S-au adunat mai bine de 3 ani de la apariţia celei mai recente cărţi. Anul precedent, 2012, fusese cel mai prolific. Ex aequo. Apăruseră 3, toate lansate la Gaudeamus. În 2008 tot 3, dar numai 2 lansate.
În cod numerologic, 2016 e un an cu marcaj 9. Finele unui ciclu de 9 ani. Spun numerologii că e un an de finalizare a unor proiecte. În schimb, a iniţia proiecte într-un an 9 e o premisă a eşecului. Putem cerde sau nu în numerologie, dar, cu condiţia ca alte considerente punctuale să nu fie afectate, a-i respecta presupusele reguli nu face neapărat rău. În fond puţine sunt proiectele pe care conjuncturi favorabile pentru a le începe acum nu se pot amâna pentru anul viitor. Până la care, iată, nu mai e decât ceva mai mult de jumătate de an.
Dece m-am gândit la numerologie? Chiar cu un surâs. Elementar, dragi doctori watsoni. Pentru că cele 2 proiecte editoriale a căror finalizare nepremeditată se apropie de finalizare şi-au găsit fiecare propriul grafic din considerente intrinseci. Unul dintre ele se afla, cu 3 ani în urmă, în stadiul de idee, pe care nu mă grăbeam s-o concretizez. Idee rezultând dintr-o conjunctură favorizantă, nu neapărat favorabilă. Am început a lucra la ea, la carte adică, între agale şi alene, prin 2014. Mai serios anul trecut. Stimulat atât de acumularea de material, cât şi de… materia primă. Cum pe 23 cartea nu va fi ieşit de sub tipar, superstiţia, mai accentuată la omul cu educaţie ştiinţifică, mă face să amân orice precizări. Ar fi fost potrivit să scriu de ambele odată, dar nici a scrie de două ori nu e neapărat nepotrivit.
Cartea care a ieşit pe 24 de sub tipar are o anume înrudire cu cea care sigur va ieşi mai târziu. Nu mult mai târziu. Cu doar câteva zile. Pe de altă parte este, cumva, un debut sui generis. Sau cel puţin o lucrare inedită. Pă ce mă bazez, aud în urechea stângă, aia cu care aude Castor, vocea monşerului. Cum care monşer? Moromete. Ei, aici e o istorie. Voyons.
Pe 14 iunie 2011 primeam, fără să ştiu, un dar aniversar insolit. La o vârstă semirotundă, ba chiar subtil semnificativă. O scriitoare din generaţia progeniturii mele, cumulând calităţi de critic literar, producea, de son gré, prima reacţie spontană a pietei libere la literatura mea: o cronică la volumul de proză Trompetistul care semăna cu Melchiade. Habar n-avea cine-i autorul, afară de numele de pe copertă. Până atunci toate cronicile la cărţile de până atunci fuseseră semnate de autori care mă cunoşteau, unii fiindu-mi chiar prieteni.
continue reading "UN DEBUT SUI GENERIS"