatrul Naţional, în urma audierii pe care a ţinut-o domnul Andrei Şerban, pentru ocuparea a 20 de posturi pentru tineri actori, în urma căreia am avut onoarea de a fi acceptată (atunci am lucrat Trilogia Antică, rolul care-mi este cel mai drag, Medeea), nici anul următor, când am avut întâlnirea minunată cu domnul Lucian Pintilie, care, dacă vreţi, a însemnat pentru mine începutul intrării într-o zodie cel puţin foarte fericită, care mi-a deschis drumul, poate, după binecunoscutul d-sale film, spre colaborarea cu domnul Theo Angelopoulos, cu Privira lui Ulise, film premiat la Cannes, apoi cu doamna Martha Meszaros, la A şaptea locuinţă, film turnat în Polonia şi prezentat la Veneţia, nici acum, când lucrez cu domnul Szász János în Ungaria şi nici în munca la realizarea rolurilor pe cât de diferite, pe atât de complexe şi chiar frumoase, pe care mi le-au prilejuit întâlnirea cu domnul Victor Ioan Frunză, cu domnul Ştefan Iordănescu, la Teatrul Naţional (Mă gândesc la domnişoara Iulia şi mai ales la rolul din Ghetto), nu, niciodată n-am părăsit TES. Acolo am lucrat Astă seară Lola Blau, sub direcţia domnului Alexandru Dabija ; cu acest spectacol, care este un one woman show, am călătorit mult, nu numai în Europa, asta a însemnat, desigur, că spectacolul a interesat, a avut succes, încă unsucces al şcolii româneşti de teatru, nu-i nici un paradox aici, activitatea TES nu-i cu nimic în afara şcolii româneşti de teatru.

continue reading "PORTRET DIALOGAL"

Am regăsit, întâmplător, forma digitală a unui străvechi interviu acordat scriitoarei Ioana Scoruş, psihoterapeut, la vremea respective în plină campanie de interviuri. Publicate în toate zările. 13 ani poate fi simultan un interval cosmic de timp şi o clipă scurtă. L-am recitit oarecu curios. Mă aşteptam să fie depăşit, în bună măsură. Decorticând textul de provocările inerente, am constatat că n-am evoluat. Decât, poate în sens negative, ca urmare a înscrierii pe panta descendentă, mai mult sau mai puţin lentă, dar manifestă, generate de vârstă. Iată-l:

Înainte de a fi fizician prin formaţie, Radu-Ilarion Munteanu este scriitor prin structură. Scrisul său, în ciuda limpezimii pe care, cel puţin teoretic, o ştiinţă exactă este capabilă să o imprime practicantului ei, este unul încifrat. Atât de încifrat încât cititorul are impresia că, înainte de a se scufunda într-o carte, se scufundă într-o problemă de fizică. La rezolvarea ei ne ajută tocmai autorul.

Ioana Scoruş: Îţi propui de la început ca scrisul tău să fie unul al încifrării care descifrează sau, pur şi simplu, aşa îţi iese?
Radu-Ilarion Munteanu: Şi una şi alta. Încifrarea de care vorbeşti – şi există cititori care nici nu o acuză (or fi la fel de suciţi ca mine) – ţine de o nevoie instinctivă de a fi găsit nu în praful drumului, ca un portofel pierdut, ci în mijlocul pădurii, ca o comoară. Cine nu se crede o comoară e sau ipocrit, sau…

Dar te-ai gândit că lucrul ăsta reduce accesul cititorului la rândurile tale? Cu ce îl momeşti în pagină? Nu cumva ai mai mult de pierdut decât de câştigat? Sau nu cumva lipsa de transparenţă poate obosi cititorul astfel încât să decidă să renunţe?
Orice lectură e un challenge. Să zicem că nevoia mea naturala (şi umană) de a mă confesa, prin actul literar, se adresează unui ‘confesor’ – cititor cu un anumit “grad de calificare”. E probabil să pierd un numar de cititori, dar modul meu de a mă adresa e pe principiul “non multa, sed multum” .

Ce au în comun literatura cu fizica?
continue reading "VECHI INTERVIU AXIOMA"

A murit Johan Cruijff. Generaţia marilor fotbalişti ai tinereţii şi maturităţii binecuvântatei mele generaţii se pregăteşte de plecare. Firesc, Gazeta sporturilor acordă evenimentului – şi fotbalistului – un spaţiu pe măsură.

Să începem de la identitate. Presa şi comentatorii particulari îi scriu aprape unanim numele în forma Cruyff. Aşa apare şi în articolul biografic din Wikipedia, redactat în engleză. Deci, cumva adresare internaţională – acum. Dacă ar fi existat această instituţie online cu un secol în urmă, sau chiar mai puţin, ar fi fost redactat în franceză. Bun. Dar articolul omolog din aceeaşi enciclopedie liberă online, redactat în limba lui natală, neerlandeza, îi grafiază corespunzător numele. Formă reprodusă în prima propoziţie a articolului de faţă. Din anumite motive, ca să-l parafrazez pe prietenul meu Forrest Gump, am optat pentru grafia olandeză. Sau neerlandeză. Nu nu numai pe blog. Ci în orice formă scrisă. De altfel chiar articolul în engleză precizează explicit că forma de largă răspândire e una anglicizată.

Dacă ar mai fi trăit 32 de zile ar fi împlinit 69 de ani. Locul naşterii şi al decesului sunt emblematice. Amsterdam şi Barcelona. A început fotbalul la Ajax, de la 10 ani, a (fost) promovat la prima echipă înainte de a împlini 18 ani şi a jucat până la vârsta de 27. În plină glorie, a plecat la Bacelona, unde a mai jucat 5 ani. A plecat în USA, la fel ca destui fotbalişti reprezentativi, cu o pauză de un an la Levante. În ultimii ani ca jucăr s-a reîntors, pentru 2 ani, la Ajax, ultimul an activ jucând pentru rivala Fejenoord din Rotterdam. Unde şi-a încheiat o carieră de 20 de ani. Non multa, sed multum. Cariera de antrenor şi-a început-o imediat după retragerea de pe gazon, revenind la Ajax. După 3 sezoane a plecat la Barcelona, unde şi-a şi terminat-o. După altele 8. Ajax Amsterdam şi Club Futobol Barcelona au fost cele două poluri ale carierei omului de fotbal. Performanţele au rămas, totuşi, inegal distribuite. Cu Ajax a câştigat 3 Cupe ale Campionilor (cum se numea atunci actuala Champions League) consecutive, cupa intercontinentală şi supercupa Europei. După care a plecat imediat la Barcelona. Moment inteligent ales, în plină glorie, cum spuneam. Din păcate a fost liderul naţionalei Olandei anul următor, la turneul final al Campionatului Mondial din Germania, cu care a ajuns în finală. După ce-şi cucerise locul învingând Brazilia, campioană mondială en titre. Ei, bine, acea finală a debutat cu probabil cea mai spectaculoasă fază din istoria fotbalului: având mingea, echipa Olandei a schimbat 14 sau 17 pase, fără ca adversarii să atingă mingea. Apoi Cruijff a preluat-o cam la linia de centru, a păruns în sprint, înşirând jucătorii gazdelor, a pătruns în careu şi, probabil, ar fi marcat, dacă n-ar fost doborât. Penaltiul a fost marcat de Neeskens.

Dar tenacea echipă teutonă a câştigat finala cu 2-1. Când aceeaşi echipă olandeză pierdea, în pelungiri (după o bară a lui Rensenbrink în minutul 90!), finala următorului turneu final, tot în faţă gazdelor, acum argentiniene, Cruijff abandona, de fapt, perioada activă a carierei de jucător, plecând în America.

Înainte de a număra trofeele câştigate, ca jucător, în perioada barceloneză, să revenim, pentru două momente, la vara lui 71. După prima finală a CCE câştigată, spre surprinderea întregii lumi fotbalistice, la Ajax vine antrenor Kovács István. Ştefan Covaci, sau Pişti. După 4 ani la o obscură, atunci, echipă românească, ce aavea să explodeze abia peste un deceniu şi jumătate. 4 ani cu 4 trofee. Locale. Un titlu de campion şi 3 finale de cupă, câştigate în faţa eternei rivale locale. Granzii lui Ajax, obişnuiţi ca antrenorul să stea în tribună, la costum, sunt surprişi să-l vadă pe necunoscutul cu freză elegantă şi ţinută seniorială, pe gazon. Dar acceptă să schimbe pase cu el, la încălzire. Cruijff, armăsar de rasă, îl testează. O pasă mai împuşcată, ca din greşeală. Să simtă esticul ăsta cine-i stăpânul. Impasibil, Pişti amortizează din preluare şi reia cu exteriorul. Mingea ocoleşte jucătorul către care ochii antrenorului priveau şi ajunge la altul. Brazilieneşte. Dar testul nu-i complet. Johan pune la cale o distracţie. Îl momeşte pe coach printr-un ţipţer de la club, care simulează pâra. Pişti deschide uşa barului unde jucătorii, în fum de ţigară, învârteau un pokeraş. Se ridică simulând stinghereala, ca o bandă de liceeni surprinşi de pedagog. Piţi face cu mâna un gest, cere voie la masa de joc, aprinde un Dunhill. În câteva mâini îi curăţă. Comandă un rând pentru toţi. Apoi, surâzâd: băieţi, eu jocul ăsta l-am învăţăt la Monte Carlo. De atunci, Cruijff nu i-a mai ieşit din cuvânt, Pişti l-a lăat să fumeze de faţă cu el. Cailor de rasă nu le pui zăbala. Că, peste zeci de ani, din 80 de ţigări pe zi avea să i se tragă… nici o medalie fără revers.

Relaţia mutuală Cruijff – Kovács a fost una care cumula ceva din relaţia filială, cu ceva din relaţia profesor <-> student strălucit. Deloc o relaţie manager <-> angajat. Un parteneriat reciproc stimulativ. Cruijff a continuat să urce, ca jucător, în cei 2 ani de colaborare cu antrenorul român. Dintre cele 3 finale consecutive câştigate ale CCE, cea mai semificativă a fost a doua. 2-0 cu Inter. Care nu numai era demultişor maşina cinică a lui Hererra, dar ajunsese în finală. Golurile au fost date de Cruijff. La conferinţa de presă, Pişti a găsit un mod insolit de a răsunde întrebării unui jurnalist. Faza e relatată de Ioan Chirilă. A pus succesiv mâna pe capul a doi jurnalişti apropiaţi de el, un italian şi un spaniol. Marele cronicar român a “tradus” în jubilaţie: cum ai putea învinge o echipă care atacă precum Real Madrid şi se apără ca Inter? Se referea, simbolic, la Realul primelor 5 ediţii câştigate consecutiv şi la vârful de competitivitate a Interului lui Hererra. Era, sugestiv, evidenţierea publică a aşa numitului fotbal total, inaugurat de Ajax, preluat de naţionala Olandei şi cumva pierdut pe drum până azi. Dar acest fotbal total, revenit, în fond, la fotbalul legendar primitiv, fără posturi, cu toată lumea în apărare şi atacul în haită, e tocmai brevetul lui Cruijff. Concept născut nu de la debutul în echipă (1964), dezvoltat treptat, vizibil în germene sub disciplina impusă de Rinus Michels şi exprimată plenar sub Ştefan Covaci. Dacă fotbalistul are incontestabilul merit al creaţiei nu doar pe teren, ci mai ales în creierul lui, antrenorul a avut inteligenţa să-i lase frâu liber, intuind valoarea revoluţionară a ideilor jucătorului. Antrenorii de după Pişti au continuat să aplice ideile lui Cruijff fără Cruijff şi Olanda a dominat fotbalul european până către finele deceniului. La concurenţă cu altă maşină de fotbal, cea bavareză. Cei doi ani au reprezentat o simbioză de mare eficienţă.

Această relaţie a avut şi o consistentă componentă personală. În 72 căpitan al echipei era Kaiser, dar liderul a fost de la un moment încoace Cruijff. Greu de stabilit momentul, poate după finala pierdută (69), în faţa lui AC Milan, când fotbalistul era o stea în urcare, dar încă nu liderul. Cititorul a doar sintezei statistice din Wikipedia s-ar putea întreba de ce a plecat în 73 Cruijff nu numai de la Ajax, ci din Olanda. Explicaţia unei schimbări de aer în plină glorie, fără a fi eronată, nu e suficientă. La finele contractului de antrenor al lui Covaci, Cruijff a raliat întreaga echipă unei idei generoase, care a şi materializat simbolic recunoaşterea rolului antrenorului în atingerea vârfului de perfomanţă. Echipa i-a dăruit – informează ediţia dn 26 martie a Gazetei sporturilor – o maşină la despărţire. În primăvara lui 73. Plecarea fotbalistului la Barcelona în aceeaşi toamnă, după 2 jocuri în noul campionat, devine mult mai semnificativă. Sigur că din perspectiva prezentului, pare neînsemnat. Când fotbalişti mediocri dintr-o ţară în regres fotbalistic, cum e România, posedă maşini mai scumpe decât cea primită în dar, cu 44 de ani în urmă, de Pişti.

Vom reveni la unele aspecte tangenţiale mai la vale. Deocamdată să numărăm trofeele câştigate în tricoul Barcelonei. Oarecum surprinzător, sunt numai 2. Titlul naţional în primul sezon şi cupa regelui (denumirea oficială a cupei Spaniei), în ultimul sezon acolo. De finala germană, pierdută în 74, am vorbit. Dar doar acum apare în presa din toată lumea motivul pentru care refuzase să participe la naţională în 78, în Argentina. Fusese victima unei încercări de răpire, cu familia şi era profund traumatizat. De fapt neparticiparea la turneul final argentinian a fost dublată de plecarea în America. Ceea ce echivalase cu recunoaşterea finelui carierei de mare jucător. Har cerului, a urmat, după cântecul de lebădă (destul de… rentabil, altfel) al jucătorului (79 – 84, cu 2 sezoane intercalate iar la Ajax), nu mai puţin onorabila carieră de antrenor. Timp de 11 ani. La acelaşi cluburi unde strălucise ca jucător. 3 ani la Ajax, 8 la Barcelona. La clubul unde se formase a luat, ca antrenor, 2 titluri naţioanle şi odată Cupa UEFA. La Barcelona a luat 4 titluri, o cupă, 3 supercupe, 3 trofee europene şi o finală de Champions League. Parcă laurii ca antrenor fost-au mai deşi decât cei care-l încununaseră ca jucător.

Acuma, de regulă marii jucători sunt rareori mari antrenori. Iar marii antrenori provin, de multe ori, din jucători mediocri. Vezi magul Hererra. Ca performanţă, Cruijff e o excepţie. Nu singura, dar, poate, una din cele mai marcante. Dar performanţa nu e întotdeauna egală cu valoarea, oricât de dificil ar fi de definit aceasta din urmă. Johan Cruijff rămâne mare în istoria fotbalului întâi de toate pentru a-l fi revoluţionat. O telegrafică istorie a marilor schimbări tactice ilustrează o realitate excepţională. Să vedem: în jurul lui 1925 (când se schimba regula ofsaidului) britanicul Herbert Chaman, la Arsenal Londra, retrăgea mijlocaşul central (care mai mult n-are decât are echivalent în modulele tactice actuale) între fundaşi, creind stoperul. De unde a inventat sistemul WM, unul din cele 2 sisteme perfect simterice. În 1958, Vicente Feola, surprindea, cu naţionala Braziliei, lumea, inventând sistemul cu 4 fundaşi. La care, după epoca fundaşului central retras, numit libero, inventat de elveţianul Karl Rappan, dar adus la nivel de virtuozitate de Hererra la Inter, se regăseşte şi azi. Actualele module tactice nu au adus nimic inedit, după relativa epuizare a fotbalului total olandez. Inventat, acesta, de Cruijff. Ei, bine, a fost singura invenţie nu doar tactică, ci conceptuală, de atitudine chiar, din întreaga istorie a fotbalului de la separarea acestuia de rugby, graţie legendarului William Webb Elis, care a fost creaţia unui jucător activ. Depăşind în amploare toate celelalte invenţii. Create, cumva, în laborator, de antrenori. Consider că etalarea acestor amănunte teoretice a fost, dacă nu neapărat necesară, sigur cel puţin utilă, pentru a reliefa, în context, creaţia majoră a evocatului nostru personaj.

Când CF Barcelona s-a confruntat în premieră cu o echipă românească în cupele europene, în toamna lui 71, Pişti Covaci îşi impunea autoritatea la Amsterdam. Atunci Steaua ieşea în primăvară după 1-0 şi 2-1. 6 ani mai târziu, spaniolii (şovinismul catalan era departe de pretenţiile de acum), cu Cruijf şi Neeskens în echipă, îşi lua o revanşă anihilantă, pe seama aceluiaşi adversar românesc: 5-1 pe Nou Camp şi 3-1 pe Ghencea. De la 3-1 în 71 la 2-8 în 77. Dece amintesc? Păi a fost singura dată când l-am văzut pe Cruijff în direct, din tribună. Nu era aceeaşi trăire ca atunci când îl văzusem în 62 pe Di Stefano la televizor, deja legendar atunci, nici cum îl văzusem pe Armando Picchi pe fostul 23 August, în 65. Legenda lui Cruijff avea să crească mult în timp, deşi deja atunci era o ocazie, care se va dovedi unică într-o viaţă de supporter. E adevărat că, în toamna lui 98, tot pe Ghencea, la penultimul meci urmărit din tribună, l-am văzut pe portughezul Luis Figo, dar până la Johan Cruijff e cale lungă. Deloc neinteresant, cel care a dominat lejer acel meci a fost locotenentul lui Cruijff, care nu s-a omorât cu firea. E vorba de Neeskens. Fostul mare fotbalist român (mare la scara locală) Ion Dumitru, AKA Liţă, de departe cel mai bun mijlocaş defensiv de după război, îşi aminteşte: deşi posedam toate tehnicile de deposedare cunoscute la vremea aia, n-am putut să-i iau lui Cruijff nici măcar o singură minge. Dar bifarea stadionului din Drumul Taberei pe itinerariul personal s-a soldat cu alt amănunt, cunoscut de atunci de public. Care amănunt aruncă o lumină interesantă asupra personajului. După meci, Cruijff a întrebat gazdele cine se ocupă de gazon. I l-au adus în faţă pe regretatul Rudi Conrad, fost rugbist, gădinarul de atunci al stadionului. Care nu beneficia nici de instalaţie luminasă de fotosinteză, nici de ţevi subterane de încălzire, dar dragostea şi grija aplicată compensau din plin lipsurile tehnologice. Care nici pe la case mai mari nu se prea pomeneau. Cruijff ia cerut lui Rudi o bucată de gazon. Pentru colecţia personală. Pe care o adunase de pe nu puţine stadioane pe ale căror terenuri se simţise confortabil ca fotbalist. O cărămidă pătrată, de vreo 4 dm pătraţi. A fost, probabil, momentul de glorie odată pe viaţă a grădinarului.

Să revenim o clipă la perioada celor 3 finale europene câştigate consecutive. După una dintre ele, poate că a doua, prima cu Pişti pe bancă, legenda spune că jucătorii lui Ajax, care fuseseră sărbătoriţi ca eroi naţionali la primăria din Amsterdam, ar fi fost invitaţi în audienţă protocolară de regina acelui moment. Parcă Wilhelmina, dar nu bag mâna-n foc. Regina i-ar fi făcut lui Johan conversaţie politicoasă: aud că eşti mai popular în ţară decât mine. Se poate, majestate, ar fi replicat, înfipt, fotbalistul. Dar asta mă costă 80% la impozit. Desigur, prietenul din Nijmegen, om al preciziei, mă va corecta. Probabil în 1972 impozitul maxim în Olanda nu atingea 80%, ca în Suedia. Ceea ce-l determinase pe Bjorn Borg, marele tenisman, să se expatrieze, devenind cetăţean al statului Monaco. Ma se non e vero… iar de-o fi cumva adevărat, cum oricum impozitul olandez pe venit a fost progresiv şi la cât câştiga Cruijff trebuie să fi fost considerabil. Deci, dacă legenda anecdotică ar fi adevărată, nu pare complet exclus ca motivaţia fiscală să se fi adăugat despărţirii de Covaci şi celolalte considerente care îl vor fi făcut să aleagă Barcelona.

Ca să nu plictisesc cu inevitabila abordare laudativă, oricât de acoperită de fapte, e timpul să pun o tuşă de culoare mai închisă, ca un benghi pe frunte. Se spune că, iar Gazeta sporturilor confirmă, că într-un meci între Irlanda de Nord şi Olanda, prin 1976, Gerge Best, altă mare vedetă a acelor ani, l-ar fi ridiculizat pe teren. Cam ieftin, cam de gust discutabil, dar de efect. După ce ar fi driblet 2 adversari ar fi cotit-o spre centru, l-ar fi căutat pe Cruijff, l-ar fi zăpăcit din fentă, strecurându-i mingea printre picioare, apoi ar fi dat-o afară, persiflându-l: eşti cel mai mare numai pentru că eu n-am timp. Iară se non e vero…

Cariera fotbalistică a lui Cruijff s-a încheiat în 1996, ca antrenor. La numai 49 de ani. Dintre care 32 dăruiţi fotbalului. Dacă scădem perioada intermediară, dintre plecarea de la Barcelona ca jucător şi reangajarea, tot ca jucător, la Ajax, rămân doar 29 la nivel de vârf, dintre care 17 ca jucător şi 12 ca antrenor. Nu ştiu dacă e colecţionarul celor mai multe trofee raportate la numărul de ani, articolul de faţă nu pune accent pe statistică. Foloseşte cifrele doar ca să ilustreze. Dar sigur e unul din cei mai eficienţi performeri de gen. Nici asta nu contează, la urma urmei, aşa de mult, dar ceea ce cifrele subliniază e că acest om special a ars intens. Dar nu ca o efemeridă. Ci ca o rachetă de cursă lungă, care şi-a atins ţinta.

O ultimă observaţie. Accentuat subiectivă. Într-unele din imaginile de tinereţe, faciesul lui deloc banal, cu personalitate accentuată, aducea, vag, de departe, cu un congener: fostul meu coleg de facultate, timp de 2 ani, Valentin… cum care Valentin? Câţi Valentini fizicieni s-au implicat în fotbal?

Revin pe margina ştirii despre decesul Iolandei Balaş. îmi pare decent să continui a nu-i lega numele de nici un epitet. Ar micşor-o.

Mazeta sporturilor, singurul cotidian de profil care supravieţuieşte, iată, încă, cu o ediţie tipărită, face multe concesii tabloidizarii triumfătore şi nu dezvolt acum subiectul. Oricum, gazeta online, acces(a/i)bilă pe baza unui abonament modic, plătibil prin factura telefonică, e primul ziar pe care-l deschid dimineaţa. Uneori singurul. Concesiile încep cu imaginea primei pagini. nu odată detestabilă.

Dar azi prima pagină multiplică, cu numărul tirajului, o imagine simbol. alb/negru. Iolanda deasupra ştachetei.

Am prins, în prima toamnă bucureşteană, în anul întâi, momentul legendar. pe fostul stadion Republicii, atunci singurul cu nocturnă, crainicul anunta: linişte! sare Iolanda Balaş. Erau campionatele balcanice, câţi din binecuvântata noastră generaţie, născută după război, acum pe ducă, mai pot fi martori direcţi ai acelui moment simbolic, repetat la fiecare concurs atletic? Ioli sărea după ce luase, la Tokyo, a doua să medalie olimpică de aur. doar a doua, mai nimic, acolo, faţă de cele 14 recorduri mondiale consecutive.

N-am dat încă pagina ediţiei online a Gazetei. Vedeţi, e unul din momentele în care n-o ironizez. Gluma cu mazeta fusese lansată de Caţavencu prima ediţie, încă din 90. Mi-a întrerupt lectura matinală ca să scriu acest remember. Cred că iar schimb subiectul blogului. Luni 21 n-ar mai valora mare lucru.

Eram în clasa a şasea. La doi ani după Melbourne. Din vară începusem a cumpilnic Sportul popular, urmaşul străvechii Gazete şi precursorul aceleiaşi, de după 89. Profesoara de educaţie fizică mi-a cerut ziarul şi ne-a citit, cu voce tare, un articol quasiomagial, un portret jurnalistic al sportivei. Atâta că-I pronunţa numele, nu ştiu dece, Balş. Ştiam deja că bătuse recordul mondial la proba ce ne chinuia la oră, cu sfoară în loc de ştachetă. Mă impresionase că o tânără cu doar 9-10 ani mai mare ca mine putea sări cu jumătate de metru mai mult ca mine, dar eram mândru că profesoara ne deschidea orizontul. Bineînţeles, nimeni nu sărea altfel decât foarfecă şi aceeaşi profesoară ne învăţase nu numai tehnica, ci mai ales că eseţialul era unghiul de atac al ştachetei. Apoi am văzut-o pe Ioli în cunoştinţă de cauză în rubric de sport a jurnalului de actualităţi ce prefaţa filmele la unicul cinematograf din orăşel.

Peste 32 de ani am avut o lungă convorbire teefnică, era preşedinte la Federaţia de atletism. Şi-a consumat peste 40 de minute cu un necunoscut, secretar general al unei ligi a suporterilor, care avea de organizat un concurs fulger de sprint în pauza fineli cupei României din acel an. M-a tratat cu răbdare şi blândeţe.

Nu dădusem nici primul examen al sesiunii de vară a anului întâi, când apăruse Decatlonul de aur al lui nea Vanea. Adică Ioan Chirilă, fie şi el odihnit. Portretele reportericeşti ale 10 sportivi români reprezetativi. Un an mai târziu, când nea Vanea îşi lansă, la librăria Eminescu, la parterul clădirii unde aveam atunci căminul, a doua sa carte, Finala se joacă azi, despre fotbaişti de legendă, am fost singurul participant care a luat 2 autografe. Pe ambele cărţi. Dece amestec amintirra acestui moment când e vorba de Iolanda Balaş? E un element de context. O dovadă colaterală de istoricitate. Abia ce murise Dej.

În Decatlonul…, capitolul Iolandei fusese scris manu proprio. Eram sigur, stilul diferea de cel al lui nea Vanea, inconfundabil acela. Peste 25 de ani avea să-mi confirme, la acel lung telefon. Titlul capitoluli era o găselniţă: Ultima ştachetă cade întotdeauna. Cine nu cunoaşte regulile atletismului de competiţie n-are decât să se informeze. Căci aşa e. După fiecare concurs victorios, după fiecare record mondial, la fete şi la băieţi, la înălţime şi la prăjină, ultima ştachetă cade întotdeauna. În încercarea firească a câştigătorulu de a-şi ameliora performanţa.

Dictonul emblematic al atletismului, regele sporturilor, este: citius, altius, fortius. Mai iute, mai sus, mai puternic, pentru generaţiile care nu vor mai avea latină în progrma şcolară. Unii dintre martorii acestui remember încărcat ineluctabil de nostalgie, se vor întreba ce-i aia decatlon. E proba probelor. Pentru care trebuie să fii iute ca sprinterii (dacă atletismul e regele sporturilor, proba de 100 m plat e regina atletismului), capabil de intens efort anaerob, să fii tactician inteligent, la semifond, rezistent la cele de fond, agil şi elastic la sărituri, puternic la aruncări. Dar se va întreba cineva, doar campionatele atletice sunt transise în direct de televiziuni, aşadar spectatorii sunt incomarabil mai mulţi decât cei doar 20,000 de e Republici, care făceau linişte când sărea Iolanda Balaş.

Iolanda a participat la 3 olimpiade. În 56, la Melbourne, deşi deja recordmenă mondială, a pierdut finala. N-are decât 2 medalii de aur. Roma 60 şi Tokyo 64. Cine nu cunoaşte regulile de desfăşurare ale unui concurs de săritură în înălţime, se va documenta. Eu n-am de gând să impurific cu explicaţii tehnice un rememeber sentimental. Ei, bine, ani de zile săritura la înălţime femei se desfăşura în 2 etape. Iolanda intra în concurs abia după ce toate celelalte competitoare ieşeau, ratând ultima lor ştachetă. Sigur că în sport, în general, premisa şansei victoriei e victoria asupra sinelui. Chiar şi în sporturile de echipă. dar truismul ăsta n-a avut niciodată o materializare concretă mai elocventă decât când sărea, în linista tribunei, a cărei viaţă e să freamete şi, mai nou, să facă valuri, Iolanda.

A fost singura sportivă de pe mapamond care determina derularea probei sale în 2 etape. Îşi începea săriturile după ce celelalte ieşeau din concurs. Nu se confrunta decât cu ea însăşi. Concretizând simbolul etern al sportului. Sigur, nu în marile concursuri internaţionale. Dar în peste 80% dintre cele la care a participat.

Fotografia alb/negru de pe prima pagină a Gazetei sporturilor de azi, 12 martie, o arată pe Iolanda atacând, în stilul anilor 60, ştacheta. Atunci toată lumea sărea în stilul foarfecă. Apoi, când ea încă bătea recorduri mondiale cu acest cel mai ineficient stil, bărbaţii deja săreau prin rostogolire ventrală. Aşa a fost bătu John Thomas, recordman mondial în 1960 şi favorit olimpic, de cei 3 sportivi cu cccp pe maieu. De 3 naţii diferite. campionul olimpic era georgian. Robert Şavlakadze. Pe atunci georgienii erau numiţi gruzini, de stăpânii ruşi.

Până în 1968, când, la Mexico City, americanul Fick Fosbury, a uimit lumea atacând ştacheta cu… spatele. Ruşii, mereu conservatori, au umplut hectare de hârtie cu tone de cerneală, ca să demonstreze că mişcarea e antisportivă. Apoi s-au aliniat, pe tăcute. Azi nimeni nu mai sare decât în stilul numit Fosbury flop. Dar, parcă cel care a impresionat mai mult lumea atletisului a fost un polonez firav, Jaczyek Wzoła, în 1976, la Montreal.

Ar fi putut Ioli să sară în aceste stiluri mai eficiente? Mai întâi dece mai eficiente? Pentru că atât la rostogolirea vetrală, cât şi la Fosbury flop centrul de greutate al sportivulu trece pe sub ştachetă, deci cu acelaşi impuls al săriturii, performanţa tehnică e mai mare. Pe când la antica foarfecă rraiectoria centrului de greutate e sensibil deasupra ştachetei. Dece aceste amânunte biomecanice? Tocmai pentru a sublinia excepţionalitatea performanţelor Iolandei. Ultimul său record mondial, 1.91 metri, e acum depăşit în concursurile de junioare. Ăsta e mersul atletismului. Citius, altius, forties. Acest record a rămas nedepăşit o lungă perioadă, dar mai mult a rezistat irealul record mondial al americanului Bob Beamon, medaliat olimpic cu aur tot la Mexico, în 1968. La lungime.

Întrebarea dacă Ioli şi-ar fi putut converti stilul la ventrală e retorică. Poate ari fi câştigat câţiva cenitmetri, poate ultimul ei record mondial ar fi rezistat mai mult. Dar simbolul ei n-ar mai fi fost la fe de pur. Ioli e o etapă în istoria atletismului, regele sporturilor. O stauie de fum în memoria binecuvântatei mele generaţii. Generaţie a cărei datorie să să încerce a transmite următoarelor imaginea acestei statui transparente. Căci odată cu Iolanda Balaş se sfârşeşte o epocă.

Azi 15 decembrie Mama Geea a terminat de înconjurat de 3 ori pe Tatăl Helios de când sora mea de Steaua lui David, cum se amuza considerându-se, Hana Fratu, născută Luana Zosmer, a plecat puţin într-o nouă misiune. În ziua cu pricina, îngerul meu păzitor aranjă să-mi întâlnesc în direct, în frigul unei gări, sursa unuia din osmoticele mele personaje ubicue, Ariel, duhul meu transparent. În seara aceleiaşi zile îmi întâlnii, telefonic, pe celălalt duh transparent. Ziua fu, astfel, sediul temporal al unei stranii întâlniri asimetrice de gradul 3. Orbita Geei, Terrei, Pământului, n-are importanţă numele, e la fel de eliptică precum a intuit şi verificat magistrul împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg, Johannes Kepler pe nume şi cum a statuat sir Isaac Newton şi cum sunt toate orbitele fraţilor şi surorilor planetari, de la Mercur la Pluto, inclusiv nenumăraţii asteroizi, comete et caetera. Una cu excentricitate foarte mică, aproape un cerc, dar tot elipsă. Astrul ce ne dă viaţă fiind plasat, conform legilor, într-unul din focare, habar n-am ce-o fi în celălalt focar. Îmi place să cred că Hana şi-a stabilit pupitrul de comandă acolo. În dificilul reportaj, aici, mai jos, de la un eveniment public la care participam, fie şi ca personaj secundar, trebuia să mă restrâng, să mă focalizez adică, la dimensiunea de scriitoare a acestei femei rarissime. Mi s-ar părea ieftin, însă, să schiţez măcar nexusul nenumăratelor dimensiuni mai mult sau mai puţin conexe, de care am aflat, conversând, de la prima la ultima replică, despre acelaşi subiect, Iisus – omul. Nexus despre care sunt perfect conştient că reprezintă o parte aproape neglijabilă din personalitatea ei derutantă. Ieftin prin utilizarea momentului comemorativ. Va veni odată şi odată timpul să vorbesc, să scriu, scurt, despre Hana. Timp am. Am? s nu provoc soarta… Deşi siguranţa astra afişată insolent e tot derutantă. Ca o fentă din gleznă. Acum mă limitez la două lucruri: primul e că-mi reproşez azi, ca frate de cruce, cum tot Ana (Ana am zis? Hana. Dar poate nici n-am greşit prea mult), că nu mi-am făcut datoria să am grijă, după plecarea ei, de sora ei, care-mi locuieşte în gând (ca să zic aşa), tocmai pentru că nu are nevoie să aibă nimeni grijă de ea. Frate, fie şi de cruce şi soră, fie şi pur şi simplu, ai Hanei, nu sunt neapărat fraţi între ei. Dar, domnilor preşedinţi, nu mă întrebaţi ce-şi sunt, căci nici dacă aş şti nu v-aş spune. Ştiu doar că după plecarea unuia, de când lumea, ceilaţi se strâng la olaltă mai… strâns. Să fie îndepărtarea orbitală, simultan cu o apropiere inefabilă perenă, simptomul permanenţei pregnante a Hanei? Dincolo de definiţia ei a ceea ce e viu, citată în reportajul de mai jos, aici, de la un moment deja trecut.
Al doilea lucru e un exerciţiu, consonant cu momentul comemorativ. Iată, mai jos, o pagină din cea mai stranie carte a unui scriitor mult drag mie, pe care Hana îl gusta. Şi care pagină e o transfigurare a propriului ei scris, dincolo de îngroşata tuşă exterioară. Prin ceva la fel de inefabil:
“Brusc, ca din pământ, apărură cei doi lăncieri războinici, purtând deasupra capului înalte şi ascuţite suliţi. Pielea lor cafenie-roşiatică scânteia toată, cu excepţia braţului drept, presărată cu un praf argintiu. Goale cu desăvârşire, trupurile lor vorbeau singure despre forţă! Erau mărunţi, cam cât Vinoacă. Unul înaintă şi se opri la cinci paşi de musafiri, aşezând lancea în diagonală, aşa cum mânuiau halebarda vechii oşteni din Europa, când voiau să oprească intrarea sub zidurile păzite de ei. În poziţia luată, ca şi în vocea băştinaşului, se puteau bănui mândrie şi vanitate chiar.
-Taki buri!
-Ce vorbeşti?, făcu Salamanca.
-Taki-taki!, strigă lăncierul.
-Aha! Asta schimbă cu totul situaţia, răspunse marinarul.
-Taki buri ooo!
-Formidabil! Şi de ce?
Veni şi celălat războinic.
-Riko lam! Riko paava ajuv! Ooo!
-Eşti şmecher? Crezi că mă las tras pe sfoară?
-Bakari! Ooo! Kookey bha-bha!
-Nu sunt de acord. Peştoaica galbenă era mai frumoasă.
-Fukbom urse taki-taki!
-În nici un caz. Aşa nu facem târgul.
-Taki buri ooo!, strigară amândoi băştinaşii şi, după ce executară în acelaşi ritm câteva mişcări cu lăncile, o luară la goană. Dar nu că s-ar fi speriat.
-Ia ascultă, ce… taki-taki aţi tot parlamentat?, întrebă Vinoacă.
-Vechile tangouri.
-Cum?
-Am înţels un singur cuvânt: “ooo”, lămuri Salamanca.
-Şi înseamnă?
-Moarte.”
Să fie o blasfemie dacă, citând fraza finală din al treilea şi, probabil, ultimul volum, Amintiri din pomul vieţii, din opera postumă semnată FRATU HANA LUANA (cineva trăieşte cât timp altcineva îşi aminteşte de el/ea), o facem în numele adagiului biblic cu moartea pe moarte călcând? Cititorii n-au decât să decidă pe seama lor.

În ultimul moment aflu ca a „plecat puţin” Peter O’Toole. Prietenul din a cărui postare pe Facebook am aflat spune, onest şi decent, că nu ştie ce să spună. E prea trist momentul ca să polemizez, ar fi cumplit de indecent. Dar eu ştiu ce sa spun. Poate, anticipând inconştient momentul, am frunzărit zilele astea un volum al lui Radu Cosaşu, construit pe ideea anticelor sale cronici de 3 secunde. Şcoala mea esenţială de lectură interpretativă a semnificaţiilor cotidianului. Iată ce spun, auzind ştirea asta: Dincolo de banalitatea strict biologic (o viaţă se sfârşeşte când se sfârşeşte, moartea e măsura fiabilităţii maşinii umane), lordul spune astfel, cu voce clară, seniorială, că în lumea asta pestriţă nu mai e loc pentru lorzi. Dumnezeu să ne ierte!

De curând Radu Cosaşu a împlinit 83 de ani. În loc de urare, republic o cronică, scrisă cu 12 ani în urmă, la ultima sa carte editată de Hasefer.

 

Încă de la “Logica” (Supravieţuiri V), Radu Cosaşu statuta: “Orice scriitor trebuie să scrie o Logică cu ajutorul căreia să explice, la Judecata de Apoi, cum şi-a scris cărţile”. Cartea respectivă îndeplinea rezonabil funcţia prevăzută de motto-ul apoftegmatic. Chiar dacă a mai urmat un al şaselea şi ultim volum din seria de supravieţuiri (exact câte romane are seria Dune). Locul pentru o carte mai cuprinzătoare, în linia aceleiaşi logici, rămăsese strâmt. Cu atât mai incitant pariul de a scrie (dar şi de a aştepta ca cititor!) o carte precum “Autodenunţuri şi precizări”. În logica “Logicii”, ai fi tentat să glosezi pe ideea că noua carte explică, dincolo de încă un plan de perspectivă asupra modului cum Radu Cosaşu şi-a scris cărţile şi un alt plan de înţelegere a modului cum s-a scris pe sine. Dacă lărgirea perspectivei de fără echivoc, disocierea om-operă e mai falsă decât cea virtuală adresată celebrului strigăt al lui Flaubert “Emma c’est moi!”. Scriindu-şi cărţile, autorul se reinventează permanent, iar acestea vorbesc mai ales despre acest proces de permanentă căutare a unei coerenţe existenţiale, deşi mulţi văd în ele mai degrabă un soi de cronică a Bucureştilor. Să lăsăm la o parte tentaţia întrebării (fireşti, altfel) cum ar fi evoluat personalitatea autorului ca pianist, în loc de “nuvelist” (de facto, ficţionar), fie şi din conştiinţa futilităţii istoriei cu “dacă” şi să-i preferăm întrebarea, destul de retorică, dacă “spovedania unui convins” aparţine lui Radu Cosaşu sau lui Oscar Rörlich (fără a ne lăsa derutaţi de declaraţia că acesta din urmă încearcă, de 40 de ani, să-l omoare pe primul). De ce retorică? Pentru că în textul cărtii se găsesc dovezi, cel puţin implicite, că cel convins e purtătorul numelui dintâi. Considerăm citarea mai vechii interpelări adresate “tovarăşului Cosaşu”, al cărei autor implicit, odată cu ultimul paragraf al cărţii, nu poate fi decât Oscar Rörlich, drept o asemenea dovadă. Mai importantă decât întrebarea (mereu firească), anume cât la sută din spovedania unui convins e atins (ergo – relativizat) de ironia ireductibilă, corect observată de Tudor Octavian, care îmbibă cartea, se dovedeşte întrebarea cam ce convingeri are Radu Cosaşu, date fiind cele tocmai precizate în cazul lui Oscar Rörlich. Răspunsul aparent îl găsim în coloanele dilematice ale unui săptămânal pe care, iată, şi umbrele vechi îl citesc. Radu Cosaşu este “extremist de centru”. Iar autodefinirea capătă consistenţă deîndată ce ultimele texte ale rubricii din antepenultima pagină par a regăsi muzicalitatea unora dintre cronicile de trei secunde din urmă cu o generaţie (sesizarea dimensiunii caragialeşti a happeningului din dupăamiaza unei zile de 23 august nu-i la indemâna oricui, ironia ascuţită 40 de ani atât pe convingerile proprii, spovedite sau nu, cât mai ales pe decorul mobil al întruchipărilor de tot soiul).

Înşiruirea autodenunţurilor e rezonantă, consonantă şi în relaţie organică nu numai cu întreaga serie de supravieţuiri, ci şi cu cronicile de trei secunde şi condensarea lor în două volume pe un bloc de gheaţă (de ce nu şi-o fi găsit loc primul, cel cu augustul, premiat de Uniunea Scriitorilor, în aceste spovedanii?). Spovedania unui convins se vrea articulată cu autodenunţurile, dar determină oarece nedumeriri vis à vis de titlul progra-matic al rubricii din “Dilema”. Prima senzaţie de cititor ar fi că esenţa acestui “sâmbure dialectic” rămâne imună la hormonul quasitotalitar al ironiei. Să le împace, oare, ruga, pecetluită de zidul plângerii, rugă cu atât mai penetrantă, cu cât vine de la un liber-credincios (superbă sintagmă, cu ironia ei cu tot)? Dacă cea mai recentă carte a unui scriitor singular şi extrem (!) de personal se termină cu o întrebare implicită, de ce cititorul să n-o retransmită mai departe? Mai ales că o rugă nu se poate comenta.

Ce-ar mai fi de spus (vorba unui alt scriitor român citat în carte)? Poate doar că după cele şase volume de supravieţuiri, după cronicile de cinematecă din România Literară, adunate sub titlul (emblematic) “O vieţuire cu Stan şi Bran”, dar cu precădere după mai recenta “O supravieţuire cu Oscar” (drăgălaş joc de cuvinte), după atâtea autodenunţuri, precizări şi atâta logică, nu ne rămâne decât să aşteptăm ca Oscar Rörlich să argumenteze ultimul pasaj al cărţii, denunţându-l pe Radu Cosaşu că şi-a asumat, la un moment oportun, crezul că finalul cel mai dificil rămâne supravieţuirea.

Radu-Ilarion Munteanu, luni 27 august 2001, pe muzică de Gershwin, Bernstein şi, iacă, de la ultimul aliniat, Grieg.

Basarab Nicolescu e o personalitate care a depăşit demult graniţele comunităţii ştiinţifice şi a intrat temeinic în spaţiul public. A scrie despre el pe un blog e o întreprindere care cere o anumită grijă. Căci cine a auzit de el are la dispoziţie destule surse de informaţie aproape exhaustivă. N-am consultat dicţionare şi enciclopedii ştiinţifice, asta o poate face oricine, independent de textul meu, sau în completarea acestuia. Nu are sens să-mi propun altceva decât a schiţa un portret aşa cum se vede din unghiul meu îngust.

Era în anul V când eram eu în primul an. Secretar UTM pe facultate. În 65, când organizaţia a revenit la vechiul nume, UTC, Basarab terminase facultatea. Era personalitatea cea mai charismatică, dar nu neapărat studentul cel mai bine cotat. Oricum cei din grupa de fizică teoretică formau elita. Basarab era simultan o valoare recunoscută, de cel mai înalt nivel şi ceea ce azi am numi persoana publică de maxim impact. Mâncam la cantina Victoria, fost bar chinezesc, într-un subsol la intrarea dinspre strada Academiei (pe care erau, faţă în faţă, aripa Universităţii unde era facultatea şi căminul Carpaţi). Linie ca la autoservire. Am stat odată la coadă exact înaintea lui. Urechile mi se desfăşuraseră ca foile de varză. Să nu pierd nici o virgulă. Vorbea cu un coleg de grupă. O voce foarte uşor afectată, costum mereu bleumarin, o raritate atunci ca şi acum, părul îi cădea ca lui George Enescu. Am prins, în cele câteva minute, cât împingeam tăvile, fraza: Mie poţi să-mi dai absolut orice subiect, afară de fotbal şi-ţi pot vorbi două ore pe ceas fără să mă repet. Mă, al drakku’, mi-am zis. Coborâse instantaneu de pe orice soclu, devenise tangibil, uman. Avea vanităţi. Mai mult, un discret dat din umeri şi un şi mai discret surâs, ale mele astea, mi l-au adus la îndemână. Ce-mi conta mie, încă speriat că-mi pică blocurile de pe bulevard în cap, mai ales seara, la dansul neoanelor, dar deja făcând primii paşi prudenţi în strategia de a cuceri balaurul urban, de toate nesfârşitele subiecte despre care marea vedetă ar putea vorbi două ore pe ceas, dacă eu puteam vorbi 3.14 ore despre… fotbal? N-am dezvăluit nimănui secretul, de la colegii de grupă la vară-mea bună, care termina şi ea anul V, m-ar fi strivit sub dispreţul lor. Doar celui mai bun prieten de atunci, Puiu Zoran, anul IV tot la teoretică, orădean cu simţul humorului. Fie odihnit. A zâmbit îngăduitor, insolenţa mea era o tâmpenie feroce, dar am simţit că marcasem încă un punct pe tabela lui.

Dar asta fu doar a doua întâlnire. Dacă întâlnire se putea numi. În prima mi se impusese magnanim. Mă trimisese secretarul pe anul întâi să-l înlocuiesc la o şedinţă a comitetului pe facultate. Basarab prezidase prin mormăieli, dar era Basarab. De fapt, la şedinţa aia, figura pe care o reţinusem era Vlad(imir) Protopopescu, anul III, care bătea capu’, doar-doar l-o băga Basarab în seamă (penchant care tot de faima lui Basarab vorbeşte), repetând fraza: Noi, cei care am dat nasul prin ecuaţia lui Dirac şi ştim de-acum ce-i fizica… Pe drakku’ ştiaţi voi atunci, după doar primul curs de electrodinamică ce-i fizica. Ecuaţia lui Dirac se preda, atunci, cel devreme în semestrul doi al anului trei. La mecanică cuantică. Dacă nu în semestrul întâi al anului IV, ăsta era programul cursului de cuantică, unic examen, la 70% din programul celor 5 ani. Dar kestia asta aveam s-o aflu la vremea cuvenită, la şedinţa aia eram boboc pufos. Abia către coada anului aveam să aflu că cele mai mari valori din anii IV şi V, ambii în secţia de fizică teoretică, erau Gheorghe Stratan şi valeriu Zoran, prietenul meu. De primul nu mai ştiu nimic, al doilea, Puiu, avea să mpară stupid, după ce surmontase o operaţie ultranasoală, la pancreas. Din neglijenţa unei asistente. La fel ca fratele Eugen, singurul apropiat căruia nu i-am schimbat niciodată numele în proză. Cu mulţi ani mai târziu ca Puiu. Care abia fusese ales democratic director ştiinţific la Măgurele… Ce au toate astea cu Basarab? Păi au. Basarab e aşa de cuprinzător, că încape în el cea mai mare parte din marea şi mica istorie a facultăţii. Cu Basarab m-am lăudat în faţa tuturor civililor întâlniţi ulterior. Singura cu care nu mi-a mers a fost Rhoda. Fata cu pagoda. O vreme simbolul distilat al inaccesibilităţii. Aveam să aflu tot peste epoci, nu de la prietena mea de-o viaţă, care mă paraliza emoţional în pragul vârstei numite de anglosaxofoni teen age, când venea în vacanţă în orăşelul dintre munţi, dar care făcea parte din aceeaşi gaşcă de cartier bucureştean, cu străzi numai nume de doctori, ci de la alt personaj al cartierului, că Rhoda… Protopopescu era sora lui Vlad.

Puţini ştiu când şi cu ce a debutat Basarab editorial. Om norocos, eram pregătit când a făcut-o. Mai întâi, era încă în facultate când am aflat de profesorul Dan Barbilian, pe care l-am putut identifica, fiind poetul Ion Barbu. Din care, dincolo de După melci, nu pricepeam nimic. În toamnă, la începutul anului doi întâiul, când Basarab o fi lucrat la secţia de fizică teoretică de la Măgurele, l-am descoperit pe Blaga. Aşa că, un an mai târziu, în primul semestru al anului doi bis, când proaspătul prieten Adam Ştrul incendia seminarul de filosofie liberă, undercover sub eticheta materialism dialectic, cu fraze ca: eu cred că poezia nu e decât un adagiu al filosofiei şi poezia română se poate reduce la 3 be: Blaga, Barbu şi Bacovia, ştiam ce vrea să spună. Dar acum nici Adam habar n-are că Basarab şi-a făcut o reintrare explozivă în literatura română extraştiinţifică în 1995, cu Teoreme poetice. Ei, bine, basarab a debutat editorial în 1968, cu eseul Cosmologia jocului secund. Dincolo de norocul de a fi fost tocmai pregătit pentrui o atare lectură, care nu se uită, mai aveam şi norocul librăriei Eminescu, încă existentă, de nenumărate ori restructurată, la vărsarea străzii Academiei în bulevard, în aceeaşi clădire unde fusese, până în vara lui 67 căminul Carpaţi. Vis-à-vis de facultate.

M-am mândrit ca un pârlit de ţigan, aici termen generic, definind neamurile la care spiritul de familie e pregnant, de parcă ar fi fost cartea fratelui meu mai mare. Dar asta-i chiar irelevant. Relevant e că, oricât d erarefiate-mi fură lecturile ulterioare, braconând în teritoriul criticii literare, n-am prea văzut multe citări ale eseului lui Basarab. Asta nu înseamnă nici pe departe că ar fi fost neimportant. Ci că literaţii fără armătura educaţiei matematice rămân depăşiţi de substanţa eseului. Care rămâne un unicat nu în sine, ci pentru un semnificativ procent de literaţi. Poate sună ca drakku, dar pentru mine asta e o foarte mare bilă albă. Translucid-luminoasă chiar. Literaţii n-au decât să-şi lărgească, pe seama domniilor lor, orizontul. Oricum, la data apariţiei volumului, basarab era încă în ţară.

Până la electrocutarea mea, în tramvaiul ce duce direct de la pavilionul expoziţional unde ciordisem Teoremele poetice din târgul de carte Gaudeamus, până-n ghettoul meu, Drumul Taberei, pe linia spre Basarab e un mare hiatus. Umplut doar cu amintirile unei foste iubite, colegă de liceu cu el. Deloc paradoxal, nu eu, minoritar izolat în masa de chimişti, ingineri sau ba, crescusem în ochii ei, ci ea într-ai mei. Colegă cu un Basarab adolescent, mai contrastant în strălucire pe fondul mediului local decât ca coleg al lui Stratan şi Zoran. Ca să nu mai vorbim de mediul european în care deja lucra atunci. Am uitat dacă la CNRS sau oareunde. Oricum datele publice rămân la dispoziţia celor a căror curiozitate îmi propun s-o trezesc.

Aşadar, Teoremele poetice. Cartea Românească. 1996 cred. Dacă mă înşel (mi-e lene să sap în raftul unde ar trebui să fie şi apoi admit autoprovocarea de a evoca opul fără să-l redeschid). O autoritate în materie spune acolo despre autor că e, simultan, theor şi teoretician. Eu am căutat primul termen, atunci întâlnit, n-aveţi decât să faceţi la fel. Basarab mărturiseşte că fusese traversat cu celeritate de textele miniaturale pe care le-a numit aşa, ca reacţie la acel terţ tainic inclus, le tierce secretement inclu, principiu în jurul căruia s-ar fi aglutinat transdisciplinaritatea, ca metadisciplină. În conversaţiile unui grup multidisciplinar, din care nu mi-l amintesc decât pe Jaques Monod. Acuma sigur că Adrian Rezuş, erudit în cele ştiinţificeşti, va repeta, daca va citi blogul, corectura adresată pe Facebook. Cum că Basarab n-ar fi chiar la originea transdisciplinarităţii. Ce-mi pasă mie? Eu datorită lui şi teoremelor lui poetice am conceptul. Cât îl am. La nivelul elementar al publicului căruia literarura de popularizare ştiinţifică i se adresează. Căci, din pesrpectiva nivelului de pe care Basarab se adresează publicului, diferenţa dintre educaţia mea şi a unui taximetrist curios se percepe ca neglijabilă.

Aşa ajungem la anii când editura Polirom începe să traducă texte de gen, scrise firesc în franceză, în beneficiul publicului. Amintesc doar Transdisciplinaritatea (1999) şi Noi, particula şi lumea (2002). Poate că dl Horia Mihail Vasilescu, traducătorul, o fi citit Teoremele poetice, în original sau în traducere, oricum reflexul editurii fu oportun. Şi destul de probabil declanşat de editarea Teoremelor.

Basarab însuşi nu mai propusese, după eseul despre poetica lui Ion Barbu, editurilor din ţara de adopţie, nimic până la originalul celei de-a doua cărţi citate mai sus, în 1985. Ca apoi să urmeze un flux. Nu mai sunt la curent, din 2002 încoace, dar iarăşi datele publice sunt la îndemâna cititorilor, deci lista cărţilor posibil ulterioare ar putea fi completată. Dacă n-am făcut-o e deoarece mi-am propus, ab initio, aşa cum precizam, o perspectivă strcti limitată la istoria relaţiei mele directe cu Basarab şi lucrările lui de popularizare. Căci publicarea lucrărilor sale ştiinţifice îmi rămâne strict indescifrabilă.

Ce-ar mai fi de spus?^* Căci nu pot şi nu vreau să mă abţin, indiferent dacă în text cu intenţie literară sau una publicistică, de la mania mea de a cita, parodia şi perifraza. Doar două lucruri. Ca să nu lungesc textul până la patru paşi de… plictis (sic. Iar…)

Primul: tot din Teoremele poetice am achiziţionat conceptul de nivel de realitate. O generalizare sui generis, chiar una categorială^**. A cărei singură particularizare riguroasă e fundamentarea nivelului clasic al fizicii, ca aproximaţie a nivelului cuantic. Nivel regăsit în astrofizică. La capătul unei prime spirale dialectice. Al doilea: altă editură, mai discreta Vitruviu, propune cititorului românofon traducerea volumului, Ştiinţa, sensul şi evoluţia. Eseu asupra lui Jacob Boehme (2000)  

Iată o scurtissimă evocare a unei personalităţi de largă suprafaţă, fizician teoretician, gânditor universal, poet sui generis, care, cu aproape jumătate de veac de… simplicitate, a noastră, nu a lui, spunea, în neînsemnata mea ureche, pe linia unei foste cantine studenţeşti, că ar putea dezvolta timp de 2 ore pe ceas orice subiect propus, afara de fotbal… Faptul de a fi în aceeaşi generaţie nu-mi conferă mai mult rost decât cel de-a depune această neînsemnată mărturie.

 

Nota bene:

^*titlu al unui (alt) eseu, aparţinând scriitorului ieşean Dan Petrescu, publicat pe la începutul anilor 90;

^**Marxismul m-a învăţat ce numeşte el categorie filosofică: noţiunea de maximă generalitate.