LIANA

Radu Cosaşu – fie odihnit – spunea odată că artocolul hotărât enclitic e totalitar. Nu discutăm opinia regretatului prozator.

Ce este o liana? Ştim bine. O formă vegetală, uneori lungă de zeci de metri, care apare în jungle şi o face impenetrabilă.

Dar aici nu e vorba nici de vegetaţie, şi cu atât mai puţin de junglă, care demult e traversată de drumuri largi.

La ce bun introducerea asta plictioasă?

Nu ştiu.

E vorba, evident, de un prenume feminin.

Depre persoana reală care-l poartă e vorba în acest text.

Am cunoscut-o în toamna anului 1971, la Braşov, unde locuia, cu prilejul unei manifestări ştiinţifice la care participam cu o foarte mica lucrare, rezultat al primului meu an de serviciu, început pe 1 septembrie 1970.

Cum evenimentul a durat 3 zile, al locuit în familia tatălui meu, care locuia la tot la Braşov.

Cea de-a doua soţie a tatălui meu, o persoana despre care vreu să spun că a fost (nu cred că  ai există) o peroană remarcabilă. Prietenă cu mama Lianei, a vrut să ne facă cunoştinţă într-o seară, in familia tatălui meu.

Au fost de ajuns cinci minute pentru a ne lămuri reciproc că refuzăm, ambii, ideea de “Vedere” şi, după ce n-am ciocnit (scânteile au rămas invizibile pentru ceilalţi 4 spectatori) am bus bazele unei prietenii care a durat zeci de ani…

De ce spun “a durat”? din nefericire, Liana, emigrate legal în Statele Unite (detaiile nu fac parte din poveste) s-a stins exact cu lumătate de an înaintea unei experienţe majore prin care treceam, în cest Bucureşti nesuferit. Iarăşi amănuntele în ce mă priveşte nu fac parte din poveste.

Din ca motiv este Liana Corciu (acesta e numele ei şi consumatorii de Facebook îşi pot aminti că uneori citez câte un poem al Lianei?

Da, rostul de facto al articolului e să precizeze că Liana a fost poetă. Pentru mine ESTE, atât ca prietenă, cât şi ca poetă.

A publicat, din păcate, un sigur volum: PRONOSTIC, Editura cartea Românească, 1975. La un al doilea, pregătit pentru publicare la editura craioveană “Scrisul românesc”, a renunţăt.

Centrul de greutate al acestui texte, evident, dublu. Îndelunga prietenie şi preţuire recoprocă pe de o parte şi aces tunic volum pe de alta.

Dar tehnica de amânare e una din regulile povestologiei, nu-i aşa?

Pe Liana am numit-o în proza mea Loara şi am fost încântat de imaginea mea. Mai mult, am relatat în prima piesă din volumul meu de debut, “Glissando” (Editura Napoca Star, 2001), piesă intitulată “Neisprăvitul” experienţa unei excursii commune în Piatra Craiului, mult mai târziu decăt volumul ei de debut.

Dar degeaba trag eu de timp, trebuie să ajungem la acele poezii.

Pe pagina de gardă a acelui volum e scris, cu mâna ei, un poem care nu face parte deliberat, din volum:

“Să culegem duminica flori”

“Ce-au făcut părinţii noştiu când erau ca noi?

Părinţii noştri când erau ca noi

au făcut război.

De dragul nostru

au distrus ei tragedia,

au excomunicat sublimul

şi s-au împăiat cu minciuni.

Ca să ţină,

Să ţină la zile la zile cât mai mult.

De dragul nostrum numai.

Cu fiecare din noi a murit posibilitatea unui erou.

Să culegenm deci duminica flori

şi să le punem recunoscători

pe mormântul din noi.

…

Acum spuneţi-mi, rogu-vă dacă aţi mai citit aşa ceva, scris cu o slovă grăbită şi semnată la fel.

Imediat sub titlu o dedicaţie pentru mine, cu acelaşi scris: Lui

Radu Muneanu, să-şi aminteacă de câte ori ar fi fost mai bine să comandăm o cafea. Nu e vina ei că nu-mi cunoştea premumele comul, nice u nu-l foloseam.

Cum spuneam, ne cunoşteam ambii vieţile personale. Încât am putut deduce sensul primului poem: “Lui A sau începutul alfabetului”.

Unicul volum a fost lansat public, într-o librărie, am uitat care, la care vorbitorul a început cu primul vers al primului poem: A trăi e unica şansă!

N-o să transciu poemul acela. Nici n-o să citez alte poeme, care chiar au fost remarcate pe blogul meu. Doar câteva:

“Lecţie pentru acasă”

Şi ce dacă n-am să văd niciodată Capela Sixintă?

Michelangelo când a pictat-o s-o fi gândit la Dumnezeu

Asta pot să fac şi eu fără să mă mişc  din casă.

Şice dacă n-am să ajung niciodată în Montmarte?

Şi acolo luceşte soarele,

oamenii tot determinaţi de istoria economico-socială

iar noaptea tot aşa afli

Steaua Polară.

Ş ice dacă n-am să văd niciodată

Piramidele, Acropole

şi toate câte le-a făcut Omul şi ar fi de datoria mea să le admir?

De la mine de-acasă până la staţia de troleibuz

E timp şi loc destul

Pentru cele mai ample trăiri.

…

Acuma să nu credeţi că mă apuc să citez toate poemele? Al lână mine volumaşul şi oricum ţin minte întreg conţinutul. Vă mai agasez cu doar 2 mici poeme:

FLOARE ALBASTĂ

În absenţa unui adevăr putem avea o dragoste

În abenţa unei dragoste putem avea un nume.

Şi dacă n-avem nici adevăr,

nici deagoste

nici nume

nu ne rămâne decât

un sânge îndoielnic şi amar

pe care-l bem din ceaşca de cafea

aburind cu flori abastre

geamul unei gări provinciale.

…

Iar la finalul finalului, ultimul text din volum.

La revedere.

Eu n-am venit decât

să-mi iau La revedere

şi să vă dau un dar

în amintire.

deşi nu din daruri

amintirea se hrăneşte

şi-as vrea să vă rugaţi şi pentru mine

chiar dacă nimeni nu vă ascultă.

Eu n-am venit

decât ca să vă spun

că trebuie să plec.