LUMÂNĂRILE

De data asta voi oferi spatial blogului meu unui text postum. Scris cu câteva luni înainte de a pleca puţin de către o persoană specială, care se autointitula – iar eu asimilasem formula – sora mea de steaua lui David.

LUMÂNĂRILE
Pe mine o să vă rog să mă scuzaţi, dar mă duc două-trei zile la balamuc. Altfel nu se poate. Ultima întâmplare mi-a sucit mintea complet şi nu numai mie. Ca de obicei, am aprins lumânările, şapte la număr. Plus una separată, azi, că era nevoie. Lumânările ard şapte ore. Uneori bate vântul, bate aerul condiţionat şi una sau două dintre ele se sting. Când am timp le aprind la loc, când am pacienţi le aprind după ce pleacă pacienţii. A venit o pacientă şi când m-am dus să-i deschid uşa am văzut că una dintre lumânări se stinsese. Mi-am zis, lasă c-o aprind mai târziu, dar n-am apucat. Tratamentul s-a prelungit, astfel că pacienta care urma după ea a trebuit să aştepte cinci minute. Când am ieşit din cabinet era în contemplarea lumânărilor. Făcea meditaţie. Uite, una s-a stins, zice. Nu-i nimica, o aprind după ce terminăm tratamentul. Îi bag femeii acele-n corp, îi pun discul cu muzica irlandeză care-i place şi ies să duc un borcănel în bucătărie. În mod absolut normal, borcănelul cade pe ciment, se sparge buuuuf, împrăştie tot ce-avea în el, adun cioburile, adun ce era-n borcan, spăl podeaua, revin la pacientă să-i învârt acele-n ea. Ca să precizez, lumânările astea nu stau de capul lor, ci-n nişte păhărele colorate, ideea Ucăi, bună idee. Ca să aprind lumânarile am nişte beţe lungi, e o istorie întreagă. În fine, eliberez pacienta, aia pleacă şi pe drum îmi spune: vezi să nu uiţi s-aprinzi lumânarea. Nu uit, zic. O duc până la poartă, iau nişte rufe de la uscat, intru-n casă, mă duc la sertar, iau băţul lung, iau bricheta să aprind lumânarea. Mă uit la pahar, lumânarea ardea liniştită. Măi femeie-mi zic, tu te-ai tâmpit la tot capu’. Nu se poate să ardă când două ore şi ceva a fost stinsă şi două persoane ţi-au zis s-o aprinzi. Ai halucinaţii. Mă uit încă o dată. Lumânarea arde. Ma mai uit odată. Lumânarea arde. Mă uit în paharele celelalte, să văd, în comparaţie cu ele, cât e consumat din lumânarea asta. Pare că e mai puţin consumat. Deci, ca şi cum s-ar fi stins şi cineva a aprins-o mai târziu. Da cine? Mă uit la Goldie, întrebător. Goldie cască, plictisită. Doar n-o să aprind eu lumânări, parcă zice, iar eşti nebună? Dau telefon la pacientele care-au plecat, le întreb dacă ele au aprins. Ultima zice că ea mi-a spus s-o aprind când a plecat, n-a aprins-o. Cea dinainte zice că n-a aprins-o, da’ nu se miră nici dacă se aprinde singură, că la mine-n casă-n doi ani jum’ate, de când vine, a văzut altele şi mai rele.
Da’ nu pot să nu încerc să mă lămuresc. Cred că ştiu eu care-i faza, o bună amică, femeie cu simţul umorului de nu se poate, a murit zilele trecute. Spiritul ei, dacă tot e liber să facă nişte plimbări, şi-o fi zis, ia s-o văd şi pe nebuna asta, că m-a făcut să râd post mortem, cu un de-ăla de dacă-l citeau, cădeau ăia din jur peste mine-n groapă. O fi venit amica mea, a văzut lumânarea, şi-o fi făcut ea ce-o fi făcut, de-a aprins-o. Nu ştiu cum, da’ ea ştie. Altă idee n-am, nici să mă omoare careva. De-aia zic, aşa că e bine să mă caut la cap, da’ pe de altă parte, mai bine mă caut la lumânari, că alea se-aprind de capul lor, nu de capul meu.
Hana Fratu, AKA Luana Zosmer, AKA Carola Arbel
August 2010