S-au adunat mai bine de 3 ani de la apariţia celei mai recente cărţi. Anul precedent, 2012, fusese cel mai prolific. Ex aequo. Apăruseră 3, toate lansate la Gaudeamus. În 2008 tot 3, dar numai 2 lansate.
În cod numerologic, 2016 e un an cu marcaj 9. Finele unui ciclu de 9 ani. Spun numerologii că e un an de finalizare a unor proiecte. În schimb, a iniţia proiecte într-un an 9 e o premisă a eşecului. Putem cerde sau nu în numerologie, dar, cu condiţia ca alte considerente punctuale să nu fie afectate, a-i respecta presupusele reguli nu face neapărat rău. În fond puţine sunt proiectele pe care conjuncturi favorabile pentru a le începe acum nu se pot amâna pentru anul viitor. Până la care, iată, nu mai e decât ceva mai mult de jumătate de an.
Dece m-am gândit la numerologie? Chiar cu un surâs. Elementar, dragi doctori watsoni. Pentru că cele 2 proiecte editoriale a căror finalizare nepremeditată se apropie de finalizare şi-au găsit fiecare propriul grafic din considerente intrinseci. Unul dintre ele se afla, cu 3 ani în urmă, în stadiul de idee, pe care nu mă grăbeam s-o concretizez. Idee rezultând dintr-o conjunctură favorizantă, nu neapărat favorabilă. Am început a lucra la ea, la carte adică, între agale şi alene, prin 2014. Mai serios anul trecut. Stimulat atât de acumularea de material, cât şi de… materia primă. Cum pe 23 cartea nu va fi ieşit de sub tipar, superstiţia, mai accentuată la omul cu educaţie ştiinţifică, mă face să amân orice precizări. Ar fi fost potrivit să scriu de ambele odată, dar nici a scrie de două ori nu e neapărat nepotrivit.
Cartea care a ieşit pe 24 de sub tipar are o anume înrudire cu cea care sigur va ieşi mai târziu. Nu mult mai târziu. Cu doar câteva zile. Pe de altă parte este, cumva, un debut sui generis. Sau cel puţin o lucrare inedită. Pă ce mă bazez, aud în urechea stângă, aia cu care aude Castor, vocea monşerului. Cum care monşer? Moromete. Ei, aici e o istorie. Voyons.
Pe 14 iunie 2011 primeam, fără să ştiu, un dar aniversar insolit. La o vârstă semirotundă, ba chiar subtil semnificativă. O scriitoare din generaţia progeniturii mele, cumulând calităţi de critic literar, producea, de son gré, prima reacţie spontană a pietei libere la literatura mea: o cronică la volumul de proză Trompetistul care semăna cu Melchiade. Habar n-avea cine-i autorul, afară de numele de pe copertă. Până atunci toate cronicile la cărţile de până atunci fuseseră semnate de autori care mă cunoşteau, unii fiindu-mi chiar prieteni.
Evenimentul rămâne semnificativ ca atare şi ar fi rămas la fel chiar dacă acea cronică ar fi fost plată, convenţională. S-a întâmplat să fie cea mai bună de până atunci, nu neapărat în sens doar apreciativ, ci ca bijuterie stilistică în sine şi ca putere de pătrundere analitică. Deloc de mirare, cronicile ulterioare semnate de aceeaşi autoare au fost la acelaşi nivel şi toate mai bune, în valoare textuală, decât cărţile pe care le semnalau. Cărţile mele, n-am a comenta cronicile la cărţile altora. Decât în măsura în care cunosc acee cărţi.
Mai mult, autoarea acelei/acelor cronici a anticipat, cu 4 ani în urmă, intenţia mea de a fabrica o plachetă de aforisme, a încurajat munca la elaborare şi chiar a prefaţat opusculul. O a doua contribuţie directă la evoluţia mea ca scriitor. Nu pun aici la socoteală permanentizarea acestei contribuţii, la modul indirect, cu analize pertinente.
Încât, devenită editor, acceptarea propunerii cărţii care, iată, apare, nu e decât pasul următor al acestei quasipermanente contribuţii. N-am debutat cu volum decât de mai puţin de 16 ani, la o vârstă deja mult mai avansată decât Arghezi şi Mircea Horia Simionescu (păstrând absolut toate proporţiile). Nu pun la socoteală deja anticul debut în slovă tipărită (1979, revista cenaclului Joc Secund). Iar o parte nonneglijabilă din proza mea are surse şi conotaţii inerent biografice, încât e improbabil să ating vârsta literară a memoriilor. Dar, dacă aş ajunge să scriu memorii, interacţiunea literară cu acestă autoare şi-ar avea locul binemeritat în acestea.
Dincolo de aceste semnificaţii ale producerii cărţii apărute, trebuie să precizez că până acum am colaborat cu mai multe edituri. Foarte bine cu toate. Chiar cealaltă carte aproape sincronă cu cea în discuţie e a doua produsă de acelaşi edtitor, acum sub altă siglă, care-mi mai produsese unul din volumele mai vechi. Fiecare are, naturaliter, câte un stil diferit. Dar colaborarea cu tânăra editură a autoarei de care am tot vorbit a fost pur şi simplu exemplară. Fără a ofensa cu nimic pe ceilalţi editori, care, in corpore, mi-au devenit prieteni de la prima carte pe care mi-au acceptat-o. Repet, colaborarea cu toate a fost foarte bună. Exemplar e cu ceva mai mult. În plan profesional, al rigorii. Mi-a fost repartizat ca redactor de carte o profesionistă care şi-a făcut timp, un an de zile, pentru acest job, perioadă în care-şi pregătea teza de doctorat. Că am avut un excelent tehnoredactor e deja, aproape banal, câtă vreme acesta e cunoscut ca cel mai bun din Cluj şi-şi oferă serviciile şi alor edituri. Deloc neintereant, acesta e moştenitorul editurii care m-a debutat, în zilele începutului de mileniu.
Am văzut deja cel puţin o carte produsă de editura Neuma, e timpul săii spun pe nume. Din cu totul altă categorie. La lansarea căreia am fost prezent. Impecabilă. În perfectă armonie cu textul şi ilustraţia. Autorul fiind şi el la o primă, dar nu singură în viitor, experienţă în gen. Consacrat mai demult în mai multe genuri şi subgenuri. Încât mă scot îndrituit să-l citez pe Corneille, referindu-mă la editura Neuma: “… et pour leur coup d’essai, il veunt des coups de maîtres”. Pare exagerat. Dar nu e. Pare o pledoarie indirectă pro domo. Dacă cititorii socotesc citatul în sensul ăsta, nu-i pot împiedica. E dreptul lor la libertatea de lectură. Dar nu m-am gândit la autoreclamă subiacentă.
Căci concepţia personală asupra atitudinii faţă de propriile cărţi e una riguroasă. Hm… chiar dacă n-o respect integral. Tot ce spune public autorul unei cărţi va fi folosit împotriva acesteia. Cartea trebuie să convingă per se. Chiar ignorarea ei de către critică e un feed back elocvent. Doar ştim cu toţii, editura oferă cel puţin 20 de exemplare criticilor şi revistelor culturale şi dacă scriu 2 e mult. La mine. Despre cărţile prietenulu meu Radu Ţuculescu, scriu spontan 20-30. Am scris şi eu despre el. Trebuie iarăşi păstrate nişte proporţii. Revenind, mi-am respectat concepţia cel puţin la lansarea propriilor cărţi. Bătând câmpii lejer.
Utimul amănunt. Deunăzi, tocmai ce ieşise tirajul. De regulă las problema promovării unei ce seama editurii, fără a-mi face iluzii că scrie cineva. Uneori adaug câteva nume unei liste pe care vreo editură mi le propune, cu aceeaşi lipsă de iluzii. Fu prima ocazie ca autor să parcurg, cu editoarea, o listă aplicată de ţinte, individualizându-le, pe criterii cântărite nuanţat. Un exerciţiu care, chiar dacă nu va da rezultate – dar e probabil să dea -, rămâne o satisfacţie profesională în sine, închizând un cerc a cărui cuadratură pare, deodată, posibilă. Simt că, într-un anume fel, abia acum am debutat ca autor. După mai bine de 16 ani, cu a paisprezecea carte. Dar simţămâtul ăsta are consecinţe. Orice altă editură cu care voi colabora de acum, cele deja prietene y compris, se vor afla în faţa unei provocări stimulative. Spre avantajul tuturor.
A observant, oare, cineva care a avut răbdarea să parcurgă textul până aici, că n-am pomenit titul cărţii? E banal: Meseria de cititor.
Închei aducând mulţumirile mele publice editurii Neuma. Dacă şi când cartea asta va fi lansată, le voi reitera în direct, amănunţind destinatarii lor. Pe căprării.
No user responded in this post