VECHI INTERVIU AXIOMA

Am regăsit, întâmplător, forma digitală a unui străvechi interviu acordat scriitoarei Ioana Scoruş, psihoterapeut, la vremea respective în plină campanie de interviuri. Publicate în toate zările. 13 ani poate fi simultan un interval cosmic de timp şi o clipă scurtă. L-am recitit oarecu curios. Mă aşteptam să fie depăşit, în bună măsură. Decorticând textul de provocările inerente, am constatat că n-am evoluat. Decât, poate în sens negative, ca urmare a înscrierii pe panta descendentă, mai mult sau mai puţin lentă, dar manifestă, generate de vârstă. Iată-l:

Înainte de a fi fizician prin formaţie, Radu-Ilarion Munteanu este scriitor prin structură. Scrisul său, în ciuda limpezimii pe care, cel puţin teoretic, o ştiinţă exactă este capabilă să o imprime practicantului ei, este unul încifrat. Atât de încifrat încât cititorul are impresia că, înainte de a se scufunda într-o carte, se scufundă într-o problemă de fizică. La rezolvarea ei ne ajută tocmai autorul.

Ioana Scoruş: Îţi propui de la început ca scrisul tău să fie unul al încifrării care descifrează sau, pur şi simplu, aşa îţi iese?
Radu-Ilarion Munteanu: Şi una şi alta. Încifrarea de care vorbeşti – şi există cititori care nici nu o acuză (or fi la fel de suciţi ca mine) – ţine de o nevoie instinctivă de a fi găsit nu în praful drumului, ca un portofel pierdut, ci în mijlocul pădurii, ca o comoară. Cine nu se crede o comoară e sau ipocrit, sau…

Dar te-ai gândit că lucrul ăsta reduce accesul cititorului la rândurile tale? Cu ce îl momeşti în pagină? Nu cumva ai mai mult de pierdut decât de câştigat? Sau nu cumva lipsa de transparenţă poate obosi cititorul astfel încât să decidă să renunţe?
Orice lectură e un challenge. Să zicem că nevoia mea naturala (şi umană) de a mă confesa, prin actul literar, se adresează unui ‘confesor’ – cititor cu un anumit “grad de calificare”. E probabil să pierd un numar de cititori, dar modul meu de a mă adresa e pe principiul “non multa, sed multum” .

Ce au în comun literatura cu fizica?
Ar trebui să-l întrebi, înaintea mea, pe dramaturgul Vlad Zografi, acel Valdzo pe care l-ai descoperit cu savoare în cartea lui Liiceanu.

Ăsta-i un răspuns bun pentru mine, nu şi pentru cititor. Bogdan Suceavă, ca matemetician, mi-a răspuns cu totul altfel. Vreau şi de la tine un altfel de răspuns.
Literatura are ceva comun cu orice domeniu. Literatura produsă de un fizician are, IMO, o şansă în plus să se apropie de Dumnezeu, dacă-mi este iertat un orgoliu de castă. Cu atât mai mult cea produsă de un matematician.

Scrisul tău este nu numai unul realist, ci şi unul care se revendică de la retrăirea trecutului. Ce rol joacă imaginarul pentru tine?
S-o luăm cătinel. Întoteauna sentenţionezi două proprietăţi pentru a întreba de o a treia? Nu e vorba atât de retrăirea trecutului, ci de trăirea actului rescrierii, ca perpetuum mobile. Sigur, există şi recurs la memorie, cu dublu scop, de autocunoaştere şi cathartic. Imaginarul e o perlungire naturală a fiinţei interioare.

Ai spus “trăirea actului rescrierii”. Ce înseamnă asta? Doar o revenire perpetuă pe text? Şi crezi că rescrierea nu aduce în jocul său şi retrăirea?
Rescrierea permanentă, concept care traversează cartea pe care o discutăm, fie şi implicit, este şi pedeapsă sisisfică, şi proces iterativ, care-şi caută o convergenţă, şi exorcizare antiorwelliană şi, nu în ultimul rând, o încercare de a mă delimita de textualism. Ce e, atunci, trăirea actului rescrierii? Un purgatoriu sui generis.

Cum te simţi, ca fizician, în lumea scriitorilor români? Vreau să zic: îi reproşezi ceva sau, din contră, ai vreo laudă de adus acestei lumi?
Dacă sunt obligat “prin lege” să iau întrebarea stricto sensu, atunci unicul răspuns posibil ar fi că tentativa mea de inserţie e un omagiu adus mediului în care încerc să mă inserez. Cu păcatele mele şi mai puţinele virtuţi.

Dar de ce vrei să te inserezi în această lume care, cel puţin din interiorul branşei, nu arată prea bine?
Pentru că sunt în exteriorul branşei şi nu mi-am pierdut iluziile.

Povesteşte-mi o întâlnire din trecut care a schimbat cursul devenirii tale.
Mă ierţi dacă nu înţeleg sensul întrebării? Eşti sigură că nu ai vrut să întrebi despre reinterpretarea unei întâmplări din trecut, care-mi schimbă sensul tuturor timpurilor? Dacă da, cartea e plină de ele, pe alese.

Nu despre reinterpretare am vrut să te întreb, ci despre întâlnirea cu Î mare, dacă a existat, cu un om, o carte, o situaţie, întâlnire din care ai ieşit transformat.

Bună întrebare. Întâlnirea cu un om e comparabilă, în principiu, cu cea cu o carte şi cu o situaţie. Mi-e teamă că n-aş fi chiar omul unei unice Mari Întâlniri decisive. Întâlnirile care m-au influenţat s-au înşirat ca mătăniile, pe o ecuaţie identificabilă, iar traiectoria mea a fost ajustată pe măsură. Cum decodific, în întrebarea ta, subsidiar, alta despre sursele mele literare, printre acestea ar fi Radu Cosaşu, O.Henry, Saki, Babel, şi, păstrând toate proporţiile, ceea ce a fost cenaclul Joc Secund. Poate ultima cu ponderea cea mai semnificativă. Dar ce zici de permenentele mele întâlniri cu mine însumi?

Care constau în?
Iartă-mă, n-am rezistat tentaţiei, de fapt dublei tentaţii, ironice şi livreşti. Fie, n-o să fac trimitere la eroul romanului „Seniorii războiului”, a lui Gérard Klein, care se întâlneşte şi se reîntâlneşte mereu şi mereu, pe potecile timpului, cu diferiţi alter ego ai lui. Dar, dacă acceptăm rescrierea permanentă ca un mod de a călători în timp, atunci textul „Adevărata istorie a isprăvilor nemaipomenite ale motanului Vasile” (din volumul „Glissando*, n.I.S.) este exact acest model de reţea de întâlniri cu tine însuţi. În care adultul implicit dezabuzat învaţă de la nenorocitul de elev premiant care a fost. Dacă ţi se pare prea complicat, înlocuieşte răspunsul cu formula seacă: îmi folosesc libertatea auctorială ca să pun în contact, pentru a se provoca reciproc, diferite ipostaze ale mele.

Ştiu că faci parte din câteva forumuri de discuţii pe teme de cultură, pe internet. Care este punctul de interes din cultura română acolo? Şi cum arată ea văzută din cyber-spaţiu?
Participarea mea la aceste e-grupuri, sau forumuri, e invers proporţională cu greutatea lor relativă. Pe nadir_latent, plin de scriitori, păstrez un “low profile”, pe altele imi modulez prezenţa. Interesul acestor e-grupuri pentru cultura şi, în particular, literatura română e remarcabil. Aş îndrăzni să zic că aici e unul din fermenţii fenomenului literar românesc la zi. Se consumă o imensă cantitate de entuziasm, poate încă nu foarte eficient, dar pur. Se dezvoltă eficient structuri complementare vieţii literare „pe hârtie”. Din spaţiul virtual, literatura română apare, cert, mai vie. O precizare. Simt că datorez deja mult websitului cultural Liternet.ro, deşi mi-au publicat doze homeopatice din fluxul surprinzător al ultimei perioade. Datoria se constituie pe planul evoluţiei mentalităţii mele ca “postulant” literar.

Crezi că există un scris feminin şi altul masculin?
Aş putea începe citând o replică a Adinei Keneres dintr-un interviu dat Dilemei, unde se spune că sexul literar e acela meritat. Dar nu vreau să mă ascund în spatele unei vorbe deştepte. Francoise Sagan scrie feminin. Marguerite Duras scrie tot feminin, dar la modul “masculin”. Păstrând iarăşi proporţiile, la fel Rodica Ojog Braşoveanu, Ileana Vulpescu, mai puţin cunoscuta Rodica Sfinţescu, un spirit penetrant, ca o lamă de Toledo. Şi, peste toate, Tia Şerbănescu, o sinteză de acuitate mentală, putere de sinteză şi lapidaritate tipic masculine, cu ascuţimea limbii care, nu-i aşa… Vrei nume de bărbaţi care scriu “feminin”? Apoi, Poezia nu-i decât Poezie. Dar, să revenim la proză. Am citit de curând două romane scrise de două cupluri. Omogenitatea scriiturii, rezonaţa, aura, vibraţia, sensul, farmecul, desfideau clasificarea. Nota bene, femeia era cea care conducea jocul literar. Dacă l-ar fi condus bărbatul, romanele erau ratate. Dacă vrei, Marele meu Pariu ar fi să pot scrie odată aşa.

Nu cumva te contazici? Dacă decelarea nu a fost posibilă, nu înseamnă oare că scrisul nu are sex?

Lasă-mă, te rog, să rămân la vorba Adinei Keneres: „scrisul are sexul pe care-l merită”. O „polisexualitate” mozaicată e tot ce poate fi mai opus asexualităţii.

Care este proiectul de viitor cel mai apropiat?
Ţine-te bine: o telenovelă. Mă rog, cumva în stilul meu, poate chiar greu de recunoscut, dar care sper să fie ceva complementar faţă de „Glissando”. Uite, când am primit tirajul volumului cu nume alunecos, mă şi apucasem strâns de alt proiect, un volum de eseuri pe marginea unei colecţii de filme. Termenul e ales responsabil, eu nu sunt filmolog, dar am exerciţiul simţirii, al reflexiei şi al exprimării. Am, deci, voie să scriu eseuri. Mă rog, documentate tehnic. A mers un an. Apoi m-am blocat, în faţa „nucleului dur” al colecţiei. Apoi, spre profunda mea surprindere, am reînceput să scriu proză. La intervale ce scădeau după o curbă ironic de coerentă… matematic. Acum, fie îmi iese „telenovela”, fie arunc în foc restul exemplarelor din „Glissando”. Aici e o cheie, nu citi fraza neglijent. Şi, nota bene, nu renunţ la finalizarea cărţii de cinematecă.

I.S.: rim (aşa-mi place să-i spun), îţi promit că voi citi cu aceeaşi atenţie „telenovela” ta, oriunde aş fi. Iar dacă-mi va apărea la fel de încifrată ca falsul tău roman din nuvele, te voi anunţa şi voi participa fără regret la autodafé-ul promis.

*Glissando, Radu-Ilarion şi Ramiro Munteanu, Ed. Napoca Star, Cluj, 2001

Convorbire consemnată de IOANA SCORUŞ

Comentarii post factum:
Interviul e vechi de peste 13 ani. La data publicării lui nu exista decât volumul de debut, citat mai sus. De atunci au mai apărut 15. M-am întrebat, recitindu-l, dacă am scris sau nu o telenovelă, fie şi una sui generis. N-am găsit un răspuns. Las întrebarea e seama cititorilor. Oricum, nu numai că n-am aruncat tirajul volumului de debut, ci a doua carte, în format digital, publicată la câteva luni după interviu, de editura LiterNet.ro. după ce fusesem cooptat în echipă.