ECOLOGIE VS ECOLOGISM

Să plecăm de la o frază limpede a profesorului universitar Mihai Berca: “ecologia e o disciplină biologică, al cărei obiect este suma relaţiilor dintre specii(ile biologice), ecologismul e un curent politic dubios. Ecologul e persoana care activează în domeniul ecologiei, ecologistul e un activist al respectivului curent politic dubios”. Cine este Mihai Berca? Inginer agronom la bază, cu doctorat în materie la cea mai tânără vârsta după Nicolae Iorga. Fost preşedinte al Societăţii Naţionale de Protecţia (id est medicina) Plantelor (“şi planta se îmbolnăveşte ca omul”), fost preşedinte al Societăţii Europene de Studiu al Buruienilor (EWRS), actual preşedinte al Corpului Agronomic din România, pentru a nu cita decât cele mai sugestive poziţii. Dar mai ales autorul celui mai complet, exact şi la zi manual de ecologie în limba română.
Din păcate în limba română nu există un adjectiv care să se refere la mediul înconjurător, cu conotaţie pentru protecţia acestuia. Ar fi “environmentalist”, dar e prea lung, prea greu de pronunţat şi comoditatea limbii nu l-a asimilat. Nici comunitatea ştiinţifică n-a încercat să-l impună. Aşa că se foloseşte aiurea şi eronat “ecologic” pentru tot ce ţine de mediu. Spălătorie ecologică e un oximoron care zgârie urechea. Dar ca să simţi zgârietura e nevoie de un mărunţiş: să posezi proprietatea termenilor ştiinţifici. O bagatelă. Am dat doar unul din nenumăratele exemple.
Spuneam că, din păcate, nu numai mediul românofon e atins de acesta nouă filoxeră de limbaj şi, deci, de gândire. Dacă în State se foloseşte termenul corect în engleză, environmentalist (fără ghilimele), în Europa există, cum profesorul Berca o spune şi o ştim, mişcări şi partide numite verzi. Care ar trebui să aibă tocmai protecţia mediului înconjurător în miezul programului, dar care oficial se numesc, la fel de eronat terminologic, ecologiste. Cele mai active sunt în Germania, unde joacă rolul partidelor balama, de regulă etnice în ţările din estul european. Nu discutam, acum şi aici, că aceste mişcări şi partide sunt, cum iarăşi bine atrăgea atenţia profesorul Berca, discutabile, nu vrem să diluăm, prin divagare, sensul postării, care e unul pur terminologic.
Totuşi ieşirea termenului din mediul ştiinţific şi difuzarea lui în mediul comun trebuie să fi avut o origine. N-o cunosc şi nu am bază pentru a emite presupuneri. Şi pare prea puţin probabil ca academicianul Marius Sala, unul căruia îi mai pasă de ce şi cum vorbim, cum sună reclama unei viitoare prezenţe într-un studio TV, să abordeze şi problema aparent ireversibilei distorsiuni a cuvântului ecologic. Ca adjectiv. De aici o serie de termeni la fel de aiurea, cu prefixul eco. Cel mai la îndemână exemplu: ecoturism.
Dar ce noţiuni stricto sensu ecologice întâlnim în viaţa curentă? Cel mai la îndemână exemplu e însăşi ramura medicinei al cărei obiect e interacţiunea, biologică, fireşte, între organisme (umane, animale) cu patogenii biologici: bacterii, fungi şi viruşi. Iar dacă lărgim aria la plante(le de cultură), acestea au, pe lângă patogenii care provoacă boli încă 2 categorii de duşmani naturali: dăunătorii, id est insecte, ciori, rozătoare etc şi buruieni. Combaterea acestora e numita generic Protecţia plantelor şi nu e altceva decât ecologie aplicată. În ce sens? Nimeni nu urmăreşte distrugerea unei specii, fie ea oricât de dăunătoare, n-ar fi o prostie mai mare. Ci doar mutarea echilibrului dintre planta de cultură şi duşmanii sau concurenţii ei sub aşa numitul prag economic de dăunare. S-ar mai putea da destule exemple de ecologie aplicată, dar ne restrângem la noţiunea, de circulaţie largă, aşa numitul lanţ trofic. Format din specii dintre care a este duşmanul natural al lui b etc.
Mai grav, sensul eronat devenit curent, e prins ca atare şi în dicţionare şi nu doar cele româneşti. Nu mai e nimic de făcut. Şi atunci la ce bun a scrie cele de mai sus? Unele cauze pierdute trebuie apărate gratuit.