Primul contact cu scriitoarea/editoare Andrea H. Hedeş l-am avut citind o cronica la un volum de proză. M-a surprins nu doar acuitatea privirii de cititor, ci, mai ales, simbioza textului critic cu cel criticat. În sensul exprimării observaţiilor de lectură prin citate esenţiale din textul lecturat. Urmărindu-i, apoi, cronicile de întâmpinare, le-am găsit împănate cu citate dintr-un univers eclectic, de la Hesiod la obscurul Dionisie din Furma. Nu atât dovada unui câmp de lecturi neobişnuit de larg impresionează, ci adecvarea în text, precum ţintele de argint pe puşca lui Winnetou. Aflând că debutase cu un volum de poezie premiat, mi-am zis că e un slujbaş de cursă lungă al literelor, care-şi va valorifica ceea ce numeşte, plastic şi adânc, talantul, în proiecte ample. Desigur, editura înseamnă mai mult pentru literatură decât poezia, mai mult decât cronicile. Dar acestea din urmă rămân, ca bijuterii iterare, oper autentice de artă. Odată am asemuit reţeta de fabricaţie a cronicilor Dnei Hedeş cu un stiudiu de jazz la pianocteil. Dialogul de mai jos încearcă să contureze un portret cât mai real.
Andrea H Hedeş, imaginea ta publică este: poet premiat, prozator premiat, cronicar de întâmpinare, editor. Hai să completăm schelatul cu carne şi sânge. De când citeşti? Când ai resimţit pasiune citind? Când ai simţit nevoia să scrii despre ce citeai?
Pasiunea pentru citit a venit înainte de a citi, ascultând povești. Poveștile pe care mi le spuneau bunicile, mătușile, vecinele, mama, ascultând poveștile de familie care se derulau în fundal, etc și mai cu seamă privind puținele rafturi cu cărți rămase în urma bunicului de care îmi aminteam vag (trecuse dincolo când aveam eu 2 ani). Mă fascinau și frustrau totodată. Erau acolo, le priveam, le atingeam, știam că și el le privise, le atinsese, le alesese apoi pentru a le lua acasă, în acea rămășiță de bibliotecă și totuși îmi rămâneau interzise, nu aveam cheia care să deschidă lumile acelea volatile dar captive în hârtia mirosind a vechi. Nu știam citi. Așa că uneori, când nu mă vedea nimeni, stăteam în fața rafturilor cu cărți și plângeam. Cred că asta înseamnă că eram un copil straniu. Pe urmă a venit clasa întâi și am învățat să citesc și evident am citit și de atunci încolo tot asta fac. E o poveste fără sfârșit. O poveste de dragoste. Scrisul este doar urmarea firească și încărcată mereu de o doză sănătoasă de umilință. Cumva de aici se naște și răspunsul la cea de-a treia întrebare, de ce și de când literatura pentru copii. Totul a început de la povești. Cu a fost o dată mă cotropește o fascinație căreia nu m-am putut niciodată sustrage. Prima mea scriere a fost o poveste, tot în clasa întâi, Povestea Florii Miresei.
Care debut a fost mai întâi? Volumul de poezie sau prima cronică?
Mai întâi a fost debutul în poezie. În 2008, cu placheta Cartea cu Fluturi. Am scris până atunci, dar nu am avut nicicând cutezanța de a publica. E greu când te raportezi la ilustrul șir de scriitori, de poeți pe care i-a dat umanitatea. E nevoie, cum spunea cineva, de acea siguranță de sine obraznică pe care o are cântărețul de jazz față de, fie-mi îngăduit să o spun, ceilalți. Ideea existenței de o clipă raportate la timpul lumii și a conștiinței că scrisul rămâne, răspunzând de cum ne-am folosit sau irosit timpul mă face să mă apropiu cu răspundere de foaia albă ori, mai nou,de ercanul PC-ului. De aceea scriu greu, rar, puțin de-ale mele și, pe cât îmi stă în putere, cu responsabilitate despre scrisul altora. Debutul târziu îl datorez unor oameni speciali care mi-au marcat destinul literar. Doamna Anca Noje, profesoara mea la seminariile de Teoria Literaturii și mama mea lupoaică din anii de studenție la Litere, la Cluj. M-a încurajat, mi-a destupat mintea, mi-a lărgit orizonturile forțându-mă să ies dintr-un provincialism desuet și să îmi asum condiția de scriitor aspirant prin botezul focului, la un Cenaclu Echinox. A fost plânsul și scrâșnirea dinților J. După asta m-am hotărât să scriu cu adevărat. Și după ce am făcut-o, mi-am adunat foile cu poeme, povești și povestiri și am mers la domnul profesor Muthu, pe atunci Decanul Facultății de Litere (eu plecasem de la Litere de vreo 3 ani deja). I-am bătut la ușă, am intrat : ”Știți, dumneavoastră nu mă mai țineți minte, dar v-am fost studentă și scriu, am spus că poate veți avea timp să vă uitați peste foile acestea, să îmi spuneți dacă are rost să mai scriu sau nu.” A zâmbit și acesta a fost începutul unei frumoase prietenii. Foile au ajuns la Mircea Petean care, cu strălucitoare mărinimie a decis să ofere Premiul pentru Debut al Editurii Limes unei necunoscute aka fata de la Dej. Acestor oameni le sunt profund recunoscătoare. Fără să știe, mi-au modelat destinul prin îndrumarea înțeleasă ca punere pe drum… Și Cartea cu Fluturi a apărut în 2008. Prima cronică scrisă de mine a apărut după ce s-a născut Andrei. Fusesem la o lansare de carte, înainte de venirea pe lumea lui Andrei și îmi venea mereu să intervin peste vorbitori, mai erau atâtea lucruri de spus despre carte! Așa că am mers acasă și am scris tot ce vedeam eu în cartea aceea. Și a rămas așa. Și la un moment dat i-am scris lui Virgil Rațiu, la Bistrița. I-am spus că am scris o cronică, l-am rugat să o citească și dacă va considera că nu e publicabilă, îl rog să nu mai spună nimănui despre această tentativă. Iar dacă va considera că merită să apară în revistă (Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița-Năsăud) mă voi bucura foarte mult. Și i-a plăcut, a avut mărinimia de a mă găzdui și cu alte cornici de carte.
În CV scrie că provii din familie româno-maghiară. Ai putea detalia?
Tata, Andrei, era maghiar. Bunicul a fost și el Andrei, străbunicul Andrei, stră-stră-bunicul Andrei și tot așa. E o lungă tradiție a numelui Andrei pe linia paternă și maghiară a familiei. Întotdeauna bunicul Andrei dădea nepotului Andrei un mic obiect de argint, un cal. S-a întâmplat ca eu să fiu prima Andrea în acest șir de Andrei și ca bunicul să nu mai aibă ocazia să îmi înmâneze ”oficial” acest căluț. Poate voi reuși eu să îl dau mai departe copilului copilului meu.
Frumoasă tradiţie. Dar ea crează şi obligaţii. Consideri că drumul ales în literatră e autonom, derivă din nevoia iniţială de lectură, sau a funcţionat şi o anume investire dinastică? În măsura în care da, aceasta a fost conştientizată anume când?
Cred că drumul ne alege pe noi. Așa cum un “pui” de cais nu poate deveni decât un cais ori un “pui” de sequoia nu poate deveni decât un sequoia. Şi oamenii ca arborii. Poţi alege să devii un cais (hai să rămânem poeţi) strâmb sau drept, cu fructe acre sau dulci, dar tot NLP-ul, gândirea pozitivă etc din lume nu te vor transforma intr-un sequoia. Şi e foarte bine că e aşa. E nevoie de toţi şi de toate. Aşadar, mai degrabă cred în îndrumare. E importantă. Altfel, viaţa îşi urmează cursul şi noi odată cu ea. Şi atunci, te alege şi drumul “dinastic”. Bunicul meu a fost şi jurnalist şi un intelectual fin, prins, ca atâţia, între pietrele de moară ale istoriei, I-am păstrat un cult, intim, de interior. Am sperat întotdeauna că voi ajunge şi eu să scriu la un ziar şi să duc această ştafetă mai departe. Deşi a fost prezent doar 2 ani în viaţa mea, primii, am o legătură profundă cu bunicul meu, în acest sens “dinastic” pe care l-aţi intuit foarte bine. Sentiment cultivat în familie. Bunica păstra cu sfinţenie cartea sa de vizită, pe care am făcut exerciţii de citire :)…
De la plăcerea lecturii la creaţie şi la reflexul critic, iar de la acestea la editură. Paşii acestei dezvolări sună logic. Aceeaşi întrebare, reformulată. Ce procent din determinarea angajării în munca editorială ar reveni conştientizării dimensiunii pe care am numit-o dinastică?
Da, consider talentul drept talant. Cred că vom fi întrebaţi cândva ce am făcut cu el, cum l-am folosit. La fel şi cu investirile dinastice, deşi sună atât de preţios, dar sper că cititorii vor înțelege corect nuanța . Şi pe urmă, e un privilegiu rar acela de a face ceea ce ştiu şi îmi place să fac, de data aceasta la un alt nivel. Sigur, să nu uităm, nu fac nimic singură. E vorba de o întreagă şi minunată echipă. Cred că editorul e asemeni producătorului unui spectacol, rolul său e de culise, de om care asigura şi veghează totul astfel încât echipa să funcţioneze asemeni unui dialog fin între un dirijor inspirat şi o orchestră de virtuozi. Sigur, asta, la modul ideal. La noi cred că încă legătura dintre imaginea editorului și cea a editurii e foarte strânsă, la noi încă putem spune editura sunt eu :).
Există vreo legătură între autorii ale căror cărţi le-ai recenzat şi cei promovaţi editorial?
Cca 95% dintre autorii recenzaţi m-au onorat şi îmbogăţit cu prietenia lor. E minunat. Am crescut ca om din aceste fericite întâlniri. Cum am spus, e un privilegiu rar şi vine odată cu asumarea acestui drum. Şi această prietenie şi încredere a dus şi la următorul pas, colaborarea editorială.
Câteva cuvinte despre rubricile tale critice. Cum a evoluat această dimensiune a ta? Cum se echilibează acum cu sporul substanţial de muncă editorială? Ai, cumva, în vedere, pe termen lung, dezvoltarea ta de la cronică de întâmpinare la alte domenii ale criticii literare?
Sper că a evoluat la fel ca mine și odată cu mine, conform principiului cine scrie se scrie. Îmi place foarte mult povestea Sfântului Ioan Cucuzel, ”cel cu glas îngeresc”. Acesta cânta cu aceeași dăruire în fața împăratului ori în mijlocul turmei de capre pe care o păstorea la mănăstire. Acest lucru înseamnă că era mereu egal cu sine respectându-și darul indiferent de locul în care se afla, dar și că lucra mereu la perfecționarea lui și aceasta este o muncă lăuntrică, dovada fiind întâlnirea minunată despre care vorbește legenda. E un model de urmat. Această muncă lăuntrică se reflectă întotdeauna în ceea ce facem, în ceea ce scriem, sper să fie vizibilă și în cronicile mele. Cei puțini știu, și dumneavoastră sunteți unul dintre aceștia, că întotdeauna a trebuit să echilibrez munca la cronicile mele cu alte munci și zile, tot ale mele, așa că și acum este vorba de același lucru dus la un alt nivel. Am în vedere, dar scrutând viitorul în mod realist și pragmatic, termenul ar fi chiar foarte lung și, ca întotdeauna, în astfel de cazuri, nu spun mai multe din superstiție.
După un start oarecum prudent, 2016 si 2017 au reprezentat o adevărată explozie a titlurilor produse. Cum apreciezi dinamica pe termen scurt şi mediu?
Vă mulțumesc pt această apreciere. Orice drum începe cu primul pas. Drumul acesta nu e unul ușor dar e foarte frumos. Firesc, primii pași au fost, cum cu gentilețe ați remarcat, prudenți. După care lucrurile au luat o întorsătură frumoasă. Cum am spus, este o muncă de echipă și, știți cum se spune, o echipă e la fel de bună ca cel mai slab membru al ei. Acest lucru face diferența. Noi facem cărți frumoase, din toate punctele de vedere. O spun cu mândrie. De la selectarea spre publicare a manuscriselor până la tipar și pe urmă la cititor – un drum migălos jalonat de etape esențiale care se reflectă în carte și în reacția autorilor, cititorilor. Iar aceștia se întorc, e cel mai bun feedback. Esențială a fost și încrederea pe care domnul Horia Gârbea a avut-o în editură, încă de la primii pași, încredințându-ne spre publicare două manuscrise care au devenit două cărți pentru copii, ambele cu ilustrații de Laura Poantă, două cărți de succes. Cântecele lui Huppy și Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună, cea din urmă a adunat numeroase premii: Premiul Liviu Rebreanu la prima ediție Bookfest Chișinău 2016, Premiul ASARS și Diverbium Spania 2017, și prestigiosul Premiu USR pt literatură penrtu copii pe 2016.
Care e perspectiva scriitorului Andrea H Hedes, în contextul asumării unui cumul intensiv de activitate, asupra propriilor proiecte?
Paradoxal, și aceste proiecte merg mai bine și mai repede. Se va vedea în curând.
Dintre publicatiile unde-ţi apar cronicile există vreuna care-ţi e mai aproape, sau le socoteşti egale în armonie, ca spaţiu de expresie?
Le consider egale în armonie pe toate revistele la care am avut bucuria de a-mi fi găzduită rubrica de recenzii. Cam ca la masa rotundă a cavalerilor Regelui Arthur J. Țin să menționez, în ceea ce privește cronica literară că aceasta își are rostul/rolul ei și care nu este unul incontestabil. Ea presupune o trudă de călugăr benedictin, o anume animozitate care vine odată cu îmbrăcarea hainei de cronicar de întâmpinare, dar și o vizibilitate și popularitate care vin și ele la pachet dar pot deveni o capcană. Consider că vine un moment în care trebuie apreciată just și pe termen lung valoarea acestor ephemeride (cu un termen al lui Andrei Moldovan) în balanță cu opera, studiile literare de profunzime sau, pur și simplu, propriul timp liber. Este o apreciere întotdeauna subiectivă, la fel ca și puterea și dorința de a le duce sau nu pe toate.”
Ai enumerate 3 persoane importante in viata ta literară. Rolul a două dintre el l-ai explicitat. Care e cel al dnei Florica Bud?
Îmi cer scuze față de cei nemenționați, sunt mult mai mulți, trebuie să îi amintesc pe Virgil Rațiu, Olimpiu Nușfelean, Andrei Moldovan, Anca Ursa, Alexandru Jurcan, și lista poate continua. Sigur, nimic nu crește în umbra marilor copaci… întotdeauna datoria ucenicului rămâne aceea de a-și găsi și urma propriul drum. Revenind la doamna Florica Bud, eu am numit-o ”Zâna Bună”… A avut încredere în mine, de la prima noastră întâlnire, virtuală. M-a încurajat și impulsionat foarte mult. De exemplu, era o vreme când credeam că a scrie e îndeajuns pentru a fi scriitor. Sigur că asta e o dezbatere demnă de un colocviu, dar doamna Florica Bud m-a dădăcit cu răbdare. Datorită domniei sale am început și Studiile Culturale, când băiețelul meu avea doar 2 ani, m-a încurajat foarte mult să fac acest pas, în ciuda greutăților de tot felul -locuiam la Dej, copilul era mic, eram studentă la zi, făceam naveta, mama a ieşit la pensie pentru a ne ajuta cu Andrei, eu aveam deja o vârstă J, soțul meu ținea toată familia – dau aceste amănunte pentru a se vedea că, nu știu, sunt un om între oameni, poate chiar mai mult decât s-ar părea și că tot ce am făcut am făcut cu determinare, nu ca un moft sau răsfăț, au existat niște ”costuri”, de aceea apreciez foarte mult ceea ce am, ceea ce am realizat și ceea ce sunt astăzi. Nu e mult, dar e foarte mult pt mine Cu toții venim de undeva, avem în spate un drum pe care l-am parcurs. Și doamna Florica Bud m-a îndrumat și în privința unor lucruri care țin… de panglici și funde… însă au greutatea lor, uite că am să le spun și pe acestea… coafura pe care o am de cîțiva ani, machiajul, vestimentația, e un consilier de imagine remarcabil. Și este pur și simplu un om bun.
Ai pomenit ceva de columbofilie. Ai putea dezvolta? Din câte ştiu familia ta s-a relocat din Dej în Cluj. Să se înţeleagă că ai abandonat această mai veche preocupare, sau era deja încheiată înainte?
Bunicul meu și mai apoi tata creșteau porumbei voiajori și participau la competiții. Am crescut în volieră J și am preluat eu frâiele. Păstrarea liniilor genetice, participarea la competiții, etc. Din câte știu, o vreme, în adolescență, eram singura columbofilă din Transilvania. Privind retrospectiv, m-am aflat mereu în zone de acțiune preponderent masculină. Dar după ce tata nu a mai fost și ne-am mutat, nu am mai avut posibilitatea de a avea o volieră, așa că am dăruit, vândut, etc porumbeii și cam asta a fost. Dar cele mai intense și repetitive vise sunt acelea în care eu și tata așteptăm porumbeii de la o competiție de fond, sub acoperișul încins de un soare de vară.
Să revenim o clipă la tradiţia genealogică la care ne-am referit prin cuvâtul, acceptat, dinastie. Ai putea detalia puţin? Tradiţia de a transmite prenumele de Andrei s-a referit la primogenitură, cum ar fi de presupus? Cum se articulează această tradiţie cu transmiterea obiectului simbolizant din două-n două generaţii? Îmi iau permisiunea acestei întrebări foarte personale datorită originalităţii tradiţiei. Pentru mine e un unicat. Iar unicatul, odată explicitat şi asumat, determină curiozitatea publicului.
Şi eu am această curiozitate, dar nu cunosc răspunsul… Am multe întrebări, uneori sper că voi cerceta, voi sonda trecutul în speranța aflării vreunui indiciu, alteori îmi spun că poate mai bine să las această pecete de taină.
Acum iarăşi la editură. Care e semantica numelui Neuma? Dar semnificaţia ca proiect cultural? Dincolo de coerenţa existentială, de logica dezvoltării personale, pe linia citit – scris – scris despre lecturi – literatură promovată, te-a ajutat la nivel conceptual specializarea Studii Culurale a Facultăţii de Istorie?
Povestea numelui. Neumele sunt un sistem de notație folosit în cântul de tradiție bizantină. Dar am găsit o poveste frumoasă despre neume. Cum că la început neuma ar fi fost un protosemn care îmbrăca nevoia de exprimare a cititorului: gest pentru actor, notă muzicală pentru cântăreț, valoare numerică, sunet… Această generozitate a sa, opusă, de exemplu, fermității pătratului, încorpora întocmai ideea pe care o aveam despre ce vreau să fie editura. Ți da, Studiile cultural mi-au lărgit foarte mult orizontul, se și așezau déjà pe cunoștințele de la Teologie și Litere, pe lecturile pentru cronica de carte, a fost o fuziune fericită ”întâmplată” la momentul potrivit și pentru mine ca om și pentru nașterea, conceptual mai întâi, a editurii.
Publicarea de antologii e un simptom de maturitate. Relativ rapidă pentru Neuma, dar explicabilă în context. Am văzut în antologia de proză nume consacrate, am numărat cam 15% dintre paticipanţi ca fiind autori Neuma. Ca cititor o apreciez ca o reuşită în contextul antologiilor de proză din mileniul actual. Pe câd o antologie de poezie? Cum se face că, dat fiind ponderea poeziei de până acum, prima antologie e de proză?
Mulțumesc. Antologia de proză este foarte frumoasă, am primit reacții foarte bune. Antologia de poezie este deja în lucru. În ceea ce privește ordinea apariției lor, pur și simplu așa au căzut zarurile, nu a fost nimic programat/programatic.
Câteva cuvinte despre colecţiile editurii. În ce măsură au fost proiectate ca atare şi în ce măsură au fost iniţiate în funcţie de cărţile propuse şi acceptate?
Da, aici am folosit metoda JRR Tolkien J care spune ca mai întâi să desenezi harta lumii și pe urmă să începi să o aduci la viață, așa procedase cu lumile lui, așa am procedat și eu cu lumea NEUMA. Așadar, mai întâi au fost colecțiile, pe urmă, am selectat autorii, manuscrisele care se încadrau în respectivele colecții. Unele din cele ”desenate” încă își așteaptă trezirea, dar, desigur, fiecare lucru sub soare își are vremea lui.
2017 ar fi, până acum, anul lansărilor colective Neuma, parcă mai multe în Bucureşti. Începând cu primele zile ale lui martie. Se va continua la fel tot anul?
S-au întâmplat și lansările aici, în Transilvania. Acum e perioada de vară, un fel de hibernare estivală pentru lumea literară. Dar e o perioadă propice pentru mine, fiind mai serenă, pot pregăti în liniște cărțile și evenimentele pentru toamnă, iarnă.
Dacă nu mă înşel, în Cluj ar fi aproximativ 60 de edituri, unele relativ vechi. Cunosc câteva aparţinând unor colegi de breaslă, poeţi adică şi prozatori. Crezi că aplombul din ultimii 2 ani s-ar explica şi prin tripla ta calitate literară, respectiv cea de cronicar?
Dacă ”Succesul” ar putea fi înțeles și explicat… Sunt mulți factori care contribuie la acest aplomb, dar cred că încrederea a fost factorul decisiv.
La ce eevenimente literare internaţionale a participat până acum editura Neuma?
Cărțile NEUMA au participat la evenimente internaționale, au fost și distinse cu premii: la prima ediție Bookfest în Republica Moldova, unde romanul Uimitoarele aventuri ale lui Făt-Frumos din Lună de Horia Gârbea a primit Premiul Liviu Rebreanu (2016), în Spania (2017) unde Asociația Culturală Diverbium și ASARS (Asociația Scriitorilor și Artiștilor români din Spania) au premiat același roman precum și volumul meu de poezie, Aritmii (NEUMA, 2015). Cărțile pentru copii au ajuns la Târgul Internațional de Carte pentru copii de la Bologna (2017).
Ce laturi esenţiale ale subiectului, care ar merita să fie cunoscute de publicul interviului, n-au fost acoperite de întrebări?
Aici răspund printr-o întrebare, dacă îmi permiteți. Domnule Radu-Ilarion Munteanu, cum ați cunoscut-o pe Andrea Hedeș, ce ne puteți spune, în puține cuvinte, despre subiectul interviului dumneavoastră?
În jargonul scrimei, pirueta asta s-ar chema paradă-ripostă. Subiectul interviului nostru se dovedeşte a fi tocmai dinamica evolutivă a personajului scritoarei-cronicare-editoare. Sugerată prin stilul sugestiv, precis al răspunsurilor. Nu, nu evit un răspuns direct. Ca cititor. Ca spectator al evoluţiei tale coerente. Răspunsul constă în motivarea propunerii şi realizării interviului.
Iar pentru final, ai un mesaj pentru publicul tău şi pentru cel care încă nu te cunoaşte?
Calde mulțumiri și rămâneți în cărți J
Nota bene: interviul a apărut în premieră la rubrica de profil a portalului cultural LiterNet.ro, sub titlul Rămâneţ în cărţi, cititori:
Related Articles
No user responded in this post