ŢUCULESCU 70

Radu Ţuculescu a împlinit 70 de ani. Faţă de vivacitatea sa e de necrezut.  Dar aceeaşi vivacitate a avut-o întotdeauna. De când, copul mic fiind, îşi speria mama cântând în plină stradă, pe melodie improvizată şi text spontan, Stalin, cu sapa-nainte umblă vesel printre morminte. Acum, în pragul rotundei aniversări, participă, la Basel, la lansarea versiunii germane a romanului izvorît, cumva, din anticul text. Stalin, mit dem Spaten voran. Versiunea originală fusese lansată la Bookfest, în urmă cu 9 ani. Era al doilea din surprinzătoarea şi neîntrerupta serie de romane din ultimii 12 ani. 5 de toate. Adică exact cât scrisese până atunci. În 28 de ani.

Dar s-o luăm cătinel. Când l-am întâlnit, în toamna lui 1973, în primele ore de armată, atrăgea atenţia. Ieşea în relief. Sonor. Dar şi optic. Din mlaştina verzuie-kaki, cele mai multe figuri erau ecranate. Nu şi a lui. Un craniu ras, ovoidal, cumva strălucitor, dotat cu o mustăcioară ce părea a indica direcţia. Un timbru baritonal spre bas, cu debit verbal de comentator radio de fotbal. A şi avut grija să se laude că la radio lucrează. Iar fotbal habar n-avea. Ne lăsau duminicle să vedem meciuri la televizor. Numai vocea lui se auzea în sală. Plasat strategic în spatele meu, din când în când mă întreba, pe şoptite, ce se petrecea pe ecran. Între timp scria. Nu permitea să citeşti. A trebuit să aştept să treacă armata, să citesc fragmente de o pagină mare în reviste transilvane de cultură. Era de bănuit că materia primă era experienţa armatei. Scrisul lui mă deruta. Valorifica în beneficiu propriu fraze comune, filtrate din mediu. Cărora le dădea adâncime.

 Până la debutul în volum (Portocale şi cascadori, Dacia, Cluj, 1978) au trecut 4 ani. Debutase, de fapt, cu poezie în lunarul clujan Steaua, în liceu.

Timp în care a făcut, ca şi înainte, teatru studenţesc, a adaptat dramatic o nuvelă a lui Márquez, publicată într-una din revistele unde avea debuşeu şi pusă în scenă… Al doilea volum, tot proză scurtă, mai omogen şi mai rafinat, Grădina suspendată (Albatros, Bucureşti, 1981),  venit repede. Imediat, primul roman, Vânzătorul de aripi, iarăşi la Dacia, 1982. Urmează ani fertili: Ora păianjenului (Albatros, 1984, roman), Degetele lui Marsias (Dacia, 1985, roman), Portrete în mişcare (Albatros, 1986, proză scurtă). Poate şocul desfiinţării, peste noapte, a studiourilor teritoriale de radio, urmare a cărui fapt revine la statutul de violonist la filarmonică, specialitatea dobântidă la Conservator, dar practicată acum în premieră, timp de 5 ani, poate munca mai migăloasă cerută de cel mai dens roman al său, Umbra penei de gâscă (Dacia, 1991), au determinat un hiatus în publicare. Despre acest roman s-a scris că ar fi fost un exerciţiu de lectură a capodoperei lui Eco, Numele trandafirului. Este şi nu este aşa. Dar nu ne întrerupem urmărirea traiectoriei scriitorului pentru a discuta subiectul. 

Paradoxal, după 89 frecvenţa volumelor publicate scade. Pe de o parte, aflat în grupul de jurnalişti care reînfiinţează imediat studioul teritorial de radio Cluj, participă la extinderea activităţii acestuia în televiziune, unde devine realizator, ceea ce-i multiplică activitatea profesională, cu o componentă itinerantă intensivă. În ţară şi în străinătate. Pe de alta primeşte burse de creaţie: Paris (1990), Berna (Ia Schweizer Radio International, 1991, 1992, 1994), Basel (la “Literatur Kredit Komision”, 1993, 1996). Ultima colaborare cu editura Dacia, volumul de proză scurtă, Cuptorul cu microunde – romanul unui bloc în 10 secvenţe horror (reeditat şi restructurat, în 2014, la editura eLiteratura, sub titlul Puvniţa) e urmată de Uscătoria de partid (Cogito, 1997), Aventuri în anticameră (Paralela 45, 2001). Este prezent in antologiile Proza satirica româneasca (Ed. Astra, 1984), Liftben (proză scurtă, Zalaegerszeg-Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila), Generatia ’80 în proza scurta alcătuită de Gheorghe Crăciun şi  Viorel Marineasa (Ed. Paralela 45, 1998) si Plaja nudistilor. Cele mai bune povestiri ale anului 1998 alcatuită de Dan-Silviu Boerescu (Ed. Allfa, 1999), Umorul reformei, reforma umorului (2001), Proză românească a mileniului 3, alcătuită de Horia Gârbea (Limes, 2004), Antologie de proză umoristică (2005).

Om de teatru (pe lângă ativitatea de scenă, a avut o rubrică de critică teatrală la Observatorul cultural, în anii 90), publică primul volum de teatru în 2004: Ce dracu se întâmplă cu trenul acesta? (Eikon). În acelaşi an, Teatrul transilvan la începutul mileniului III (cronici dramatice, Editura Tribuna, 2004). Dar şi reeditarea digitală a romanului Degetele lui Marsias (Editura LiterNet.ro, 2004). În vara aceluiaşi an a participat, ca invitat, la seria de emisiuni Radio LiterNet, în cadrul Radio România Internaţional. Editura LiterNet.ro publică, în 2004, volumul de teatru Bravul nostru Micşa, care adaugă celor 3 piese din versiunea tipărită şi o a patra, care dă titlul volumului. O versiune în limba cehă, datorată lui Ladislav Cetkovský, e publicată de aceeaşi editură digitală, în 2011. Această ultimă piesă, în versiune cehă, e jucată acum, în a doua stagiune, la un teatru praghez.

Peste 2 ani reîncepe seria de romane. Primele 4 la Cartea Românească. Deja proprietatea editurii Polirom. Ultimul poartă deja sigla Polirom, cu aceeaşi echipă redacţională. Cărţi intercalate cu retroversiuni în diferite limbi europene ale romanelor. Iată-le:

Poveştile Mameibătrâne – 2006;

Der Mikrowellenherd (der Roman Eines Plattenbaus in zehn Aufzugen) – Editura Lehner – Viena, 2008 traducere Zorin Diaconescu);

Antologia Dilingo (zece prozatori români contemporani) (Editura Noran, Budapesta, 2008);

Stalin, cu sapa-nainte – 2009;

Bravul nostru Micşa – trei piese de teatru (Eikon, 2010);

Românul erectil (pubicistică, Limes, 2010);

Femeile insomniacului – roman, 2012;

Mère-vieille racontait (Gingko Edition, Paris, versiune franceză Dominique Ilea);

Stalin, con la zappa in spalla (Aracne Editrice, 2013, versine italiană Danilo de Salazar);

Mierla neagră – roman, 2015;

Prica Staramajke (Ed Sezam-Belgrad, 2015, versiune sârbă Mihaela Lazovic);

Staromama vypravi (editura Dauphin, Praga, 2015, versune cehă de Ladislav Cetkovský);

   A mi derek Miksank!-szinmuvek (Ed Garabontzia, Tg.Mures);

   Antologie de literatura elvetiana de expresie germană, 2 volume (Traducere si prezentare, ed, Biblioteca revistei Familia, 2015);

Măcelăria Kennedy – roman, Polirom, 2017;

Ina şi ariciul Pit – poveşti pentru copii, Corint, 2017;

Ibidem, 2018;

Stalin, mit dem Spaten voran! (Mitteldeutscher Verlag, Halle, 2018, versiune germană Peter Gross);

Două vorbe despre aceste ultime 5 romane. Poveştile Mameibătrâne au la bază un jurnal oral sui generis, care descrie viaţa unui sat transilvan. Procesarea literară inventivă duce naraţiunea spre surrealism. Stalin cu sapa-nainte valorifică literar o etapă biografică, pornind de la o… străveche fotografie de familie. Predispoziţia pentru grotesc, prezent în unele dintre romanele şi povestirile sale, ia aici o latură dublu tragică. Al cărei moment epic culminant coincide cu o ştire de presă despre congresul istoricilor la care Putin pretinde acestira să inveţe tineretul rus că Stalin n-a fost un criminal, ci un mare erou rus. Concidenţa face explozie în mintea cititorului. Femeile insomniacului duce în fantastic straniu portretul eroului, a cărui sursă e un fost coleg jurnalist. Mierla neagră converteşte materia primă a altei perioade biografice în dramă existenţială. Explozia ficţiunii se articulează într-un spectacol permanent, contrapunând provocările a două vârste din viaţa eroului. În fine, cel mai recent (nicipe departe ultimul!), Măcelăria Kennedy, e o sarabandă flamboyantă de comedie umană, care provoacă dificultăţi de lectură. Prin crampe permanente de râs homeric.

Uilmele 3 romane excelează prin colecţia de personaje ale căror surse reale sunt lesne de bănuit de către ce care vor fi trăit unele evenimente, dar care prsonaje au o autonomie şi coerenţă impecabilă pentru cititorul neozeelandez ori araucan. Mă rog, când romanele vor fi traduse şi în limbile respective. Pentru primii cititori, hazul – şi pe alocuri necazul – e, fireşte, dublu.

Radu Ţuculescu este, în plan cultural, un om-orchestră şi-mi va ierta platitudinea uzatei expresii.