SIMETRIE

În articolul precedent, în care am scris despre filmul lui Robert Enrico, “Aventurierii” spuneam că anul 1968 a avut relevanţă pe ambele maluri ale Atanticului, desigur pe zone limitate. Rmului ao

Acum de rândul ţărmului aposea, adică zona Statelor Unite ale Americii, pe scurt SUA.

Şj acolo un alt film a fost făcut tot ţîn 1967, dar n-aveam cum săl văd în 1968, ci mult mai târziu, nu mătrebaţi când: “Ghici cine vine la cină?”, film mai cunoscut decât Aventurieri şi decât multe altele. Nu e nevoie să-l povestesc, e prea cunoscut. Dacă o fac totuşi e pentru a da mâi bună cursivitate textului.

Aşadar, iată:

Un medic negru (vă rog să-mi perminteţi doar acum să ignor corectitudinea politică), jucat de Sidney Poitier (are 35 de ani şi a mai fost casătorit) cunoaşte o studenttă albă. După două săptămâni decid să se căsătorească. Apar entiasmaţi,  á l’improvisto,  acasă la părinţii fetei. Aceştia sunt interpretaţi De doi actori celebri: Spencercut Tracy şi Katarine Hepburn.

De fapt cei 3 acotri sunt singurele nume celebre din tot filmul.

Sigur, vestea şochează. Filmul e făt, cum spunea, în 1967. Pentru a putea scrie am procedat la fel ca în cazul precedentului articol. Am revăzut de curând filu din colecţia mea.

Să mergem mai departe. Fires)c (pentru epocă) vestea suprinde. Evident mama (Katarine Hepburn) e prima care, cu si eluflet de mama, aărcceptă prima. Tatăl, pragmatic (jurist ca formaţie) ia informaţii telefonice (avea cum) despre tânăr. Surpriză. E un medic deja celebru, lucrate în Africa ca parte a unui proiect international. În fine acceptă şi el.

Se petrece un scurt episod în biroul tatălui: Medicul, ultramanierat, manie, le telefonează părinţilor lui că nu are timp să-i viziteze, a doua zi va pleca împrneeună cu tânrinţiiăra soţie, la post, în Africa.  Şi binecuvântarea noastră?

Părinţii săi  decid să se urce în avion. Noi, În faţa ecranului începem să înelegem rostul filmului.rinărin

E momentul să precizăm că, după acceptării proiectului de către părinţii fetei, o vie opoziţie apare în casa lor de la… bucătăreasa lor de culoare! Vom vedea că aceaşi atitudine vor avea şi părinţii madicului, odată ajunşi în aceeaşi casă. Este filmul rasist? Nici pomeneală, e realist şi progressist.

Să nu uităm că Sidney Poitier debutase, cu mulţi ani în urmă în filmul “Lanţul”. Personajul sevadase legat du ub lanţ de personajul alb jucat e Tony Curtiss. Cum nu pueat sfărma acel lanţ îi uneşte pe cei doi tot filmul. Nu cred că ştie cinvea de acel film.

Revenim. După sosirea cu avionul a păinţilor eicului se tot convereaza fixare cu fiecare, ca într-un balet ritual. E partea cea mai bună a filmului.

Trec peste mai multe amănunte. Doar punctez. Mama fetei face comerţ cu artă. Vizitată de asociata ei, care, fireşte e împotriva proiectului, rupe brusc relaţiile cu acea colaboratoare, de care nu vrea să mai audă.

Bucăteasa familei părinţior fetei, care oircum fusese împotria proiecului, e nevoită sa mia cumpere provizii penttru a se cace faţă cinei care se profilează. O secvenţa inserată în film. E chemat un Delivery Boy, care aduce cele cerute cu un microbuz.

Ne apropiem de finalul articolului, În primăvara lui 1968 citisem într-o revistă franţuzească, despre fenomenul hippy, o noutate totală pentru mine şi mulţi români. Era faza lover flower. Desigur, reviata era veche. Cum altfel? Între timp mişcarea a fost intoxicate (teleghidat?) şi s-a ajuns la megamanifeu în spusesenatstaţiile de protest împotriva participării ţării la războiul din Vietnam. Că acestea erau justificate e una, că au fost violente alta. Că marile asociaţii cumprindeau nuclee dure intitulate “Panterele negre” e cu totul altceva…

Ne apropiem de final. Atitudinile celor două perechi de părinţi sunt, fireşte, opuse. Mama medicului, ca orice mama, trece de parta fiului său, dar tatăl e intratabil, deşi fiul său declare net, având nu doar sprijinul a trei părinţi din patru, ci mai ales hotărârea proprie şi a tinerei sale viitoare soţii. În spiritul poveştii.

Filmul se încheie cu un traveling în care camera se tretage pe fondul cinei.

Final sec: La Olimpiada din 1968, de la Mexico, un atlet evident de culoare, suiat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, deci campionn olimpic, a ridicat braţul stâng îmănuşat într-o mănuşă tot neagră, în momentul întonării imnului olimpic. Îmi  momentrul , îmi amintesc!