Proaspăta carte a lui Horia Gârbea despre fascinanta lume a personajelor, Zuliari şi mangafale, Editura Neuma 2023, deocamdată în format electronic, reuşeşte performanţa componistică de a reuni 14 eseuri de gen într-un totum coerent. Fiecare capitol sui generis dezvoltă câte o dimensiune literară specifică. A cărei diversitate conferă ansamblului un fericit aer de paletă cromatică.
Cum autorul precizează în Cuvântul înainte că sinteza sa cuprinde 90 de scriitori, un exerciţiu de lectură exhaustiv ar fi impropriu. Câtă vreme unei anume dimensiuni literare analizate, să zicem copilăria personajelor, un exemplu punctual înseamnă 2-3 rânduri. Am ales altă abordare, oprindu-mă asupra capitolelor definite de cuvintele de efect ale titlului cărţii. Plus câte completare pe care alte câteva capitole consider că o suportă.
Cu precădere aceste prime capitole, nu doar prin sonoritatea cuvintelor definitorii, ci deoarece oferă consumatorului de literatură română o grilă întrucâtva inedită. Prin care cititorul e îndemnat/provocat la relectură.
Exemplul nu doar la îndemână, ci elocvent, e nuvela lui Păstorel Inelul Marghioliţei. Ne-am amuzat copios la prima lectură, indiferent când va fi fost, aoi, la o eventuală analiză a modurilor comicului, utilizate cu fineţe de omul de spirit care s-a luat prea puţin în serios ca scriitor. Dar abia recitind nuvela prin grila propusă de H.G. descoperim în personajul conului Todiriţă mangafaua absolută. Care, după ce se face de râs pe toate feţele şi după ce-şi bănuie aiurea focoasa soţie, sfârşeşte apoteotic de a-l invita în casă pe realul amant al acesteia. Conu Todiriţă nue gelos doar din şi prin inocenţă. Şi, subtil, deoarece în universul moldav, căruia Păstorel îi e credincios, nu există zuliari. Aceştia sunt doar în universul muntenesc, cu parfum grecizant. De fapt mă întreb, fără a poseda răspunsul, dacă savurosul cuvât a mai fost folosit de altcineva decât de Caragiale, altundeva decât în Kir Ianulea. Poate ar trebui să recitesc Ciocoii vechi şi noi?
Celălalt cuvânt de efect, mangafa, îl datórăm tot lui Caragiale. În comedia cu 2 triunghiuri amoroase, cu vârful comun (H.G.), D’ale carnavalului. Dacă o fi fost folosit şi de alţi scriitori, nu conteazâ. Caragiale l-a făcut brand.
Tentaţia naturală a cititorului cărţii de de a căuta alte mangafale în literatura română. Întrebându-mă asupra câtorva. Nu e suficient ca un personaj să corespundă dicţionarului, pentru a fi categorisit mangafa. Trebuie să fie neapărat rizibil.
Despre personajele copii, e inevitabilă citarea Cireşarilor. Cel puţin generaţia senectă i-a citit. Chiar dacă la capul celor 5 volume unii ajung la vârsta dragostei. Aş sugera o adăugire. Regretatul scriitor Leonida Neamţu, prolific dar ras quasianonim, are cel puţin 2 microromane ale căror personaje sunt copii. Pentru Comoara locotenentului Balica a şi fost premiat. Întoarcerea focului e încă mai fermecătoare. Nimic sub cireşari, afară de notorietate.
Capitolul cel mai atrăgător e rezervat personajelor demonice. Ar fi de adăugat singulara formă Nefârtate, dintr-o piesă a lui Lucian Blaga. Dar trebuie subliniată sagacitatea lui H.G. autorul sesizează, dincolo de costumaţia şi jocul de scenă a adolescentei din schiţa caragialescă citata, natura real diabolică a personajului. Dar oare dece din literatura română de gen lipseşte mitul faustic?
Un cappitol dificil e Strategii. Personal nu cunosc decât Jucorul de şah al lui tefan Zwig şi un roman japonez pe marginea unei partide de go. E un eseu autonom, as zice.
Un util capitol-eseu rezervat productelor muzicale din surse literare.
În alt eseu, H.G. reia tema unui alt eseu, al regretatului Alecu Paleologu, asupra unei prezumptive erori a lui Camil Petrecu, în Jocul ielelor. H.G. deonostrează credibil că eroarea nu aparţine dramaturgului ci personajului Gelu Ruscanu. În schimb, el demonstrează altă eroare a aceluiaş Camil Petrecu, în piesa Act veneţian.
Următorul eseu analizează dezbaterile din Poiana lui Iocan (în Moromeţii) cu cronologia evenimentelor reale şi deduce existenţa unei falii spatiu-timp. Fără a fi nevoie să precizeze momentul scrierii, de către Marin Preda, a romanului, taxează imprecizia documentării marelui romancier.
Povestea teatrului ultimului deceniu predecembrist, demitizarea “rezistentei” şi şopârlismul, subiecte ale unuia din penultumele eseuri.
Poate că raportul de lectură are cel mai rezonant final citând mot-á-mot ultimul alineat al ultimului eseu al cărţii: Din cauza publicării facile, a tiparului digital, a detaliilor care țin de sociologie, masa nefericiților relatatori tinde să-i înghită și să-i dizolve pe cei puțini care fac efectiv proză.
Related Articles
No user responded in this post