POVESTE

Chiar dacă povestea urmează un cadru tradiţionaal, e amea şi eu, autorul, stabilesc regula jocului.

Aşadar pe malul unui lac auriu s-au adunat 12 fete şi 12 băieţi. Petreceau veseli întreaga zi. Adică benchetuiau. Povestea nu precizează locul. Locul poate fi oricare, la libera alegere a cititorului.

Dar în fiecare seară, pe rând, câte o tânără, appoi un tânăr şi aşa mai departe, era dator să spună celorlalţi o poveste. Parcă aţi mai întâlnit schema asta. Ei, şi? Poestea fiecăruia putea dura pâna-n zări. Atunci, în mijlocul lacului, pe o insulită, se aprindeau focuri la care povestitirul de serviciu să poată vedea ce spune şi să fie văut de ceilalţi.

Să numim prima povestitoare cu numele Dorina. Poveseta ei se intitula “Calul meu albastru” şi Dorina sitoa locul poveştii pe un lal la lacului american Ontario. Eroina poveştii chiar de chema Desi Ontario. Auditorii deduseră ca “Desi” venea de la “Desirée.

Povestea relata aventurileunul cal albastru catre traversa şapterâuri care confluau într-un punct pe care calul albastru nu-l putea atinge. Şi rela neîncetat travesrarea.

Putem noi comenta povestea? Dreptul autorului care sunt au limuta impusa de personaje. Cititorul va crede sau nu ce citeşte.

Ceilalţi unsprezece auditori comentară în fel şi chip, nu-I urmărim. Dreptul oricăreimpoveşti este nelimitat.

Al doilea povestitor se numea Raoul. Eroul poveştii sale era scriitor. Nu ştim descpre ce scria scriitorul. Daar putem trage cu ochiul. Scria despre un băiat care culegea ciuperci pe un deal şi cunoştea care sunt comestibile şi care nu. Dar nu le vindea. La capătul fiecărei săptămăni oferea familiei o tocană de ciuoerci asupra căreia garanta. Povestitorul susţinea că mâncarea era mareu apreciată de familia băiatului şi întotdeauna ciupercile erau comestibile.

Atreia povestitoare, căria îi venise rândul a treia zi povesti despre… visuri. Da, despre visuri. Visele unui personaj nenumit Unele se repetau, altele erau mereu noi. Cel care visa se vedea în diferite ipostaze, ba urând pe munţi, ba călătorind cu trenul spre necunoscut. Această a treia povestitoare purta numele de Ruxandra.

În a patra zi, povestiturul la zi se numea pur şi simplu Ghiţă. Nu inventez nimic, scriu ce citesc. Povestea lui se numea pur şi simplu “Acolo unde vântul rostogoleşte norii”. Am tras, ca de obicei, ca autor, cu ochiul în poveste. Era vorba de un militar în concediu după o rană din război. Şi care plimbându-se prin văi se întâlnea cu un câine mare, cu care vorbea. Şi pe care-l numea… Lupup şchiop. Ce spune  ai departe povestea las cititorii să vadă.

A treia povestitoare, pe numele ei Laura, povestea de un drum pe urmele Celţilor care populaseră cu trei milenii în urmă. Da, ci trei milenii în urmă. Înceotirile epocii fiecului, deducem noi. Poestea Laurei vorbea despre dragostea unui bărbat pentru o fată… cu

Al treilea povestitor spune o lungă poveste, pe care I intitulase “Trandafirii roşii”, despre alt băiat care iubea altă fată. Dar povestitorul unul mai dedat la arta povestirii, introdusese auditorii săi într-un labirint de unde se potea urca la cer. Eu, autorul, mărturisesc că aceastapoveste m-a emoţionat.

Ajungem la a patra povestitoare, într-a saptea zi. Povestitoarea se numea Smaranda. Iar povestea ei era, nu vă miraţi, o lungă descriere a unei nave pe ocean.

Eu, autorul, mă întreb acum cum ar fi fost posibil în vaeriunea orginală a ciclului de poveşi, aşa ceva? Doar pe vremea aceea nu e cunoşteau oceanele. Dar reamintesc ca povestea mea nu  e una conven tională. Îmi aau toatelibertătile, citiorii mei pot citit msai departe sau nu.

Al patrulea povestitor, pe numele Petru (da!) aduse auditorii mai pe pământ. De fapt nu povesti şnut, ci iscodi o serie de cimilituri, pentru a-şi mai destinde autororii. Povestea sa se intitula banal: “Pe aici, pe aproape.

A noua zi veni la rând povestitoarea Lucia. Ea-şi intulă povesta “Mai aproape de Soare”. De fapt nu era tocmai o poveste. Îşi suprinse auditorii cu o baladă poetică. Eu, autorul, urmărind varietatea povestilor, fui încăntat.

Următorul povestitor, căruia îî era rezervată ziua a zecea, îşi surpinse auditorii (şo odată cu ei şi pe mine, autorul) cu un basm intitulat “Lupta zeilor cu titanii”. Ce-o fi sost în capul lui? Cunoştea mitologie? Dar fu aplaudat.

În fine zilele finale. A şasea povestitoare înceheie şirul fetelor cu po poveste în proză, intitulată, nu chiar banal, “Frumuseţea pietrei nevăzute”. Despre un grup de prieteni cara caută frumuseţea abstractă. După multe peripeţii au şansa s-o găsească întrun castel subteran. Era o  un cap de femeie, care, înven tie abilă a povestitoare, semăna cu a uneia dintre căutători. Audotorii aplaudară, iar eu, autorul căsi că e un bun final de poveste.

Dar finalul avea să vinăCu ultimul povestitor, pe nume Ştefan. Acesta îşi intulă povestea  cu un titlu demn de un final: “A douăsprezecea noapte”. Cum povestile povestitorilo se terminau uneori la zorii dimineţii         , el primi o coroniţă de floriîmppetite de ceilalţi.

Iar eu autorul care v-am spus povestea, îmi refuz dreptul de a relata textul ultimului povestitot. Socot că mi-am făcut datoria.

Luni 18 mai 2026.