Volumul de poezie Oraşul ventriloc a fost lansat public în primăara lui 2020, la sala e consiliu a Uniunii Scriitorilor. Autoarea, Angi Melania Cristea, e de curând membră a filialei Bucureşti poezie. Dar debutul poetei, care face parte din generaţia mijlocie (n. 25 decembbrie 1976, la Craiova) avu loc în urmă cu 7 ani: (Diz)armonie (Eitgraf, 2014). Au urmat alte 7, cu cel e faţă. Plus 4 volume de critică. Reprezentând studii de gen. A câştigat numeroase premii literare şi este o prezenţă remarcabilă într-o serie de reviste culturale.

E greu de spus că în volumul discutat e poetizat spaţiul urban. Mai degrabă portretul oraşului e un pretext, dacă nu o acoperire pentru un tablou, pe ii, pe colo, în Aquaforte, al vremurilor. Căci oraşe au existat din antichitate până mai ieri. Dar schimbarea majoră e de ieri până azi: … aripa lui Nichita şi ochiul lui mirobolant / numai eu ev şi alienare… poezia se preă altel astăzi…

Praxa quasiuzuală, de a boteza un volum, eventual de poezie, după unul din iteme, îşi manifestă diversitatea prin poziţia respecctivului item. Mie plasarea acestuia nu primul, ci al doilea, îmi pare rafinată. Căci primul poem, cine(magia) cuprine fragmente e mosaic, ce simbolizează, cum am ilustrat, ieea de mai sus.

Oraşul-ventriloc sugerează, cum bine observă pe coperta a patra Horia Gârbea, că pântecul ventriloc al oraşului e matricea izvoâtoarea vocii poetului. Originalitatea metaorei conferă oraşului-vreme calitate e fiinţă. Totuşi, fără a fi în dezacord fundamental cu semi – sau quasi – editorul girant, carediagnostichează, correct, demersul  literar ca poezie anti-lirică, aş nuanţa/completa: aici determinantul anti poate fi citit simultan în sens comun, dar şi în sensul operant în sintagma (din) fizică – antiparticulă.poezia d-nei Amgi Melnia  CCristea e, în accelaşi timp, antipoezie dar şi o realitate literară relativă. Prin simetrie.

Este, oare, în mecanica poetică a autoarei, profetul urban (cu logica lui e homeless cu tot), un element constitutiv al oraşului, sau e deghizarea  poetului însuşi? Sau ambele? Dar oraşul însuşi nu e doar metafora vremilor, nu e doar simbolul lor. E şi sufletul alienat al trecătorului generic  prin vremi: argument: toate aceste ornamente kitschiase ale existenţei. Poeta ede mai departe decât cronicarul? Sau vremurile sunt altele? Nici omul, care era sub vremi, alienându-se, s-a amestecat cu vremile? Alienânu-le…

Poeţii nu sunt, în viziunea  lipsită de entuziasm a poetei, nici taumaturgii, nici îngerii oraşului-vreme. Care, deloc întâmplător, nu e cetate. Iar ea nu se singularizează eroic. Îşi asumă natura  pastei plastice. Cu curaj şi luciditate. Poeţii pot să se rateze literar din dorinţa disperată de a elmmina rasismul  (Moartea lui @).

Nu mă intrebbaţi dece am ales acest mod punctual e lectură. Anume e a filtra, in majoritatea poemelor, câte o sintagmă semnificantă. Triplă esenţă nu a poemului cu pricina, ci a colecţiei zecilor de poeme. E alegerea instinctului livresc. Viaţa e un print-screen ieftin. Acul kilometrajului derapează/…/iar poetul s-a ascuns într-un pet.  … cei care trăiesc între zenit şi zefir… într-o cetate de politruci. Şi atâtea altele.

Din când în când oraşul se sustrage impersonalului, sugerân concreteţi poate existenţiale. Craiova e simultan sordidă şi lascivă, iar drumul cu acceleratul e o pro,ovare fără echivoc. Căci bucureştiul se vede Edenic. Dar… aici se vândd omeni de-a dreptul. Căci politicienii sunt paiaţe. Revenind la perspetiva abstractă, existenţa urbană pendulează între bocuri de beton şi miliardari e carton (Preţuri).

Lecturra filtrantă, cu aurul în site^* oferă dividende. Cel puţin 2 poeme merită citate integral. Malaxor e o sinteză a colecţiei:

Poetul, în împărăţia lui, cu doctori minus

Şi cu mii de oameni depresivi

Poetul, el magnat al timpurilor viitoare

Simte jigodiile vieţii şi pe aceşti neica nimeni

Ai politicii şi ai poeziei

Care acaparează spectrul lumii prezente.

Într-un veşnic elirium tremens

Poetul scaefactura vieţilor trecute şi îşi învaţă corifeii

Că Platon nu e un grec care dansează sirtaki

Iar democraţia nu e totuna cu falocraţia

Damele au pătruns în aula magna

Universul conspire şi se nasc tot mai multe femei

Care conduc avioane, sacrifică bărbaţii

Şi scriu o poezie-manifest

Pruncii lor nu seamănă cu niciunii pătrund

În malaxorul toamnei deja frustraţi.

Ordinea poetului este ordinea lumii îngereşti

Cu buni şi mai puţin buni fieli şi mai mulţi infideli

Sfinţi pe de-a întregul sau de-a dreptul malefici.

Poeţii au atacuri de panică la fiecare respire

Şi nu îşi îngăuie unul altuia nici un şah mat

Lumea universul acesta flamboaiant poate exista

Fără miros dde poezie fără ambrosia degustată de poeţi

Dar nimic nu poate fi mai simplu

Decât un poet lângă starea de rezistenţă a culturii.  

Alte două  poeme cu o cursivitate care ar merita citate integral, sunt Motocros şi Ginseng.

Tonul discrsului poetic se intensifică spre finalul volumului, într-un crescendo de parcă abia acum şi-ar fi  găsit vocea. Sonul ultimelor cam 10 poeme seamănă cu urcarea spre fortissimo a unui concert simfonic.

Specificul care pigmenează textul e distribuirea cuvintelor inventate, format de legato, cu sau fără mult uzitatul # (=diez, frecvent numit hashtag). E.g. #peturiartistice.

Să nu încheiem exerciţiul de lectură, succcinta trecere în revistă, fără a nota utilizarea unor referiri cu nuanţe aluzive la evenimente globale relativ recente. Care dau o pată de culoare întregului:

Mor poeţii se fac vânt şi îngroapă cuvintele-efemeride

Într-o mie de @

Nu pare tragic să dispară iluminaţii atâta timp cât franţa

A câştigat în rusia

Si lierii oeră fflor unei oamne frumoase

Care întâmplător conduce o tară

Sau pupa fierul vechi cupa aceea stereotipă

Fără  pic de rasism doar este victorie.

Nu ştiu care e procentul amatorilor de poezie străini de evenimentele sportive globale, ar presupun ca trebuiie să existe si e acestia. Ei merită decodarea figurilor de stil. Cel mai recent turneu final al campionatului Mondial de fotbal s-a desfăsurat în 2018 în Rusia. Şi a fost câştigat de Franta. Iar vedeta VIP-urilor a fost d-na Kolinda Grabbar Kitarović, decorativa preşedinte a Croaţiei. Ţara finalistă a competiţiei. Iar fierul vechi e o aluzie la o rătăcioasă caricatură apărută în Charlie Hebdo, interpretabilă ca rasistă, la adresa Simonei. Un sincer bravo poetei, nu oar pentru a se fi dovedit la curent cu evenientul (sportiv-mediatic)global, arm ai ale pentru a-i fi găsit loc în poezie.

Nu în ultimul rând, cred că cele mai frecvente cuvinte din text sunt politică-politicieni. Eviedent, discursul liric (sau anti-liric, cum îl califică girantul) nu are nimic comun cu un pamflet. E, tot cum observă H.G. în acelaşi cartuş girant, reacţia naturală a unei sensibilităţi normale (pentru un poet authentic) faţă e lumea alienată.     

Întrerup şirul cronicilor literare, entru a consemna un eveniment al campanieie antipandemice. Ieri, 17 ianuarie, primele care medicale vaccinate au primit a doua doză. Aşa numitul rapel. Ordinea persoanelor în institutul Matei Balş a ost, desigur, aceeaşi. Prima a fost asistenta Mihaela Anghel. 26 e ani. Aleasă la prima vaccinare eoarece se ocupase e primul pacient român infectat cu SARS COV 2 la începutul anului trecut. Respectându-se ordinea primului vaccin, al patrulea a primit rapelul profesorul Adrian Streinu Cercel, ales, între timp, senator. Cum cea de-a doua firmă furnizoare, Moderna, abia a trimis un număr simbolic e doze, rapelul a fost administrat din rezerva provenită e la BioNTech & Pfizer. Tehnologia de fabricaţie fiind foarte asemănătoare. Spre deosebire de Pffizer, care trebuie neapărat transportat şi stocat la -80⁰C, temperatura corespunzătoare vaccinului produs e Moderna e mult mai lesnicios de controlat. În schimb, capacitatea productivă a acestei companii e, deocamată, e aproape 4 ori mai redusă. Într-un articol ulterior, mai dezvoltat, vor fi menţionate toate companiile care prouc vaccinuri anti COV 19, precizându-se cele de unde UE (implicit şi România) vor importa.

Cum articolul de faţă are caracterul unei ştiri, să precizăm că, deocamată, ţara cea mai avansată în campania de accinare e Israelul. Numărul cetăţenilor ejavaccinaţi depăşeşte acum 2 milioane. Avantajul ţării e dublu: pe de o parte graul e organizare, pe de alta colaborarea cu compania BioNTech & Pizer în ce prievşte studiile privin efectele vacnării în masa. Stuii bazate pe cel puţin 800,000 cazuri deocamdată. Fiecare cetăţean israelian este arondat la una din cele 4 companii de asigurări. Cum digitalizarea e foarte avansată, programarea la vaccinare se face rapid şi facil.

Deja Israelul se află în faza e administrare a rapelului. Cum în UE accinarea a început sincron, pe 27 ecembrie trecut, aza rapelului a debutat nu numai în România. 17 ianuarie e, la nivel e UE, o dată semniicativă a întregii campanii.

Iată dece îmi propun ca articolele următoare, iniferent de subiect (majoritatea vor I cronici literare) să aibe un codicil cu informaţii la zi asupra calendarului vaccinării.      

Întrerup şirul cronicilor literare, entru a consemna un eveniment al campanieie antipandemice. Ieri, 17 ianuarie, primele care medicale vaccinate au primit a doua doză. Aşa numitul rapel. Ordinea persoanelor în institutul Matei Balş a ost, desigur, aceeaşi. Prima a fost asistenta Mihaela Anghel. 26 e ani. Aleasă la prima vaccinare eoarece se ocupase e primul pacient român infectat cu SARS COV 2 la începutul anului trecut. Respectându-se ordinea primului vaccin, al patrulea a primit rapelul profesorul Adrian Streinu Cercel, ales, între timp, senator. Cum cea de-a doua firmă furnizoare, Moderna, abia a trimis un număr simbolic e doze, rapelul a fost administrat din rezerva provenită e la BioNTech & Pfizer. Tehnologia de fabricaţie fiind foarte asemănătoare. Spre deosebire de Pffizer, care trebuie neapărat transportat şi stocat la -80⁰C, temperatura corespunzătoare vaccinului produs e Moderna e mult mai lesnicios de controlat. În schimb, capacitatea productivă a acestei companii e, deocamată, e aproape 4 ori mai redusă. Într-un articol ulterior, mai dezvoltat, vor fi menţionate toate companiile care prouc vaccinuri anti COV 19, precizându-se cele de unde UE (implicit şi România) vor importa.

Cum articolul de faţă are caracterul unei ştiri, să precizăm că, deocamată, ţara cea mai avansată în campania de accinare e Israelul. Numărul cetăţenilor ejavaccinaţi depăşeşte acum 2 milioane. Avantajul ţării e dublu: pe de o parte graul e organizare, pe de alta colaborarea cu compania BioNTech & Pizer în ce prievşte studiile privin efectele vacnării în masa. Stuii bazate pe cel puţin 800,000 cazuri deocamdată. Fiecare cetăţean israelian este arondat la una din cele 4 companii de asigurări. Cum digitalizarea e foarte avansată, programarea la vaccinare se face rapid şi facil.

Deja Israelul se află în faza e administrare a rapelului. Cum în UE accinarea a început sincron, pe 27 ecembrie trecut, aza rapelului a debutat nu numai în România. 17 ianuarie e, la nivel e UE, o dată semniicativă a întregii campanii.

Iată dece îmi propun ca articolele următoare, iniferent de subiect (majoritatea vor I cronici literare) să aibe un codicil cu informaţii la zi asupra calendarului vaccinării.      

Dacă n-aş fi citit pe coperta a patra că Pe urmele şamanului albastru e primul volum de poezie al Mirunei Drăghici, lectura m-ar fi convins că e o poetă constituită, matură. Pe reţelele e socializare, autoarea a adoptat psedonimul Kagemusha Sama. Această ientitate trimite la o carte a autoarei: Spintecătorul sorţii – Eikon, 2018. Să nu omitem premiul Neuma, pentru volumul de proză Chip de aur.

Proza autoarei e apreciată a fi circumscrisă subgenului eroic fantasy, cu o aplecare asupra ethosului japonez. Ceea ce ar fi ilustrat, cel puţin parţial, de orma pseudonimului. Kagemusha, în japoneză, înseamnă sosia unui lider. Trimiterea evidentă e la filmul eponim al lui Akira Kurosawa (1980). Care a fost distribuit, ulterior, de televizunea română, în serial, sub titlul Dublura. Spre ruşnea mea, n-am găsit nici o referire la sensul celui de-al doilea cuvânt al sintagmei. Sper să capăt iertarea scriitoarei. Oricum pseudonimul sugerează, cel puţin în linii mari, profilul ei auctorial.

Miruna Drăghici e, între altele, artist plastic. Cel puţin coperţile volumelor de proză par să-i aparţină. Dar acest pri volum e poezie e o operă totală. Scrisă şi ilustrată e autoare. Titlul volumului e, cum mulţi obişnuiesc, preluat e la unul din poeme. Unul reprezntativ. Dar nu numai atât. Şamanul e unul in elementele definitorii ale universului personal, cu conotaţii mitologice. Un univers în care alchimia e acasă la ea. Iar sintagma şamanul abastru, pe lângă sonoritatea poetică, aminteşte cumva de lupul albastru, simbolul mitologic al mongolilor medievali.     

Mesajul poemuliu de deschidere a volumului e fără echivoc: Imperiul veghează. Ilustrat cu un poem grafic hybrid, un soi de portret symbolic al Occientului. Al treilea poem e, nici maim mult, nici mai puţin decât nucleul de esenţă a demersului poetic: Pe urmele şamanului albastru. Aflăm, n capul locului, că acesta e departe de imperiu. Se potriveşte aici versificaţia. Stroe e 4 versuri, cu rimă între al doilea şi a patrulea vers. Textul lunecă, pe nesumţite, de la descriptiv la declarativ. Cu are începe dialogul:

Am fugit de imperiu

Şi încerc să aflu a ta urmă

Cioburile inimii urlă

Risipită e, oare, în umbră?

Moddelul prosodic se repetă la următoarele câteva poeme, parcă pentry a sublinia, ca formă de ecou, rolul nodal al poemului-titlu (ca să zic aşa).

Ar fi o eroare să interpretăm volumul în cheie pesimistă. Unele expresii vag sumbre (Floare otrăvită) nu sunt decât semnul forţei şi al lucitităţii. La fel Fulger negru.

Un element original al construcţiei e legarea poemelor, prim formule de final. Sfinx se încheie cu MOARTE, apoi Poarta adevărului sună ca o continuare. 

Are colecţia de poeme o ars poetica? Da şi nu. Cel mai aproape ar fi poemul Fiu de stea.

Fost-am chip de lut cânva

Astăzi, sunt fiu e stea

Pe fruntea nemărginirii

Voi zidi lucrarea mea.

Singura rezervă faţă de această lectură ar fi cinstatarea că nu e singura semnificantă. Acelaşirol l-ar putea juca Eden (rădăcină de nemurire, edificatoare şi ermecătoare sintagmă), arm ai ale următorul poem, Et in Arcadia ego.

Pe alocuri întâlnim motive esoterice. Expresia-vers sefirotice-ntrupări templul ţi-l slujeau e reprezentativ pentru poemul Shambala. iar discursul poetic îşi maniestă versatilitatea mijloacelor. Exemplar în privinţa asta e poemul profund Rugăciune. Care, la fel ca cel citat anterior, nu sunt ărturisiri de credinţă sine, ci demonstraţii de stăpânire a unor limbaje specific, cu acelaşi rol poetic.

Autoarea glisează de la forma prosodică ilustrată în poemele de început -une se potriveşte – la versificaţia clasică. Poemul Marele hoinar e un exemplu. Tocmai aceste arpegii stilistice ar duce la impresia că nu aem de-a face cu un prim volum de poezie. Fără a fi citit volumele de proză, lectura acestuia dovedeşte un control stilistic suveran şi o opera omogenă.

Două vorbe espre grafică. Aceeaşi impresie ca ansamblu articulat. Specifice sunt personajele umane folcloric-medievale, plasate în medii simboliste şi însoţite de profile de animale negre.

Ref, lectura acestui volum ne uce la concluzia că premiul Neuma, pentru respectivul volum e proză, e unul meritat.

Majoritatea scrierilor lui Radu Ţuculescu sunt romane. Deşi, în aproape 43 de ani de carieră, restrânsă la volume tipărite, primele 2 au fost proză scurtă. Dar cum cu abia 2 ani în urmă, la aniversarea unei vârste rotunde, scriam pe larg despre cărţile publicate, mă voi mărgini la a nota că actualul roman, Femeia de marţipan (Polirom, 2020) e al şaselea din noua  serie. Începută în 2006, cu Poveştile Mameibătrâne.

Pare să fi muncit mai mult la el. Nota post final sună itinerantc Basel – Cluj – Sighetu Marmaţiei, septembrie 2017 – martie 2020. Preceentul roman, Măcelăria Kennedy, văsuse lumina tiparului pe 8 iunie, cu 3 luni înainte de a scrie, pe malul elveţian al Rinului, primele pagini ale acestuia. De altfel, în Basel (unde a scris sute de pagini ale altor romane anterioare) se petrece o parte importantă a acţiunii.

Am evitat, în general, să povestesc romanele despre care am scris. Asta faci mai ales când n-ai prea multe elemente originale pe care să le subliniezi. Cum romanele fostului violinist (am ales deliberat aeastă cea mai veche calitate, dacă va avea sens să mă refer la proilul său e journalist radio-TV vom vedea), cu precăere ele mai recente abundă de originalitate şi chiar invenţie, iată că acesta cel mai recent (căci nu va fi ultimul) e cel mai original şi cel mai plin de invenţii. Aşadar voi pune accentul pe aeste elemente.

Dar cine e femeia de marţipan? O cheamă Maraia. Toate numele personajelor lui Ţuculescu au câte o doză de pitoresc, dar cel al eroinei, care, alături de eroul narator, străbate toate paginile cărţii, e intre cele mai originale. Pe mine mă trimite la cântăreaţa americană Mariah Carey, al cărei pronume sună aproape la fel. Dar autorul refuză să admită sursa, insistând asupra invenţiei personale. Oricum cititorul o ia ca atare. Dar dece de marţipan? Antica invenţie egipteană, perfeţionată mai ales de germani, joacă un rol important în ultimul capitol, o poveste poliţistă petrecută în Basel. Poveste în care cooperează perechea eroilor. Dar frma titlului se trage din ultimele pagini ale capitolului precedent. Când aceştia ajung, de fapt, în Basel. La capătul călătoriei prin oraşe europene. Bilele de marţipan verde pregătesc, subtil, aproape subliminal, prima scenă erotică dintre eroi. Relaţia lor evoluează gradual, cu o lentoare impecabil dozată. Să ne amintim că autorul e un maestru al scenelor erotice, cu precădere în această serie de romane. Un text virtual, care ar juxtapune scenele de gen, de la Poveştile mameiătrâne până la acesta, al şaselea, ar releva subtila iversitate punctuală, pe un fond calitativ de bun nivel. Dar cce diferă aicci faţă e precedentele e tocmai gradualitatea. Primul moment erotic, sub duş, are loc la pagina 159. Din total 220.

Deci Maraia e femeia de marţipan. Ea intră aproape intempestiv în scenă, spectacular, provocându-l pe Marti (aşa-I aflăm numele) la lectura unei cărţi care ne spune că în următoarele 200 e pagini chiar se va  întâmpla ceva: Elogiul nebuniei. Cartea majoră a lui Erasmus din Rotterdam. Titlul original, Laus stultitiae s-ar putea traduce şi Elogiul prostiei. Cum marele teolog şi-a petrecut ultimii ani la Basel, cititorul avizat bănuie de la început că eroii vor ajunge pe malurile Rinului. Maraia e chimistă. Şi-şi face un masterat în studierea amprentelor… larimilor omeneşti. Găselniţa autorului merită salutată. Are o valoare metaforică de valoare poetică.

Aşadar, perechea eroilor poartă prenume consonante. Rezonanate chiar. Marti şi Maraia. Marti e, e apt, Martin Breda. El vrea să se facă detectiv criminalist. Şi, în ultimul capitol, chiar rezolvă un caz. De crimă în serie.

Substanţa romanului are, în linii mari, două componente. Amăzut eja că onul ultimului capitol e un ghid sui generis a oraşului elveţian de pe Rin. Am aflat că o parte a textului e scrisă acolo, la Basel. Cronicarul poate adăuga: nu e singurul roman scris aici. Ceea ce autorul a şi precizat, de-a lungul ultimilor ani, pe reţelele de socializare. Unde e destul de activ. Odată şi odată erade aşteptat să valorifice contactul cu pitorescul oraş. Basiliscul, animalul fantastic adoptat de oraş ca simbol, e prezent peste tot. Cele mai importante personalităţi istorice care marchează, prin prezenţă, discretă dar esenţială, îşi au locul lor. Am văzt deja că acţiunea începe cu provocarea eroului la lectura opului major al renascentistului Erasmus. Şi nu poţi descrie Baselul, cu ochi cultivat, fară a pomeni şi de Paracelsus. Istoria oraşului are o fază medievală la fel de reliefată. Pentru a crea conexiunea, chimista Maraia e pasionată şi de alchimie. Autorul are abilitatea de a evita tonul didactic, trecând peste lungul şi de prenume al alchimistului. Pentru Cronicar ar I o imparonailă gafă dacă le-ar cita.

Altă temă culturală, anterioară fazei elveţiene, e un fermecător jurnal de călătorie. Apitolul al doilea e intitulat chiar Călătoria. Maraia nu ascunde că tatăl ei dispune de resurse considerabile. Aesta îi oferă această călătorie. Aflăm, odată cu Marti, abia la capătul ei, dece. Cititorii n-au decât să citească da capo al fine. Nu voi numi oraşele e etapă, e problema cititorilor. Peste tot, autorul îşi permite o glumă năstruşnică. Fără de care n-ar scrie. Cei doi călători întâlnesc, pe cale, o serie e personaje integrate armonic în mediul local. Numite exclusive prin prenume. Nu voi preciza mai mult de un exemplu. Franz e… Franz Kafka. Recognoscibil de către ccititorii care au noţiuni identificatoare despre biografia scriitorului praghez. Amănunte care cer o ccunoaştere oareum profundă. Nici o referire la cărţii arhicunosute (identifcarea ar fi un exerciţiu prea simplu). Ci, de pildă, numele iubitei. Lectura acestui capitol e savuroasă. Elementele de biografie reală a acestor figuri sunt supuse unei ficţiuni constructive. Bigrafiile lor sunt desinronizate în realitate. Ar fi deci imposibil să fie întâlnite quasisimultan de personaje care găsesc pe internet inirmaţiile de are au nevoie. Pentru a ne servi de acest singue exemplu, Kafka a trait între 1883 şi 1924. Ccititorii n-au decât să resolve singuri exerciţiile de identificare şi să se informeze, folosind accelasi instrument.  

Desigur, o minoritate de cititori au în bagajele personale, cunoşstinţele necesare care convertesc enigmele în glume. Pentru aceştia, lectura oferă un plus de savoare.

Este, atunci, romanul scris pentru cititori nu doar avizaţi, cci e-a dreptul culţi? Da şi nu. Cumva construcţia literară are ceva ccomun cu un roman celebru: Numele trandafirului. Dece? Şi construţia lui Eco oferă, de-a lungul înălţimii piramidale, o serie de secţiuni plane, pe are naraţiunea e coerentă. În ffuncţie de nivelul de erudiţie al cititorilor. De la povestea poliţistă, altfel subtilă, la descifrarea unui noian de semnificaţii, acesibile exclusiv unor medievalişti de vârf. Desigur, corelarea structurală pe care o propun  cere păstrarea unui set dde proporţii.

Cititorii mai vechi ai lui Ţuculesccu ştiu că nu e singurul roman a să zic aşa corelativ. Umbra penei e gâscă (Dacia, 1991, reed. Galaxia Gutenberg) a fost apreciat ca un exerciţiu de lectură al aceluiaş roman al lui Eco.

Amprenta Clujului e prezentă şi aici, în preludiu. Precum în precedentele romane. Fără a-i spune pe nume. Dar lesne recognoscibil: piaţa catedralei, cu statuia lui Matia rex, Someşul, Feleacul. E posibil ca unele personaje să aibă un model, cum s_a mai întâmplat în romanele precedente, dar acum mă afu în ipostaya cititorului neozeelandez. Dar observacă niciunul din personajele de plan secund nu e banal.mă întreb dacă reapariţia lor la Basel e o stângăcie deliberate sau eccchivalentul unui legato pe portativ.

Dar cel mai interesant şi pitoresc personaj secundar e o babă itinerant. Care oferă ucheţele e flori albastre. O Pena Corcduşa sui generis. Care traversează fantomatic peisajul clujan. Rostul ei se dezvăluie când îi oferă lui Marti dezlegarea unei morţi misterioase a doi bătrânei de 85 de ani. Ca dar pentru debutul în cariera de detective criminalist. O poveste stranie, impresionantă.

Citind dedicaţia, cărţii, pentru Rauna, savurăm odată mai mult apetenţa aitrului pentru nume ciudate. Aflăm, târziu, că e o pisică. Ce încheie naraţiunea. De n+ar fi privită cu ochii mereu impresionaili ai lui Marti, ar fi una aproape standard. Dar nu pot să nu mă între de unde până unde Rauna. De nu-i una din menajeria autorului, e oricum o intentie rafinată. Rauna pare un hibrid a două nume. Unul celtic, Shauna sau Shawna şi unul anglo-saxon. Rowena. În pronunţie specifică. Probail sunt fanteziile mele.dar o carte plină de fantezzii merită mica fantezie a cronicarului. O carte care binemerită tot interesul.   

Ca de obicei, în ultimii ani, ultimul articol face o sinteză a anului ce se încheie. Majoritatea articolelor sunt, tot ca în ultmii ani, cronici literare. Referitor la 9 volume de poezie,10 de proză, 5 diverse, între aestea din urmă câteva cărţi de critică.

Ca de obicei în ultimii ani, 6 articole au prezentat, maim ult sau mai puţin telegrac, cele6 numere bimestriale ale revistei Neuma.   

Ceva mai multe faţă de anii trecuţi fost-au artcolele cu subiect politic. Nu toate propriuzis de analiză politică. Cam 7-8. O inerentă nuanţă politică a marcat articolul espre problematica proiectului ELI – marele laser de la Măgurele. Idem articolul pe marginea unui interviu de presă cu Marian Munteanu. O încercare de descifrare a contraictoriului şi controversatului personaj emblematic postecembrist.

Două articole pe teme spirituale. Unul priejuit de decesul IPS Pimen, în preziua celebrării Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Cărora le-am ddeicat un excurs istoric. Ccelălalt espre rugul aprins. Enomen care face oboectul unui lung serial în mensualul Magazin istoric.

Am scris mai puţin ecât oricân espre filme. Doar două. Ar ce filme! Cel polnez a fost cel mai impresionant din ultimii ani.

Prin forta lucrurilor, acesta e cel mai scurt articol e la întemeierea blogului.

Se face un an de la articolul despre istoria vaccinării, reluat şi adus la zi, în numărul 5-6 al revistei Neuma pe anul ce se încheie. Programul de cronici va fi reluat odată cu începutul anului viitor.

Subiectul articolului de faţă fu inspirat de o discuţie internautică. În jurul id-eii că vaccinurile anticovi sunt levogire. Am constatat că majoritatea participanţilor  nu stăpâneşte noţiunile implicate. Ceea ce e de aşteptat. Noţiunile levogir/extrogir sunt situate la un anume nivel de adâncime, altfel spus au în subsol o cantitate considerabilă e noţiuni de biofizică şi e electromagnetism. Soccot de datoria mea sa lămuresc problema oarecum în maniera simplă a popularizării (occcidentalii spun vulgarizării) ştiintifice.

Lumina e un segment al câmpului electromagnetic aflat în propagare. Anume în intervalul e frecvenţe pentru care atmosfera terestră e transparentă. Cele două componente, mutual generate în propagare, ccâmpul electruc şu cel magnetic oscilează (şi se propagă ca unde) reciprc perpendicular şi perpendicular pe direcţia de propagare. Lumina, nu oar cea vizibilă, ci e-a lungul intregului spectru de frecvente, fiind emisă de substanţă, în arhitectura corpusculară a acesteia, circulă (se propagă) simultan în toate planurile celor două câmpuri. Spunem despre această lumină, pe care o numim natural, că e nepolarizată. Dacă, din anume motive, toate razele au acelaşi plan e oscilaţie/propagare, avvem e-a face cu lumina pe care o numim polarizată.

Nu vom merge mai departe pe calea descrierii procedeelor/tehnicilor de a produce lumină polarizată, nici de toate aplicaţiile tehnice bazate pe proprietăţile aesteia. Ne  interesează punctual interacţia cu substanţa, în special cu agregatele moleculare  care stau la baza materiei vii. Numim această fenomenologie activitate optică. In general aceasta constă în rotirea planului e polarizare la trecerea prin sulbstanţă. Sensul rotirii se defineşte pentru observatorul care rieşte spre sursa de lumină. Acă planul e polarizaee se roteşte în sensul invers acelor de ceasornic, mediul străbătut care are aest efet se numeşte levogir. Aiă rotire spre stânga. Mediul e roteşte invers se numeşte dextrogir.

Activitatea optică a unor  substanţe cristaline se menţine şi în forma e soluţie. Spre exemplu zahărul e levogir atât în formă cristalină, cât şi în soluţie. Cristalele anorganice (e.g. cuarţul pur, SiO₂) se găsesc în ambele forme.

În ce priveste moleculele organice, activitatea optică, atunci când e prezentă, e eterminată e stereoizomerie. Ând o moleculă e dextrogiră, imaginea ei oglindă e levogiră. Ar, interesant, toţi aminoaizii constituenţi ai structurilor vii sunt levogiri. Cum structurile proteice au la bază aminoacizi, această asimetrie se extinde.

Linus Pauling (premiul Nobel pentru Chimie, 1954) a studiat efectul asimetriei spinului microparticulelor asupra structurilor moleculare. Desigur, termenii dextro- şi levo-gir nu funcţionează ca atare la nivelul spinului microparticulelor. El a făcut următoarea remarcă: un fapt cu totul extraordinar este că în proteinele plantelor şi animalelor apare numai un singur tip de enantiomeri ai fiecărui aminoacid şi că acest enantiomer are aceeaşi configuraţie pentru toţi aminoacizii. Această configuraţie este numită configuraţue L (levogiră). Aceasta este o mare enigmă. Nimeni nu ştie dece suntem alcătuiţi numai din molecule de L-aminoacizi şi nu din molecule de dextroaminoacizi.

Alţi cercetători au demonstrat că ţesuturile necrozate au aminoacizi dextrogiri şi că după moartea celulelor, moleculele levogire se transformă în dextrogire.

Acest din urmă fapt e folosit de adepţii alimeentaţiei raw. Vegane sau  nu. Dar cine ar mânca prouse anumaliere crude? Carne? Amatorii de beefsteak tartar sunt foarte puţini. Contraargumentul major al alimentaţiei raw vegane (concept tratat în https://tilici.blog/cate-ceva-despre-raw-vegane-in-context-general) forţa argumentativă a praxei.  Ceva care s-a întâmplat de fapt contrazice eventualele teorii că acel ceva nu se poate întâmpla. Dacă procesarea termică a hranei, în special a cărnii, ar ruina sănătatea, atunci diviziunea iniţială culegători/vânători ar fi fost un eşec şi specia umană n-ar fi evoluat. Cu sau fără seducătoarele teorii ale lui Harari, paleoştiinţele au stabilit că rata de progres a speciei a crescut brusc (în termini paleontologici) de când omul a început să vâneze animale mai mari decât el.

Realitatea că specia umană e adaptată unui mix alimentar echilibrat, care presupune necesitatea unui procent de crudităţi, acestea asigurând aportul de vitamine, asociată cu necesitatea imputului celor 3 categorii majore de nutrienţi, punctual al proteinelor. Raţia proteică trebuie să conţină toţi cei 9 aminoacizi esenţiali. Cum nu toate proteinele e origine vegetală îi conţin, o dietă pur vegetariană trebuie alcătuită combinând, prin completare, sursle încât să asigurăm asortimentul complet e aminoacizi esenţiali. Vezi https://tilici.blog/cate-ceva-despre-raw-vegane-in-context-general/

Dar să revenim la subiect. Dacă, prin procesare termică, moleculele imputului devin dextrogire, procesul e asimilare rezolvă prolema. Fiecare specie e dotată cu un set propriu,  specific, de proteine. Nu poate asiila ca atare proteinele ingerate. Le escompune în aminacizii lor, din care resintetizează proteinele proprii. E de presupus – eşi n-am găsit referiri explicite – că asimilarea aminoacizilor le redă caracterul levogir. Cât despre glucide şi lipide, anabolismul fiind mai simplu, recuperarea caracterului levogir odată cu integrarea în masa vie e de presupus că are e asemenea loc.

De la decoperirea predominanţei caracterului levogir în viu, complexitatea interacţiunilor dintre cele două structuri a făcut obiectul dezvoltării cercetărilor. S-a stabilit caracterul dextrogir al ţesuturilor tumorale. O imagine sugestivă a progreselor ştiintifice în materie se poate găsi în articolul http://vitalitatesiprotectie.ro/alimentele-lacto-fermentate-terapie-anti-cancer/. Dincolo de aspectele concrete legate de utlitatea lactofrmentării.

Rezumând, dacă pentru Linus Pauling realitatea asimetrei activităţii optice în viu era văzută, la nivelul epocii, ca un mister, în lumina achiziţiilor ştiinţifice a mai puţin de un secol, tinde să devină ceva de esenţă a structurii universului.   

Un aspect unteresant al problemei e nuvela Dextro, din e-cartea La 90, a regretatului scriitor Max Solomon, publicată de Editura LiterNet.ro https://editura.liternet.ro/carte/92/Max-Solomon/La-90.html

Atacul sferelor (Editura Datagoup, Timişoara, 2018) e cel mai complex  roman fantasy al scriitorului braşovean Sergiu Someşan, alături de Laika, dragostea mea şi O privăvară norcoreeană  – acesta din urmă încă nepublicat. Acestea din urmă pot fi clasificate şi ca ficţiune politică. Mediul politic polarizat, marcat de tanedmul preşeinţilor rus şi american, joacă mai mult rol de fundal în romanul discutat. 

Am spus SciFi? Eroare. Subgenul are reguli precise. Formulate şi de critici, dar mai ales e un foarte mare scriitor: Isaac Asimov. Elemenele de ficţiune propuse nu oar trebuie încadreaile prin contiguitate în universul ştiinţei, dar cer si explicaţii. Ie ele tot fictive, dar coerente. În plus, nu trebuie să ducă direct la asurdităţ ştiintifce. Dde pildă un text SciFi  în care apare temperature e minus 300⁰ C e ratat.

În romanul lui Sergiu Someşan apare, la un moment dat, ipoteza că sferele negre,  care absorb şi încorporează orice obiect care vine în contact direct cu el ear putea fi portaluri interuniversuri. Sau unterimensionale. Autorul are ailitatea de a face ipoteza să fie repinsă de oamenii e ştiinţă implicaţi. Abilitate prelungită de refuzul acestora de a admite toate cele 24 de ipoteze alternatie formulate de populaţia implicată în interactiunea cu ele. Să ne înţelegem. Faptul că fenomenul aparitiei – şi al dispariţiei – sferelor rămâne neexplicat e o calitate lipsitae echivoc în plan literar. Dar asta scoate romanul în afara sferei SciFi stricte.

Nu e numai atât. Proprietatea stranie a sferelor, care sperie lumea, se manifestă numai în contact direct, cum spuneam. De câteva ori, în doferite medii, câte un personaj ajunge la un centimetru de suprafaţa uneu sfere fără a fi absorbit. Desgr, autorul e liber în general să imagineze orice. Dar, repet, ieea imaginată treuie să fie coerentă. Aici e scăarea majoră a autorului nostrum. Un astfel e absorbţie exclusive la contactul cu suprafeţele sferelor ar treui să asoarbbă simutan şi… aerul atmosferei. Încât în scurt timp omenirea ar fi trebuit să se sufoce. Un amănunt minor, cum ar fi manifestarea explicită a proprietăţii sferelor s-ar mărgini la corpuri maim mult sau mai puţin solide, ar fi scutit cititorul avizat de disconfortul inerent. De fapt sferele chiar absorb oameni, maşinării, ballast. Condiţia care elimină absorirea aerului – aflat permanent şi în cea mai mare măsură în contact direct cu suprafaţa sferelor. Dar asigurarea coerenţei e doar implicită.

O găselnioţă de ună calitate a romanului e readucerea in prim plan a unei figuri uitate: căutătorul de apă subterană. Care se foloseşte de o ansă. Într-un mod similar cu detector de metale, bazat pe efecte electrice capacitive. Documentat asupra fenomenului, autorul foloseşte, cu privire la practicienii meseriei termenul anglosaxon dowser. Neomiţând să precizeze că sensibilitatea uzitată de dowseri se defineşte ca radiestezie. Ce-i drept, termenul ştiinţific – şi disciplina pe care o defineşte – au apărut, în praxa istorică, mult după ce dowserii au dispărut, cu meseria lor cu tot. 

Apelul la radiestezie – termen citat o singură dată – e unul  din efectele de subtilă calitate în roman. Pe de o parte, liderul ştiinţific al preşeintelui American cooptează un dowser authentic (intuiţie?), cee ace-I face pe savanţii pe care-i coordonează să strâmbe din nas. Pe e alta, într-un grup pitoresc de personaje har se practică meseria precum domnul jourdain scria proză. pe baza unor calităţii native a unei adorabile fete e 11 ani. Care e sarea şi piperul naraţiunii. Mama fetelor (cea de 16 ani are rol mai degrabă functional, cele 2 surori se manifestă mai bine în tandem) e chelneriţă  la un restaurant de periferie (ceva frecvent în America) iar ele îşi folosesc tenace talentele pentru a o emancipa din condiţia care le induce un anume discomfort. Cea mică preuase limbajul colorat al buniculu lor, fost marinar de cursă lungă. Limbaj folsit de acesta din urmă numai când e abţiguit.

De fapt mezina nu e tocmai dowser. Gaseste orice obiect. Stim ca a gasit un inel al invatatoarei si o cheita a negustorului e ijuterii. Aica oiecte metalice. Care concentreaza câmpul electromagnetic. Ea face radiestezie fără să ştie. Autorul ştie. Deci el scrie prioritar pentru cititorii care ştiu şi ei. Nu e SciFi, e fantasy, ar e bine făcut. Cititorul avizat înţelege mecanismul performanţelor drăcoasei preadolescente până aici. Dar cum intuieştea ea tehnica ucieri sferelor , asta rămâne enigmatic. Că sferele negre devin pulere alba, care se dovedeşte zăpadă – e un efect logic. Precaritatea inerentă a cunoştinţelor ştiinţifice generează alt efect simbolic: argintului de înaltă puritate folosit la uciderea primei sfere ea îi spune agint curat.

E al patrulea roman care implică cei doi lieri globali, preşedinţii rus şi American. A niciunde altundeva dezechilibrul intre cele ouă mri puteri nu e mai mare. Ruşii se încăpăţânează să considere sferele ca o experienţă militară adversă şi folosec mijloare exclusive militare la areas acestora. Cu eşec inerent. Pe când cele 24 ipoteze, deşi respinse de factoriiresponsaili se nasc în meiul American. Iar soluţia crizei vine tot de acolo. Chiar dacă e a unui copil.

Una peste alta, un romam în maniera cu care Sergiu Someşan ne-a oişnuit. Pentru cititorul care sunt. ar fi preferail să nici nu mai scrie altceva.

Cu numărul 11-12 pe 2020 revista Neuma începe al patrulea ciclu annual. E al 37-lea număr bimestrial. Editorialul – semnat de Andrea H. Hedeş are un titlu vag liric, oricum respirând aerul mereu nostalgic ce aminteşte e sărbători: Dacă într-o noapte de iarnă un cititor. Cursivul lui Horia Gârbea, În loc de bilanţ, rememorează pulicaţii postecembriste. Pagina de apariţii Neuma adună, ca e oicei, 8 imagini de coperţi. Cronica uneia din aceste cărţi va apărea luni 30 (ziua patronului editurii şi al revistei) pe www.tilici.blog.

Invitat special: Acadeicianul Ion-Aurel Pop: Elitele românilor din trecut. Articol resonant cu numărul care acoperă Sărbătoarea Naţională. Apoi în continuarea serialului personal, Gheorghe Grigurcu desfaşoară unn nou calup e reflextii aforistice, sub titlul O biată insectă. Un impresionat – prin profunzime -,dialog lapidar Adrian Popescu – Horia Gârbea. Şi ultimul, acum, invitat special: Varujan Vosganian: Cineva a murit pentru ca noi sne iubim în felul ăsta.

Profesorul Mircea Muthu oferă un Glosar: Balcaizare, Balcanism, Balcanitate, Balcanologie.

Dramaturgie românească: Dramaturgia lui Dan Botta. Paradisul eleat şi stratul nostrum arhaic, de Ioan Cristescu.

Proză: Reportaj cu surprize, de Leon-Iosif Grapini.

Avanpremieră editorială: Any Drăgoianu.

Interviu – realizat e Horia Gârbea: Maia Morgenstern: În teatru poţi retrăi marile drame ale omenirii într-o formulă personală

Răzleţe: Subtila strategie a constrângerilor de Gelu Negrea   

Puncte de vedere: Pasiunea scrisului. La politicieni de Liviu Capşa. Bă, voi sunteţi nebuni! De Răzvan Nicula.

Interviu cu Mihai Ispirescu^*, luat tot de Horia Gârbea.

Aniversări/Scriitorul anului: Aurel Rău (90), Livius Ciocârlie (85), Mircea M. Ionescu (75), Radu Cosaşu (90)/ Mihai Zamfir.

Ultimul interviu, realizat de ata asta e Raluca Faraon, îl pune în valoare pe Marius Stănescu.

Colocviul de critică: Zidul classic, de Christian Crăciun.

Premiile Neuma: Miruna Drăghici (care foloseşte pseudonimul Kagemusha Sama): Chip de aur (proză).

Literatura lumii: Eric Allard – La blessure du blé. Traducere de Sonia Elvireanu.

Poezie: Constanţa Popescu

Eseu: Îngerul melancolei, de Tatiana Rădulescu.

Eveniment editorial: Transfigurare (II). Andrea H. Hedeş, despre poezia lui Gabriel Chifu. Materializare. Horia Gârbea, pe marginea aceluiaş volum (O viaţă, Editura Junimea, 2020). Ambele articole continuînd analizele in numărul trecut al revistei. Tot Andrea H.  Hedeş semnalează, su titlul Polifonic, volumul Irinei Petraş Istoriile literaturii române. Iar Menuţ  Maximinian (Frumuseţea vorbelor de acasă) recenzează antologia aceleiaş Irina Petraş: Cartea cuvintelor-madlenă.

Cartea e poezie: Mihaela Stanciu se referă, mai telegrafic, la volumul lui Cărtărescu Nu striga nicioată ajutor (2020). Iar Ioan Holban semnalează volumul Nectarul clipei (Junimea, 2020) de Iustin Moraru. Constantin Cubleşan scrie despre volumul Psalmi fără titlu, al Mirunei Mureşan (Editura Grinta, Cluj, 2020).

In memoriam – Andrei Moldovan, exredactor şef al revistei Neuma, deceat prematur la 30 octombrie current.

Focus Neuma: DDapazonul sensuibilitătii de Evelyne Croitoru, despre Fugă în o major, volumul e debut în poezie al lui Ovidiu M. Curea. Turnul din Pisa, de Mihai Maxim, despre acelaşi volum.

Volume Neuma: Rosturile şi resorturile poeziei, de Nicoleta Milea, despre Poarta felinelor, de Vilia Banţa. Antologie şi prefaţă de Horia Gârbea.  

Convorbiri: Dialoguri sapienţiale, de Ana Dobre. Despre Dialguri la Agapia. Gheorghe Simion  în tandem cu Mihai Zamfir.

Eseuri: bibblioteca şi lumea sa (i)reală. de Monica Grosu.

Iar volume Neuma: Epifanii la porţile cuvântului. Simona-Grazia Dima, despre volumul Nicoletei Milea Ochiul lui Horus. Pe valea Călmăţuiulu şi povestea prea frumasei telefoniste. Icu Crăciun despre volumul de proză Răni călătoare, de Fflorin Burtan.

Cartea de istorie: De la sonata pentru pian la sonata poetică de Flavia Adam. Pe marginea volumului Pathetica, de Ioan Mărginean.

Încă odată volume Neuma: Realităţi din umbră. Raluca Faraon scrie despre volumele Realităţi interzise, de Ana  Ardeleanu şi despre Umbrele copacilor tăiaţi, de Mircea Teculescu.

Istorie literară: Ana Dobre se întreabă Dece e necesară încă o carte despre Eminescu?  

Din nou volume Neuma: Puterea secretă a cărţilor, de Menuţ Maximinian. În lectura Nicoletei Milea.

Cartea de poezie: Printre Focurile lui Hefaistos sau viaţa la cea ma înaltă temperatură, de Gela Enea, cu privire la cartea lui Toma Grigorie (Editura Aius, Craiova, 2020), cu un titlu asemănător.

Cartea de proză: întoarcerea perenă, de Mircea Băduţ, analizată de Vasile Vidican.

Traduceri: Ned Orson – pariul meu (din păcate) pierdut – de George Volceanov . Copilul şi revoluţia. Valentin Iacob despre Exuberanţa copilăriei, de István Kovács. Despre estin şi lier-arbitru: Erich Emmanuel Schmitt, concert în memoria unui înger. Semnează Sonia Elvireanu  

Colţul lui Yorik: Sccurtă istorie a fotbalului

Educaţie: Dece? De Adrian Costache

Ecran literar: A trăi după moarte (In memoriam Draga Olteanu Matei), de Alexandru Jurcan. Cărţile din cărţii şi filme, de acelaşi.

Teatru: Vertij nonverbal de excepţie la TNB, e Dinu Grigorescu.

Cinemateca: Ravel vs Beethoven, de Raluca Faraon.

Jurnal teatral, de Ion Cocora.

Rock: Billie Holyday, e Dumitru Ungureanu.

Contre-pied: Rădoi şi Caragiale, de Gelu Negrea.

Culinar: continua serialul Floricăi Bud

Vitrina cu cărţii şi un resportaj despre  tâgul  carte e la Frankfurt

Minunata viaţă a personajelor – edţia a III-a revăzută şi completată – Editura Neuma, 2020 e o carte tipică pentru autorul ei, multilateralul Horia Gârbea. În ce constă tipicitatea? Întâi de toate în ificultatea majoră de lasificare taxonomică. Dacă nu chiar inclasificailitate pur şi simplu. Nu e un act critic, desi autorul scrie critică. Mai ales cronici e întâmpinare. Nu e un eseu, ar autorul se referă la componentele cărţii cu termenul – acceptail – de eseuri.

Dar ce e? e un raport de lecturi sui generis. Materia primă e o colecţie de lecturi din spaţiul literaturii române. Din perspetiva unui literat, colecţia lecturilor inginerului profesor universitar e decentă. Din perspectiva plimăreţului pe aleile facebook, cu inapetenţţa lui crescândă pentru lecturi literare, e imensă. Iar din perspectiva binecuvântatei mele generaţii pe ducă e oricum remarcabilă. Iar modul de a valorifica astfel lecturile e, fără teamă de termeni, admirail.

Autorul îşi organizează materialul pe considerente calitative, dde-a lungul a 30 de capitole. De la jocurile practicate de personaje, la vestimentaţia acestora. Titlul primului capitol reproduce titlul primeor două ediţii anterioare: Trecute vieţi de fanţi şi de birlici – viaţa şi, uneori, opera personajelor. Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008. Ediţia aII-a, Editura eLiteratura, 2014. Formula perifrastică îi este, iarăşi, caracteristică autorului.

Aici e loc pentru o glumă. La locul ei în mediul scrisului lui H.G. Având în veere că este un bridgist consacrat, participand de success la nenumărate competiţii e gen, avem un argument de a-l socoti drept propriul său personaj. Încă un motiv pentru care volumul unicat debutează taman cu acest titlu repetat.

Erotica personajelor literare în general e bogată. Iar literatura română nu face excepţie. Dincolo de plăcerea evidentă cu care am citit capitolele cărţii, dece să nu recunosc că mi-am propus să găsesc exemple scăpate de autor. La prima vedere, dece lipseşte, la capitolul despre erotism, cazul elevului ima dintr-a şaptea? De-a lungul generaţiilor, nu cred să existe cineva, din toate straturile culturale, care să nu-l fi citit, în adolescent, pe Drumeş.exlicaţia e simplă. Cartea lui Gârbea e semănată cu observaţii asupra slaei calităţi a multor demersuri literare. Unele chiar e o anume popularitate. Poate că-l socoteşte pe Drumeş ieftin. Desi personajul Nyu, curtezana de lux, nu e fitecine.

La capitolul băuturi, nimic de comentat. Sinteza e corectă. Odem următoarele două.

Cât despre personajele patrupede, autorul are discernământul de a separa câinii de cai. Fiecare în capitolul rezervat. Luate la pachet, lipsesc cel puţin două exemple savuroase. Povestirea, de fapt o nuveletă, Pursângele căpitanului, pe care o datoriăm lui Păstorel, e pe nedrept trecută cu vederea atât de critică, dar şi de public. Ca mai toate scrierile în proză ale pitorescului om e spirit, aceasta descrie cu haz nostalgia unei epoci revolute. De fapt Păstorel e prea puţin băgat în seamă în acest catalog de personaje. Abia e pomenit. Fratele său, Ionel Teodoreanu, un scriitor mai prolific dar mai banal. Are mai multe personaje, dar care nu ies din lumea melodramatică. De gustibus… de altfel, Păstorel şi-ar fi avit locul şi în capitolul rezervat vinului. Chiar dacă aproape numai prin epigrame. Nuveleta citată mai sus e, între altele, un melancolic memento al vinurilor româneşti.   

De altfel ambii fraţi literaţi au preluat meseria tatălui lor, Osvald Teodoreanu. Legenda lor spune că s-ar fi şi înfruntat la bară, cu savoarea unor spectacole intelectuale. Din păcate asemenea evenimente n-au făcut obiectul nici unei scrieri literare. Care ar fi putut face din cei oi scriitori personaje. Deci subiecţi ai cărţii pe marginea căreia discutăm.

E adevărat că majoritatea trăsurilor urbane erau conduse de muscali. Adică ruşi. Dar rolul aestora în schiţele lui Caragiale ţin mai degrabă de décor. Am putea spune personaje impersonale. Dar există cel puţin un omolog al lor caree chiar personaj. Care nu numai că intră în dialog cu eroul romanului Unsprezece, dar, prin năduful pe care i-l provoacă otomobilul concurrent, devine un reper al lumii pe ducă. Are şi un nume care rmează cu personajul: Miahălă. Autorul citează en passant şi acest roman al lui Eugen Barbu, după refferirile în exces la mai cunoscutul roman Groapa. La capitolul porecle. Ar cam din avion. Acuma nu era să citeze toate poreclele echipeei de fotbal, dar o mite pe aceea a unui personaj cu oarece relief: Mucală. Bagabont care ajunge să stăpânească toate meseriile practicate în siloz. Propagandă realist-socialistă. Daca e bine făcută, dece s-o omitem?

Din capitolul Glasul personajelor din tren reţinem consecvenţa titlului perifrastic. Ce consider ine făcut, în sensul formulei structurante, nu prea comentez. Oar din următoarele câteva socot demn de reţinut termenul beciuclişti. Pescuit sagace dintr-o schiţă a maiorului Brăescu. O sugestie sintetică a modului deforma(n)t cu care ţăranii aflaţi sub arme preiau limbajul militar. De altfel schiţele lui Brăescu sunt un rezervor valorificail de personaje, situaţii şi modele. Care n-aeau cum să scape spiritului ascuţit al autorului. Dece trece el cu vederea pandantul literar al toasturilor cazone, lumea lui Damian Stănoiu, ece să fiu pricnaş, la urma urmei? Desi replica epocală a unor ţărani de câmpie, banii nemţilor, părinţele (Necazurile părintelui Ghedeon) ar fi meritat valorificată indirect. La e capitol?

Atenţia acordată lecturilor şi ibliotecilor personajelor e unul din elementele meritorii ale demersului analitic. Iar llegătura cu scrisrole şi, un pas mai departe, telegramele (motiv la care mai avem, oare, altceva decât schiţa lui Caragiale? Dar pentru o literatură e de ajuns.

Lumea personajelor e analizată abil şi prin prisma operelor – şi ratărolor – acestora. Capitolul aferent e un moment de critică stricto sensu. Dincolo de care se insinuează întrebarea neexplicită dece literatura română de elită, să zicem literatura mare, nu are un personaj major care să fie scriitor. Personaj care să fie cu totul independent de surse, conotaţii şi tribulaţii auctoriale. Biografice. Nu ne putem referi la romanul Republica al lui Bogan Suceavă, căci acesta îl surprinde pe Caragiale nu doar foarte tânăr, dar încă departe de a deveni scriitor. Desigur, întrebarea n-are nimic de-a face cu contextul şi structura megaeseului horiagârbian.

La capitolul război, surprind două omisiuni. Miniromanul Povestea unei coronae e oţel, a lui Coşbuc, dedicat domnitorului (atunci) Carol I focalizat pe participarea acestuia la războiul de indepenenţă, dar mai ales romanul fluviu/ciclul Zăpezile de-acum un veac. În care Paul Anghel a dezvoltat propria contriuţie la scenariul serialului TV difuzat în anul centenarului evenimentului istoric. În cele 10 romane ale ciclului apar, ca personaje, incolo de militarii eroi, figuri publice (I. C. Brătianu), dar şi Haşeu şi chiar Eminescu.

Ar fi  plicticos spre contraproductiv să rezum fiecare capitol. Nimeni n-ar mai citi raportul e lectură. Sunt, însă, utile spre necesare câteva oservaţii generale. Desigur, fiecare citator al cărţii va avea preferinţe propria, mie cel mai reuşit capitol, prin sensibilitate, îmi pare cel dedicat laturii muzicale a vieţii personajelor.

O atare lucrare presupunea adăugarea unei liste de scriitori creatori ai personajelor care fac obiectul acesteia. Lista cuprinde, dacă n-am greşit numărătoarea,130 e nume. Dar majoritatea, dacă nu marea majoritate, sunt citate o singură data sau cu puţine ocazii. Câtiva scriitori sunt citaţi în cadrul multor capitole. Nu e neapărat cazul importanţei în sine a marilor scriitori citaţi, nici e preferinţele autorului sintezei. Desigur, Caragiale (numit pedant cu iniţialele prenumelor) e o sursă majoră de personaje. Care pot fi citate la multe din categoriile analizate.

Subiectul cărţii sunt personajele. Aşadar sunt citaţi autori furnizori e personaje, iniferent de ponderea acestora în literature română. E, astfel, e înţeles ece e citat e foarte multe ori – justficat – Groapa, romanul lui Eugen Barbu, mult peste importanţa intrinsecă a scriitorului. Cam la fel Gaiţele lui Kiriţescu. Dar abia en passant Coana Chiriţa. Rebreanu e citat mai ales pentru Răscoala, dar la categoria personaje la catedră e ignorat învăţătorul Herdelea. E citat episodic Slavici, dar nu şi persoanjele sale reliefate.

Sunt riscurile inerente ale oricărei colecţii, indifferent e natura obiectelor componente.oservi prioritar ce lipseşte. Să nu  omitem a sublinia, incolo e originalitate, calitatea şi chiar utilitatea lucrării.   

Afinitatea autorului pentru personaje  e ilustrată aorabil chiar în proză. O piesă din volumul Plăcinte cu ighemonicon (Neuma, 2019) adună la cazinoul in Sinaia un grup de personaje, în jurul lui Felix Sima. Îi reîntâlnim pe Gore Pirggu şi Grig, episodicul sponsor al Monei din Steaua fără nume. Hazliul volum e proză apare între ediţia a doua şi aceasta din urmă  ale catagraiei personajelor din literatura română.

Iată că domeniul pe care ne-am obişnuit să-l considerăm excluziv teoretizant se dovedeşte terenul care  suportă invenţii. Pe cât de savuroase, pe atât de fructuoase. Alături e ceea ce la fel e multilateralul scriitor Emil Lungeanu, numeşte literatură de graul trei, studiul biografiei analitice a personajelor (deocamdată din literatura română) dublează invenţia, într-o manieră complet diferită.  

Iubeşte şi lasă-mă-n pace. Editura Neuma, Cluj, 2020

Pe Lorena Stuparu am întâlnit-o cu ani în urmă, la Cenacclul de la Muzeu. Al Literaturii. Pe vremea când era moderat de doi critici. Se distingea prin diagnosticarea, la rece, a saltului negativ al publicului de peste ocean. Şi iată-mă acum, în faţa dificultăţii de a întocmi un raport de lectură a unui volum despre care aflu, din cartuşul girant (mereu semnat e Horia Gârbea) e pe coperta a patra, că e debutul ei în proză. După ce publicase poezie în anii 90 şi frecventa cenacluri literare. Cu o formaţie în filosofia culturii, ai zice că prezenţa în cenacluri îi servea, dincolo de afinitatea inerentă, o materie primă pentru propriile studii de gen.

Aş zice dacă aş fi citit baremi un singur text profesional al autoarei. Aşa, să vedem ce ne spune această proză. Căci nu pot spune aceste proze. Căci sunt şi nu sunt proze. N-au structura unor proze scurte. Aceea care seamănă cel mai bine cu o anecdotă. Sau, cum spune ardeleanul germanizat, un witz. O construcţie strânsă, articulată, alcătuită in cercuri care se închid şi incheiată cu o poantă finală, uneori explozivă. La fel e departe e textul volumului şi de proza poetică. Cel mai aproape s-ar situa de un jurnal sui generis. O succesiune de momente de remember reflexiv.

Am întâlnit romane al căror fond biografic îmi era întâmplător cunoscut. Plasânu-mă în ipostaza cititorului din Noua Zeelandă, am putut lua firesc referirile biografice drept ficţiune pură. Procesarea unor fapte particulare era, fără echivoc, fapt literar. Interesant, cititorul nostru din Noua Zeelandă, presupus avizat, are o senzaţie subtil diferită, citind proza autoarei. El se apropie cu nu mai mult de o nuanţă de presupunerea existenţei unui fond biografic. Unul parţial evanescent, parţial susţinut de câteva amănunte punctuale (Craiova, strada Lister). Cititorul pentru care fragmente de tablou urban sunt familiare, identificat cu atmosfera, mai ales bucureşteană, are la îndemână o paletă mai largă de lectură. Chiar o perspecctivă. El e determinat să se bazeze pe scriitură. Ori aceasta este definit literară. Este şi nu este (citiorul anonim are libertatea de interpretare) textul unui volum de debut. Sunt, totuşi, curios cum primeşte publicul cenaclurilor frecventate atâţia ani de autoare. În ce latură înclină acesta. Ar mai ales cum diagnostichează conducătorul cenaclului Universitas. Profesorul Mircea Martin. Sau alţi moderator. Cum ar fi Daniel Cristea-Enache, ori Tudorel Urian. Posobilitatea de a citi diferit de Atari corifei nu ma împiedică să optez. Prza scurtă fiin sugenul meu e maximă afinitate, admit că lectura volumului mi-a indus oarecari ificultăţi. Prin quasiabsenţa fondului epic. Textul autoarei nu e lipsit de intâmplări. Mai egrabă e microîntâmplări. Difuzate fragmentar. Dar nu redate cu toul e povestitor, ci filtrate de nivelul reflexiv al naratorului ubicuu. Mereu acelaşi. Căci personajele folosesc persoana întâia. Poartă prenume iferite, dar amănunte toponimice şi mai ales de context, le facc să apară ca ipostaze diferite ale uneia şi aceeaşi personae. Ceea ce-l face şi pe cititorul din Noua Zeelandă să admită un anume fond biografic. Mai mult decât locuri bucureştene (unele eventuale craiovene nu cunosc, iar cele din Roşiori de Vede absentează), contextul ccomun e marcat de repere culturale. Citate literare, fragmente musicale, definesc o generaţie, o atmosferă recognoscibilă. Chiar de cititorul neozeelanez. Dacă face parte, mai mult sau mai puţin, din generaţia personajelor (sau personajului sintetic).

Un asemenea efect afin, propria mea generaţie îl resimte, de pildă, în romanele lui Haruki Murakami.

Tabloul generic al majorităţii pieselor ce compun volumul este al unei femei (urmărită la ierse etape e vârstă), încastrată între mama sa, soţul de care se esparto şi copiii. Emblematică şi impresionantă, şocantă chiar, e replica naivă a fiului. Urmare a unei scene conflictuale, când soţul aruncă o pungă cu banknote, acesta exclamă: Să stăm cuminţi, că tata ne bate cu bani.

Cum spuneam, cele mai multe piese conţin cel mult fragmente narrative. Mai ales inserate nu cu ton narativ, ci parcă rememorate. Sau ffiltrate reflexov. E marca ientitară a textului. O singură excepţie, relatarea unei zile e muncă absurdă a stuenţilor la filosofie (facultatea urmată şi absolvită de însăşi autoarea) la un ILF (întrepriere e legume şi fructe, în anii 80). La sortat e… ceapă. E o proză scurtă autentică. Inserată doucement în textul piesei Indiscerabili, subcapitolul Comportamentul umbrelor.  Rafinamentul stilistic are cel puţin rolul e a lămuri cititorul că atoarea nu e deloc incapabilă să producă proză stricto sensu. Deci maniera reflexive, quasimonologală, e rezultatul unei alegeri deliberate. Considerate de autoare ca maniera optimă e a comunica, de a exprima starea sufletească prilejuită de o experienţă existeţială majoră. E lipsit cu totul de importanţă – şi e semnificaţie – în ce măsură materia primă a demersului literar e sa nu biografică. Dacă cititorul nostru neozeelanez, pe care l-am inventat ca instrument de experiment mental, e îndeajuns de intelligent, va cumpăra volumul ca ceea ce este: portretul simfonic al unui eşec relational pe termen lung.

Un element e efect al sriituorii e împănarea (disemniarea ar suna pretenţios) cu formulări fulgurante, cu son aforistic neexplicit. Mici bijuterii, inserate în canavaua textului. Trebuie evitată comparaţia factice a paietelor. Căci greutatea lor specifică e a cristalului. Un singur exemplu. Asemenea oameni nu ar fi mulţumiţi în nici un sistem. Filosofia e totuşi un lux. Dincolo de efectul stilistic, asemenea puncte focale locale pun în valoare şi dau substanţă personajul sintetic implicit. Umbra celor cu acelaşi background.

Autoarea îşi defineşte, în dedicaţia pe are o oferă un cititor, cartea ca una despre poveşti ale vorbelor. Vorbe care dor şi vorbe care vindecă. Vorbe post post moderne.  

Dincolo de structura atipică, volumul respectă quasiregular, sau oiceiul, e a se intitula conform formulei uneia din piese. Iubeşte şi lasă-mă-n pace sună insolit. Provocator chiar. Semnificaţia pe care o sugerez e pur subiectivă. Preluînd subtila insolenţă a formulei, aceasta poate fi citită, între atâtea moduri şu ca aresată sieşi. Sa alter egoului proiectat prin scriitură.   

Scriitorul braşovean Sergiu Someşan – până acum manifestat ca romancier – s-a ilustrat ca autor de ficţiune politică (URSSA, Laika, drgostea mea, O primavară nord coreană – acesta din urmă încă nepulicat, dragoste, magie dar mai ales seria pseudopoliţistă cu elemente de fantastic, asumată de editura Neuma, aceasta din urmă. Comisarul şi blestemul sângelui (2017), Comisarul  şi cei 7 pitici (2019,o primă ediţie în 2016, la altă editură), Comisarul, pisica şi malamutul (2020). Autor prolific, a publicat peste 20 de romane în 20 de ani. Romanele de ficţiune politică pot fi încadrate şi la categoria SciFi. De fapt funcţionarea intrigii e bazată în întregime pe elemente SciFi.

Seria Comisarului conturează un profil singular în literatura română contemporană de gen. Am recenzat primul roman – https://tilici.blog/lectura-ca-salata-asortata/ şi unul din altă serie – https://tilici.blog/un-autor-roman-de-fictiune-politica/.    

Malamutul Alaskan e o specie de câine de mare puritate genetică, cea mai apropiată de strămoşul lup. Motivul fantastic e un pretins experiment genetic, practicat într-n loc secret în apropiere de Bran, de un nepot al lui Miciurin. La cererea lui Ceauşescu. Experiment abandonat  brusc în decembbrie 89. Comisarul, persnajul comun al seriei de romane şi un superior al acestuia, la curent cu experimentul, urmăresc în timp rezultatele acestuia. 

În ce a constat experimental nepotului lui Miciurin?  În a adăuga subiecţilor umani caracteristicile somatice şi maiales comportamentale ale unor animale. Tandemul comisar & superior şi-a asigurat colaborarea a oi foşti subiecţi. Pisica şi malamutul. Fata e minion şi are un ehilibru ieşit din comun, ar şi o curiozitate perfect controlată. Malamutul e o masă de muşchi, cu o tendinţă de a-şi folosi forţa. Evident, cei doi se tachinează reciproc. Ceea ce nu-i împiedică să colaboreze eficace în îndeplinirea misiunilor încredinţate de cuplul de comandă. Ce fac ei? Sunt detectivi. Un vechi prieten al comisarului, ajuns la limita terminării şomajului, e uns şef al unei agenţii de detectivi particulari. Trimitere rafinată la romanele poliţiste americane. Humorul romancierului se manifestă în toate romanele de ficţiune politică. Inclusiv seria comisarului.

Ca în toată seria, universul acţiunii e cirumscris Braşovului. Trioul detecitv va avea baza în pensiunea locală Crizantema. Acuma, în Braşov chiar există Casa Crizantemelor. Pe… Strada Crizantemelor. Cum există şi vila Crizantema în Govora. Care a aparţinut familiei Ceauşescu.

Comisarul şi superiorul său ierarhic reuşiseră să pună mâna p un minimum minimorul e documente ale experimentului, care scăpasera distrugerii. Subiecţii modificaţi genetic (autorul se fereşte cu mare atenţie să nu-I scape folosirea termenului, dar cum să-l numescc?) sunt activaţi cu dimextrozină. Despre care personajele de conducere explică celor 3 detectivi că se găsea foarte greu la Vremea experimentului, dar mai lesnicios la prezentul acţiunii (peste cca 30 de ani adică. Şeul uns al agenţiei primeşte în grijă un flacon cu pastille geliforme purpurii, u extract dozat din această substanţă. Care, datoria cronicarului e să precizeze, este extrem de improabil să existe. Deh, o inventie în plus. Le admiistrează regulat Pisicii şi Malamutului. În ciuda advertismentelor, ia şi el. Deja bănuia că şi el fusese subiect. Află că avea… ADN de elefant. Ceea cceexplica masivitatea  lui, dar dădea şi speranţe asupra potenţialuli mental. Are se va manifesta progresiv.

Troika detetectivă rezolvă lejer o primă misiune. La care Pisica şi Malamutul îşi etalează rutina, iar şeful lor e figurant. Apoi grupul celor 5, omisarul, superiorul plus cei 3 detectivi îşi asumă oietivul de a-I face să iasă la lumina pe foştii subiecţi ai experimentului,rămaşi în viaţă. Iedeea e de a infiltra dimextrozină în reţeaua de apă. Ceea ce n-arinfluenţa populaţia neutră. Convin că la nivelul oraşului ar fi greu de controlat. Spiridon îşi ia în serios creşterea capacităţii intelectuale în urma ingerării pastilelor şi, după ce studiază concentrate harta raşovului propune cartierul Răcădău. Mai mic şi oarecum izolat. Acolo se vor petrece toate întâmplările. Interesant, eroii acestora vor fi pensionari. Oarecum excepţii ale aplicării metodelor lui Miciurin jr. care lucrase cu copii care acum aveau 30-35 de ani. Probabil numai excepţiile supravieţuiseră.

Majoritatea capitolelor următoare relatează aventurile a doi dintre aceştia. Complementare. Unul devine sfânt, celălalt căpcăunun.  Sfânt atipic. Al ărui chip începe să semene cu Sfântul Nicolae. Cel dintr-o icoană rămasă de la soţia sa decedată. Dar dece atipic? Face minuni. Taumaturgice. Dar preia olileşi rănile pe care le îndepărtase e la câteva persoane. Adica induce involuntar un transfer de maladies au accident. Moare în patul lui când devenise conştient e acest efect. Salvează viaţa unei tinere – care se purtase execrabil cu el -, care fusese tăiată de o tablă. Moare ştiind că va muri. Se sacrifice. Îşi asumă ccondditia de sfânt.

Opusul acestuia, un alt sărăntoc, se trezeşte cu puterea de a determina moartea celor pe care-i visează. Puterea  evoluează. Pe măsura schimbărilor terifiante pe plan somatic pe care le suferă. Ajunge să determine explozia capului oricui a cărui figură o poate vedea. Direct sau în imagine. Fotografică sau pe internet. Simultan, devine dominat de dorinţa de a ucide. Paralelism lesne exlicail în plan psihologic. Cu atât maim ult cu cât nivelul său mental era, in capul locului, submediodru.

Cum e sos din joc de echipa celor 3, maim ult eja decât detective, ar fi contraproductiv să precizez. E prolema cititorului.

Dar înainte de dubla farsă finală, e important sa nu trecem peste cel mai land episode. Care nu consumă ecât două capitole. Un architect, descries implicit ca de vârstă peste medie, cumpără în fiecare joi, de la un apicultor, o cantitate oarecum surprinzătot de mare de faguri cu miere. E lăsat deoparte. Apoi, cei trei,  împreună cu Alina, inspector de poliţie, asistă la un spectacol insolit. La marginea pădurii ce mărgineşte Răcădăul. E primăvară timpurie. Urşii treziţi timpuriu din hibernare s-au obişnuit să dea spectacol populaţiei care le dă mâncare. Comportamentul lor le e explicate celor 3 de către poliţistă. Şi sună plauzibil. E un procedeu repetat e autor, de a face un personaj să explice relativa ciudăţenie la care alte personaje asistă.

Ajunşi aici ghicim rostul cumpărătorului de faguri. Acesta apare, discret, şi oferă fagurii unui triptic plantigrad. O ursoaică ce devenise vedeta spectaolului, căreia publicul deja îi dăduse nume. Stela. Cu cei doi pui.  

Acest moment e cheia  întregului roman. Când cei 3 urşi se satură de mierea din faguri, puii tragde mama lor să plece. Arhitectul îmbrăţişează ursoaica. Aceasta nu protestează. Atunci  Pisica scoate nişte sunete stranii, hibrid de mormăit pisicesc cu oftat de urs. Omul se desprinde cu un oftat asemănător. Ursii pleacă. Pisica îi face omului o injecţie şi-l expediază la Bucureşti cu microbuzul echipei. Aducătorul de faguri iese din scenă. 

N-am nici o rezervă să lansez un truism: un roman fantastic nu e un roman realist. Dar un roman fantastic fără fără un substrat – sau subsol – social e un joc gratuit. Isaac Asimov spunea că pentru orice construcţie ficţională, de la proză surtă la roman, îşi schiţează aprioric o sociologie. El se referea la subggenul practicat, SciFi. Ddar principiul rămâne valabil la orice nivel al ficţiunii. Iar proza ără ficţiune, sau cu o doză minimală spre neglijabilă de ficţiune are nevoie de o forţă special pentru a se justifica. Iată dece Călinescu spunea despre romanele lui Rebreanu că erau procese verbal de jandarm rural. La polul opus, avem Moara lui Călifar,  a lui Gala Galaction. Doza  de viaţă din care face faţă oricărui roman realist.

Care e rostul acestui intermezzo în discuţia despre romanul scriitorului braşovean? Substratul social e cel mai evident în acest al treilea roman din seria comisarului. Suprastructura fantastică nu trebuie să ne înşele. E un roman realist deghizat. Personajele majore, sfântul şi căpcăunul, sunt tipice, emblematice chiar, pentru rădăcinile predecembriste ale mediului în care se mişcă. Mai mult, ele sunt consangvine mediului resultant postdecembrist. Ba chiar la nivel e amănunt, un personaj secundar, preşeintele unei asociaţii de proprietary, care angajează un pensionar amărât pentru absurda dar reala ocupaţie de a curăţa gunoiul menajer aruncat aiurea de locatari (mulţi deveniţi tot aiurea proprietari în primii ani după 90). Limbajul acestuia (să nu mai aud de misticisme!) îl identifică imediat ca provenienţă social. Autorul se doveeşte un observatory social de fineţe.

Subiecţii experimentului postmiciurinist (casă zicem aşa) sumt de două categorii. Proveniţi din foşti copii, recuperaţi de cuplul autorităţilor şi caliicaţi ca detectivi pe de o parte, proveniţi din adulţi a căror condiţionare îi duce pe destine complementare,dar cu aceeaşi finalitate letală, pe de alta. Ca personaje, primii sunt pur de ficţiune. Pitoreşti. Pisica e de departe cel mai pitoresc. Ele sunt piese care fac mecanismul fantast să functioneze. 

Autorul îşi etalează cu fineţe humorul, ironia, pe alocuri satira. Care motivează reactia pozitivă a cititorului. Dar nu-I e de ajuns. Are nevoie e poanta finală a uni banc bun. Spiridon, şeful detectivilor, nu e nici comisar, nici Pisică, nici Malamut. După ce i se dezvăluie AND-ul de elefant, în ultimele pagini află că el e… Miciurin. E expresia supremă a fineţei humorului… someşano-braşovean,   

Neuma 9-10 pe 2020. Editorial: Noile Alexandrii, de Andrea H. Hedeş. Migrată din ostorie în legendă şi mit, Bibliotea din Alexandria este echivalentul paradisului pentru imul ultivat, rafinat. Cursiv:  Lupta “justă” cu “duşmanul”, de Horia Gârbea.

Apariţii Neuma: 8 volume.

Invitat special: Trân Quang Quí. Vu  Trong Thái – prezentare şi traducere Andrea H. Hedeş. Gheorghe Grigurcu (comtinuare).

Estetică: Bizantinologie, de Mircea Muthu.

Eseu: De la sublime la ridicol şi retur, via Facebook, de Simona-Grazia Dima

Avanpremieră editorial: Dacă nu crezi, e ficţiune, de Dan Bundă (din romanul  Fata Morgana inc, în decurs de apariţie la editura Neuma.

Proză: Icoane pe sticlă, de Florin George Molddovan.

Tineri poeţi: Vasile Dan Marchiş.

Teen spirit: Tiana Badea.

Poezie: Mihai Păcuraru

Răzlete: Tribunalele nu fac dreptate, de Gelu Negrea. Iată o credinţă a mea!

Puncte de vedere: Mărirea şi decăderea “Domnului spaniol”  de Liviu Capşa. Ajutor! Ajutor! Ajutor! De Răzvan Nicula

Colocviul de critică: Ion Bogdan Lefter, Ana Dobre, Marian Nencescu, Iulian  Băicuş.

Festivalul national e literatură Marin Prea, ediţia 2020.

Interviu (realizat de Horia Gârbea): Dinu Grigoresu

Evenimente Neuma: Multiplălansare de cărţi Neuma, în cadrul Festivalului Strada de C’arte. A prezentat Horia Gârbea. A cconsemnat Sonia Elvireanu.

Istorie literară: Octavian Coga, ziarist în primul război mondial, de Iulian Bitoleanu. 

Evocare: Miron Kiropol şi tăcerea Diotimei, de Gheorghe Simion.

Poezie: Gabriel Gherbăluţă

Ecouri la anchetă: Animalele de companie ale scriitorilor.   

Iarăşi poezie: Ciprian Vetemean, Mihaela Gudană

Eveniment editorial: Transfigurare. Andrea H. Hedeş pe marginea unui volum de anul ăsta al lui Gabriel Chifu. Articol cu va urma. Despre acelaşi volum scrie Horia Gârbea: Drumul nestrăbătut. O fericită conlurare a tandemului redactional. Întoarcerea fiiei risipitoare, de Irina Petraş.

Interviu: Dinu Grigorescu. Realizat de Horia Gârbea.

Evenimente Neuma: Multiplă lansare de cărţii Neuma, în cadrul Festivalului Strada e C’Arte. Moderată e Horia Gârbea, relatată de Sonia Elvireanu.

Istorie literară: Octavian Goga, ziarist în primul război mondial, de Iulian Bitoleanu.

 Evocare: Miron Kiropol şi tăcerea Diotimei, de Gheorghe Simion.  

Din nou poezie: Gabriel Gherbăluţă.

Ecouri la anchetă: Animalele de companie ale scriitorilor.  

Altă pagină de poezie: Ciprian Vestemean

Istorie: Mânăstirea Sinaia în vremea lui Carol I, de Protosinghel  dr. Mihail Harbuzaru.

Cartea de poezie: Stratul de ciocolată de “deasupra realism”, de ioan Holban. Despre volumul Extemporal la realitate, de Bică Nelu Căciuleanu.

Volume Neuma: Când albastra noapte naşte poezie (despre volumul

Când albastra noapte… de Elena Armenescu), de Evelyne Maria Croitoru. Criticul de plăcere, de Nicoleta Milea, pe marginea volumului Sedus de poezie. Volum recenzat, într-un număr anterior, e criticul Ana Dobre. Cum să visezi color? Icu Crăciun scrie espre romanul Mierea sălbatică, al lui Valentin Busuioc.

Cartea de poezie: Mariana Filimon, Drumul mătasii, în viziunea Nicoletei Milea. Sub titlul Măcinarea durerii e a fi. Sever Negrescu – Psalmi. Cronică de Constantin Cubleşan: Rugăciune şi slavă. Victor Constantin Măruţoiu – Al treiea munte. Recenzat de Flavia Adam,sub titlul Metamorfoza prin cuvânt.

Focus Neuma: Gela Enea (O drumeţie prin interiorul finitie), îşi desfăşoară observaţiile de lectură ale volumului Atacă si fugi (confesiunile unei păpuşi voodoo), al Ramonei Műler. Acelaşi volum, din perspectiva Ralucăi Faraon: Fluvii în rama ferestrelor.   

Din nou Cartea de poezie: Terapie cu ceai şi poezie, de Monica Grosu. Asupra volumului Gramote, de Gellu Dorian. Poezia exuberantă, de Vasile Vidican, citeşte volumul Dezaripare, de Ioana Diaconesu

Tot volume Neuma: Gela Enea – Poezia scrisă pe tastatura interioară. Despre volumul Alchimia memoriei – Raluca Faraon.  

Etnologie&Culinar: Reţetele bunicii trecute prin filtrul nutritiei, e Menuţ Maximinian (urmare din numărul trecut).

Colţul lui Yorik: “Tovarăşa”, fizica şi mitologia.

Traduceri: Traduceri, dicţionare, redactori (uclucaşi), de George Volceanov

Educaţie: Şcoala vulnerabilă, de Adrian Costache

Ecran literar: Micuţa Lili şi Pescăruşul, deAlexandru Jurcan

Istorii imsolite: Cazul Cazotte, de Radu Sergiu Ruba

Teatru: a 28-a Gală Uniter, de Dinu Grigorescu.

Cinemateca: Totul despre mama mea, de Raluca Faraon

Teatru: Haz teatral virtual, de Vlad Lungu

Jurnal teatral: Emil Boroghină la optzeci de ani. Ion Lucian sau visul marelui actor, de Ion Cocora

Rock: Profesorul de riffuri, de Dumitru Ungureanu

Culinar: Obişnuitul serial al Floricăi Bud: Amintiri şi pohte copilăreşti

Contre pied: Hai România, de Gelu Negrea

Ultima oră: A fost odată Hermanstadt, de Mihaela Stanciu

Vitrina cu  cărţi.

Mâine, a doua zi după apariţia articolului, va urma cea mai accentuat decisivă dintre alegerile prezidenţiale americane, din întreaga lor istorie. Dece? Alternanţa democraţi/republicani a început în 1829, cu Andrew Jackson (democrat). Primul republican a fost Ulysses S. Grant, în 1869. După două interludii, în perioada democrată, cu prabraham eşedinţi whig (sic) şi administraţia de uniune naţională, acoperită 4 ani de Abraham Lincoln (până la asasinarea sa), apoi de fostul vicepreşedinte Andrew Jackson, care l-a înlocuit. De atunci singura excepţie de la regula, iniţial nescrisă, de maximum 2 mandate consecutive a fost Franklin Delano Roosevelt, reales in 1937, 41 şi 45. Când a murit la 39 de zile după preluarea celui de-a, patrulea mandat. Singurul preşedinte silit să demisioneze, la mai puţin de 2 ani din al doilea mandat, a fost repulicanul Richard Nixon. În urma campaniei vehemente a cotidianului Washington Post, susţinător şi azi al laturii liberale (stânga în accepţiune americană).

Contradicţia dintre liberali (în sens american) – respectiv partidul democrat – şi conservatori – respectiv cel republican s-a accentuat progresiv odată cu candidatura fostului lider al mişcării hippy Bill Clinton. Victoria acestuia s-a bazat pe 2 factori. Unul conjunctural, perturbarea raportului natural de forţe între cele două curente tradiţionale de către candidatura parazită şi unicat a miliardarului Ross Perrot (care a preluat mai ales voturi potenţial repulicane) şi unul evolutiv, introducerea în campania electorală a celor mai multe elemente ale discursului corectitudinii politice. Care au amplificat atragerea electoratului de stânga. Era perioada când corectitudinea politică, ce domina deja întrec spaţiul universitar ieşise din campusuri, pentru a cuceri majoritatea populaţiei. Fenomenul nu poate fi privit decât ca inginerie metastrategică. Revanşa repulicană (2001-2008) a avut neşansa şocului 11 septembrie şi a unui preşedinte departe de forţa lui Reagan.

Pentru înţelegerea dinamicii în creştere a confruntării e utilă, dacă nu chiar necesară, cartea The Shadow Party, de David Horowitz şi Richard Poe. Tradusă şi în româneşte şi recomandată personal în multe medii conexe. O documentare intensivă a preluării sub control a partidului democrat, de către personalităţi proeminente ale globalismului neomarxist. Recrutate inclusiv dintre radicalii anilor 60. Nu voi da aici nume, presupunând fie că se cunsc, fie că o căutare pe Google după autorul principal sau/şi după titlu e relevantă.

Preşedinte pentru încă o zi (formal până în 20 ianuarie viitor), Donald Trump a fost cel mai atacat preşedinte republican de a falsul sfârşit al războiului rece. Nu-i vorbă, n-a beneficiat precum fostul actor de western, de un staff omogen şi permanent şi nu pare să-i fi păsat de imaginea de neprofesionist (termen eufemistic) în politică. Totuşi consider că impactul catastrofei biologice din ultimul an de mandat l-a afectat – şi-i afectează şansele realegerii – mai puţin decât megaofensiva globalist-neomarxistă coordonată de ceea ce scriitorul – şi, avem motive să spunem activistul conservator – american numeşte partidul din umbră. Această ofensivă a luat deja un curs exploziv. Pe măsura insolenţei generate de reacţia totuşi moale a fortelor conservatoare. Cel mai poaspăt monstru născut cu fitilr extralungi de partidul din umbră este aşa numitul curent BLM = black lives matters. Demolarea statuilor amintea de demenţa iconoclastiei bizantine. Dar asemenea răbufniri de ură primitivă au marcat istoria de mai multe ori decât se ţine minte. Şi totuşi, oricât ar fi Trump de caraghios – şi este -, realegerea sa e singura şansă firavă a unui extrem de problemativ echilibru şi sănătate a speciei.         

Numărul 7-8 pe 2020 al revistei Neuma e penultimul care împlineşte al treilea an de la debutul acestei întreprinderi. Începe, ca mereu, cu tanemul editorialelor. Director şi iniţiator, Andrea H. Hedeş îşi continuă programul personal: Urzeala vremurilor. În replică, Horia Gârbea propune ca titlu al Cursivului o perifrază caracteristică: Despre erori şi morminte.

În pagina 4, coperţile a 8 cărţi Neuma.

4 invitaţi speciali: Gabriel Chifu, în continuare Gheorghe Grigurcu, Ştefania Coşovei, Ioana Diaconescu.

Profesorul Mircea Muthu îşi susţine rubrica e estetică cu eseul Estetic(a)/Estetism/Esticitate. Iltimul termen pare inventat şi riscă a fi citit ca referinu-se la Levantinism. Desigur, profesorul îşi poate permite (pg. 12).

Aniversare: Dumitru Radu Popescu la 85 de ani. Un dramaturg azi. Pe marginea unul volum recent de teatru.

Poezie: Passsionaria Stoicescu (pg. 15), Daniel Dăian.

Proză: Virgo (urmare din numărul trecut), de Răzvan Nicula (pg. 17)

Din nou poezie: Nicolae Nistor, Gabriel Burlacu (pg. 20)

Şi iarăşi proză: un fragment – Sultana – din romanul Crimă la M.A.E., de Constantin Lupeanu (pg. 22)

Punccte de vedere: Liviu Capşa: Arabii, cei mai buni agricultori români (pg. 25). Acelaşi: Dece ascultă românii manele (pg. 26).

Răzleţe: La trecutu-ţi mare… e Gelu Negrea (pg. 27). 

Cartea de poezie: Cartea desprinerii. Horia Gârbea, pe marginea volumului Ultimele zile şi viaţa de după, de Mihai Firică (pg. 28).

Colocviul de critică: Dialogul cu clasicii, azi, de Radu Voinesccu. Ce este un clasic. La trei sferturi de veac de la apariţia eseului T. S. Eliot cu acest titlu, de Maria-Ana Tupan, Liceenii şi clasicii, de Gheorghe Lăzărescu. Ireparabil, irepetabil – difuziunea clasicior în mediul contemporan, de Horia Gârbea,       prezentare Gustav Dessal, sub rubrica Literatura lumii.

Premiile Neuma: Concursul literar cu tema Distanţa (pg. 37)

Diaspora: Nicoleta Gabriela Lazăr, Mariana Beliş

Poezia lumii: Claude Loezior, prezentare şi traducere de Sonia Elvireanu.

Eveniment editorial: Ninge ca-n basme. Andrea H. Hedeş, despre volumul de proză Ninge la Iasnaia Poliana, de Şerban Tomşa (pg. 52). Alianta cuvintelor doamnei Ana Blandiana, de Dinu Grigorescu. Incifrări poetice. Monica Grosu despre volumul Încifrările al venerabilului Aurel Rău. Somnul,  ieşirea de siguranţă,  de Mihaela Stanciu, despre un volum de Ioan Es. Pop

Focus: Arta manipulării şi secretul friccii neconiţionate, despre volumul si vom muri cu toţii în chinuri, de Bogan Teoorescu. Semnatar Ioan Holban. Sub aceeaşi rubrică, acelaşi scriitor: Călătorii prin izolare, recenzat de Horia Gârbea.

Volume Neuma: Muntele din noi, de Ramona Müller. În lectura lui Lucian Gruia. Spectacolul frustrării citadine. Evelyne Maria Croitoru analizează volumul Oraşul-ventriloc, al poetei Angi Melania Cristea. Am participat la lansarea ambelor.

Cartea de proză: Intoarcere în secolul 21, de Ioana Pârvulescu. Cronică a Anei Dobre: Sensul întoarcerii acasă.

Cartea de poezie: Poeme sub streaşina toamnei, de Emilia Dănescu. Cronica Evelynei Croitoru.

Ascensiuni literare: Două cărţi cu un personaj comun: Muntele. Icu Crăciun scrie despre Ceaţa Soniei Elvireanu şi Muntele din noi, de Ramona Müller (aceasta din urmă pentru a oua oară recenzată în acest număr).

Din nou Cartea de poezie: Un an crescut la loc, de an Breaz,  în lectura poetei Flavia Adam. Din fericire, locuim în acelaşi poem. Raluca Faraon analizează volumul Liber poezionist, al lui George G. Asztalos.

Alte volume Neuma: Cealaltă faţă a umbrei, de Maria Pal. Prilej pentru Ana Dobre de a-şi exercita analiza critică.

Din nou cartea de poezie: Muşcătura fluturelui japonez, de cornelous Drăgan şi Şi moartea scrie uneori poeme, de Adela Efrim, recenzate de poeta Gela Enea.

Premiile Uniunii Scriitorilor pe anul 2019.

Cartea e critică: Ca la carte. Exerciţii de empatie. Poetul arădean Vasile Dan, reactor şef al revistei locale Arca propune 33 cronici de întâmpinare. Volumul e recenzat e Vasile Vidican.

Etnologie&culinar, rubrica lui Menuţ Maximinian: Retetele bunicii trecute prin filtrul nutriţiei. 

O primă excepţie în colţul lui Yorik: cronica volumului e proză a criticului Ana Dobre: Secretele Otiliei. Semnat Ana Dobre-Pelin.

Traducerui: Portretul traucătorului la maturitate: Luana Schidu şi traducerile ei minuntate, de George Volceanov.

Educaţie: Şcoala soluţiilor nefericite, de Adrian Costache.

Mai multe pagini de cinema: Ecran Literar: Kundera şi Kauffman, sub semnătura titularului rubrici, Sandu Jurcan.

Intercalată, o pagină de Teatru: Un spectacol ingenios şi electrizant, de Alexanra Ares. Apoi O mare artistă într-un efervescent spectacol, de Dinu Grigorescu.

Raluca Faraon nu e numai critic sagace, nu numai poet inventiv, e şi un cinefil (rara avis ca specie). Ece face cronica unui film relativ proaspăt al lui Tarantino, cu titlu perifrastic, A fost odată în Hollywood (2019) sub semnul rubricii Cinemateca?

Film: TIFFF pandemic – şase filme la discuţii, de Mihai Gligan. O altă faţetă a TIFF-ului, de Nicolae I. Nistor.

Jurnal teatral: un titlu foarte lung, sub semnătura lui Ion Cocora.

O ciudăţenie: titlul de rubrică ecran literat e inserat între paginile jurnalului teatral.

Rock: Zbateri şi abateri, de Dumitru Ungureanu.

Florica Bud ne încântă, ca de obicei, cu amintiri şi pohte copilăreşti.

Gelu Negrea susţine Contre-pied: cu un titlu fără legătură cu conţinutul: Doar Dinamo e campioană.

Vitrina cu cărţi: 8 titluri.

Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

                                                         Ion Barbu

La ora când soarele solstiţial se ivise pe după marginea răsăriteană a aripii nordice a masivului calcaros, substanţialul mic dejun era gata înfulecat. Cu trei sferturi de oră mai devreme, pe lumină, după toaleta matinală, cei trei ocupanţi ai celor două corturi întinse alături pe un tăpşan, separat de cabană prin râul ce curgea spre est, dând numele său de ţară depresiunii intramontane ocupate de un oraş tentacular, de fapt în unghiul drept dintre râu şi un pârâu afluent al său care se scurgea din creasta nordică a masivului calcaros, aprinseseră focul în vatra de pietre, tăiaseră slănina în bucăţele, o topiseră în cratiţa de aluminiu, atârnată deasupra focului cu o toartă de sârmă, adăugaseră puţină ceapă, un strop de pastă de roşii, apoi stinseseră totul cu apă din pârâu şi fierseresă pastele în formă de fluturaşi. Apa era dozată exact cât să nu fie nevoie să fie aruncată, experienţa tehnologică multianuală îşi dăduse aportul. În timp ce acest fel de mâncare cam dur, aromat cu cimbrişor de câmp, de care tăpşanul era plin, se răcorea, pe resturile focului fiersese ceaiul. În timpul mesei, un conciliabul fixă traseul zilei. Mihnea, pictorul solid, care făcuse canotaj în juneţe, viitor membru în consiliul local al orăşelului ialomiţean unde avea să se stabilizeze, evident din partea partidului de culoare să zicem inerţială, dar asta peste aproape dumasiana perioadă de douăzeci de ani, avea idea fixă de a căuta o cale scurtă între panta ce urca la cel mai înalt vârf al masivului şi aşa numitul brâu de mijloc. Perechea proaspăt căsătorită nu avea nici o idee. Aşa că porniră relaxaţi spre un refugiu situat aproape de jumătatea înălţimii vârfului, practic locul de unde cărarea abruptă prin pădure devenea drum alpin. Tocmai acolo, în timpul unui scurt popas fură ajunşi din urmă de o familie destul de neomogenă, soţul, înalt, slab, cu câteva zeci de ani de munte în spate, soţia total neadecvată conformaţional şi vom vedea că nici comportamental, durităţii traseului care, odată cu povestea, abia va începe, plus două gemene de câte zece ani bucata, căpriţe native. Bărbatul bătuse aproape toţi munţii ţării, mai puţin masivul ăsta, era curios să şi-l treacă în palmares. Ciudat, pornise fără hartă, dar mai ales fără ţintă precisă. Poate că ar fi fost dispus să-şi întoarcă familia înapoi. Urcuşul până la acel refugiu cu nume ca un tirbuşon era oricum de ajuns pentru o jumătate de zi, dată fiind lipsa de alimente şi de apă din micul rucsac, singurul bagaj al familiei. Auzind că cel mai competent şi mai vocal din grupul de 3 ceva mai tineri ca el căuta ceva anume, dacă acel ceva ar fi fost găsit, s-ar fi putut întoarce la cabană până-n prânz, după o plimbare pe brâul de mijloc şi o coborâre mai comodă decât ar fi fost drumul înapoi. Optă omul pentru fuzionarea grupurilor.

Vă aşteptaţi, domnilor prşedinţi, ca trecerea, mascată de amestecul de tufişuri alpine şi stâncărie calcaroasă, să nu se lase descoperită. E în firea lucrurilor, căci de n-ar fi aşa nu s-ar povesti nicicum. După jumătate de oră de orbecăială de-a surda, pierdură şi calea de întoarcere spre refugiu. Găsiră, în schimb, intrarea în aşa numitul traseu cu lanţuri, fără ajutorul cărora numai alpiniştii echipaţi cu sculele potrivite l-ar fi putut aborda. Soarele, apropiat de amiază, se juca de-a v-aţi ascunselea cu sinuozităţile crestei. Dacă acesta ar fi un fragment de roman, trăirile fiecăruia din cei adunaţi de întâmplare ar fi meritat câteva pagini de căciulă. Cum e altă mâncare de peşte, vom trece peste toate, notând doar două gânduri ale celui de-al doilea bărbat din tripleta mâncătoare de paste cu slănină. Ciocnite, sub intensitatea unei raze de soare venită fix de deasupra lui: unul din gânduri era că se aflau pe un teritoriu numit în jargon local Westwald, deci trecuseră puţin dincolo de umărul de curbură al masivului, al doilea, mai mult imagine decât gând, dacă ridica privirea spre soare, să-şi caute prizele, între două lanţuri, discul de foc însuşi devenea figura unei persoane căreia îi rămăsese cumva dator, într-un moment de alegere pe termen lung. Vedenia era persistentă. Din discul solar îl priveau aparent neutru o pereche de ochi care aduceau cu cei ai Claudiei Cardinale. Se simţi provocat şi, cum rămăsese în urmă, îşi încordă toată fiinţa şi peste altă jumătate de oră îşi ajunse partenerii de ascensiune exact pe vârful despre care ştia că se numeşte La Om. Era trecut de 3 dupămasa. Acum, ce-i de făcut? Bărbatul realiză că numai şuieratul propriei respiraţii îl împiedicase să audă văicărelile soţiei lunganului care nu cunoştea masivul. Din toţi, singurii care-l cunoşteau, din vara trecută, erau pictorul şi cu el. Dar nu ajunseseră niciodată aici. Cartea marelui alpinist Emilian Cristea era în cort, Mihnea declară unilateral şi fără apel că el îşi va căuta de unul singur o cale de coborâre, simţul răspunderii urma să se manifeste în viitoarea carieră politică. Fostul lui coleg de cort din urmă cu un an, care acum împărţea alt cort cu proaspăta soţie, cu abia puţin mai răsărită decât cele două gemene şi la fel de căpriţă, conştientiză că răspunde de ceilalţi 5, pe cei 4 străini nu el, ci fanfaronadele prietenului aducându-i în grija lui. Cum tocmai îşi confecţiona o mască de siguranţă de sine şi-şi regla vocea în acelaşi ton, poate că e timpul să-i dăm un nume, cu sau fără legătură cu cel real. Hai să-i spunem Mihuţ. Mihnea dispăruse deja pe povârniş. Mihuţ îşi îngădui un minut de vedere panoramic. Versantul sudic al crestei nordice era lin, acoperit cu iarbă, lesne de coborât, dar le-ar fi trebuit 2-3 zile să ocolească pe la est masivul pentru  a reveni la tabăra de corturi. Creasta sudică, mult mai puţin spectaculoasă, i-ar fi îndepărtat şi mai mult. Ştia că mai există câteva căi de acces de pe creasta nordică spre brâul de mijloc, pe care, mergând încoace sau încolo, ar fi găsit căi de a ieşi din masiv. Nici un drum nu era, pe vremea aceea, marcat altfel decât cu muşuroaie de bolovani. Creasta nordică nu era pentru plimbăreţi. Dar Mihuţ nu avea întipărită în memorie nici o comunicare pasabilă de pe creastă, nu avea cartea lui Emilian Cristea la el, nici măcar harta aproximativă din colecţia Munţii noştri, nimic. Doar plecaseră pentru o tură care să-i aducă la tabără cu mai bine de o oră mai devreme decât acest ambiguu moment, de plenaritate şi tensiunea răspunderii, când soarele deja cobora. Îl chemă pe tatăl familiei târâtă oarecum iresponsabil în această aventură. Îi expuse franc situaţia. Îi propuse soluţia cea mai obositoare, un test de anduranţă, dar singura lipsită de riscuri. Mă rog, de riscuri majore. O luăm de-a lungul crestei şi ieşim din ea aproape de capăt, unde un drum mult bătut e vizibil. Ne duce la cabana Diana, de unde coborâm prin pădure, un drum care pe lumină e cu o idee mai uşor decât dacă ne-am fi întors de la refugiul unde ne-am întâlnit. Vom ajunge la Diana pe intuneric, dar acolo e plin de lume, imposibil s-o ratăm. Putem apoi coborî dea-mboulea, versantul e păduros, nu sunt săritori, putem folosi regula clasică: dacă nu ştii drumul cobori la apă. Apa se cheamă Valea urşilor şi ne scoate la abia câţiva kilometri de cabană. Veţi ajunge la cabană între unu şi două din noapte. Dumneata eşti rezistent, fetele o să uite de foame, torentul de senzaţii noi nu le va da timp, dacă reuşeşti să-ţi remorchezi cumva nevasta îţi garantez că vă scot din capcana asta. Ţie clar, de coborât pe unde-am urcat e imposibil. Omul munţilor, care, ciudat, ocolise acest masiv spectacular până atunci, dădu discret din cap. Copii, o pornim, dădu Mihuţ semnalul de plecare.

Până la refugiul ca o minge uriaşă de fotbal, fix pe creastă, când tocmai apuse soarele, grupusculul celor trei căpriţe abia se vedea. Din 3 în 3 minute Stoica îşi striga soţia să domolească sprintul pe cărarea de creastă, cât un cuţit. Nevasta se jeluia aşa de monoton, că Stoica reuşi să n-o mai audă. Era o metodă brevetată de multişor. Un filtru mental. Cei doi bărbaţi avură grijă s-o încadreze, cu Mihuţ încheietor de pluton. Deşi mereu cu ochii pe ceas, reglând pe cât posibil paşii pentru a intra în grafic, o parte din el trăia extatic senzaţia zborului prin aerul rarefiat, limpezit de absenţa, rară prin acele locuri, a oricărui fir de nor. Lăsă celeilalte părţi, care controla ritmul paşilor şi lansa chemări priodice către căpriţa lui, de la căsătoria cu care nu trecuse luna, să aibă grijă să evite vreo entorsă. Căci oricât ar fi de ascuţită cărarea de creastă, era plină de bolovani, ce trebuiau săriţi, ocoliţi şi, în plus, urca şi cobora în valuri nu prea regulate.

Deoc de mirare, cea mai dificilă parte a itinerarului de retragere fu drumul prin pârâul Văii urşilor, paralel cu creasta, coborând apre vest, în sens invers faţă de râul tutelar. Căci deşi nu aveau nimic de mâncare, aveau apă la discreţie şi mai ales aveau lanterne. Cu totul inutile. În albia Văii urşilor trunchiurile de copac căzute sub toate unghiurile posibile te făceau să nici nu mai bagi în seamă bolovănişul de pârâu montan. Fiecare pas însemna o lovitură în glezna stângă şi alta in tibia dreaptă. Sau invers. Interesant pentru un observator virtual, amănunt deloc inutil, dacă semnalele de avertizare pe creastă, sub soarele ce domnea pe cerul fără nici un nor, erau când onomatopeice, când articulate, dar monotone, nu vă depărtaţi dincolo de a ne vedea, Mihuţ se surprinse în acest cel mai dificil segment de drum strigând la fiecare pas prin albia pârâului, dominând susurul altfel încurajator per se al apei, numele mai tinerei soţii. Nu ştia că multe zeci de ani de atunci nu mai avea să i se mai adreseze cu acel nume prescurtat. Realiză că articularea numelui ei, prescurtat în ambele variante sub care îl purta, avea exact rolul de sirenă de ceaţă.

Sirena de ceaţă a lui Mihuţ făcu grupul, acum adunat la câţiva paşi distanţă, să remarce că mama celor două căpriţe gemene obosise în aşa măsură că nu mai era în stare să emită nici un vaiet. Păşind automat. Cu montagnardul ei la un pas în spate. Se despărţiră la mai bine de un kilometru de campamentele apropiate, căci tăpşanul în colţul căruia erau instalate corturile era practic peste drum de cabană. De unde se putea trece râul tutelar pe un pod zdravăn. Ciudat, după durerosul la propriu marş prin apa Văii urşilor, nevasta se trezise oareum din angoasă, intervenise în discuţia între cei doi bărbaţi şi când aflase că n-ar mai fi de traversat decât un pârâu paşnic, de câţiva metri, cu fundul nisipos, pentru a se despărţi cât mai aproape de locuinţele provizorii ale fiecărei familii, refuzase net. Iată de ce abia ieşiţi din calea de apă, cei 4 companioni, care trecuseră în 3 feluri diferite, mai multe probe de rezistenţă, gemenele reacţionând identic, o luară decis la dreapta, ocolind pe la un pod mai în aval, peste râul tutelar. Lunganul subţiratec şi smead schiţă un discret dat din umeri, abia vizibil în lumina lunii pline, o fluturare a palmei stângi şi-şi ajunse din urmă nevasta. O bună jumătate de oră în valea largă, adormită, se auzeau, îndepărtându-se, vociferări pe un singur ton. Se pare că nu numai tatăl nu răspundea, nici cele două gemene. A căror contribuţie la conversaţia dupăamiezii, de la vârf până la ieşirea din apa râului, fusese remarcabil de monotonă şi deloc surpinzător demnă: Vai, mamă! Stoica apucase să noteze în jurnalul mental, ţinut în timp real, că erau fiicele tatălui lor. În schimb ultimii kilometri ai perchii mai tinere până la cortul lor fură neobişnuit de silenţioşi. Cum tot în cea mai adâncă tăcere acultară a doua zi simineaţă, în timpul aceluiaşi ritual al micului dejun, cu slănină, paste, sos de roşii şi cimbrişor cules de pe tăpşan, relatarea zgomotoasă a tovarăşului lor de tabără, despre aventura lui solitară.

Decorul următorului tablou al povestirii se schimbă. O echipă mixtă de cercetători, în halate albe, gravitează, împreună cu echipamentul sofisticat, din care, eu, povestaşul, nu înţeleg nimic, în jurul unei încăperi cu atmosferă condiţionată, în mijlocul căreia şade un cap, susţinut de suporţi buretoşi. Din gâtul retezat iese o ţevărie de toate culorile şi de toate diametrele imaginabile. Două sunt roşiatice. Cu o uşoară diferenţă de nuanţă. Evident, sânge arterial ce urcă spre creier, sânge venos ce coboară, prin cealaltă ţeavă. Prin altele circulă alte lichide. Toate împinse de pompe peristaltice conectate la un calculator de proces. Dar nu toate ţevile găzduiesc lichide, unele izolează fire. Din metale diferit colorate unele, altele în care bănui metalul sub alt strat izolant, din material flexibil, fiecare de altă culoare. Tabloul se presupune a fi oarecum familiar cititorului se literatură SciFi. Nu vom cita acum niciuna din sursele literare, ideea menţinerii în funcţiunea a unui creier aparţinnd unui om cu corpul distrus de la gât în jos în suficientă măsură pentru a permite această cale extremă de prelungire artificială a func tionării, a unei vieţi sui generis, mai mult sau mai puţin conştiente face demult parte din patrimoniul universal al ideilor SciFi. Precum cea din prima povestire, precum cititorul va recunaşte alta sau altele ulterior. În fond totul e cum spui bancul. Acest al doilea moment al povestirii e rezervat somnului indus creierului ţinut astfel în funcţiune, după ce fusese obligat să trăiască experienţa tocmai narată. În altă încăpere, stafful echipei de cercetători discută rezultatele experimentului. Tocmai urmăriseră o înregistrare 3D a experienţei trăite de creierul nostru. Şeful proiectului dialoghează cu o tânără subţire, cu ochi albaştri ca un cer de vară şi cu părul strâns într-un coc sobru. Pe care ţi l-ai fi putut imagina, dacă ai ţine neapărat, desfăşurat în valuri blonde, în pregătirea unui moment de dragoste, de nu te-ar fi intimidat absenţa totală de zâmbet. Facial sau măcar în colţul ochilor. Nici reci, nici trişti. Cumva absenţi. Întregul staff are câte un dosar. Fiecare dosar are acelaşi conţinut: scriptul tipărit al programului impus creierului. Înregistrarea 3D a trăirilor acestuia se opreşte la fiecare ieşire din scenariu. Tânăra, îi spun tânără doar în comparaţie cu vârsta medie aparentă a staffului şi doar deoarece e efectiv cel mai tânăr membru al echipei de cercetători, avea, asta e lesne de ghicit, rolul de scenarist. De proiectant al trăirilor induse creierului menţinut în funcţie. Regula era simplă: absenţa din scenariu a oricăror elemente conectabile la orice experienţă a omului care avusese acel creier, atâta cât putuse afla Liana, ăsta e numele scenaristei, având acces prin decizie guvernamentală ultrasecretă, la orice date ale oricăror servicii de informaţii şi la orice date biografice accesabile în general. Tot ce i se inducea trebuia să aibă şansa maximă de a fi inedit. Căci scenariile, convertite în soft generator de impulsuri ce abutisau în centri precis determinaţi ai creierului studiat trebuiau să-l pună în situaţia de a lua decizii spontane, fără baza nici unei experienţe anterioare. Pe cât posibil.

Liana, ai calulat probabilitatea ca până acum toate deciziile creierului să fie identice cu cele ale personajului scriptului tău de bază? Opriseră înregistrarea în plină euforie amestecată cu grijă intensă, a îmbătătorului drum pe creastă. Putem subînţelege că filmul ar fi luat o cale sau alta în funcţie de deciziile creierului pus în situaţiile respective, scenariul fiind arborescent.

Domnule profesor, nu uitaţi că nu-i decât primul test. Am scris deja următoarele 3 scenarii şi am schiţat idea generală a încă 3. Va merita o analiză complexă abia după 7 teste. Iar în ăsta, primul, decizia de luat e simplă. E a unui om responsabil, care cunoaşte în mare locurile dar nu şi harta locală în amănunt. Atât. Despre omul nostru ştiam ca a fost unul responsabil, folosesc trecutul pentru că omul ca om a fost, chiar dacă creierul lui duce viaţa asta vegetativă ca obiect de cercetare. Şi mai ştiam că nu fusese niciodată prim masivul ăla. Unde nici dumneavoastră n-aţi fost. Am verificat. Şi unde un singur coechipier, Robert, care are microbul alpinismului în sânge, mi-a servit ca tester de autenticitate. De fapt acum am testat mai degrabă nu atât echipamentul, cât programul de implementare a trăirilor, ştiţi bine. Da, şi pare să meargă. Bine, continuaţi vizionarea şi notaţi tot ce credeţi că poate face obiect de brainstorming în protocolul experimentului, spuse şeful şi se ridică să plece. Restul staffului, de fapt echjipa de cercetători, căci auxiliarii tehnici nu aveau acces, ajunse odată cu perechea tinerilor căsătoriţi la cortul lor, ba chiar ascultară relatarea euforic-egolatrică a pictorului trădător.

Era ora mesei de prânz. Sala de mese aducea cu cambuza unei nave militare de pază costieră. La acest aspect îşi adusese o contribuţie nu de toată lumea cunoscută imaginaţia mai degrabă virilă a tinerei scenariste. Nici măcar profesorul, şeful proiectului, a cărui încredere o câştigase numai ea ştia cum, ani de zile, cât se copsese şi se articulase proiectul, nu ştia ce şi cât anume din arhitectura laboratorului, inclusiv unele proprietăţi ale echipamentului, izvorâseră din mintea inocentei scenariste. Cel numit Robert, care-i fusese asistent la facultate şi-şi permitea, altfel Liana îşi contrazicea flagrant numele, căci lianele nu au ţepi, pe câd ea avea prea mulţi şi prea invizibili, dar cu viteză de reacţie surprinzătoare, cu care-şi apăra îndârjit un spaţiu interior la care nimenu n-avea acces. Robert, deci, singurul căruia-i permitea să i se adreseze în afara formulelor protocolare oarecum mecanice, fără a-i acorda defel calitatea de prieten, o întrebă în joacă. Dar cu urechile ciulite pe dinlăuntru. Ia spune, Liana, ştim cu toţii că arborii tăi scenaristici sunt secreţi chiar faţă de Prof. E esenţial pentru proiect. Ştim cu toţii c-o să ne plimbi dacă ne atingem de subiect. Dar, cum rolul meu de expert alpin încetează după analiza primului test, redevin coechipier egal în drepturi la tăcerea ta. Numai că ce uiţi tu, sau te prefaci că uiţi şi aici intru în advăratul meu rol, acela de a te feri de a cădea în propriile tale capcane. Ce drakku baţi câmpii acolo, Robinho, mormăi placid Liana, savurând o lingură de salată de frunze verzi, asezonată cu tot soiul de condimente vegetale. Oricât îşi ascunsese alarma. Fostul ei asistent îşi cunoştea marfa.

Aici se impune o mică paranteză. Al cărei rol e de a vă face să vă lunece pe gâtlej platoul narativ pe care vi-l servesc. Închipuiţi-vă pe sobra scenaristă cu un şorţ brodat cu tot felul de legume şi cu o tichie la vederea căreia nici un eventual coechipier mai sobru ca ea, ceea ce era cum nu se poate mai dificil de găsit, ar fi bufnit în râs când gongul bătut cu un ditamai polonicul anunţa masa: un cilindru alb, apretat, ce-i acoperea fruntea înaltă până la sprâncene, pe vârful căruia adăsta o beretă ecosez. Mai lipsea cimpoiul. De fapt nu lipsea, căci Liana ciugulea cam cât porţia unei pisici format mini în timp ce gătea, cântând din cimpoi colegilor meseni. Pretindea, fără o schiţă de zâmbet, că aşa-i vin ideile scenaristice. Robert insistă, fără să se formalizeze.

Liana, toată lumea ştie că perfecţionismul, dacă nu-i cu măsură, e premiza unui eşec mai zdrobitor decât cel determinat de superficialitate. Ori Prof nu-i atent decât la firul roşu, detaliile nu-l interesează. Ştiu că n-ai uitat ce ţi-am spus, la ultimul examen de doctorat, când eram în comisie şi aveam mai multă libertate ca el, care-ţi era conducător. Dumnezeu se ascunde în detalii, mormăi Liana, subliniind citatul cu un refren din highlands. Cimpoiul protestă în felul lui, emiţând o notă falsă. Cine poate uita paradoxurile tale, nesuferitule. Dar privirea ei albastră şi nevinovată nu schiţă nici o urmă de zâmbet. Ce drakku vrei să spui, fotbalist brazilian ratat? Lasă, o să-ţi narez în week end, facem o plimbare. Plimbare, în jargonul alpinstului, însemna o ascensiune la coardă, cu cel puţin o coborâre în rapel, căci laboratorul era bine ascuns , unde credeţi, evident, elementar, dragii mei doctori watsoni, în locul fostei cabane de pe versantul sudic al crestei nordice, acela care cobora în pantă lină spre şes. Un urcuş din ce în ce mai abrupt, care urma să scurteze progresiv replicile dialogului aferent, traversarea crestei şi un mic tur cu desertul unei coborâri în rapel, urcuş pe creastă şi coborât înapoi, în plină noapte, când e timp de şoapte şi când fata putea fi provocată să spună mai mult decât vrea. De 7 luni, de când se îngropaseră în laborator, Liana fusese singura care refuzase, cu ostinaţie, să iasă în week end. Respecta pauza de lucru, se relaxa gătind pentru hămesiţii care se întorceau din excursii. Şi picta. Pe sticlă. Apoi fotografia rezultatul prin transparenţa geamului camerei ei, salva imaginile într-un folder triplu codat, după care transforma geamul mâzgălit în pulbete, cu ajutorul unui mojar de alamă, introdus în laborator prin contraband. Când era singură că n-o vede nimeni, adică în nopţile cu lună nouă, se furişa în afara incintei şi îngropa pulberea de sticlă colorată, cântând o arie de veselie tristă. La cimpoi. Robertinho, rezervă eternă a campioanei statului Minas Gerais, ce vrei tu de la mine? Doar nu să mă seduci, ai avut atâţia ani ocazia, nu-s genul tău, nu eşti genul meu. Să mă educi iar ai avut ocazia şi-ai ratat-o, nu că n-ai fi încercat. Să mă traduci? Neneneeeee, nu ţine. Dar fata porni în pas vioi, spre nord.

Zis şi făcut. Vom reda, rezumativ, în format narativ, discuţia care-i aduse Lianei corectiva de care nu ştiuse că va avea nevoie. Fată dragă, fraierii ăia sunt burduşiţi de ştiinţă dar au vârsta emoţională incertă. Prof i-a ales deliberat dintre candidaţi pe un criteriu inteligent. Habar n-au de literatură, deci habar n-au de natura umană. Pe scurt, habar n-au de viaţă. Sunt competenţi în analiză logică, unii chiar în analiză psihologică, dar tu şi cu mine ştim că atunci când e s-o dea în bară dpdv uman psihologii cu schemele lor o dau cel mai tare în bară. Nimeni nu va observa micile tale şmecherii scenaristice. Tu i-ai lăsat personajului indus subiectului nostru o grămadă de mici libertăţi în ce priveşte reacţiile emoţionale inobservabile, iar din restul  personajelor ai făcut roboţi. Dar cum drakku te-ai prins, replică Liana cu un început de alarmă în voce. Simplu. Am comparat relaţiile dintre cele două perchi de soţi. Dacă femeia fără antrenament montan e schematică, cea pe care personajul o numeşte cu discretă tandreţe căpriţa lui e pur şi simplu mută. Dar cu rol catalitic. Scenariul pute a artefact. Nimeni n-o să observe lipsa de consistenţă, de realism, toţi, Prof în fruntea lor, vor nota sârguincios deciziile logice ale personajului, nimeni nu va fi atent la reacţiile lui emoţionale, cu atât mai puţin la neverosimilitatea contextului. Şi ce, egoismul pictorului ţi se pare artificial, ratangiule de Robinho, ricană fata. Nici vorbă, ăla e cel mai coerent şi mai realist personaj. Literar vorbind. Misterul e altundeva. Unde, jmechere, îşi permise blonda, acum cu pletele strânse sub o bandană albă. Cheia psihologiei tale ca scenarist e tocmai în asemănarea comportamentală între cele două gemene şi soţia tânără a personajului. Privite de pe creastă cu ochii celor 3 mai în vârstă, se confundă în zare. Asta nu înseamnă nimic în sine. Dar faptul că în scenariu nu e nici o vorbă despre ce simte o mamă, oricât de văicărită, privindu-şi odraslele la limita vizibilităţii, că grupul de avangardă numit tandru şi cu humor al căpriţelor e văzut doar cu ochii personajului, ei, bine, asta ascunde ceva. Păi nu personajul ne interesa, deşteptovici? Nu contează, insistă implacabil Robertinho. Aici e ceea ce tu ascunzi. Ce ascund, ţâşni replica, iar bărbia fetei luă direcţia agresiv orizontală. Ascunzi propria ta implicare emoţională. Robert, e primul meu scenario, rosti fata cu un suspect ton de elevă de pension. Următoarele vor fi mai profesioniste. Lasă vrăjeala. Amândoi ştim că puteai evita jocurile astea. Am verificat doar, omul al cărui creier îl studiem n-a urcat în viaţa lui pe munte, tot ce ştim despore el n-are legatură cu scenariul, asta e beton. Dar ai dezvăluit, nu tuturor, ci doar mie, şi fără să vrei. Ai crescut sub ochii mei, puştoaico, mă uit la tine şi ce văd? Ia priveşte. Şi fostul asistent îi arătă 2-3 imagini în care Liana cobora în rapel. În CVul tău nu scrie, dar tu nu faci sportul ăsta prima oară. M-ai ademenit, nemernicule, fulgeră fata. Liana, de ce scenariul nu dă decât două nume, al pictorului şi al personajului nostru şi de ce ai lăsat impresia că prenumele Mihuţ e semnificativ? Pentru autenticitate. Bleah. Pe fetele gemene cum le chema? Dar pe căpriţa mai mare, soţia personajului? Căci l-ai pus să-i repete numele la nesfârşit spălându-şi păcatele în apa râului, de ce a rămas secret? Liana lăsă genele să-i cadă peste ochii albastru transparent, ziua fusese la fel de rarissim de senină ca-n scenariu, umbrele nopţii îi ascunseră privirea. Doar un tremor uşor o trădă. Necruţător, Robert întră în rolul personajului de operă şi-i proiectă altă imagine. Pe care nu-uşi putu explica cum făcuse Robert Diavolul să-i spargă simultan triplul cod şi cea mai intimitatea cea mai adâncă. Era una din fostele picture pe sticlă: un autoportret în oglindă, imaginea reflectată fiind în culori complementare. Liana, cum a chemat-o pe sora ta geamănă şi de ce nu scrie despre ea în nici o bază de date în care apari? Cristina, şopti neauzit fata. Iată de ce te-ai identificat, fără să vrei, cu personajul. La 10 ani, după ce valurile emoţionale ale acelui drum s-au potolit, nu te-ai putut împiedica să te gândeşti mai mult decât voiai, la omul care v-a scos pe drumul ăla îngrozitor de lung şi obositor, dar lipsit de riscuri. Mai ales după ce sora ta geamănă a pierit într-un accident stupid, ca toate accidentele. Ai recuperat instinctiv frânturi de conversaţie între adulţi şi ai hotărât, în sinea ta, ce vei studia. M-a mirat puţin, fără a-mi atinge vanitatea, sunt omul echilibrat şi ironic pe care-l cunoşti, dar nu putea să nu mă mire că ai luat de bună atenţia discretă cu care te-am urmărit. Fară să-ţi pese. Acum e limpede. N-aveai nevoie. Toată viaţa ai simţit, undeva, in zilele când cerul e limpede, fără pic de nor, în nopţile cu lună plină, aripa protectoare, diafană, a acelui om. Să retrăieşti ziua aia prin intermediul subiectului nostru de experienţă, pătrunzându-i emoţiile subconştiente, ţi-a dat ce încă nu aveai, Liana. Curajul să continui.

De ce, Robinho, de ce crezi aşa? Pentru că pătrunzând, pe cont propriu, prin intermediul creierulului ce răspunde doar la stimuli inteligent programaţi, în sufletul acelui om ţi-ai recuperate virtual sora pierdută. Toc circul de-a bucătăreasa pe un vas al pazei de coastă acoperă micul tău cult păgân şi te stimulează, psihologic, să te socoţi soldat al propriei cauze.

Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.

                                                         Ion Barbu

La ora când soarele solstiţial se ivise pe după marginea răsăriteană a aripii nordice a masivului calcaros, substanţialul mic dejun era gata înfulecat. Cu trei sferturi de oră mai devreme, pe lumină, după toaleta matinală, cei trei ocupanţi ai celor două corturi întinse alături pe un tăpşan, separat de cabană prin râul ce curgea spre est, dând numele său de ţară depresiunii intramontane ocupate de un oraş tentacular, de fapt în unghiul drept dintre râu şi un pârâu afluent al său care se scurgea din creasta nordică a masivului calcaros, aprinseseră focul în vatra de pietre, tăiaseră slănina în bucăţele, o topiseră în cratiţa de aluminiu, atârnată deasupra focului cu o toartă de sârmă, adăugaseră puţină ceapă, un strop de pastă de roşii, apoi stinseseră totul cu apă din pârâu şi fierseresă pastele în formă de fluturaşi. Apa era dozată exact cât să nu fie nevoie să fie aruncată, experienţa tehnologică multianuală îşi dăduse aportul. În timp ce acest fel de mâncare cam dur, aromat cu cimbrişor de câmp, de care tăpşanul era plin, se răcorea, pe resturile focului fiersese ceaiul. În timpul mesei, un conciliabul fixă traseul zilei. Mihnea, pictorul solid, care făcuse canotaj în juneţe, viitor membru în consiliul local al orăşelului ialomiţean unde avea să se stabilizeze, evident din partea partidului de culoare să zicem inerţială, dar asta peste aproape dumasiana perioadă de douăzeci de ani, avea idea fixă de a căuta o cale scurtă între panta ce urca la cel mai înalt vârf al masivului şi aşa numitul brâu de mijloc. Perechea proaspăt căsătorită nu avea nici o idee. Aşa că porniră relaxaţi spre un refugiu situat aproape de jumătatea înălţimii vârfului, practic locul de unde cărarea abruptă prin pădure devenea drum alpin. Tocmai acolo, în timpul unui scurt popas fură ajunşi din urmă de o familie destul de neomogenă, soţul, înalt, slab, cu câteva zeci de ani de munte în spate, soţia total neadecvată conformaţional şi vom vedea că nici comportamental, durităţii traseului care, odată cu povestea, abia va începe, plus două gemene de câte zece ani bucata, căpriţe native. Bărbatul bătuse aproape toţi munţii ţării, mai puţin masivul ăsta, era curios să şi-l treacă în palmares. Ciudat, pornise fără hartă, dar mai ales fără ţintă precisă. Poate că ar fi fost dispus să-şi întoarcă familia înapoi. Urcuşul până la acel refugiu cu nume ca un tirbuşon era oricum de ajuns pentru o jumătate de zi, dată fiind lipsa de alimente şi de apă din micul rucsac, singurul bagaj al familiei. Auzind că cel mai competent şi mai vocal din grupul de 3 ceva mai tineri ca el căuta ceva anume, dacă acel ceva ar fi fost găsit, s-ar fi putut întoarce la cabană până-n prânz, după o plimbare pe brâul de mijloc şi o coborâre mai comodă decât ar fi fost drumul înapoi. Optă omul pentru fuzionarea grupurilor.

Vă aşteptaţi, domnilor prşedinţi, ca trecerea, mascată de amestecul de tufişuri alpine şi stâncărie calcaroasă, să nu se lase descoperită. E în firea lucrurilor, căci de n-ar fi aşa nu s-ar povesti nicicum. După jumătate de oră de orbecăială de-a surda, pierdură şi calea de întoarcere spre refugiu. Găsiră, în schimb, intrarea în aşa numitul traseu cu lanţuri, fără ajutorul cărora numai alpiniştii echipaţi cu sculele potrivite l-ar fi putut aborda. Soarele, apropiat de amiază, se juca de-a v-aţi ascunselea cu sinuozităţile crestei. Dacă acesta ar fi un fragment de roman, trăirile fiecăruia din cei adunaţi de întâmplare ar fi meritat câteva pagini de căciulă. Cum e altă mâncare de peşte, vom trece peste toate, notând doar două gânduri ale celui de-al doilea bărbat din tripleta mâncătoare de paste cu slănină. Ciocnite, sub intensitatea unei raze de soare venită fix de deasupra lui: unul din gânduri era că se aflau pe un teritoriu numit în jargon local Westwald, deci trecuseră puţin dincolo de umărul de curbură al masivului, al doilea, mai mult imagine decât gând, dacă ridica privirea spre soare, să-şi caute prizele, între două lanţuri, discul de foc însuşi devenea figura unei persoane căreia îi rămăsese cumva dator, într-un moment de alegere pe termen lung. Vedenia era persistentă. Din discul solar îl priveau aparent neutru o pereche de ochi care aduceau cu cei ai Claudiei Cardinale. Se simţi provocat şi, cum rămăsese în urmă, îşi încordă toată fiinţa şi peste altă jumătate de oră îşi ajunse partenerii de ascensiune exact pe vârful despre care ştia că se numeşte La Om. Era trecut de 3 dupămasa. Acum, ce-i de făcut? Bărbatul realiză că numai şuieratul propriei respiraţii îl împiedicase să audă văicărelile soţiei lunganului care nu cunoştea masivul. Din toţi, singurii care-l cunoşteau, din vara trecută, erau pictorul şi cu el. Dar nu ajunseseră niciodată aici. Cartea marelui alpinist Emilian Cristea era în cort, Mihnea declară unilateral şi fără apel că el îşi va căuta de unul singur o cale de coborâre, simţul răspunderii urma să se manifeste în viitoarea carieră politică. Fostul lui coleg de cort din urmă cu un an, care acum împărţea alt cort cu proaspăta soţie, cu abia puţin mai răsărită decât cele două gemene şi la fel de căpriţă, conştientiză că răspunde de ceilalţi 5, pe cei 4 străini nu el, ci fanfaronadele prietenului aducându-i în grija lui. Cum tocmai îşi confecţiona o mască de siguranţă de sine şi-şi regla vocea în acelaşi ton, poate că e timpul să-i dăm un nume, cu sau fără legătură cu cel real. Hai să-i spunem Mihuţ. Mihnea dispăruse deja pe povârniş. Mihuţ îşi îngădui un minut de vedere panoramic. Versantul sudic al crestei nordice era lin, acoperit cu iarbă, lesne de coborât, dar le-ar fi trebuit 2-3 zile să ocolească pe la est masivul pentru  a reveni la tabăra de corturi. Creasta sudică, mult mai puţin spectaculoasă, i-ar fi îndepărtat şi mai mult. Ştia că mai există câteva căi de acces de pe creasta nordică spre brâul de mijloc, pe care, mergând încoace sau încolo, ar fi găsit căi de a ieşi din masiv. Nici un drum nu era, pe vremea aceea, marcat altfel decât cu muşuroaie de bolovani. Creasta nordică nu era pentru plimbăreţi. Dar Mihuţ nu avea întipărită în memorie nici o comunicare pasabilă de pe creastă, nu avea cartea lui Emilian Cristea la el, nici măcar harta aproximativă din colecţia Munţii noştri, nimic. Doar plecaseră pentru o tură care să-i aducă la tabără cu mai bine de o oră mai devreme decât acest ambiguu moment, de plenaritate şi tensiunea răspunderii, când soarele deja cobora. Îl chemă pe tatăl familiei târâtă oarecum iresponsabil în această aventură. Îi expuse franc situaţia. Îi propuse soluţia cea mai obositoare, un test de anduranţă, dar singura lipsită de riscuri. Mă rog, de riscuri majore. O luăm de-a lungul crestei şi ieşim din ea aproape de capăt, unde un drum mult bătut e vizibil. Ne duce la cabana Diana, de unde coborâm prin pădure, un drum care pe lumină e cu o idee mai uşor decât dacă ne-am fi întors de la refugiul unde ne-am întâlnit. Vom ajunge la Diana pe intuneric, dar acolo e plin de lume, imposibil s-o ratăm. Putem apoi coborî dea-mboulea, versantul e păduros, nu sunt săritori, putem folosi regula clasică: dacă nu ştii drumul cobori la apă. Apa se cheamă Valea urşilor şi ne scoate la abia câţiva kilometri de cabană. Veţi ajunge la cabană între unu şi două din noapte. Dumneata eşti rezistent, fetele o să uite de foame, torentul de senzaţii noi nu le va da timp, dacă reuşeşti să-ţi remorchezi cumva nevasta îţi garantez că vă scot din capcana asta. Ţie clar, de coborât pe unde-am urcat e imposibil. Omul munţilor, care, ciudat, ocolise acest masiv spectacular până atunci, dădu discret din cap. Copii, o pornim, dădu Mihuţ semnalul de plecare.

Până la refugiul ca o minge uriaşă de fotbal, fix pe creastă, când tocmai apuse soarele, grupusculul celor trei căpriţe abia se vedea. Din 3 în 3 minute Stoica îşi striga soţia să domolească sprintul pe cărarea de creastă, cât un cuţit. Nevasta se jeluia aşa de monoton, că Stoica reuşi să n-o mai audă. Era o metodă brevetată de multişor. Un filtru mental. Cei doi bărbaţi avură grijă s-o încadreze, cu Mihuţ încheietor de pluton. Deşi mereu cu ochii pe ceas, reglând pe cât posibil paşii pentru a intra în grafic, o parte din el trăia extatic senzaţia zborului prin aerul rarefiat, limpezit de absenţa, rară prin acele locuri, a oricărui fir de nor. Lăsă celeilalte părţi, care controla ritmul paşilor şi lansa chemări priodice către căpriţa lui, de la căsătoria cu care nu trecuse luna, să aibă grijă să evite vreo entorsă. Căci oricât ar fi de ascuţită cărarea de creastă, era plină de bolovani, ce trebuiau săriţi, ocoliţi şi, în plus, urca şi cobora în valuri nu prea regulate.

Deoc de mirare, cea mai dificilă parte a itinerarului de retragere fu drumul prin pârâul Văii urşilor, paralel cu creasta, coborând apre vest, în sens invers faţă de râul tutelar. Căci deşi nu aveau nimic de mâncare, aveau apă la discreţie şi mai ales aveau lanterne. Cu totul inutile. În albia Văii urşilor trunchiurile de copac căzute sub toate unghiurile posibile te făceau să nici nu mai bagi în seamă bolovănişul de pârâu montan. Fiecare pas însemna o lovitură în glezna stângă şi alta in tibia dreaptă. Sau invers. Interesant pentru un observator virtual, amănunt deloc inutil, dacă semnalele de avertizare pe creastă, sub soarele ce domnea pe cerul fără nici un nor, erau când onomatopeice, când articulate, dar monotone, nu vă depărtaţi dincolo de a ne vedea, Mihuţ se surprinse în acest cel mai dificil segment de drum strigând la fiecare pas prin albia pârâului, dominând susurul altfel încurajator per se al apei, numele mai tinerei soţii. Nu ştia că multe zeci de ani de atunci nu mai avea să i se mai adreseze cu acel nume prescurtat. Realiză că articularea numelui ei, prescurtat în ambele variante sub care îl purta, avea exact rolul de sirenă de ceaţă.

Sirena de ceaţă a lui Mihuţ făcu grupul, acum adunat la câţiva paşi distanţă, să remarce că mama celor două căpriţe gemene obosise în aşa măsură că nu mai era în stare să emită nici un vaiet. Păşind automat. Cu montagnardul ei la un pas în spate. Se despărţiră la mai bine de un kilometru de campamentele apropiate, căci tăpşanul în colţul căruia erau instalate corturile era practic peste drum de cabană. De unde se putea trece râul tutelar pe un pod zdravăn. Ciudat, după durerosul la propriu marş prin apa Văii urşilor, nevasta se trezise oareum din angoasă, intervenise în discuţia între cei doi bărbaţi şi când aflase că n-ar mai fi de traversat decât un pârâu paşnic, de câţiva metri, cu fundul nisipos, pentru a se despărţi cât mai aproape de locuinţele provizorii ale fiecărei familii, refuzase net. Iată de ce abia ieşiţi din calea de apă, cei 4 companioni, care trecuseră în 3 feluri diferite, mai multe probe de rezistenţă, gemenele reacţionând identic, o luară decis la dreapta, ocolind pe la un pod mai în aval, peste râul tutelar. Lunganul subţiratec şi smead schiţă un discret dat din umeri, abia vizibil în lumina lunii pline, o fluturare a palmei stângi şi-şi ajunse din urmă nevasta. O bună jumătate de oră în valea largă, adormită, se auzeau, îndepărtându-se, vociferări pe un singur ton. Se pare că nu numai tatăl nu răspundea, nici cele două gemene. A căror contribuţie la conversaţia dupăamiezii, de la vârf până la ieşirea din apa râului, fusese remarcabil de monotonă şi deloc surpinzător demnă: Vai, mamă! Stoica apucase să noteze în jurnalul mental, ţinut în timp real, că erau fiicele tatălui lor. În schimb ultimii kilometri ai perchii mai tinere până la cortul lor fură neobişnuit de silenţioşi. Cum tot în cea mai adâncă tăcere acultară a doua zi simineaţă, în timpul aceluiaşi ritual al micului dejun, cu slănină, paste, sos de roşii şi cimbrişor cules de pe tăpşan, relatarea zgomotoasă a tovarăşului lor de tabără, despre aventura lui solitară.

Decorul următorului tablou al povestirii se schimbă. O echipă mixtă de cercetători, în halate albe, gravitează, împreună cu echipamentul sofisticat, din care, eu, povestaşul, nu înţeleg nimic, în jurul unei încăperi cu atmosferă condiţionată, în mijlocul căreia şade un cap, susţinut de suporţi buretoşi. Din gâtul retezat iese o ţevărie de toate culorile şi de toate diametrele imaginabile. Două sunt roşiatice. Cu o uşoară diferenţă de nuanţă. Evident, sânge arterial ce urcă spre creier, sânge venos ce coboară, prin cealaltă ţeavă. Prin altele circulă alte lichide. Toate împinse de pompe peristaltice conectate la un calculator de proces. Dar nu toate ţevile găzduiesc lichide, unele izolează fire. Din metale diferit colorate unele, altele în care bănui metalul sub alt strat izolant, din material flexibil, fiecare de altă culoare. Tabloul se presupune a fi oarecum familiar cititorului se literatură SciFi. Nu vom cita acum niciuna din sursele literare, ideea menţinerii în funcţiunea a unui creier aparţinnd unui om cu corpul distrus de la gât în jos în suficientă măsură pentru a permite această cale extremă de prelungire artificială a func tionării, a unei vieţi sui generis, mai mult sau mai puţin conştiente face demult parte din patrimoniul universal al ideilor SciFi. Precum cea din prima povestire, precum cititorul va recunaşte alta sau altele ulterior. În fond totul e cum spui bancul. Acest al doilea moment al povestirii e rezervat somnului indus creierului ţinut astfel în funcţiune, după ce fusese obligat să trăiască experienţa tocmai narată. În altă încăpere, stafful echipei de cercetători discută rezultatele experimentului. Tocmai urmăriseră o înregistrare 3D a experienţei trăite de creierul nostru. Şeful proiectului dialoghează cu o tânără subţire, cu ochi albaştri ca un cer de vară şi cu părul strâns într-un coc sobru. Pe care ţi l-ai fi putut imagina, dacă ai ţine neapărat, desfăşurat în valuri blonde, în pregătirea unui moment de dragoste, de nu te-ar fi intimidat absenţa totală de zâmbet. Facial sau măcar în colţul ochilor. Nici reci, nici trişti. Cumva absenţi. Întregul staff are câte un dosar. Fiecare dosar are acelaşi conţinut: scriptul tipărit al programului impus creierului. Înregistrarea 3D a trăirilor acestuia se opreşte la fiecare ieşire din scenariu. Tânăra, îi spun tânără doar în comparaţie cu vârsta medie aparentă a staffului şi doar deoarece e efectiv cel mai tânăr membru al echipei de cercetători, avea, asta e lesne de ghicit, rolul de scenarist. De proiectant al trăirilor induse creierului menţinut în funcţie. Regula era simplă: absenţa din scenariu a oricăror elemente conectabile la orice experienţă a omului care avusese acel creier, atâta cât putuse afla Liana, ăsta e numele scenaristei, având acces prin decizie guvernamentală ultrasecretă, la orice date ale oricăror servicii de informaţii şi la orice date biografice accesabile în general. Tot ce i se inducea trebuia să aibă şansa maximă de a fi inedit. Căci scenariile, convertite în soft generator de impulsuri ce abutisau în centri precis determinaţi ai creierului studiat trebuiau să-l pună în situaţia de a lua decizii spontane, fără baza nici unei experienţe anterioare. Pe cât posibil.

Liana, ai calulat probabilitatea ca până acum toate deciziile creierului să fie identice cu cele ale personajului scriptului tău de bază? Opriseră înregistrarea în plină euforie amestecată cu grijă intensă, a îmbătătorului drum pe creastă. Putem subînţelege că filmul ar fi luat o cale sau alta în funcţie de deciziile creierului pus în situaţiile respective, scenariul fiind arborescent.

Domnule profesor, nu uitaţi că nu-i decât primul test. Am scris deja următoarele 3 scenarii şi am schiţat idea generală a încă 3. Va merita o analiză complexă abia după 7 teste. Iar în ăsta, primul, decizia de luat e simplă. E a unui om responsabil, care cunoaşte în mare locurile dar nu şi harta locală în amănunt. Atât. Despre omul nostru ştiam ca a fost unul responsabil, folosesc trecutul pentru că omul ca om a fost, chiar dacă creierul lui duce viaţa asta vegetativă ca obiect de cercetare. Şi mai ştiam că nu fusese niciodată prim masivul ăla. Unde nici dumneavoastră n-aţi fost. Am verificat. Şi unde un singur coechipier, Robert, care are microbul alpinismului în sânge, mi-a servit ca tester de autenticitate. De fapt acum am testat mai degrabă nu atât echipamentul, cât programul de implementare a trăirilor, ştiţi bine. Da, şi pare să meargă. Bine, continuaţi vizionarea şi notaţi tot ce credeţi că poate face obiect de brainstorming în protocolul experimentului, spuse şeful şi se ridică să plece. Restul staffului, de fapt echjipa de cercetători, căci auxiliarii tehnici nu aveau acces, ajunse odată cu perechea tinerilor căsătoriţi la cortul lor, ba chiar ascultară relatarea euforic-egolatrică a pictorului trădător.

Era ora mesei de prânz. Sala de mese aducea cu cambuza unei nave militare de pază costieră. La acest aspect îşi adusese o contribuţie nu de toată lumea cunoscută imaginaţia mai degrabă virilă a tinerei scenariste. Nici măcar profesorul, şeful proiectului, a cărui încredere o câştigase numai ea ştia cum, ani de zile, cât se copsese şi se articulase proiectul, nu ştia ce şi cât anume din arhitectura laboratorului, inclusiv unele proprietăţi ale echipamentului, izvorâseră din mintea inocentei scenariste. Cel numit Robert, care-i fusese asistent la facultate şi-şi permitea, altfel Liana îşi contrazicea flagrant numele, căci lianele nu au ţepi, pe câd ea avea prea mulţi şi prea invizibili, dar cu viteză de reacţie surprinzătoare, cu care-şi apăra îndârjit un spaţiu interior la care nimenu n-avea acces. Robert, deci, singurul căruia-i permitea să i se adreseze în afara formulelor protocolare oarecum mecanice, fără a-i acorda defel calitatea de prieten, o întrebă în joacă. Dar cu urechile ciulite pe dinlăuntru. Ia spune, Liana, ştim cu toţii că arborii tăi scenaristici sunt secreţi chiar faţă de Prof. E esenţial pentru proiect. Ştim cu toţii c-o să ne plimbi dacă ne atingem de subiect. Dar, cum rolul meu de expert alpin încetează după analiza primului test, redevin coechipier egal în drepturi la tăcerea ta. Numai că ce uiţi tu, sau te prefaci că uiţi şi aici intru în advăratul meu rol, acela de a te feri de a cădea în propriile tale capcane. Ce drakku baţi câmpii acolo, Robinho, mormăi placid Liana, savurând o lingură de salată de frunze verzi, asezonată cu tot soiul de condimente vegetale. Oricât îşi ascunsese alarma. Fostul ei asistent îşi cunoştea marfa.

Aici se impune o mică paranteză. Al cărei rol e de a vă face să vă lunece pe gâtlej platoul narativ pe care vi-l servesc. Închipuiţi-vă pe sobra scenaristă cu un şorţ brodat cu tot felul de legume şi cu o tichie la vederea căreia nici un eventual coechipier mai sobru ca ea, ceea ce era cum nu se poate mai dificil de găsit, ar fi bufnit în râs când gongul bătut cu un ditamai polonicul anunţa masa: un cilindru alb, apretat, ce-i acoperea fruntea înaltă până la sprâncene, pe vârful căruia adăsta o beretă ecosez. Mai lipsea cimpoiul. De fapt nu lipsea, căci Liana ciugulea cam cât porţia unei pisici format mini în timp ce gătea, cântând din cimpoi colegilor meseni. Pretindea, fără o schiţă de zâmbet, că aşa-i vin ideile scenaristice. Robert insistă, fără să se formalizeze.

Liana, toată lumea ştie că perfecţionismul, dacă nu-i cu măsură, e premiza unui eşec mai zdrobitor decât cel determinat de superficialitate. Ori Prof nu-i atent decât la firul roşu, detaliile nu-l interesează. Ştiu că n-ai uitat ce ţi-am spus, la ultimul examen de doctorat, când eram în comisie şi aveam mai multă libertate ca el, care-ţi era conducător. Dumnezeu se ascunde în detalii, mormăi Liana, subliniind citatul cu un refren din highlands. Cimpoiul protestă în felul lui, emiţând o notă falsă. Cine poate uita paradoxurile tale, nesuferitule. Dar privirea ei albastră şi nevinovată nu schiţă nici o urmă de zâmbet. Ce drakku vrei să spui, fotbalist brazilian ratat? Lasă, o să-ţi narez în week end, facem o plimbare. Plimbare, în jargonul alpinstului, însemna o ascensiune la coardă, cu cel puţin o coborâre în rapel, căci laboratorul era bine ascuns , unde credeţi, evident, elementar, dragii mei doctori watsoni, în locul fostei cabane de pe versantul sudic al crestei nordice, acela care cobora în pantă lină spre şes. Un urcuş din ce în ce mai abrupt, care urma să scurteze progresiv replicile dialogului aferent, traversarea crestei şi un mic tur cu desertul unei coborâri în rapel, urcuş pe creastă şi coborât înapoi, în plină noapte, când e timp de şoapte şi când fata putea fi provocată să spună mai mult decât vrea. De 7 luni, de când se îngropaseră în laborator, Liana fusese singura care refuzase, cu ostinaţie, să iasă în week end. Respecta pauza de lucru, se relaxa gătind pentru hămesiţii care se întorceau din excursii. Şi picta. Pe sticlă. Apoi fotografia rezultatul prin transparenţa geamului camerei ei, salva imaginile într-un folder triplu codat, după care transforma geamul mâzgălit în pulbete, cu ajutorul unui mojar de alamă, introdus în laborator prin contraband. Când era singură că n-o vede nimeni, adică în nopţile cu lună nouă, se furişa în afara incintei şi îngropa pulberea de sticlă colorată, cântând o arie de veselie tristă. La cimpoi. Robertinho, rezervă eternă a campioanei statului Minas Gerais, ce vrei tu de la mine? Doar nu să mă seduci, ai avut atâţia ani ocazia, nu-s genul tău, nu eşti genul meu. Să mă educi iar ai avut ocazia şi-ai ratat-o, nu că n-ai fi încercat. Să mă traduci? Neneneeeee, nu ţine. Dar fata porni în pas vioi, spre nord.

Zis şi făcut. Vom reda, rezumativ, în format narativ, discuţia care-i aduse Lianei corectiva de care nu ştiuse că va avea nevoie. Fată dragă, fraierii ăia sunt burduşiţi de ştiinţă dar au vârsta emoţională incertă. Prof i-a ales deliberat dintre candidaţi pe un criteriu inteligent. Habar n-au de literatură, deci habar n-au de natura umană. Pe scurt, habar n-au de viaţă. Sunt competenţi în analiză logică, unii chiar în analiză psihologică, dar tu şi cu mine ştim că atunci când e s-o dea în bară dpdv uman psihologii cu schemele lor o dau cel mai tare în bară. Nimeni nu va observa micile tale şmecherii scenaristice. Tu i-ai lăsat personajului indus subiectului nostru o grămadă de mici libertăţi în ce priveşte reacţiile emoţionale inobservabile, iar din restul  personajelor ai făcut roboţi. Dar cum drakku te-ai prins, replică Liana cu un început de alarmă în voce. Simplu. Am comparat relaţiile dintre cele două perchi de soţi. Dacă femeia fără antrenament montan e schematică, cea pe care personajul o numeşte cu discretă tandreţe căpriţa lui e pur şi simplu mută. Dar cu rol catalitic. Scenariul pute a artefact. Nimeni n-o să observe lipsa de consistenţă, de realism, toţi, Prof în fruntea lor, vor nota sârguincios deciziile logice ale personajului, nimeni nu va fi atent la reacţiile lui emoţionale, cu atât mai puţin la neverosimilitatea contextului. Şi ce, egoismul pictorului ţi se pare artificial, ratangiule de Robinho, ricană fata. Nici vorbă, ăla e cel mai coerent şi mai realist personaj. Literar vorbind. Misterul e altundeva. Unde, jmechere, îşi permise blonda, acum cu pletele strânse sub o bandană albă. Cheia psihologiei tale ca scenarist e tocmai în asemănarea comportamentală între cele două gemene şi soţia tânără a personajului. Privite de pe creastă cu ochii celor 3 mai în vârstă, se confundă în zare. Asta nu înseamnă nimic în sine. Dar faptul că în scenariu nu e nici o vorbă despre ce simte o mamă, oricât de văicărită, privindu-şi odraslele la limita vizibilităţii, că grupul de avangardă numit tandru şi cu humor al căpriţelor e văzut doar cu ochii personajului, ei, bine, asta ascunde ceva. Păi nu personajul ne interesa, deşteptovici? Nu contează, insistă implacabil Robertinho. Aici e ceea ce tu ascunzi. Ce ascund, ţâşni replica, iar bărbia fetei luă direcţia agresiv orizontală. Ascunzi propria ta implicare emoţională. Robert, e primul meu scenario, rosti fata cu un suspect ton de elevă de pension. Următoarele vor fi mai profesioniste. Lasă vrăjeala. Amândoi ştim că puteai evita jocurile astea. Am verificat doar, omul al cărui creier îl studiem n-a urcat în viaţa lui pe munte, tot ce ştim despore el n-are legatură cu scenariul, asta e beton. Dar ai dezvăluit, nu tuturor, ci doar mie, şi fără să vrei. Ai crescut sub ochii mei, puştoaico, mă uit la tine şi ce văd? Ia priveşte. Şi fostul asistent îi arătă 2-3 imagini în care Liana cobora în rapel. În CVul tău nu scrie, dar tu nu faci sportul ăsta prima oară. M-ai ademenit, nemernicule, fulgeră fata. Liana, de ce scenariul nu dă decât două nume, al pictorului şi al personajului nostru şi de ce ai lăsat impresia că prenumele Mihuţ e semnificativ? Pentru autenticitate. Bleah. Pe fetele gemene cum le chema? Dar pe căpriţa mai mare, soţia personajului? Căci l-ai pus să-i repete numele la nesfârşit spălându-şi păcatele în apa râului, de ce a rămas secret? Liana lăsă genele să-i cadă peste ochii albastru transparent, ziua fusese la fel de rarissim de senină ca-n scenariu, umbrele nopţii îi ascunseră privirea. Doar un tremor uşor o trădă. Necruţător, Robert întră în rolul personajului de operă şi-i proiectă altă imagine. Pe care nu-uşi putu explica cum făcuse Robert Diavolul să-i spargă simultan triplul cod şi cea mai intimitatea cea mai adâncă. Era una din fostele picture pe sticlă: un autoportret în oglindă, imaginea reflectată fiind în culori complementare. Liana, cum a chemat-o pe sora ta geamănă şi de ce nu scrie despre ea în nici o bază de date în care apari? Cristina, şopti neauzit fata. Iată de ce te-ai identificat, fără să vrei, cu personajul. La 10 ani, după ce valurile emoţionale ale acelui drum s-au potolit, nu te-ai putut împiedica să te gândeşti mai mult decât voiai, la omul care v-a scos pe drumul ăla îngrozitor de lung şi obositor, dar lipsit de riscuri. Mai ales după ce sora ta geamănă a pierit într-un accident stupid, ca toate accidentele. Ai recuperat instinctiv frânturi de conversaţie între adulţi şi ai hotărât, în sinea ta, ce vei studia. M-a mirat puţin, fără a-mi atinge vanitatea, sunt omul echilibrat şi ironic pe care-l cunoşti, dar nu putea să nu mă mire că ai luat de bună atenţia discretă cu care te-am urmărit. Fară să-ţi pese. Acum e limpede. N-aveai nevoie. Toată viaţa ai simţit, undeva, in zilele când cerul e limpede, fără pic de nor, în nopţile cu lună plină, aripa protectoare, diafană, a acelui om. Să retrăieşti ziua aia prin intermediul subiectului nostru de experienţă, pătrunzându-i emoţiile subconştiente, ţi-a dat ce încă nu aveai, Liana. Curajul să continui.

De ce, Robinho, de ce crezi aşa? Pentru că pătrunzând, pe cont propriu, prin intermediul creierulului ce răspunde doar la stimuli inteligent programaţi, în sufletul acelui om ţi-ai recuperate virtual sora pierdută. Toc circul de-a bucătăreasa pe un vas al pazei de coastă acoperă micul tău cult păgân şi te stimulează, psihologic, să te socoţi soldat al propriei cauze.

Mai erau cam 314 metri până la laborator. O vreme tăcură. Exact înainte de a intra, Liana îşi regăsi toată siguranţa în voce. Robertinho, n-oi fi tu prost, n-oi fi tu singurul din echipă care citeşte literatură, dar n-aveai nici o şansă să intuieşti sentimentele mele faţă de acea pereche decât într-un singur caz. I-ai cunoscut şi tu, fotbalist brazilian ratat ce eşti. I-ai cunoscut altundeva, altă dată. Robert nu răspunse. Intrară în incinta laboratorului, îndreptându-se cu paşi neauziţi, fiecare către camera lui.

Mai erau cam 314 metri până la laborator. O vreme tăcură. Exact înainte de a intra, Liana îşi regăsi toată siguranţa în voce. Robertinho, n-oi fi tu prost, n-oi fi tu singurul din echipă care citeşte literatură, dar n-aveai nici o şansă să intuieşti sentimentele mele faţă de acea pereche decât într-un singur caz. I-ai cunoscut şi tu, fotbalist brazilian ratat ce eşti. I-ai cunoscut altundeva, altă dată. Robert nu răspunse. Intrară în incinta laboratorului, îndreptându-se cu paşi neauziţi, fiecare către camera lui.

În primele mele luni petrecute în Bucureşti, în anul întâi, aflat în postura copilului salivând în faţa vitrineiuinei cofetării (deoată zeci de cinematografe disponibile, dar încă departe de statusul de cinefil, m-a atras un afiş: Retrospectivă Méliès. Tot ce apucasem să văd până atunci despre epoca de pionierat a filmului fusese, cu 2 ani în urmă, la singurul cinematograf din orăşelul de provincie, o antologie de montaj, Când comedia era rege. Nu m-au încântat peste măsură filmele artistului. Nu eram capabil să apreciez trecerea de la procedeele din tehnica iluzionismului, în care artistul se ilustrase înainte de a se lansa în producerea de filme la primele efecte speciale din istoria celei de-a şaptea arte. Nici nu-mi spunea foarte mult că filmul lui cel mai reprezentativ, Le voyage dans la lune a fost realizat la abia 7 ani după primele proiecţii istorice ale fraţilor Lumière.

Acesta este eroul de fundal al filmului Hugo, realizat de Martin Scorsese în 2011.  Filmul se bazează pe cartea Invenţia lui Hugo Cabret, e Brian Selznick (2007). Numele scriitorului trimite la cunosccutul producător David O. Selznick. Ei, bine, acesta din urmă a fost vărul bunicului scriitorului. Scenariul filmului e semnat de John Logan. Scriitorul mărturiseşte că a vuzuinat toate filmele disponible ale lui Méliès în documentarea pentru carte. Ba chiar, la un moment dat, în dialogul celor 2 copii, Hugo îi povesteşte Isabellei că văzuse, cu tatăl său, un film intitulat Safety Last. Ei, bine, acesta fusese făcut în 1928 (acţiunea filmului în discuţie se petrece în 1931) şi era cu Harol Lloyd. Deducem că scriiitorul, totodată ilustrator e cărţi pentru copii, şi-a conceput cartea ca omagiu al comediei mute. Acelaşi lucru îl face Scorsese, ieşind un moment din matricea Manhattanului.

Hugo, eroul lui Selznick, preluat de Scorsese, e un copil orfan (tatăl îi murise într-un incendiu al… muzeului filmului), care supravietuieşte în cotloanele unei mari gări pariziene. Învăţase meşteşugul reparării ceasurilor. E la tatăl, apoi de la unchiul betiv. Care întreţinea ceasurile gării. Copilui continuă să asigure întretinerea acestora upă disparitia unchiului. Trăieşte din mărunte furtişaguri. Mai ales croasante vândute de fauna pestrită a gării. E prins furând piese de la un bătrân ce ţinea o dugheană de… reparat jucării. În aceeaşi gară. Bătrânul îi confisă un carneţel cu schiţe mecanice. E distrus sufleteşte de ameninţarea bătrânului că-i va arde carneţelul. Ceea ce şi simulează. E consolat de o fetiţă ceva mai mare. Preadolescentă. Isabelle. Tot orfană. Crescută de bătrân şi soţia accestuia, care-i sunt naşi. Intre cei oi copii, care trimit vag la poemul lui Prévert, se declanşează o chimie. Fetiţa nu văzuse nici un film (să reţinem amănuntul), dar citea cărţi. Aici intervine relatarea cinematografică a lui Hugo. Pentru el, filmele sunt amintirea timpului preţios al timpului petrecut cu tatăl dispărut în incendiu, pentru ea filmele sunt o aventură. De care îi e sete.

Înainte de incendiul fatal, tatăl adusese din podul muzeului in meanism cu forme umanoide, pe care-l numeşte robot. Hugo încearcă să-l repare (iată dece fura piese e la dugheana bătrânului), urmărit de ideea că astfel a afla ultimul mesaj  de la tatăl său. Androiul schiţează câte o scurtă secvenţă de gesturi. Are un mecanism de orologerie, mişcat de un arc. Ar e evident că are nevoie de o cheie specială, cu pârghia în formă de inimă. Pe care o găseşte… la gâtul fetei. Mecanismul porneşte. Şi schiţează un tablou.  Un proiectil care se înfige în ochiul unei figuri rotunde. Apoi, ciudat, semnează: Georges Méliès. Nume care lui nu-i spune nimic. E numele naşului meu, descoperă fata. Treptat ei descoperă că bătrânul a făcut pe vremuri filme. Desenul reprezintă afişul celui mai cunoscut. Voyage sur la Lune.

Hugo e terorizat de poliţistul gării, are se străuieşte să-l predea la orfelinat.  Intervenţia acestuia distruge androidul. Dar Hugo e salvat de bătrân. Fostul cineast se scutură de lehamite. Un copil care nu mai poate repara androidul distrus l-a reparat pe cineast. Aflăm că juăria fusese abandonată e acesta la muzeu. Cercul se închide.

Filmul e mai mult deât un omgiu adus unuia din ei mai importanţi cineaşti ai primei generaţii. Contemporan cu fraţii Lumière. Care a convertit efectele de iluzuionism în procedee cinematogrfice. Şi despre care David Wark Griffith spunea că îi datorează totul. Iar Chaplin îl definea ca un alcchimist al luminii. Omagiul cinematografic e poetic, plin de metafore (şi chiar metafore în metafore), subbtil şi elicat emotional şi, nu în ultimul rând, un excurs în lumea mirifică a copilului. Peste toate, un act polemic.

Ben Kingsley, are l-a întruchipat pe ecran pe Mohandas Gandhi. E la locul lui în rolul lui Méliès. Sacha Baron Cohen conferă poliţistului doza cariccaturală exactă. Dar prestaţiile cele mai fericite sunt actorii care au chip celor doi copii. Asa Butterfield (14 ani la momentul filmării) debutase la 8. Iar la 10 s-a remarcat în Băiatul cu pijama vărgată. În rolul Isabelle, Chloë Grace Moretz, de aceeaşi vârstă, dar mai înaltă, cucereşte prin zâmbet.     

Cel mai recent volum de poezie al Ralucăi Faraon – Alchimia memoriei, Neuma, 2020 -, obligă cititorul, dincolo de satisfacţia lecturii, să reamintească 2-3 definiţii ale poeziei, in nenumăratele care circulă.

Lucian Blaga: Poezia este un veşmânt în care ne îmbrăcăm iubirea şi moartea;

Reţetă de poezie pură: o femeie frumoasă,  dizolvată în acidul azurului. Mixturii i se îngăuie apoi să devină cristal.

Christopher Fry: Poezia este limbajul prin care omul îşi explorează propria uimire.

Iar dintre multele pseudodefiniţii, mai mult au ma puţin aforistice, al lui Nichita,  am ales: Poezia este o lacrimă care plânge cu ochii.

Că poezia este,  între şi alături e multe altele, un limbaj, a devenit un truism. Lectura volumului despre care vorbim ne induce mai multe senzaţii simultan. Evidenţa unul limbj specific e una din aceste senzaţii. Un limbaj coerent, structurat, cerebral. Ba chiar cartezian. Ultimele două elemente sunt preluate din cartuşul girant al lui Horia Gârbea, pe coperta a patra. Dar nu mă refer la limbajul poetic uzitat. Care e oricum impresionant. Ci la un limbaj dincolo de poezie. Un limbaj în sensul tandemului dialetic gândirea-şi-limbajul. Un limbaj care traduce modul de funcţionare a aparatului poetic. Şi pe care mărturisesc că nu-l sesizasem în volumul anterior, Să locuieşti într-un cerc şi să nu-ţi atingi centrul (Junimea, 2019).

Arhitectura volumului e barocă. Două capitole aproape egale, fiecare o carte aproape autonomă, străjuită e câte două duble coperţi. Preambul şi epilog. Fiecare cu două variante: una idealistă, cealaltă sceptică. Titlurile capitolelor sunt, Cumva, complementare: Sonată pentru micuţa japoneză şi La răscrucea cuvintelor. Rareori am văzutatâta grijă pentru concepţia arhitecturală. Care pare o vitrină aranjată profesionist, care pune în valoare exemplarele multiplicate.

Ghergheful dantelat merge mai departe, structurând interiorul. Cuvântul cel mai frecvent (după ce am ajuns la câteva zeci am renunţat să număr) este inimă. Cu care autoarea operează împletind toate sensurile uzuale simultan. Mai puţin cel melodramatic. Nimic mai străin în textul şi textura discursului decât romanţa. La fel e departe academismul. Rostul manipulării cuântului inimă se vădeşte observând că e străjuit de un tandem repetitiv. Sânge şi rană. Care apar de cele mai multe ori apropiate.  La istanţă e cel mult un vers. Doar spre finalul celui de-al doilea capitol, în ultimul poem fără titlu, de dinaintea dublului epilog, sânge şi rană se despart, rămânând pilonii aceluiaş poem:

Nu am cerut niciodată ajutor

Dintr-o pudoare inexplicabilă

 Nu am strigat pe nimeni în agonie

Şi nu mi-am scrijelit pe zidul căinţei

Numărul cicatricelor din rătăcirea sângelui.

Acum însă

Acum

Aş vrea să fiu ţinută în braţe

Până la capătul firii

Să fiu o lumină vinovată

Care-şi vindecă rănile întunecate

Cu poezie

Rostul acestui tandem de cuvinte ar putea fi explicat făcând apel la un vechi vers al lui René Char: luciditatea e rana cea mai aproape de soare. Fraza e rezumatul perfect al întregului volum. Inclusiv confirmând diagnosticul girantului de pe coperta a patra.

Cele mai multe poeme sunt adresate fformal unei persoane a doua simbolizante. Nimic mai potrivit faţă de asumarea, exprimată prin triunghiul ascuţit de cuvinte cheie, a unei naturi pasionale. N-am ce face, oricât aş încerca să găsesc formulări diferite de ale girantului. Inima, sângele şi rana perpetue nu pot fi citite altfel. Interesant, această dominantă e nouă faţă de volumul anterior. Unde ludicul ironic – şi, pe alocuri rafinat autoironic – sare în ochi. Nu cred că e vorba de o evoluţie. Ci mai degrabă de etalarea senină a dimensiunilor unui univers poetic despre care deduc că ne va surprinde în viitoarele volume.

Şi mai interesant, interlocutorul implicit al poemelor e un prinipiu cu o surprinzătoare diversitate internă pe are o sesizezi abia la a 2-3-a lectură.  Atentă. Autoarea nu scrie pentru cititorii unei singure lecturi. Citind superficial, eşti derutat. Cel mai vizibil exemplu este poemul

Artă poetică

Eu suprarealist

Tu postmodernist

Se poate scrie la confluenţa unor curente literare

Tocmai pentru că tendinţele acestea miros în lume

A orgoliu şi a impostură culturală

În final se scrie pe tastatura interioară

Acolo unde vibrează

În afara timpului, în afara spaţiului

Un amestec bizar de inimă raţională.

Pe de o parte autoarea se explică. Se explicitează chiar. Interlocutorul quasiubicuu devine, aici, principiu abstract. Iar sintagma inimă raţională e simultan eticheta soluţiei găsite e poet(ă) la mediul viciat de impostura culturalăpentru a-şi asuma vocea dar şi formula alchimică a propriei poezii. Atenţie! A poeziei ddin acest volum! Bref, poemul e o ars poetia stricto sensu. Dar mai departe întâlnim pandantul subtil ironic ars erotica. Reîntâlnim ludicul in primul volum. Ca missing link între cele două tablouri lirice autonome.

N-am putea trece mai departe fără a semnala densitatea discursului poetic. Nici un vers fără efectele lui specifice. Reţetă, vorba poetului luminii, e  poezie pură.

Alt pandant al primului volum. În locul jocului ironic, sub furtina flamboyată a acestuia, un ameste subsidiar de tristeţe şi nostalgie. Care înnobilează textul.

Raluca Faraon este şi un critic literar sagace şi doct. Nu deoarece e doctor în litere. ci determinarea e inversă. Păstrând absolut toate proporţiile, Călinescu a fost un romancier ş pe alocuri un poet plecân e la strctura sa fundamentală de critic. Deşi am mai scris de mai mulţi poeţi, de fapt poetese cu volume de cronici literare, în cazul de faţă poeta din autoare descinde sesizabil din structura sa e critic literar. Iar acest cel mai recent volum ilustrează capacitatea de a înzestra o natură pasională asumată cu o structură impecabil raţională.

Nu închei înainte de a reciti coperţile celor două cărţi care sunt cele două caplitole: 2 x 2 preambuluri +  2 x 2 epiloguri. În varianta sceptică şi cea idealistă. Primul te averizează ab initio. Titlul sonată pentru micuta japoneză e sustinut de o terţină trimitând la forma fixă, un soi e haiku liber de formula 5-7-5:

Toamna e un zid

în care se scurg

Îmbrăţişări ratate.

Şi e chiar varianta sceptică! E aici alt rezumat-vitrină-fişă signaletică a întregului volum. Nu vreau să citez  varianta idealistă a ultimului epilog, pentr a deterina cititorii cronicii să nu rateze volumul.

Şi memoria? Referirile sunt difuzate în întreg textul. Marcând meiul dispers în care sunt dizolvate cristalul lichid al inimii, cu sângele şi rana ei.

Paralelă între medicină, educaţie, inginerie

Preambul

Foarte dificilă sarcina pe care mi-o asum, cu siguranță (ar fi și va fi – dacă public pe undeva) și foarte controversată… Pe de altă parte, sunt inginer și educator, de foarte multă vreme, și cu ceva rezultate… iar aceste paralele mă bântuie de aproape la fel de multă vreme (anumite aspecte, desigur) și nu am ezitat niciodată să le menționez, în viață și/sau carieră… Ceea ce m-a convins însă decisiv să încep acest demers – nu știu dacă-l și termin! – a fost un articol la care am ajuns prin ricoșeu, după mai bine de 3 ani… dar nefiind vorba de vreo ”actualitate” în aceste chestiuni… și având în vedere multele exagerări și confuzii din conținut… Nu am în vedere vreo polemică sau vreo critică la adresa persoanei care l-a scris – nu știu cine este, ce pregătire are, de ce scrie lucrurile de mai jos… și nici nu mă interesează! Stilul în care scrie – să-l comenteze/critice cine dorește, pe mine mă interesează mesajul, care este (culmea!) destul de justificat, chiar dacă se interpretează destul de eronat anumite premise…

Dar, destul cu anticiparea, iată articolul integral:

Subminarea prin protecție, de Ramona ARDELEAN

Apărut în Dilema veche, nr. 695, 15-21 iunie 2017

Excesiva protecție a elevului, vizibilă chiar din premisa noii paradigme educaționale, aceea a „centrării pe elev“, nu e, oare, în pofida a ceea ce pare, semnul unei crase subminări a tînărului candidat la educație? Căci această protecție, împrumutată din sfera consumeristă a clientului ce beneficiază de bunuri și servicii, a ajuns să deservească atît de mult educaționalul și să se aservească atît de mult economicului, încît să transforme relația educațională într-o relație economică, în care accentul cade pe poziția privilegiată a elevului-client, consumator de bunuri educaționale, pe care profesorul-prestator de servicii educaționale trebuie să-l satisfacă cu orice preț și prin orice mijloace.

Vorbim azi de o educație „centrată pe elev“, încurajînd nu atît cunoștințele solide, cît facilitatea obținerii lor prin diferite tehnici sau metode „interactive“, ce le stimulează elevilor doar atenția și motivația exterioare, slăbindu-le pe cele interioare. O educație încurajînd activismul sau productivitatea sterilă a gîndirii, în absența unor acumulări bazate pe receptări profunde de conținut. O educație propovăduind sloganistic gîndirea critică în absența unei gîndiri propriu-zise, încurajînd (prea devreme) elevii să judece, să critice și să opineze asupra diferitelor aspecte, fapt ce conduce la aroganță, suficiență, superficialitate și, implicit, la slăbirea sentimentelor de respect, admirație și încredere, forțe atît de viguroase ale procesului de cunoaștere și educație.

Toate aceste practici facile de satisfacere a sejurului educațional sînt menite să înlocuiască dorința de cunoaștere propriu-zisă, dezinteresată, cu dorința utilitaristă a cîştigului, profitului sau cunoașterii interesate, bazate pe rezultate și beneficii rapide, puse-n slujba satisfacerii consumeriste, a cărei pulsiune nu se descarcă ori nu se prelungește mai departe de „imediat“, fapt ce slăbește, infantilizează și subminează capacitatea sau potențialitatea elevului, micşorîndu-i îngrijorător aria și detenta sufletului.

În numele protecției, care elimină orice constrîngere, autoritate și cantitate benefică de frustrare, adică de efort, așteptare, răbdare, coacere, călire sau maturizare, se oferă nu libertate, ci „libertăți“, adică „drepturi“, libertatea de „drept“, neacoperită și necîştigată de „fapt“, dat fiind că elevii nu dispun încă de un discernămînt și o experiență adecvate, transformîndu-se într-un „bun“, o posesiune sau o proprietate, într-un privilegiu care, odată deținut, tinde să fie folosit abuziv, arbitrar și egoist, anulînd impulsul libertății și confundîndu-l cu „frîul liber“.

Astfel, cocoțarea pe podiumul „drepturilor“ face ca gradul de toleranță al elevilor să scadă și să tindă spre zero, crescînd în schimb, perfect paradoxal, formele intolerante de revendicare, sancționare și refuz. În virtutea „dreptului“ la libertate, exploatat maximal, elevii pot foarte ușor azi să-și conteste profesorul, acesta – lipsit de statutul constrîngerii și autorității – nemaiavînd voie să facă nimic din ceea ce, chipurile, ar putea leza sau prejudicia imaginea elevului, chiar dacă – și aici se atinge culmea imposturii – e vorba de o imagine în dezacord flagrant cu realitatea.

Așa că profesorul trebuie să fie „flexibil“, să renunțe la rolul de modelator educațional în favoarea celui de cameleon educațional, gata oricînd să placă, să satisfacă, să se muleze ori să se adapteze gusturilor, capriciilor, pretențiilor sau cerințelor micilor clienți, ca nu cumva să fie contestat, reclamat, schimbat sau considerat un profesor slab, cu atît mai mult cu cît azi nici nu mai există, cum se spune, elevi slabi, ci doar profesori slabi care n-au reușit să găsească miraculoasa metodă sau „cheie“ ce descuie ca prin farmec tainica ușiță a elevului, făcîndu-l pe acesta brusc atras, motivat, încîntat, interesat, captivat.

Noua ideologie a educației, atinsă de tentaculele expansiunii consumiste, tinde să transforme profesorul într-un fel de „all inclusive“ educațional, menit să atragă, să facă pe plac sau să satisfacă cerințele micilor clienți/consumatori educaționali și, astfel, prin cosmetizarea și fardarea realității, tributare principiului plăcerii, să le inoculeze acestora încă de pe băncile școlii false valori, avînd ca rezultat o falsă și gonflată imagine de sine.

Marea subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă tocmai în această centrare protecţionistă pe satisfacere, însă nu pe satisfacerea calităţii de elev, ci pe satisfacerea calităţii de client împăunat cu „drepturi“ care, sucind minţile şi caracterele celor în formare, devine prilej de revendicare şi legitimare a bunului plac, în lumina căruia, nemaiştiind să-i cerem altceva elevului-client decît faptul de a fi satisfăcut, fără a ieşi din zona de confort, îl pregătim, fără să bănuim, pentru a deveni un consumator de nădejde al societăţii viitoare, corupîndu-i sau aservindu-i sufletul intereselor societăţii consumeriste şi furnizîndu-i astfel o falsă imagine şi încredere în forţele proprii.

Dar mai presus de toate, cea mai teribilă subminare a educaţiei „centrate pe elev“ constă în subminarea dimensiunii lui afective. Aceasta începe cu subminarea statutului profesorului şi părintelui, în calitatea lor de modele bazate pe relaţii afective, semnificative şi valorice. Cum aceste modele se subsumează unei întregi tradiţii de gîndire, simţire, experienţă, valoare şi „apartenenţă“, subminarea acestor modele echivalează cu subminarea unei tradiţii, adică cu subminarea unei identităţi culturale şi spirituale, ceea ce conduce la o dezrădăcinare afectivă fără precedent a tînărului, care, eliberat de influenţa relaţiilor afective sau a constrîngerilor emoţionale, devine tot mai apt pentru a fi inserat şi aservit intereselor pragmatic-consumeriste ale tutelei/autorităţii publice.

Prin urmare, rolurile profesorului şi părintelui par a fi azi atît de vizibil slăbite şi destructurate, tocmai pentru ca, lăsînd un gol, să permită intervenţia masivă a controlului sau autorităţii publice, care ştiind mai bine ca profesorul şi părintele în ce constă educaţia, formulează „reţete“ despre cum să devii profesor, părinte şi elev de „succes“, erijîndu-se în noua umbrelă de protecţie sau în noul sanctuar al educaţiei.

Educaţia „centrată pe elev“ iese astfel de sub tutela profesorului şi părintelui, ca modele afective şi semnificativ-valorice, pentru a intra sub tutela autorităţii publice, care înlocuind relaţiile afective cu relaţii artificiale, bazate pe norme, reglementări, proceduri şi „drepturi“, îşi propune să guverneze peste o masă anonimă de indivizi disparaţi, clişeizaţi, depersonalizaţi şi dezrădăcinaţi afectiv, cărora, în numele libertăţii de „drept“, văzută ca protecţie, li se fură, anulează şi subminează libertatea de „fapt“, libertatea de conţinut.

Adevarul.ro

Articolul pleacă de la câteva idei extrem de clare – în sensul că sunt larg vehiculate prin presă și media, de multă vreme chiar (asta nu înseamnă că sunt și înțelese, măcar superficial, de marea majoritate a păreriștilor). Dincolo de ambalajul excesiv de pretențios, autoarea trage niște concluzii greșite chiar despre acele premise de care vorbeam, prin urmare toată construcția logică și argumentația se îndreaptă într-o direcție… cum ar trebui să zicem, interesată, căutată, intenționată… chiar remunerată!?

O căutare rapidă pe internet ne dezvăluie faptul că distinsa și prețioasa doamnă este filozof și doctor în filozofie, este cadru didactic la o universitate tehnică – deci are de-a face și cu inginerii, publică intens la Humanitas – deci este destul de străvezie înregimentarea ideologică și remunerarea… Altfel, faptul că se folosește peste tot litera î în mijlocul cuvintelor… nu-mi prea generează simpatie, mie cel puțin!

”Noua paradigmă educațională”, pe care pedalează intens articolul, nu este deloc nouă – cu destui ani înainte de 2k (chiar vreo sută!), experții în științele educației au formulat, argumentat, dezbătut intens faptul că se va trece / s-a trecut deja (acceptăm sau nu, ne convine sau nu, ne place sau nu) de la instructivism (educația centrată pe profesor) la constructivism (educația centrată pe elev/student), iar în anii din urmă se anunță / constată ÎNCĂ o schimbare de paradigmă, trecerea la conectivism – de exemplu, citez articolul: https://www.teachthought.com/learning/the-difference-between-instructivism-constructivism-and-connectivism/ – sigur că filozofii și psihologii utilizează și alți termeni, mai mult sau mai puțin echivalenți (behaviorism, cognitivism), în contrast cu abordarea constructivistă (sau construcționistă)… Esența – cred eu, și am afirmat-o încă din ianuarie 2013, la o consfătuire cu câteva sute de educatori! – constă exact în ce se află (și, mai ales, DE CE!) în centrul actului de educație: profesorul, elevul/studentul, și eventual – comunicarea însăși. Un prim aspect așadar, în care mă îndepărtez fundamental de autoarea articolului: trecerea la constructivism nu a fost și nu este o modă, o politică, o alternativă, un blestem – peste tot s-a trecut (poate cu ceva rămâneri în urmă) la această nouă fază (paradigmă) educațională. Tot așa, noua comutare, la conectivism, are loc chiar sub ochii noștri – din nou, nu reprezintă vreo opțiune a cuiva, se întâmplă, pur și simplu – vezi argumentele de mai jos.

Spuneam eu, acum mai bine de 7 ani: <<…multe zeci, sute, chiar mii de ani, profesorul era, firesc, în centrul actului didactic, fiind singurul depozitar, proprietar, administrator al INFORMAȚIEI – chiar după apariția galaxiei Gutenberg! – nu toată lumea știa să citească, puțini își permiteau să posede cărți, iar după ce accesul a devenit posibil pentru mai mulți, s-a dovedit că totuși, extrem de puțini erau capabili să înțeleagă, să transmită și să dezvolte ce se găsea în acele cărți… Ce oare a schimbat atât de radical lucrurile, dacă nu tiparul? Ce anume a răsturnat ”ordinea” aceasta milenară? INTERNETUL! Interesant că așa se poate explica de ce orice teorie constructivistă a putut fi contrazisă, combătută sau amânată, deși au apărut încă de la începutul secolului 20. De ce internetul? Este mijlocul prin care (aproape) orice INFORMAȚIE a ajuns să fie disponibilă pentru (aproape) oricine, (aproape) instantaneu – este deci logic să găsim acum în centrul actului educativ elevul / studentul, numai că el trebuie asistat, îndrumat, protejat chiar de către profesor, în sensul că rolul acestuia din urmă nu dispare, dar se schimbă fundamental – dacă înainte de internet, rolul primordial al dascălului era să furnizeze informațiile, pe care discipolii nu aveau cum să și le procure altfel, acum informațiile există, din abundență chiar, iar rolul primordial al dascălului devine de SELECȚIE – care anume dintre informațiile cu care discipolul este saturat deja sunt fie false, fie superficiale, fie insuficiente, fie vechi sau chiar depășite… Sarcinile profesorului cresc foarte mult, pe primul loc trecând acum edificarea, consolidarea și menținerea încrederii pe care discipolul o are în el, în intențiile și cunoștințele sale! Să exemplificăm, la un nivel foarte simplu: dacă vreme de mii de ani, dascălul a făcut simple enunțuri, simple afirmații, unele slab sau deloc demonstrate, cu privire la aproape orice, iar discipolului nici nu-i trecea prin cap să se îndoiască, darămite să contrazică sau să conteste – nu ar fi avut practic niciun argument, nu-i așa? ”Am citit într-o carte” a fost, vreme de sute de ani, argumentul suprem și definitiv în orice controversă… Acum? Profesorul spune ceva, orice – imediat se vor găsi câteva voci care să spună ”am găsit pe internet că e pe dos, sau nu e chiar așa…”, deci profesorul trebuie să treacă și el într-o altă etapă: să cam știe ce informații sunt ușor accesibile pe internet, să le deosebească pe cele false și să poată argumenta de ce sunt false, folosind tot trimiteri de pe internet – curat judo intelectual… Nu mai merge ”fiindcă așa spun / știu / am învățat eu”! Deci, principala sarcină este acum selecția – cu termeni din lumea actuală, rolul dascălului este să-și protejeze elevul de fake-news, cu sarcina suplimentară de a-i și explica de ce sunt ele fake-news…>>

Desigur că la vremea respectivă spusele mele au fost primite cu extrem de multă reticență – eram la finalul unui proiect european care avea ca scop introducerea metodelor digitale, a computerului și internetului, în predarea chimiei. Toți beneficiarii au fost de-a dreptul entuziaști cu aceste alternative pe care le-am revelat în cadrul proiectului – concluzia aceasta însă le-a picat destul de greu… Pe scurt, atitudinea era următoarea: da, vom folosi din plin noile resurse pentru predarea chimiei, experimentele virtuale (care evită pericole, economisesc bani pentru substanțe, sticlărie, aparatură, distrugere deșeuri, echipamente de protecție), modelele digitale (formate din imagini și animații), internetul – pentru trimiteri la aprofundarea unor subiecte… În schimb, reticență absolută cu privire la atitudinea proactivă, de scanare preventivă a celor mai accesibile resurse digitale, pentru a preveni adoptarea de informații total sau parțial eronate, ori măcar incomplete… Aici, rigiditatea în gândire se poate rezuma simplu: paradigma anterioară, instructivistă, era că dascălul are datoria să enunțe lucruri cât mai corecte, conform unei metodologii cât mai adecvate, folosind mijloace cât mai moderne și atractive. Oare asta e tot? Dacă educația este acum centrată pe elev/student, nu cumva dascălii trebuie să facă ceva mai mult? Sigur, având la dispoziție mijloace și resurse, fiind stimulați și motivați corespunzător… dar asta este o altă chestiune (foarte acută în pandemia actuală!). Probabil, tocmai pentru a înțelege mai bine ce se așteaptă de la corpul didactic s-a enunțat noua schimbare de paradigmă, trecerea la conectivism – pe care, inutil să mai precizez, nu o acceptă încă toată lumea (nemaivorbind de cei cărora nu le place și/sau nu le convine). Schimbarea de aici nu o mai văd așa de mare – în termeni simpli, noua sarcină a profesorului este – de vreme ce comunicarea însăși este în centrul procesului didactic de acum – tot de selecție și protecție, dar nu numai față de fake-news, ci mai ales de manipulări! Sigur, diferența este destul de subtilă – dar efortul prezumat al dascălului (în rol de PROTECTOR) este mult mai mare: nu ajunge să mai spui ”informația asta este greșită sau incompletă, vezi în altă parte cum stau lucrurile de fapt…”, trebuie să fii capabil să dezlegi șarade gen ”cine se află în spatele acestei așa-zise sau non sau anti-informații, de ce o propagă, cu ce interese…” – este vorba tot de păstrarea și consolidarea ÎNCREDERII și respectului pe care dascălul trebuie să-l inspire discipolilor săi, astfel ca pe viitor, să vină aceștia la el cu întrebări gen: ”am găsit pe internet ceva straniu, sau care mi se pare un pic forțat, ori pe care-l bănuiesc o manipulare, vă rog să verificați dvs. cum este”… Cam acesta este viitorul educației interactive – pentru a nu intra în alte domenii, mă rezum cu ceva adiacent chimiei: suntem bombardați zilnic cu vești despre tot felul de E-uri, aditivi și alte substanțe care se pot substitui medicamentelor, ori ajută la diverse probleme legate de sănătate, igienă, confort… extrem de multe sunt doar baliverne, dar cine le poate desluși și devoala? Păi, de obicei, o face un jurnalist sportiv, un filolog, un specialist în comunicare, un economist, un politician… nu cumva ar trebui să o facă un medic / farmacist (dar nu sponsorizat de producătorul suplimentelor), ori un chimist / biochimist / biolog (dar nici el sponsorizat de același)…?

Revin la articolul ce a ”provocat” acest material: autoarea constată (corect!) că profesorul trebuie să devină un ”cameleon”… dar, în opinia dânsei, asta este ceva reprobabil! Ei bine, nu este… El trebuie să se adapteze la costructivism, la era digitală, la conectivism – sigur că pentru unii va fi greu sau imposibil, dar nu putem merge la nesfârșit cu rigiditățile comode, gen ”predați telefoanele mobile pentru durata examenului”. Sigur, există – orice schimbare de paradigmă generează așa ceva – diverse exagerări, interpretări greșite, oportuniști, absolutizări ale unor criterii secundare… dar să nu ne întoarcem pe vremea răscoalelor țesătorilor din Lyon care distrugeau mașinile fiindcă le ”furau locurile de muncă”. O altă idee ce se desprinde din articol – un aspect profund negativ identificat de autoare – este consumismul, adică aspectul mercantil, de client – prestator al actului educațional… Sigur că este un aspect important, mai ales fiindcă este foarte susceptibil tocmai la ceea ce am enumerat aici – exagerări, greșeli, false oportunități… Să analizăm însă dacă e profund și fundamental eronată abordarea mercantilă – aici este și locul să justific titlul materialului, anunțata ”paralelă” între medicină – educație – inginerie. Sunt convins că aici s-ar putea ridica multe comentarii, controverse, discuții – dar insist, am cugetat mult asupra acestor aspecte, așa că nu mă sfiesc să le enunț…

Să definim actul medical, pe cel educațional, dar și pe cel ingineresc, ca fiind executat de cineva, un subiect (medic, educator, inginer) asupra ”obiectului muncii” sale, fie el însuflețit sau nu: actul medical se desfășoară asupra unor ființe, cel mai adesea oameni (dar există și veterinari!), bolnavi – dar există și medicina preventivă, exercitată pe și pentru oameni sănătoși. Să analizăm cele două aspecte, mai exact cele două laturi ale actului medical: pacientul nu prea are nimic de spus, nu se poate exprima (în cazul veterinarilor), este incapacitat (în cazul oamenilor grav bolnavi), sau oricum nu prea are cum să posede aceleași cunoștințe cu cele ale medicului – decât în cazurile extrem de reduse numeric, în care pacientul este el însuși medic, de aceeași specialitate, conștient și în deplina posesie a tuturor acuităților profesionale… Să ne situăm de partea medicului, acum: trebuie să facă un bine (după știința și priceperea lui, cu mijloacele pe care le are) unui pacient care NU ÎNȚELEGE mare lucru din actul medical, dar va percepe diversele aspecte neplăcute: disconfort, durere, neplăceri, reducerea temporară sau definitivă a unor capacități… se poate spune că, în aparență, medicul își exercită meseria CONTRA pacientului? Cred că da, în aparență cel puțin… desigur că pentru un BINE mai îndepărtat (și relativ!). Tot de partea medicului: cheltuieli pentru instruire, eforturi îndelungate, privațiuni, apoi eforturi și cheltuieli pentru îndeplinirea actului medical, stres, responsabilitate… Ajungem la problema – extrem de dezbătută – a recompensei actului medical (atât a ideii ca atare, cât și asupra cuantumului). Ne putem cumva imagina că totul se poate rezuma la jurământul lui Hipocrat? Adică medicul face meseria asta fiindcă l-a pus… Dumnezeu!? Toate eforturile și cheltuielile – pentru ce? Inclusiv înfruntarea neîncrederii pacienților și eventuala asumare a greșelilor – omenești și ele? Pentru ca restul lumii să fie mai fericită acum, în iluzia unei recompense personale… postume? Clar – nu se poate așa ceva… și atunci apare plata (strict necesară!) a actului medical. De-a lungul vremii, unii medici au transformat această plată în … haiducie, ca să nu zicem comunism(!), în sensul că poate făceau și operații pro domo, eventual cu compensarea din alte acte medicale… după cum alții poate că au exagerat, pretinzând plăți exorbitante și/sau nejustificate, speculând disperarea oamenilor. Să fie clar însă: din punctul de vedere al imensei majorități a pacienților, aceste plăți nu au cum să pară decât foarte mari, dacă nu PREA mari – nefiind în stare să înțeleagă esența actului medical, sau chiar aflând postfactum despre anumite aspecte, ori dacă sunt complicații… ce poate crede un pacient, altceva decât faptul că medicul îl spoliază? Nu înseamnă că uneori nu se întâmplă chiar așa, desigur! Și atunci, faptul că s-au legiferat și se legiferează diverse metode ”mercantile” – policlinici cu plată, spitale private, creșterea salariilor personalului medical… contra unor metode tot mai sofisticate prin care pacienții se pot plânge de malpraxis, nu e benefic? În intenție, măcar? Era mai bine cu șpaga, cu plicul, cu ”dai – ai, nu dai – nu ai”??? În plus, pentru un acces mai general, mai permisiv al potențialilor pacienți, s-au imaginat diverse sisteme de asigurări (private sau de stat), compensări, carduri medicale… sisteme imperfecte, desigur, sau pe care diverși rău-voitori le exploatează în punctele slabe în mod fraudulos… dar era mai bine să nu existe deloc??? Uneori, aceste aspecte se cronicizează, devin endemice sau pandemice – vezi scandalurile fără de sfârșit cu bolile (și medicamentele) psihiatrice, cu vaccinările… cu Big Pharma…

Prima paralelă – destul de justificată, cred eu – să o facem cu ingineria: inginerul are drept ”pacient” un produs, un aparat, un motor, o mașină, un proces, o fabrică, o industrie… care, fie e deja ”bolnavă” – adică poluează, produce puțin și prost și scump… fie e sănătoasă, deocamdată, dar se teme că se va ”molipsi” de cele enumerate mai sus (nu neapărat fiindcă ajunge să greșească cu ceva, ci pentru simplul fapt că altcineva, în altă parte, va descoperi o metodă, o tehnică, o inovație, o invenție… care va conduce la exact același lucru!). Cred că aici aspectul ”mercantil” nu poate fi contestat – nu cred că se așteaptă nimeni că cineva să învețe o viață, să experimenteze, trecând prin și peste multe eșecuri, să descopere ceva, apoi să aplice și să producă… bunăstare pentru ceilalți (produse, servicii), și să nu fie sponsorizat, îndrumat, ajutat și recompensat. Problema e – la ce nivel, în ce cuantum? Eventual, comparativ cu medicul? Sunt două probleme aici – pentru care aș putea fi etern combătut: prima, că medicul își cam ia singur, de la pacient, în mod ANTICIPAT, plata – că e mare, mică, nejustificată sau suportabilă, sunt doar nuanțe… în vreme ce inginerul nu are cum să facă asta, de unul singur. Al doilea aspect: prețurile, în cazul inginerului, sunt mult mai mari – pentru ”pacient”, dar mult mai mici – în plan personal (și de aici, anumite frustrări). Explicația celei de-a doua părți e simplă – tocmai fiindcă nu poate pretinde direct, personal, plata de la pacient, acesta fiind de multe ori societatea însăși ori o comunitate destul de numeroasă (să ne gândim la construcția unei centrale hidro, a unui pod, a unei șosele, a unei fabrici de medicamente, a unui aeroport)… Să ne gândim un pic și la responsabilitatea inginerului – deși pare stupid ce scriu aici, este MULT mai MARE! Cum așa? Păi să ne gândim că în cazul celui mai grav deznodământ al unui act medical, moartea pacientului, fie el tânăr, fără să fi avut mare lucru – caz clar de malpraxis! – întreținător de familie… decesul său (regretabil!) este totuși o problemă personală, a sa și a familiei și a câtorva apropiați… În schimb, o secundă de neatenție din partea unui inginer poate conduce la un accident cu daune materiale imense, cu pierderi de vieți omenești, cu repercusiuni uriașe, ecologice și asupra unor populații, pentru durate de timp însemnate – chiar generații… un singur exemplu: Cernobîl. La un astfel de nivel ”macro”, un medic nu poate fi implicat decât în condiții de pandemie – lasă că nici atunci nu prea poate face nimic… În aceste condiții, faptul că salariul inginerului este de câteva ori mai mic decât al unui medic, nu mai pare la fel de justificat! Putem face și această comparație, cu plusuri și minusuri: medicul are ca pacient – de cele mai multe ori – un interlocutor (spune când și cum îl doare, în ce parte), chiar dacă nu e priceput… în vreme ce un motor nu-ți poate spune ce-l doare, se oprește pur și simplu; activitatea inginerului este în acest caz similară cu cea a medicului legist, cu deosebirea că reușește – de multe ori! – să-și ”învie” pacientul…

Să analizăm acum actul educativ: avem de-a face cu ”pacienți”, oameni mai neinstruiți (nu neapărat copii!) într-un anumit domeniu – matematică, geografie, muzică, pilotaj, gătit (mâncare sau aspect exterior), comunicare (limbi străine sau internet)… Nota bene: nu sunt neapărat bolnavi / incapacitați… De partea cealaltă, educatorul: infinit mai prost plătit decât un medic sau un inginer, cu răspunderi aparent mult mai mici (nu moare nimeni în procesul educativ – dar dacă, Doamne ferește, se întâmplă?), dar trebuind să suporte extrem de multe ingerințe din partea diverșilor păreriști (politicieni, părinți, societate civilă – doar la fotbal și la educație se pricepe toată lumea), iar în ultima vreme, un adevărat asalt al diverselor organizații ce țin de ”corectitudinea politică” / ”statul paralel” / ”noua ordine” – vezi toate discuțiile pro și contra diverselor ”discriminări” și ”persecuții”, multe dintre ele inventate pur și simplu – de etnie, de rasă, de culoare, de religie… Mai este un handicap: la nivelurile ”joase” de educație, cu copii (mici!) educatorii se confruntă mult și cu lipsa de interes, de implicare, de responsabilitate, de chemare… a ”pacienților”, dar sarcinile lor cresc, pe linia ”egalității de șanse” – una e să faci tehnică multimedia cu niște cursanți care au venit special pentru asta, și plătesc din greu, cu banii proprii, alta este să faci trigonometrie cu toată lumea, la nivelul gimnaziului… Să revenim la ce spunea distinsa doamnă – incrimina aspectul consumerist al educației! Păi, profesorul respectiv nu a investit multă muncă și timp și bani pentru a deveni ceea ce este? Nu trebuie și el să mănânce, să se îmbrace, să aibă un confort, să investească în continuare pentru a fi ”la zi” cu ce se întâmplă în domeniu, conform constructivismului – care NU este o OPȚIUNE, este viața însăși? Să înfrunte zi de zi și ceas de ceas intruziunile a tot felul de neaveniți care-i reproșează că nu își face meseria cum trebuie…!? Este plătit conform? Dacă este meditator, ori lector la niște cursuri extrem de specializate (management, negociere etc.), probabil că da… Ceilalți? În mod sigur nu! Să le spunem și lor: plecați! Duceți-vă după salarii mai bune, recunoaștere, avantaje și siguranță, în țările mai dezvoltate! Aici nu putem să vă asigurăm… dar așa a fost cu medicii, acum ne dăm seama și nu știm cum să-i mai aducem înapoi – ne mai trebuie un experiment? Deci – educația trebuie să fie mercantilă! Nimic rău în asta… Există multe aiureli și abuzuri și greșeli și exagerări în toate acele criterii și corectitudine politică – de acord cu doamna! Dar să nu ne întoarcem înapoi, ci să privim înainte – să plătim corespunzător educatorii, să eliminăm hibele din legislație și să nu punem și alte frâne, artificiale… De acord că prea multe ”drepturi” pentru niște pacienți de vârstă necoaptă, puțin responsabili, strică – dar în egală măsură strică și amestecul părinților – aici se manifestă negativ acel aspect mercantil: părintele este cel care plătește, deci trebuie să-și spună părerea! Și trebuie ținut cont de ea! Oare? La medic te duci tot așa, eu plătesc, vreau să-mi pui diagnosticul cutare, să-mi dai medicamentele astea, să-mi prescrii analizele următoare…!? Sau, mai bine, vine vreun ”aparținător” – chiar părinte – cu pretențiile astea? Da, profesorul nu trebuie să fie sclavul elevului, dar nici al părintelui acestuia! Și nici al politicului ori administrativului! Altfel, educația se duce în șanț… dacă nu cumva a ajuns acolo, poate o ajutăm să iasă!?

Tiberiu Dinu Danciu

14 septembrie 2020 – gânduri la începutul școlii…

Edges of The Lord este u film singular din mai multe puncte e vedere. Singurul alt film cu un singur actor străin de care-mi amintesc este Dirijorul lui Wajda (1980), în care John Gielgud joacă un bătrân dirijor emigrat care se reîntoarce în Polonia pentru un eveniment muzical. În filmul nostru, singurul actor străin este Willem Dafoe,  preotul satului din apropiere de Krakowia, unde se petrece aţiunea. E singurul actor ccare interpretează rol de adult, 3 dintre copii sunt interpetaţi de actori occidentali.

Suntem în 1942. Aşa zisa soluţie finală a exterminării evreilor e abia începută. Trenurile de marfă care transportă evrei trec pe lângă sat. Dar paza lor nu e încă aşa de riguroasă ca mai târziu (filmul n-o spune explicit, spectatorul avizat plasează momentul în contextul istoric), din vagoanele de marfă sar în fiecare noapte evrei, care-şi caută scăparea.

Familia unui profesor din Krakowia aranjează cu un ţăran preluarea fiului de 11 ani, după o chinuitoare instruire în catehism catolic, pentru a-i asigura o imunitate mimetică faţă de ocupant. Cu complicitatea preotului din sat. Băiatul e găzduit, sub acoperirea unei pretinse rudenii, de familia ţăranului. Care are 2 fii. Vladek, de vârstă apropiată,  îl primeşte cu ostilitate pe Romek, pretinsul văr de la oraş, dar prietenos de fiul mai mic, Tolo. Acesta din urmă se va insinua, treptat, ca adevăratul erou al filmului. Prestaţia actorului, Liam Hess, 9 ani la data filmării, jucând un băiat de 3-5 ani, e excepţională. Rol compus mai ales din prim planuri expresive, conturând ingenuitatea imaginativă a personajului. În contrast cu faciesul aproape imobil al lui Haley Joel Osment, interpretul lui Romek (13 ani în momentul filmării). Tot jocul căruia e concentrat în privire.

Pregătirea tatălui lui Romek îşi dovedeşte pe teren rostul, copilul evreu are noţiuni catolice mult peste copiii băştinaşi. Le exprimă candid nu doar in familia găzduitoare, ci şi la lecţiile de catehism pe care le începe preotul. Lecţii stupide, fie vorba. Preotul e foarte departe de figurile care vor crea, încă mulţi ani după război, ţesătura rezilientă a neamului polonez. Copiii reacţionează diferit, nedepăşind convenţionalul. Cu 2 excepţii. Romek se închide în discreţie. El se lămureşte, treptat, că părinţii nu or mai veni. Şi îndură în tăcere. De fapt nu participă la jocurile naive pe care le inventează preotul. În schimb micul Tolo ia totul în serios. De la credinţa naivă că împărtăşania e o napolitană, ajunge să-şi asume rolul lui Iisus.

Cheia filmului e evitarea tezismului primar. Dacă ocupantul german ucide ţăranii care-şi ascund porcii, în sat există ticăloşi. Kluba îl şantajează pe Gnecio, pe care-l invidia, să vândă porcul ţinut în subsol. Ocazie cu care-l ucid. Preotul află, dar ticălosul îl înfruntă. Micul Tolo îşi consolează mama, apoi, luînd în serios o vorbă aruncată de copii, dansează noaptea, în ploaie. Convins că-şi va aduce tatăl înapoi. Bolnav, botează grupul de copii, apoi le cere să-l lege de un copac. Face totul cu nestrămutată convingere. E batjocorit de Robal, fiul adolescent al lui Kluba. Care terorizează evreii evadaţi din trenuri. Apoi aproape că-l ucide pe Romek şi o violează pe Maria, cea mai mărişoară din grupul de copii. Vladek află de la Romek, ascuns în biserică şi urmărind discuţia preotului cu Kluba. Cei 2 sustrag un reolver ascuns de Gnecio şi-l împuşcă pe Robal, exact după ce acesta jefuise o familie de evrei. Tatăl lui vladek e răzbunat. Dar intervin militarii germani. Care cred că Romek e ccel care jefuise evreii. Pentru a se distra, îl asmut împotriva unui grup de evrei arestaţi. Instinctul îl ajută pe micul evreu să joace farsa. Apoi l salvează pe Vladek convingăndu-i pe troţionari că e polonez.

După ce micul Tolo e dat jos din ccopacul penitenţei autoasumate, dezamăgirea acestuia îl face spectator la şirul de drame relatat. Evreii sunt urcaţi în vagoanele de marfă ale unei garnituri staţionate. Miccul Tolo se rostogoleşte pe sub tren, amestecându-se cu eterna privire mirată printre destinatarii trenului. Fratele său strigă după el, disperat. Un militar german îl întreabă. Privind reprobator spre cei 2 copii pe care-i iubea, dar a căror conduită n-are cum s-o înţeleagă, trădat în adâncul fiinţei, schiţează o negare timidă şi se lasă incărcat într-un vagon. Uşa căruia e închisă şi trenul pleacă spre destinaţia neexpliccită, dar cunoscută de spectator. Astfel miccuţul îşi împlineşte, semiinconştient, destinul de Iisus jertfit. La secvenţa cu botezul prietenilor, el mărturisise terifiant: eu o să sufăr pentru voi, ca pentru voi sa fie bine.

Filmul îşi justifică titlul: limita lui Dumnezeu. În secvenţa finală, în biserica satului, preotul împărtăşeşte copiii rămaşi. Cu subtilitate. Romek primeşte, în compliictate, fragmente (edges) de azimă.

Am trecut pe lângă o secvenţă. Germanii ucid o familie de ţărani, care-şi ascunsese porcii. Preotul e silit, în bajocură, să-i prindă. Cu promisiunea de a salva o viaţă pentru un porc prins. Nu reuşeste. A doua zi Romek asistă la autoflagelarea preotului. Asta era limita lui. Dar semnificativă e reacţia miccului Tolo. Care mimează spectacolul încerccărilor neizbutite ale preotului de a prinde porcii. Toţi râd. Dar spectatorul desccifrează, astfel, ecuaţia după care evoluează micuţul.

În acest film toţi îşi ating limitele native. Şi părinţii evrei ai lui Romek, care işi acceptă soarta salvându-l, şi Gnecio, ţăranul generos, şi ticălosul Kluba, a cărui pedeapsă e indirectă, pierzându-şi fiul, nu mi puţin ticălos. Şi mai ales preotul. Care n-are nimic cu Popieluszko, preotul catolic autosacrificat, 42 de ani mai târziu, în faţa altor ocupanţi, cu nimic mai buni decât vânătorii de porci şi de evrei. O dovadă de curaj şi onestitate, la urma urmei, a regizorului sccenarist Yurek Bogayewicz. Un film care obligă spectatorul la adâncă şi ccutrămurătoare meditaţie. Din care rămâi cu faciesul nesfârşit şi impresonant de ingenuu al micului sacrificat quasivoluntar.

Din imensul contencios pe nenumărate planuri româno-rus, decupăm acum doar seria ocaziilor când Rusia, indiferent de formatul respectiv, ţarist ori bolşevic a invadat teritorii româneşti. Indiferent şi de statusul momentan al acestora. Numărul acestora nu e univoc determinat. Diferiţi autori îl evaluează la 12 sau 13. Alegem o versiune, mai mult sau mai puţin la întâmplare: https://vremurivechisinoi.blogspot.com/2015/11/istoria-si-cele-12-invazii-rusesti.html. Lista cere comentarii, adăugiri şi corecturi punctuale. Care nu schimbă fundamental esenţa afirmaţiilor.

       Completare: eruditul, dar efemerul domnitor moldovean, un luminat principe renascentist, şi-a părăsit scaunul domnesc şi, la urma urmei, ţara, refugindu-se la curtea ţarului rus, în urma înfrângerii militare.

        I-prima invazie efectivă, rămasă fără urmări.

        II-prima pretenţie ridicată asupra principatelor. Urmarea a fost totuşi funestă pentru români. Imperiul habsburgic ocupă, în 1774, deşi nu participase la ostilităţi, teitoriul pe care-l vor denumi Bukowina (după contele von Bülow), care aparţinuse istoriceşte principatului Moldovei, de la 1359, când aceasta a evenit independentă. Înfrânt în război, imperiul Otoman îşi dă acordul, fără să aibă nici un drept juridic, deci politic. Capitulaţiile care statutau relaţiile juridice între principate şi Poarta Otomană erau valabile de secole. Vezi https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/a/a0/Constantin_Giurescu_-_Capitula%C8%9Biile_Moldovei_cu_Poarta_Otoman%C4%83_-_Studiu_istoric.pdf. Rusia n-a avut obiecţii. Ocupantul a schimbat drastic structura demografică a teritoriului, până la unirea acestuia cu ţara, la finele lui 1918. E adevărat, pe e altă parte, că ocupaţia a avut şi urmări pozitive, în planul învăţământului în limba populaţiei. În trecăt, mărunta localitate unde s-a încheiat pacea, Kuçuk Kainarci, e situată în zona doborgeană, între graniţele actuale ale României şi Bulgariei.

       IV-V. Eroare majoră. Nu e vorba de 2 războaie, ci de unul singur (1806-1812), iar principatele au rămas sub ocupaţie in tot acest timp, fără a se retrage. Cât despre urmarea pe termen lung, pierdderea tetoriului dintre Prut şi Nistru, e nevoie de completări importante. Pregătit să invadeze Rusia, Napoleon a trimis sultanului încurajări să nu încheie pace. Pentru a-i forţa să părăsească Moldova. Din păcate trimisul a fost interceptat de ruşi. Oricum la tratativele care aveau loc la Bucureşti, la proprietatea lui Manuc bey (existentă şi azi, Hanul lui Manuc, comandntul rus era oarecum dispus să cedeze. Conform legendei, gazda, i-ar fi îmbătat pe dragomanii turci şi i-ar fi determnat să semneze pacea în forma cunoscută. Procopsondu-se cu mai mult decât sperau, ruşii au semnat imediat. Cea maimare tragedie istorică a românilor se bazează pe o trădare.

        Chiar dacă n-am găsit  confirmare explicită, fomală, a acestui amănunt, examinarea cu lupa a biografiei beyului armean oferă destule amănunte care susţin legenda. Nu cred că e cazul să adâncesc naraţiunea până la a le preciza. Interesant e că popularitatea pitorescului restaurant ocultează acest episod.

         VI-nici această ocazie nu e anodină. Că Tudor Vladimirescu a fost loccotenent în armata ţarului, e de notorietate. Că ar fi putut fi agent acoperit al Okhranei, e altă legendă. A cărei eventuală confirmare e improbabil să poată fi găsită. Raţiuni de plauzibilitate există. Indiferent de formatul imperial, indiferent e lideri, imperiul Rus n-a renunţat nicioată la obiectiul strategic al încorporării ţinuturulor româneşti. Cu consecinţa deznaţionalizării. Dece l-a asasinat Ipsilanti, şi el colonel în arata ţarului? Întrebarea are sens, dar depăşeşte cadrul articolului.

        VII-invazia din 1828 fu prlejuită de următorul război ruso-turc. Încheiat prin pacea de la Adrianopole (1929). Principatele au rămas sub ocupaţie rusească. În 1834 guvernatorul imperial, generalui Kiseleff/Kiseliov, le impune codul legislativ numit Regulamentul Organic. Un embrion constituţional, pe care Karl Marx îl numeşte codicele muncii de clacă. Un progres structural real, pe care istoricii lucizi, nedependenţi de paradigma stalinistă imprimată în epoca ocupaţiei sovietice postbelice de Mihail Roller, îl socotesc o pregătire pentru încorporare paşnică a principatelor în imperiu. Să nu uităm, în vara lui 1848, după emisia domnitorului Gheorghe Bibescu şi instalarea efemerului gvern provizoriu, multmea a ars simbolic o copie a Regulamentului Organic.

  E adevărat că trupele ruseşti de ocupaţie s-au retras în 1834, dar a urmat cea mai dură perioadă de dominare ruseasccă. Comparabilă doar cu  ocupaţia din 1944-1958. Prin acea de la Adrianopole s-a stabilit că principatele rămân sub suzerantate otomană, ceea ce nu însemna o schimbare, dar sub protecţie rusă. Practic nu se putea lua nici o decizie care să u fi fost aprobată de la Petersburg. Rusia avea controlul absolut. Situaţia a durat până in 1848, când principatele au fost reocupate. Armata rusă a înfrânt revoluţia maghiară condusă de Kosut, care-şi ostilizase şi trupele de moţi ale lui Avram Iancu.

Rusia a fost obligată să se retragă în 1854, după declanşrea războiului Crimeii. Iar pacea consecutivă de la Paris, din 1856, a statutat cedarea către Moldova a 3 judeţe dunărene, care au tăiat accesul Rusiei la Dunăre.

Dar marele avantaj pe care l-a adus principatelor fericitul război al Crimeii, a fost promovarea problemei acestora ca afacere europeană. Protectoratul rus a fost înlocuit de garanţia a 7 puteri europene. ceea ce a dus la unirea principatelor.

Nu e aici locul analizei condiţiilor forţării abdicării principelui Cuza şi al instalării, manevrând între Franţa lui Napoleon al III-lea şi Prusia atotputernicului cancelar Otto von Bismarck, a principelui Karl von Hohenzollern-Sigmarngen ca domnitor. Rusia, care reuşise să anuleze pierderile consecutive războiului Crimeii, jucând pe cartea protejării creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman se pregătea de război. Premierul Brătianu (avându-l pe Carol I în spate) a tratat cu prinţul Gorceakov condiţiile trecerii armatei ruse prin ţară (deja numită România, din 1862). Fu prima intrare noninvazivă a armatei ruse în ţară. Declanşarea ostilităţilor de către arrmat otomană, care bombarda malul stâng al Dunării prilejui declaraţia de independenţă, pe 10 mai 1977 (nu 9!). iar insuccesele pe teren ale ruşilor au dus la solicitarea disperată de ajutor (refuzat arogant înainte) prin celebra telegramă adresată de prnccpele Nicolae, fratele ţarului şi comandant suprem al armatei ruse. Aici e momentul de a aminti că Mihail Roller a sustras telegrama din arhivele naţionale şi a predat-o ocupantului sovietic. Pentru a şterge orice urmă a umilinţei ruse.

Contribuţia armatei române, comandate de domnitorul Carol, la înfrângerea otomană e un fapt de recuoaştere universală. Dar Rusia a impus manu militari cedarea celor 3 judeţe recuperate în 1856. Comportarea ca ocupant, în dispreţul convenţiei antebelice, trebuie socotită acum ca inserată în şirul invaziilor ruseşti în teritorii româneşti, subiectul articolului.

Ca urmare a schimbărilor din imperiu, pe 27 martie 1918 Sfatul Ţării votează unirea cu ţara a teritoriului moldovean răpit în 1812. Prima dintre provinciile care, prin decizii statutare, s-au unit în România Mare. Din păcate singura neacopertiă juridic de un tratat internaţional. Pe 28 iunie 1940, ca urmare a ultimatumului adresat de URSS, armata roşie reocupă teritoriul. A care adaugă, fără nici un motiv legal, partea de nord a Bucovinei şi ţinutul Herţa. E penultima invaziei. Ultima e reocuparea teritoriului în toamna lui 1944   în ofensiva spre Berlin. Dată cu care e ocupată întreaga ţară. Până în 1958, când Dej a obţinut retragerea trupelorde ocupaţie pe baza garanţiei că regimul colonial n-ar suferi modificări.

Bref, între 1806 şi 1958, teritorii româneşti au fost sub ocupaţie rusească parţial 127 ani şi total 27.

Efectul distructiv al ocupaţiei, în perioadele în care s-a exercitat, a întrecut orice limită. Maximumul acestui efect a fost în anul dintre 28 iunie 1940 şi 22 iunie 1941, dincolo de imensele pagube materiale, un foarte mare număr de români in Basarabia au fost deportaţi în Siberia. Să mai adugăm cei 150,000 militariaiarmatei române dezarmaţi după 23 august 1044 şi luaţi prizonieri. Unii întrorşi ca membru a diviziilor Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan, formate din prizonieri, care au îngroşat rândurile armatei roşii.