MANUC BEY ŞI PACEA DIN 1812

1812 rămâne cel mai dramatic an din biografia românismului. Chiar dacă realitatea lui e în regretabilă măsură ignorată la scara populaţiei statale. Dar, iată, limba română recuperează, prin gest politic salutar, semnificaţia majoră a propriei realităţi. Când, sub presiunea crescândă a stalinismului rediviv, statul de dincolo de Prut legiferează curajos statutul limbii statale genuine – limba română

Dece dramatismul anului 1812 e resimţit ca atare de ethosul românesc? Indiferent de măsura conştientizării prezentului. Doar n-a fost prima amputare teritorială. În  1774 imperiul habsburgic a anexat forţat, de conivenţă cu imperiul rus şi fără opoziţia sultanului, nord vestul principatului Moldovei. Pe care l-au redenumit Bukowina. După generalul austriac Adolf Nicolaus von Buccow, fost guvernator al principatului imperial al Transilvaniei. Şi… aşa i-a rămas numele. Pentru realizarea anexiunii a fost nevoie ca domnitorul Moldovei, Grigore al III-lea Ghica să fie asasinat. Valoarea teritoriului anexat era mai mare decât al celui pierdut în 1812, dar durerea acestei din urmă pierderi a fost şi rămâne mai mare. Mai ales că situaţia de azi e urmarea directă, prin etape oscilante, a pirderii din 1812. Nu insist, pentru a nu dilua subiectul, asupra destinului părţii apusene a ceea ce prin tradiţie s-a numit ţara de Sus. Subiectul e îndeajuns de interesant în sine pentru a merita tratat sistematic cu altă ocazie. Să mai menţionez că raptul teritorial austriac a fost urmarea păcii de la Kuciuk Kainagi (în turcă Küçük Kaynarca), consecutivă r azboiului ruso-turc 1768-1774.

Să revenim la războiul ruso-turc din 1806-1812. El a făcut, între altele, obiectul lucrării Istoria Basarabiei, a cunoscutului istorc bucovinean Ion Nistor. Argumentarea eşecului diplomaţiei otomane în încheierea păcii de la Bucureşti – 16 mai 1812 e corectă. Dar ce e ciudat e că dacă iniţierea negocierilor într-o cârciumă din Gurgiu e confirmată de cel puţin încă un istoric român (Adrian Iscru), Ion Nistor omite faptul esenţial că tratativele finalizate la Bucureşti a avut loc la celebrul – şi actualul – han al lui Manuc, cu participarea proprietarului. La care voi ajunge, cu aparent paradoxalei biografii a acestuia.

Derularea etapelor acestui război, e descrisă similar de cel puţin doi istorici. Idem derularea tratativelor. Făcând abstracţie de eventuala implicare a negustorului armean, restul detaliilor confirmate de ambii istorici români oferă explicaţii suficiente pentru încheierea nenorocitei păci de la Bucuresti. Unul din amănuntele războiului, cu pondere importantă în finalizarea acestuia, este numirea lui Kutuzov la comanda armatelor ruse. În campania din 1811, retras la nord de Dunăre după confruntări din jurul raialei Rusciuk (azi Ruse, Bulgaria), obţine o zdrobitoare victorie asupra lui Ahmed Paşa la Slobozia (28 august – 14 noiembrie 1811). Principatele dunărene fiind ocupate de la începutul războiului, Kutuzov controlează Wallahia (Ţara Românească) cu mână de fier până la încheierea păcii de la Bucureşti, pe care o semnează în numele imperiului ţarist.

Câtă vreme a stăpânit, de facto, Principatele Române, comportarea lui Kutuzov e reliefată de sursa https://www.art-emis.ro/istorie/fatetele-morale-ale-ocupantului-m-i-kutuzov-in-principatele-romane

Pentru a înţelege mai profund geneza războiului din 1816-1812, socot utilă sursa https://limbaromana.md/index.php?go=articole&n=3316.

Istoria Basarabiei e citată ca sursă generală. Ion Nistor e un istoric consacrat. Cititorul are de selectat fragmentul referitor la raptul zonei dintre Prut şi Nistru. Înstrăinat, cu întreruperea dintre 1941-44 şi cu mare probabilitate pe vecie. Socot utilă citarea tratării concrete a subiectului specific de către istoricul Adrian Iscru: http://www.cunoastelumea.ro/1812-rusii-fura-basarabia-pentru-prima-oara-iata-cum-s-au-derulat-lucrurile/

Cele de mai sus constituie o bază largă pentru a cerceta eventuala implicare a negustorului – şi, iată şi diplomatului armean Emanuel Martirosi Mîrzaian, cunoscut ca Manuc Bei sau Bey.

Născut în 1769, la Rusciuk (azi Ruse, Bulgaria), fiu al unui negustor de grâne. După moartea tatălui, preia afacerea familiei. Se propune vistiernic al Guvernatorului Rusciukului în schimbul garantării libertăţii comerţului său.

Afacerea negustorului a inceput ca o forma de tranzit, cerealala, in special grâul, aveau cerere atât la constantinopol (azi Istambul) cât şi la viena. Negustorul contracta în avans recoltele marilor proprietari din Ţara românească, asigurându-şi marfa, apoi asigura ttransportul şi vânzarea, alternativ, în cele două capitale. Serviciile aduse paşei din Rusciuk, apoi chiar curtii de la Bucureşti i-au crescut creditul.

În pagina generică generică https://ro.wikipedia.org/wiki/Manuc_Bei apare afirmaţia că Manuc a fost agent dublu ruso-otoman. Suma informaţiilor disponibile despre personaj duce la concluzia că termenul nu e esenţialmente potrivit. De fapt, de regulă, un aşa numit agent dublu e agentul uneia din părţi. Armeanul a manevrat cu atâta abilitate încât titlurile de bey şi mare dragoman, conferite de unul din cei 3 sultani care au acoprit perioada războiului, aveau acoperire în serviciile aduse Porţii. Dar cetăţenia rusă, care i-a definit opţiunea politică de fond, argumentată cu elemente nereale.

Ca dovadă că după război s-a mutat în provincia tocmai furată de imperiul ţarist. După ce construise celebrul han. Început în 1806, inaugurat în 2008. Terenul edificiul fiind cumpărat din posesiunile curţii domneşti de la Bucureşti.

Pagina generică din Wikipedia confirmă informaţii culese din mai multe surse. Manuc bey a condus partea finală a tratativelor din 1012, care au avut lor în propria clădire. Încă o justificare şi cea mai importantă a calităţii de diplomat pe care fişa signaletică i-o atribuie. De fapt titlul otoman de dragoman nu înseamnă doar traslator, ci şi diplomat. Manuc bey a fost primul dragoman non fanariot.

Ion Nistor consideră că activitatea secretă la tratativele finale ar fi o legendă. Afirmaţia reflectă prudenţa istoricului. Nu poate accepta eventualitatea legendei, fără documente scrise. Iar dacă diplomatul, plasat cât se poate de avantajos în context, ar fi manevrat conform “legendei”, consemnarea respectivei manevre nu poate ajunge în documente.

Pentru autorul acestui demers, plauzibilitatea manoperei atribuit lui Manuc ţine de logică. În lumina faptelor precizate mai sus.

Manuc bei a murit în 1817, pe domeniul său de la Hânceşti, aproape de Chişinău