LA ANIVERSARĂ

Azi fosta mea şefă împlineşte 92 de ani. Acum 2 ani trăia sigur, am vorbit 2 vorbe cu dsa la telefon. Sunată fiind, tradiţional, de fostul dsale colaborator ştiinţific. Aflat, acesta, în vizită în România. Sper sa savureze preluarea unui capitol din cartea Despre prietenie, despre bătrâneţe – Galaxia Gutenberg, Ţârgu Lăpuş, 2007. Care se referă la cele două mai nobile personaje din institutul unde mi-am petrecut primii 28 de ani ca salariat.

DESPRE JUSTIN

– Silvia, hai să şedem aici să discutăm şi să degajăm o soluţie raţională.

Aici însemna sprijinit de marmura pervazului geamului de la capătul culoarului. Atât apucai să aud şi mă eclipsai, intrând în laboratorul colegei mele, fie odihnită. Căreia-i citai fraza, era mutare forţată. Şi şefa e nervoasă?, mă întrebă colega. Dacă vă referiţi la petele purpurii de pe obrajii palizi şi de nările fremătânde s-ar zice de-a dreptul sictirită. Aveam şi noi, pigmeii, semnele noastre.

Soluţie raţională însemna că Silvia trebuia să cedeze. Ştia şi ea, nimeni nu i-ar fi insultat inteligenţa, dar resimţea raţionalitatea sugestiei prietenului şi omologului ei Justin cel puţin ca o intruziune, dacă nu chiar o uzurpare a poziţiei ei oficioase de una din mâinile drepte ale celei-de-sus, cum o numeam noi, pigmeii, pe Leanţa. Era vorba de mutarea unuia din aparatele reprezentative ale secţiei noastre, adica a savantei de renume mondial, în alt laborator, pe traseul vizitei lui Pingelică, soţul de partid şi de stat. Să nu vi se pară paradoxal, domnilor preşedinţi, că secţia savantei, specializată în domeniul tezei de doctorat pe care o susţinuse nimeni nu ştia când, era scoasă în afara traseului vizitelor la cel mai înalt nivel, de specialiştii în traseologie. Doar nu vă închipuiţi că ţipţeraşii ăia şi-ar fi permis iniţiative care să rişte a declanşa trăznetele cabinetului doi, flapsurile pe care ni le susurau nouă, pigmeilor, negrilor de fapt, cum că laboratoarele noaste nu arată… vizitabile semnificau înaltul lor profesionalism. Li se dăduse de înţeles că “şefa vrea să-şi păsteze secretele tehnologice”, dar salariaţii nu e cazul să ştie că scoaterea laboratoarelor din traseu porneşte de la ea.

Încă nu îndeajuns de tăbăcit ca veşnic minoritar, sau drakku ştie din ce alte motive absconse, simţisem nevoia să-mi adjudec un set de părinţi personali în institut, semnificaţia adjectivului fiind în sensul lui Cosaşu. Nu-mi trebuise mai mult timp decât până la primul revelion, petrecut cu Eugen şi gaşca lui, la Piatra Mare, până să mă decid asupra cuplului profesional Justin Herşcovici – Silvia Bittman, şefii secţiilor unde ar fi fost oarecum firesc să nimeresc şi cea unde am nimerit de fapt. Coincidenţă perversă între specialitatea coanei Leanţa, respectiv a secţiei şi încăpăţânarea mea gratuită de a dori să prezint la lucrarea de diplomă şi o parte experimentală, pe care n-o cerea nimeni (noblesse oblige, îmi spusesem în tâmpenia mea), capitol legat tocmai de acea specialitate.

Justin Herşcovici. Un intelectual rafinat şi rasat, de o cultură enciclopedică, o minte brici, un politician abil. Născut mult prea devreme, nevoit să-şi exercite talentele în condiţii improprii. Posesor al unui pantagruelic simţ al humorului. Sunt oarecum în dilemă dacă să consider histrionismul lui dus până la panglicărie sub eticheta nimeni nu-i perfect, sau ca o calitate în plus, armonizată celorlalte. Rămâne la latitudinea voastră, domnilor preşedinţi.

Se amuza parodiind, din când în când, atitudinea demiurgului: încercase să mă încurce cu Ada Weissenberg, cea mai nouă favorită tânără, sub pretextul că îi repartizase un aparat în care eram eu pe atunci specialist. Prudenţa mea ardelenească, conjugată cu prudenţa ei evreiască ne-au împrietenit, până la a manevra în aşa fel încât Ada să-mi boteze, cu complicitatea unui preot dat drakkului, unul din copii. Un cuplu de evrei recitând Crezul, într-o biserică ortodoxă, la mai puţin de un an după ce eu purtasem kippa în Templul coral, la cununia lor, e un spectacol pe care aţi vrea să-l vedeţi, domnilor preşedinţi, cu toată cinstea şi virtutea voastră.

Spectacol pandant cu altul, nu mai puţin savuros: sala radio mai mult de trei sferturi goală, pe scenă patru maeştri cântăreţi, de la mulatri la negri, îmi place să cred că evrei, dau viaţă cu un profesionalism imun la rariştea publicului operei aferente a lui Gershwin: Porgy and Bess. Între cei 23 de spectatori o observ pe Silvia Bittman, cu care avusesem până atunci relaţii quasinule. Soţul, care aduce cu un actor francez, specializat în roluri de ministru, era prim concert maestru în orchestra medicilor. O simt înăbuşindu-şi un tresărit când mă vede. Compania mea, care apare sub titulatura de colaboratoare în fila Despre Rodrigo, poartă o vestă de aţă coraiile, ce-i subliniază sânii în formă de obuze. Cravata mea, cu desene, a căror formă ar fi licenţioasă dacă ai lua-o în serios, negre, pe fondul unei versiuni lucioase a aceluiaşi coraiile, se potriveşte fix ca drakku sacoului pepit englezesc. N-ai cum să nu remarci vizual un asemenea cuplu, mai ales dacă tipul poartă uniformă de intelectual, barbă şi ochelari, iar tipa e tunsă aproape zero, cu cel puţin un deceniu înaintea irlandezei recalcitrante. E ultimul loc unde se aştepta să ma vadă şefa mea.

Puţinătatea lumii din sală face inevitabilă confruntarea directă, pe care nici n-o caut, nici n-o evit. Iau iniţiativa, salutând sobru, cu o înclinare farmaceutic calculată. Spre surpiza mea, Silvia Bittman îmi face cu ochiul cu toată faţa zâmbăreaţă, dacă aşa ceva e de închipuit, replica ei fiind anihilantă: Ei, ţi-a plăcut, ţi-a plăcut?.

Climaxul serii abia urma însă a veni: suntem agăţaţi literalmente de o bătrânică de porţelan plastic (sic!), din alt veac, provenind, fără îndoială, din selectul public al quartetului de negri evrei, care se recomandă doamna Habermann şi ne invită s-o conducem acasă, perorând tot drumul exact în langajul ce crezusem până atunci că ar fi ultrasecret şi de uz strict bilateral. De atunci acest argot intim căpătase, pentru ceva vreme, o expresie de efect pentru a spune nu-l pot suferi: dragă, nici n-am auzit de el.

Replica zglobiu-complice a Silviei Bittman avea să inaugureze o relaţie sinuoasă, alternând atari momente de recunoaştere masonică cu tirade de un impecabil humor negru, consecutive regulatelor mele boroboaţe. O relaţie care a durat, expresie a humorului imanent, exact 10 ani. Căci acea seară de primăvară se întâmpla a fi foarte aproape, în calendar, de 1 aprilie, aniversarea ei.

Cel mai eficace mod de a rata dojana unui tembel care a călcat în străchini e să abuzezi de retorică. Omul nu are de ales, e obligat să nu te audă. Silvia avea o tactică cumplită: îţi zâmbea delicat, apoi adăuga cu tonul şoptit al unei mărturisiri intime: Ştii, Liciniu, sunt fan-tas-tic de supărată pe tine. Îţi trebuia o bună parte din stăpânirea de sine, oricum stingherită de conştiinţa culpabilităţii, ca să n-o apuci de umeri şi s-o zgâltâi urlând dement: da’ zbiară cucoană la mine, trăzneşte-mă cu toroipanu’, numa’ nu mă chinui aşa! Am şi eu o limită…

După cutremurul din 77 nu-i trecuse încă supărarea din vara trecută. Mă oferisem voluntar, fără a cerşi milă, să dau o tură cu bicicleta pe la câteva colege despre care nu se ştia nimic, juma din reflex spontan de solidaritate, juma din demonul curiozităţii, cum or arăta, doamne, astea, în intimitatea fricii lor? Nu realizam că va împlini, în curând, cum maică-mea împlinise la două zile după cutremur, 50 de ani. De un calm mereu surâzător, în faza sintezei rapoartelor despre starea echipajului, mi-a ascultat relatarea despre cele mai sexy colege absente, aruncându-i fiarei care-şi găsise să se nască, în aceeaşi zi cu şeful ei de colectiv, chiar de ziua cutremurului, 4 martie: dragul de el, Liciniu – tot eu îl cert, tot eu îl laud.

I-am mai dat, desigur, ocazia să mă facă albie de porci până după Crăciunul lui 80, când, după ce Justin se prăpădise subit, m-a plantat să fac de gardă la catafalc, ceea ce însemna rechemarea din exil. Am supărat-o îngrozitor vara următoare, aveam, care va să zică grijă să nu repet tâmpeniile, să comit mereu altele proaspete, pentru ca primăvara următoare, fără a realiza că se împlinesc 10 ani de dragoste cu năbădăi, îmboldit de colega mea de laborator, fie ea odihnită, i-am fabricat, inginereşte, cu rigla şi compasul, următorul text aniversar:

                            Aniversăm, la ceas de echinox,

                            Pe-aceea care, precum un părinte,

                            Ne-a învăţat, în inimă şi-n minte,

                            S-asimilăm al lumii paradox.

                            Precum Ulise, navigând subtil,

                            Printre recife ale logicii modale,

                            Verdele mării nu-i decât vert nil,

                            Iar vântul suflă-n vele din petale,

                            Catargul – lamă de oţel.

                            Iar echipajul – la apel,

                            În cea mai înţeleaptă formă.

                            Să traducem în cuvinte

                            Gândul sincer şi fierbinte:

                            Omagiu, la a cinzeşcincea bornă!

A trebuit să aflu apoi, pe căi ocolite, că fusese impresionată: Dragă Norica, în viaţa mea n-am fost aşa tuşată. Şi am întâlnit multă lume… Cel mai mult apreciase exact ce mizasem eu: parodierea textelor oficiale. Era ca şi cum textul i-ar fi făcut cu ochiul. De fapt, chiar îi făcea.

Justin se prăpădise cu acelaşi humor acut cu care trăise toată viaţa. I-a spus doamnei cu care împărţea ce era de împărţit, cu un calm de zile mari: Magda, eu acum mor. Cu o fracţiune de secundă înainte de stopul cardiac.

Aveam, pe vremea aia, un talent moştenit din copilărie: nu puteram trage un pârţ fără ca acesta să devină eveniment local monden. Poate că în altă filă o veni vremea chiulului meu de la o oră de rusă, când, nefăcându-se şcoală, s-a ajuns la căutarea mea pe toate dealurile dimprejur, urmând un trei ora următoare (căci ar fi fost sub demnitatea mea să învăţ acea poezie), poate nu. Fapt e că însurătoarea mea, deşi absolut logică dintr-un punct de vedere, apucase să facă ceva valuri în curtea institutului. Înfruntate cu conştiinţa că tot ce nu ne omoară ne face mai tari. Singura persoană de care-mi era o jenă abisală era, bineînţeles, Justin. Silvia era prea amatoare de bârfă ca să n-o socotesc automat satisfăcută. Bun. Îmi iau eu inima-n dinţi şi-l abordez pe scări, între două etaje. Mormăi ceva, apoi aştept sentinţa. La curent şi el cu tabloul clinic, îşi cântă recitativul. Mă ia protector pe după umăr. Bine. Ai făcut bine. Să ştii, că în căsnicie…Coboară juma de scară, se întoarce: ca şi în viaţă în general… Coboară scara până la palierul interetaje, panoramează ca şi cum ar verifica dacă reflectoarele sunt la locul lor… un singur lucru contează… piruetă, aplauze… mă priveşte de parcă eu sunt întreg publicul; dă greutate spuselor: Simţul humorului. A aruncat sentinţa ca pe o săgeată de part, continuă să coboare, mă lasă să mă îmbib de un adevăr despre care ştie că-l ştiu. Se opreşte la parter, se întoarce brusc, masca e jos, privirea e departe, dincolo de acolo unde vântul rostogoleşte norii: pentru că e singurul care rămâne. Spectacolul s-a terminat. Nu rămâne la aplauze, nu oferă bisuri. Pleacă. Ştie că eu ştiu că soţia lui se prăpădise demult. Restul erau paleative.

                   11.01.2006